Și orașul are nevoie de povești – OAMENI ȘI LOCURI DIN VECHIUL BUCUREȘTI
Autor: Lelia Zamani
Editura: Vremea
Rating: 
Dacă satul este prin excelență un loc înțesat de basme și mituri, ne-am obișnuit să credem despre oraș că el nu este decât un mare ”anonim”, la fel ca locuitorii săi ce trec grăbiți pe stradă. Uităm, totuși, că și orașul are poveștile lui, bine ascunse de banalitatea construcțiilor și străzilor impersonale. Nu este vorba, bineînțeles, de a întâlni în orașul modern prea-plinul de semnificații al basmului spus la șezătoare, dar asta nu înseamnă că – dacă vom căuta – nu vom găsi și aici ”amintiri” pline de farmec.
Cartea Leliei Zamani încearcă să dezgroape câteva dintre poveștile Bucureștilor de demult. Fiecare capitol al acestei cărți pare să se fi născut din întrebarea ”ce a fost aici mai înainte?”, întrebare căreia autoarea îi caută răspunsul prin arhive, reușind astfel să ”dezgroape” poveștile uitate ale celor ce au trăit cândva în București.
Cine mai știe cum arăta Șoseaua Kisseleff atunci când toată lumea bună a Bucureștiului obișnuia să își petreacă o parte din zi acolo? Cine s-ar fi gândit că în locul monstruosului Palat al Telefoanelor era, cândva, Casa Otetelișanu, transformată mai apoi într-o prea boemă terasă de unde scriitorul Emil Gârleanu trimitea, în stânga și în dreapta, scrisori prin care cerea bani amicilor? Ce erau acei ”Moși” de unde își trage numele o foarte cunoscută arteră bucureșteană? De unde își avea sinistra faimă cartierul cunoscut sub numele de Crucea de Piatră?
Dacă o parte a acestor povești sunt cu adevărat citadine, o altă parte se leagă mai mult de timpurile când orașul era, așa cum foarte bine a fost descris, un mic Paris înconjurat de un mare sat. Tămăduitorii găsiți la fiecare colț de stradă, teama de revărsările Dâmboviței sau tradițiile Crăciunului amintesc mai mult de o lume rurală și arhaică decât de marele centru urban care se dorea a fi Bucureștiul. Din păcate, mahalalele au fost treptat învinse și uniformizate, răpind orașului ceea ce mai putea avea pretenția unei legături cu originea, dând sensul propriu al cuvântului mahala pentru odiosul său sens figurat.
Chiar dacă este extrem de reușită prin subiectul ales, Oameni și locuri din vechiul București are minusurile sale. Potențialitatea poveștilor este câteodată distrusă de tonul oarecum sec pe care sunt spuse, amintind de o cronologie didactică, iar referințele istorice și tehnice tind să îngroape explicațiile mai calde pe care le oferă autoarea. Cu toate acestea, nu se poate spune că lucrarea nu rămâne o lectură plăcută, măcar pentru informațiile sale bogate și inedite.
De ce avem nevoie de această carte? Pentru că, oricât de modern ar fi spațiul în care trăim, este păcat să îl lăsăm steril. Pentru că oricât de grăbiți am fi, simțim câteodată nevoia să ridicăm privirea către un loc și să îl individualizăm, imaginându-ne cum era înainte. Pentru că din când în când e bine să fim puțin paseiști. Și mai ales pentru că, oricât de orășeni am fi noi, avem nevoie încă de povești.
Scrisă de Ioana Păsculeţ
Related posts:
