“Decât” păcătosul

Traseul acestui studiu va fi dintre acelea cu nu foarte multă silinţă, fără cazna ipotetico-deductivului ci cu lejeritatea empirico-analiticului – un termen academic şi pedant pentru ceea ce odinioară se numea, dacă mai ţineţi minte, un conspect – termen la rândul lui mofturos pentru ceea ce era de fapt copiatul din manual. La drept vorbind, aici vom copia din câteva cărţi ceea ce este necesar pentru a înţelege experienţe văzute/trăite/simţite/cunoscute etc. În fapt, ne vom limita la două exemple, dintre care primul de-o suspectă imoralitate.

Venind din Braşov în Bucureştii anilor 2007, am simţit (atenţie, urmează o exagerare) ceea ce probabil gepizii au simţit atunci când au venit pentru prima oară în Dacia anului 250 d.Hr. Înfloresc, desigur, însă nu foarte mult. Şi gepizii erau „înceţii” vremii, „ardelenii” grupurilor barbare – gepanta înseamnă în gotică încet, molcom – iar unii cred că numele de Ardeal provine de la numele celebrului lor conducător Ardaric, care s-a supărat la un moment dat tare de tot pe huni învingându-i decisiv pe fii lui Atilla la Nedao (Ungaria de astăzi). Să menţionăm că această răzleaţă ipoteză trebuie uitată numaidecât, din moment ce vechiul fino-ugric erdő în maghiară înseamnă pădure, iar erdő elő > Erdély > Ardeal înseamnă dinaintea pădurii. Dar destul despre ei, să ne întoarcem la mine.

Partea imorală este că voi aduce în discuţie un alt text scris de mine. Să ajungi să te citezi la câţiva anişori şi înainte să o facă alţii este o dovadă de candidă, blamabilă autopreţuire. În 2007, scriam îmbufnat într-un mini-text anti-bucureştean următoarele:

„M-am « capitalizat» acum un an. (…) Cu «decât»-urile în propoziţii afirmative, cu «pă care» şi paharul «du pă» sau «dupe» birou, cu completările caleidoscopice ale lui «să moară …» m-am obişnuit uşor. A fost, într-adevăr, un pic mai greu cu aglomeraţia, dar …”.

Iată frustrarea lingvistică a gepidului Octav, catapultat samavolnic în periferia unei capitale mană-cerească-pentru-euro-sceptici. Înainte de al doilea fapt empiric, să parcurgem o mică secţiune analitică.

1. Ce este acest „decât”? Atacând această întrebare, vom observa că răspunsul poate fi dat în mai multe feluri. La modul cel mai general, „decât” este un adverb (având în vedere locul lui în propoziţie, felul în care se combină cu alte părţi de vorbire, flexibilitate morfologică etc.). Dacă urmărim mai îndeaproape, vom vedea că „decât” este un adverb de restricţie – se înţelege că această clasificare are în vedere sensul cuvântului – asta însemnând să-l opunem adverbelor cu alte înţelesuri cum ar fi: adverbul de comparaţie (cam, mai, destul de), adverbul de precizare (chiar, taman, tocmai), sau celebrele mod-timp-loc-cantitate (aşa-acum-aici-atât).

Ceva nu e bine, însă, ne vor spune lingviştii. Şi într-adevăr, cu „decât”-ul nostru, ceva nu e bine. Îl putem asemăna de pildă pe „decât” cu „acum” sau „repede”, adverbe ceva mai clasice fiindcă toate apar de cele mai multe ori ca determinante pentru verb[1], „El vine acum şi se mişcă repede”, „Nu am decât unul”. Ceea ce pare bine. Însă în vreme ce clasicele pot deveni la rândul lor regente pentru alte adverbe (El vine tocmai acum, Se mişcă destul de încet – unde „tocmai” şi „destul de” apar cu mai-nou-regenţii „acum” respectiv „încet”), ne-clasicul nostru „decât” nu poate deveni regent (Nu am tocmai decât unul?!). Diagnosticul despre beteagul adverb „decât” sună aşa: „nu are valenţe de regizare”[2].

