Naţiunea în istoria europeană: realitate premodernă sau invenţie modernă?

Publicăm mai jos studiul lui Mircea Platon – Naţiunea în istoria europeană: realitate premodernă sau invenţie modernă?, publicat în volumul Cine ne scrie istoria? (Timpul, 2007). Pentru a uşura lectura, am eliminat unele note de subsol, menţionând la finalul articolului lucrările citate de autor. Sublinierile cu aldine îmi aparţin. (S. Man)

Am observat că, în ultima vreme, a început un nou asalt împotriva ideii de naţiune cu argumente dintre cele mai “filologice”, “politologice” şi “fiziologice”. La argumentele istorice nu se uită, ca de obicei, nimeni. În aşteptarea deconstruirii finale a istoriografiei şi istoriei, argumentele istorice continuă să fie ignorate de o elită esenţialmente ignorantă în ceea ce priveşte istoria. Reiau textul de mai jos în speranţa că va clarifica unele puncte controversate. E un text academic şi constructiv. Îmi cer iertare pentru fragmentele lăsate, netraduse, în engleză, dar nu am avut timp să le traduc. Cum adversarii noşti sunt însă oameni versaţi în limbi dintre cele mai clasice şi mai exotice, bănuiesc însă că nişte simple citate în engleză nu vor dăuna inteligibilităţii textului.

Dezbaterea despre natura şi cronologia naţiunii şi naţionalismului a intrat într-o fază nominalistă. Lucru care ar putea fi privit drept o victorie, oarecum seacă, pentru ceea ce John Breuilly a numit “şcoala perenialistă”, adică pentru acei istorici care susţin că naţiunea şi conştiinţa naţională au precedat epoca modernă. Dar singurul rezultat al acestei victorii e replierea tranşeelor conceptuale. Abandonând unele dintre poziţiile lor iniţiale în faţa asaltului perenialist, “moderniştii”, adică istoricii care insistă asupra caracterul exclusiv modern al naţiunilor şi naţionalismului, pretind că de fapt şi-au întărit poziţia. Într-o recenzie la perenialista lucrare The Construction of Nationhood a lui Adrian Hastings, Robert Tombs încheia cu afirmaţia că Hastings: “Nu penetrează reduta modernistă; de fapt, multe dintre dovezile pe care le aduce nu fac decât să adauge câteva noi pietre la cazematele moderniste.” Având în vedere această situaţie, obiectul acestui articol nu e de a urmări rapidele desfăşurări de trupe ale unui Blitzkrieg istoriografic, ci de a descrie un război de tranşee.

Acest blocaj se datorează probabil agendei prezentiste a moderniştilor. Nesatisfăcuţi cu “dezvrăjirea” miturilor istoriografiei secolelor XIX şi XX, moderniştii şi-au asumat sarcina de a anunţa iminenta moarte a naţionalismului şi a naţiunilor. În general, moderniştii acţionează ca agenţi electorali ai unei Uniuni Europene a regiunilor, ai identităţii europene, şi ai unei “Noi Ordini Modiale” definite în termenii unui “Market Empire” (apud De Grazia) postnaţional. Asociind discuţia asupra naturii naţiunii şi naţionalismului variatelor întreprinderi trans- or supranaţionale, moderniştii au dat astfel întregii dezbateri un caracter prezentist. În cazul Europei, insistenţa lor asupra naturii fundamental moderne şi artificiale a naţiunilor ruinează mai degrabă decât ajută ideii de “naţiune europeană” de vreme ce accentuează natura sintetică a unei eventuale identităţi europene.

Paradoxal, nu decesul, ci renaşterea naţionalismului, după căderea regimurilor comuniste în Europa de Est, a injectat noi energii în teza modernistă. Faptul sugerează o dată în plus caracterul de “agendă de lucru” al modernismului, încercarea de a răspunde unor provocări ale prezentului prin modificarea ADN-ului istoric, prin rescrierea interesată a genealogiilor. Lichidând naţiunile medievale, moderniştii tranformă naţiunile moderne în bastarzi lipsiţi de legitimitate istorică. Hotărâte să exorcizeze necuratul duh naţionalist din trupul Europei [1], elitele politico-ideologice ale Uniunii Europene au procedat la consolidarea unui complex aulico-mediatic menit să asigure nivelarea şi omogenizarea europeană. După cum era firesc, acest proces a fost balansat de o acutizare a reacţiilor naţionaliste care a dus la o “monstruoasă coaliţie” între stânga şi dreapta care a reuşit să pună pe butuci proiectul Constituţiei Europene. Miza politică a dezbaterii e însemnată şi, deşi nu intenţionez să politizez acest articol, nu pot pretinde că nu observ faptul că liniile istoriografice sunt şi linii politic-ideologice, temperate uneori de profesionalism. Dar energia risipită pe cuprinsul acestei dezbateri a făcut clar faptul că – la fel ca şi în cazul dezbaterii despre Reformă în Anglia, or al Revoluţiei Franceze, ori al analogiei dintre Comunism şi Fascism – nu e vorba de “ştiinţă pură”, sau măcar dezinteresată, ci de o căutare istoriografică a înţelesului prezentului şi a improbabilelor căi ale viitorului.