Ba mai observă ei lingviştii o neregulă: în vreme ce adverbele clasice – apropo, ei le numesc „propriu-zise” – suportă grade de comparaţie (mai bine, cam aproape, foarte departe), decât-ul nostru ne-clasic refuză cu desăvârşire (foarte decât? cam decât?). De aceea, băieţii au inventat „clasele de distribuţie”, un termen pompos pentru operaţiunea: „ăstea bune şi cuminţi într-o parte, pentru restul, facem o secţiune specială”. Această secţiune specială s-a numit a „semiadverbelor”. „Decât” este un semiadverb.

Multe dintre ciudăţeniile lingvistice pe care le întâlniţi în materie de distribuţie a părţilor de vorbire intră în această clasă a semiadverbelor. Să luăm bunăoară semiadverbul dubios „şi”[3]. Această piticanie lingvistică, în funcţie de regent, poate genera modalităţi dintre cele mai diferite: avem o modalitate a includerii („a şi venit”), una a precizării („se şi mănâncă”), apoi una a intensificării („şi mai frumos”). Să ne uităm apoi la alt semiadverb, cum ar fi „tocmai”. Acest tocmai poate intra practic în orice relaţie de coordonare, cu orice parte de vorbire: tocmai vine (verb), tocmai profesorul (substantiv), tocmai el (pronume), tocmai al treilea (numeral), tocmai bine (adverb), tocmai pentru că … (o întreagă propoziţie) etc. vezi şi nota [4]. Sau la aproape, care poate fi şi adverb („El este aproape”) şi semiadverb („Aproape bine”, „Aproape să cadă şi mai multe nu …”) Un alt semiadverb păcătos este acel „mai”. Una din caracteristicile semiadverbelor este topica fixă. Ele se plasează fără excepţie în apropierea regentului şi de obicei proclitic (adică înainte) dislocând fără probleme formele verbale compuse (am mai stat, m-am mai dus etc). Mai ţineţi minte reclamele cu Fulga? Link + link. În speranţa că am lămurit cât de cât prima dimensiune a problemei, să trecem la cea de-a doua, pesemne mai importantă.

O fată, s-o denumim generic „soră-mea”, ajunsese în Bucureşti cu un an mai devreme faţă de mine, şi apucase să-mi servească o nostimă avampremieră dialectologică a zonei. Înainte să întâlnesc aceste drăcovenii, le-am cunoscut aşadar indirect prin istorisirile soră-mii. Una dintre ele suna cam aşa:

Într-o zi, am încercat la facultate să corectez un bucureştean atunci când a trântit un „Mai avem decât un curs”. L-am abordat la început ca pe un învăţăcel, neştiind ce m-aşteaptă: „Nu e bine, măi! «Decât» se foloseşte în propoziţii negative, aşa cum «numai» se foloseşte în propoziţii afirmative. Aşa e regula”. Ferm şi de sus, colegul mi-a răspuns: „Nu e adevărat! N-are cum să fie aşa regula. «Decât» şi «numai» sinonime, nu?”. Era o întrebare retorică, se înţelege, aşa că a continuat: „Înseamnă că se pot folosi oricând unul în locul celuilalt”.

Definiţia dată sinonimiei de „capitalistul” prieten al surorii mele este cu adevărat judicioasă. Sinonimia, la modul cel mai general, este într-adevăr o relaţie între două cuvinte care au acelaşi înţeles[5]. În mod normal, dacă cineva ne întreabă, putem spune că „a dori” este sinonim cu „a vrea” şi că „veşnic” este sinonim cu „etern” ş.a.m.d. Bineînţeles, ele pot avea sens diferit sau forţă ilocuţionară diferită, însă referinţa va rămâne aceeaşi („Vom face referire la acelaşi obiect”). Rudolf Carnap distinge undeva (pornind de la un exemplu al lui G.E. Moore) între „The concept of Brother is identical with the concept of Male Sibling” şi „The concept of Brother is identical with the concept of Brother”, atacând problema sinonimiei pe baza conceptelor de intensiune şi extensiune[6].

În sfârşit, cert este că până aici, deşi am văzut că unii dintre filosofi îl susţin, alţii nu, colegul surorii avea dreptate. Două construcţii sinonime, se pot (de regulă) înlocui. Dar, revenind la problema noastră, (1) sunt „decât” şi „numai” sinonime? (2) Sunt ele interşanjabile? (3) Poate apărea „decât” în construcţii afirmative şi „numai” în construcţii negative? Aceastea sunt întrebările!

Înainte de a ajunge în centrul problemei, să punem în vizor un exemplu bulversant pe care poate unii cititori l-au putut anticipa. Să îl remarcăm pe „numai” atât în construcţii pozitive – „(Ce vrei?) Numa’ să mergi până la colţ”,„Ai numai de câştigat!”– cât şi în construcţii negative – „N-am numai una (ci am chiar două)”, „N-am nimai de câştigat (am şi de pierdut)”. Cade regula noastră, conform căreia lui „decât” îi sunt rezervate construcţiile negative? Nu (prea). Mioara Avram[7] subliniază acest aspect într-un număr al revistei Studii şi Cercetări Lingvistice: „Numai poate intra şi în construcţii negative în momentul în care pierde sensul”, ajungându-se la distincţia dintre afirmaţie + numai cu sensul de „decât” („Am la mine numai ce îmi trebuie”) şi negaţie + numai cu sensul de „doar” („N-am făcut numai atât, ci şi altele). Odată distincţia făcută, vom putea trece peste acest inconvenient spunând, deodată cu Gramatica Academiei: pentru ca „numai” şi „decât” să apară drept sinonime, regula limbii literare ne spune că trebuie să fie introduse în construcţii verbale opuse, afirmative pentru primul, negative pentru ultimul.

Am răspuns aşadar primelor două întrebări. Da, „numai” şi „decât” sunt interşanjabile, dată fiind sinonimia de restricţie – până aici colegul soră-mii are dreptate – câtă vreme odată cu înlocuirea lor schimbăm şi natura predicatului logic (din afirmativ în negativ sau viceversa) – fapt pe care colegul soră-mii ar fi trebuit să-l menţioneze pentru a avea pe deplin dreptate. Acum că ne-am lămurit asupra acestui aspect, să lăsăm lingvistica deoparte şi să atacăm a treia întrebare de mai sus. De fapt, vom fi şi mai expliciţi, pentru că în textul empirico-deductiv toate cărţile sunt pe faţă (din moment ce din ele ne-am propus să copiem), şi vom întreba: „De la cine anume vine construcţia asta greşită şi contagioasă cu decât în propoziţii afirmative? De la bucureşteni?”. Vom răspunde aşa: nu se ştie şi nici nu contează. Dialectologia nu se ocupă cu asemenea probleme. Este, cel puţin în ceea ce priveşte uzul, de-a dreptul neimportant de unde provine o modificare a limbii literare în unele zone, câtă vreme ea se găseşte în acea zonă şi poate fi sondată lingvistic. Dialectologia nu este, aşadar, mai degrabă geografică, decât istorică. Ne va interesa, deci, cine foloseşte decât-ul afirmativ şi unde se află acest cineva neliterar, mai mult decât unde s-a produs prima oară sau cine a luat îmbolnăvit pe cine.

În acelaşi studiu menţionat anterior, Mioara Avram observă că „de obicei, particularităţile sintactice nu se regăsesc printre obiectele de studiu al graiurilor regionale”[8], acestea limitându-se la morfologie şi fonetică (adică la formă şi pronunţie neliterară). De aceea numai şi decât, aşa cum vom vedea, merită destulă atenţie. Ca un gepid ce mă aflu, trebuie să zic că exemplele date de autoare – le voi prezenta imediat – îmi sunt foarte cunoscute sau oricum deloc nefireşti.