Asumpţia modernistă e, în esenţă, cum că înainte de a doua jumătate a secolului XIX nu existau naţiuni. Naţionalismul a creat naţiunile, nu invers. Şi naţionalismul, adică politica unui scop naţional, politica naţiunii, nu a putut apărea înainte de dezvoltarea unei “sfere publice burgheze”, a industrializării şi uniformizării statelor moderne. Naţionalismul e o ideologie modernă, apărută după decesul vechilor forme, bisericeşti sau feudale, de solidaritate socială [2]. Naţiunea e o “comunitate imaginată” (“imagined community” o numeşte Benedict Anderson) de tip nou, dependentă de educaţia şi cultura de mase. Conform lui Anderson şi lui Eugen Weber, naţiunea e un produs identitar pe care îl “consumăm” doar pentru că am fost condiţionaţi astfel de către stat. Naţiunea e un “construct” al Centrului politico-ideologic. Combătând aceste teze, Peter Sahlins a arătat că, departe de a fi “impusă şi construită de la centru înspre exterior”, identitatea naţională “a apărut la periferie înainte de a fi fost construită acolo de către centru”. Mai nuanţat decât Anderson, Hobsbawm a argumentat că, deşi putem descoperi exemple de aşa-zise “proto-naţiuni”, nu putem găsi state naţionale înainte de epoca modernă. Acestea deci erau poziţiile iniţiale ale moderniştilor, exprimate în clasicele de acum lucrări semnate de Anderson, Ernst Gellner şi Hobsbawm.

Replicile date acestor idei s-au concentrat asupra următoarelor puncte: 1. cum că a existat o conştiinţă naţională şi înainte de epoca modernă; 2. cum că au existat naţiuni şi înainte de perioada modernă; 3. cum că au existat state-naţiuni şi înainte de epoca modernă. Tezele de mai sus au fost iscusit ilustrate de autori precum Anthony D. Smith, Adrian Hastings, Jonathan C. D. Clark, Patrick Wormald, Susan Reynolds sau Colette Beaune.

În ordine cronologică, primul apărător al poziţiei “perenialiste” a fost sociologul Anthony D. Smith, în lucrările Ethnic Origins of Nations (1986), National Identity (1991) şi Nationalism and Modernism (1998). Smith susţine că naţiunile şi naţionalismele moderne sunt înrădăcinate în etnii premoderne. Iar etniile sunt:

“Populaţii umane care au un nume şi care împărtăşesc anumite mituri ale originilor, istorii şi culturi, fiind asociate cu un teritoriu specific şi având un anumit simţ al coeziunii.”

Diferenţa dintre protonaţiunile lui Hobsbawm şi etniile lui Smith e că pentru Hobsbawm existenţa acestor formaţiuni nu are nici un impact asupra “invenţiei” moderne a naţiunilor, croite la discreţia ideologilor naţionalişti. Pentru Smith, etniile sunt într-adevăr diferite de naţiunile moderne – care au unitate legislativă, politică şi economică şi o cultură de masă – dar ele determină structurile culturale şi instituţionale care influenţează mai apoi opera constructorilor moderni de naţiuni.

Cu alte cuvinte, Smith socoteşte naţiunea un fenomen modern, dar nu şi o realitate modernă. E o manifestare modernă a ceva ce există în longue durée. Naţionalismul nu e o “falsă conştiinţă”, aşa cum argumentează marxiştii, ci conştiinţa modernă a unui străvechi nucleu etnic. În măsura în care acest aggiornamento – prin cultura, educaţia, mobilizarea şi politica de mase – a afectat acest miez, naţiunile sunt un fenomen modern. În măsura în care expresiile ideologice, culturale şi politice sunt determinate peste timp de acest miez etnic, naţiunea şi naţionalismul preced într-adevăr epoca modernă.