Să mergem, deci, în Ardeal (în Erdély) şi să îl auzim pe numai în ilegalitate în propoziţii negative: „da că să nu iei numa cît poz duce”, „eu eram zile în care nu mâncam numa o dată”, „nu pot numa să ţâp, dară”. Undeva în analiza acestor forme, autoarea menţionează că distincţia dintre numa „decât” şi numa „doar” se face în Ardeal prin intonaţie şi, eventual, prin adversativa care urmează după numa-ul „doar” („N-am numa trei, ci am chiar patru”). Tot acolo, se menţionează succesul pe care numai-ul negativ l-a avut la un moment dat în literatură (exemple din Tudor Arghezi, Marin Preda).

Trecem apoi, în Muntenia. Aici, gepid fiind, exemplele mi s-au părut mai flagrante. Să-l vedem pe decât în ilegalitate în propoziţii afirmative în judeţele Vâlcea, Olt, Argeş, Teleorman şi Prahova: avem şi decât „numai” („ş-a rămas decât taică-su”, „decât atâta i-am spus”), avem şi decât „doar” („Dăcît i-am pus niţăl în căldare-acolo c-untură dă s-a prăjit un pic”) ba chiar în unele zone şi mai rar avem şi un decât „deodată” („Când a început, io decât am stat pă loc”). Una din explicaţiile trecerii lui decât în construcţii pozitive este întrebuinţarea lui în construcţii exceptive (în bold, propoziţia nou formată, subliniată este vechea construcţie): [Altfel] Nu era Decât cânepă [era] sau [Nu ziceam că aoleo], Decât tăceam. Dacă credeţi că acestea sunt exemple dubioase, vă rog urmăriţi un pic această frază culeasă din zona Drăgăşani, „Nu-i nime-n casă, decât numa casă”, sau aceasta din zona Slatina „Decât singur una luasem, şi două le băgasem înapoia”[9].

Vedem aşadar cum fiecare greşeală are „zona” ei în perimetrul căreia îşi duce traiul, dialectul în graniţele căruia faptul că sare de legea limbii literare nu este o pagubă. Decât-ul afirmativ muntenesc şi numai-ul negativ ardelenesc sunt aşadar dialectizări nicidecum reprobabile ale oamenilor locului. Faptul că ele au fost preluate şi tratate drept acceptabile (colegul soră-mii, la tine mă refer, să ştii) este, să zicem, o carenţă a unora dintre vorbitori în câteva arii ale gramaticii, aceasta rămâne cert. Apariţia lor la gruprui distincte în zone distincte şi analiza dialecticienilor ca pe alte modificări nu scuză nimic, deşi poate explica multe.

Pe final, să ne întoarcem în Bucureşti. Tot copiind din manuale, am găsit două afirmaţii cu care merită să sfârşim empirico-analiticul nostru demers. Mioara Avram, la sfârşitul acum celebrului articol, spune aşa:

„În pieţele bucureştene am înregistrat adesea întrebarea «Mai aveţi decât astea?» la care răspunsul este de obicei restrictiv «(Mai avem) Decât două coşuri» sau «Decât ce se vede»”

Nu este de-a dreptul eclatant? Nicăieri, presupun, în revista Studii şi Cercetări Lingvistice arealul unui dialect nu a fost atât de concret, de mic şi de precis. Deci nu „în Muntenia” sau „în judeţele X, Y, Z” sau „în Bucureşti” ci „în pieţele bucureştene”. Paragraful nu are nicio notă de subsol, aşa că n-aş putea să vă spun pe ce s-a bazat autoarea atunci când a făcut această afirmaţie, dar fie ea intuitivă, nu e formidabil? Staţi să vedeţi ce urmează. Câteva paragrafe mai târziu, vorbind despre stâlcirea lui „mai” aşa cum o făcea Fulga, Mioara Avram notează:

[Există destul de mulţi intelectuali ardeleni care îl folosesc pe „mai” înainte de verb], „după cum există intelectuali munteni care folosesc construcţia pozitivă a lui «decât», restrictiv sau exceptiv. Recent, am înregistrat-o într-o redacţie, în vorbirea unui poet muntean din generaţia mijlocie”.

Poetul muntean din generaţia mijlocie, colegul surorii mele, negustorii din pieţele bucureştene şi restul „dă pă zonă” pe care i-am întâlnit înainte de îmbufnatul text din 2007, toţi aceştia ar putea fi acum mai puţin condamnabili. Atunci când cunoşti un fenomen de o oarecare ilegalitate (în cazul nostru lingvistică), el devine parcă mai puţin ilegal, devine explicabil iar faţă de asta nu departe rămâne scuzabil. În fond, „omul este o fiinţă umană” (Gheorghe Hagi), şi n-ar greşi intenţionat, doar pentru a zăpăci minţi gepide. Nu e de datoria acestui text să încheie printr-o notă în stilul Domnul Vucea, cu pilde şi povaţă, dar vom profita de suspansul ultimei fraze pentru a reda aici una din cele mai celebre afişări ale „negativului decât pozitiv”. Am găsit-o „culeasă” mai demult într-o carte a scriitorului Radu Paraschivescu. Momentan, cartea este împrumutată şi nu pot oferi o notă de subsol, dar ţin minte că respectivul afiş apărea mare şi impunător pe o uşă. Aşadar, voilà:

„Pe această intrare decât se iese”

[1] Spun “de cele mai multe ori” şi nu “în mod necesar” deoarece inventivitatea lingvistică poate scăpa de aceste reguli ale regenţei. Uneori, când veneam de la frizer, câţiva dintre prietenii mei observau maliţioşi că am „freză repde”.

[2] Georgeta Ciompec, „Morfosintaxa adverbului românesc”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, vezi capitoul „Distribuţia adverbului”.

[3] idem, p. 35-38

[4] Iar când spun „etc.” mă gândesc la un prieten de-al meu care a reuşit să fugă de semiadverbe şi s-a stabilit în Germania. Când îl sunam şi îl atacam cu banalul „Ce faci, mă?”, răspundea mereu desumflat de contingenţe: „Bă … tocmai nimic!”.

[5] Problema nu e chiar aşa simplă. Pentru detalii, vezi discuţia pe care o prezintă John R. Searle în „Speech acts: an essay in the philosophy of language”, Cambridge University Press, 1969, p. 6-8. Câţiva filosofi importanţi par să se certe pe baza acestei definiţii, în condiţiile în care termenul de “meaning”, de care ne ajutăm atunci când definim “synonymy”, nu este foarte prietenos.

[6] Rudolf Carnap, Meaning and Necessity: A study in Semantics and Modal Logic, University of Chicago Press, 1988, p. 63

[7] în „Studii şi Cercetări Lingvistice”, Ed.Academiei Republicii Populare Române, XXVII, 1, 1977, p. 33-34

[8] idem. p. 29

[9] „singur”, aici, are valoare de adverb de exclusivitate, ca în construcţia „Singur codrul este colo”/”Doar codrul este acolo”. Pentru felul în care „singur” a devenit adverb şi a intrat în construcţii neobişnuite alături de „decât” şi „numai”, vezi: Iulia Margarit, Un adverb de exclusivitate în graiurile din Muntenia, în Fonetică şi Dialectologie, ed. Academiei Române, Bucureşti, Vol. 14 (1995), p. 47-51

Scris de Octav Popa

Related posts:

1. Vă mai aduceţi aminte de mankurtizare?- O zi mai lungă decât veacul