Într-unul dintre cele mai recente articole pe acest subiect, Smith admite că naţiunea, ca “territorial and legal community of participant citizens with membership by birth and residence and a distinctive public culture”, e într-adevăr modernă, aşa cum a argumentat Hobsbawm. Smith consideră că naţiunea modernă, aşa cum e ea concepută de istoricii modernişti, e caracterizată de următoarele trăsături:

“(1) the nation is a geographically bounded community, with clear and recognized borders, within which the members reside, and with a clear center of authority; (2) the nation is a legal community, that is, its members have common rights and duties as members under a single law code; (3) as a result, the nation is a mass participant community, with all classes participating in politics and society; (4) the culture of the nation is equally a mass, public culture, with culturally distinctive elements inculcated through mass educational institutions; (5) the nation is an autonomous community, and the members are accordingly citizens of a national state; (6) the nation and its state are part of a wider inter-national system of national states, of which they are sovereign members; (7) the nation is a human community that owes its conception and legitimation to nationalism, the ideology.”

Smith continuă prin a nota că acesta e un “tip ideal” weberian care e foarte mult produsul unui anumit timp, al unui anumit loc şi al unei anumite ideologii: e naţiunea “modernă, occidentală şi civic-teritorialistă”. Non-europenii tind să accentueze nu teritoriul şi comunitatea legală, ci: “Fictive genealogical ties, vernacular culture and religion, nativist history and popular mobilisation.”

Mai departe Smith observă că noţiuni precum “etnie” sau natio au o lungă istorie şi că pe baza înţelesurilor lor am putea construi un model alternativ celui al naţiunii europene moderne. Etniile sunt, conform lui Smith, “named human populations with myths of common descent, shared memories and one or more elements of common culture such as language, religion and customs, and a sense of solidarity, at least among the elites”.

Prin comparaţie cu naţiunile, etniile pot funcţiona ca şi comunităţi emigrante pentru că nu depind atât de mult de un teritoriu anume, ci de mituri ale originii comune care în cazul naţiunii sunt mai puţin importante decât ocuparea şi aproprierea legală a unei “patrii”. În aceste condiţii, “tipul ideal” al naţiunilor non-europene ar fi unul care ar include următoarele trăsături:

“ (1) the discovery and forging of a common self-image, including a collective proper name, which symbolises ‘us’ as opposed to others around us; (2) the cultivation of distinctive shared memories, myths, symbols and traditions of the historic culture community formed on the basis of one or more ethnic categories and communities; (3) the occupation, residence in and development of a common ancestral homeland with a clear and recognized borders; (4) the creation and diffusion of a distinctive public culture for the members of the collectivity; (5) the observance of distinctive common customs and the framing of common laws for the members. ”

O naţiune deci, conform lui Smith, ar putea fi descrisă drept:

“A named and self-defined human community whose members cultivate shared memories, myths and symbols, occupy and develop an ancestral territory, create and spread among themselves a distinctive, public culture, observe common customs and are bound by common laws. ”

Conform acestei definiţii, care include şi unele din ideile lui Steven Grosby referitoare la rădăcinile biblice ale naţionalităţii, Smith consideră că Armenia şi Iudeea ar putea fi privite drept exemple de state-naţiuni antice, de naţiuni combinând ceea ce Smith numeşte “intimitatea culturală cu cea politică”.

Argumentele lui Smith au fost în general bine primite de şcoala perenialistă, deşi Tim Blanning a criticat modul în care defineşte Smith naţiunea ca făcând prea multe concesii şcolii moderniste. Dar poate că cea mai puternică lucrare antimodernistă e cartea teologului Adrian Hastings, The Construction of Nationhood. Deşi utilizează unele dintre ideile lui, Hastings îl plasează pe Smith în rândul moderniştilor. Şi aceasta în primul rând datorită faptului că Smith nu acceptă existenţa Angliei ca stat-naţiune înainte de sfrşitul secolului XV.

Pentru Hastings, statele-naţiuni sunt evidente în acea “nettle of medieval nations”. Contestând ideea că naţiunea e un produs al secolului XVIII şi naţionalismul un produs secular modern, Hastings susţine că atât naţiunile cât şi naţionalismul au fost de fapt produse ale culturii religioase vernaculare medievale. Moderniştii în schimb văd naţiunea ca pe ceva hrănindu-se pe seama declinului culturii medievale, cultură care datorită universalismului ei religios şi fragmentării ei politice a inhibat formarea statelor-naţiuni. Pentru modernişti, naţiunile sunt produsul unor ficţiuni naţionaliste inventate de statele naţionale moderne dornice să câştige legitimitate. Iar state naţionale moderne sunt doar cele în care asistăm la afirmarea unei burghezii după prăbuşirea societăţii medievale a ordinelor , la sedimentarea unei sfere publice burgheze care îngăduie cetăţenilor să-şi “imagineze” naţiunea, şi la dezvoltarea statului ca şi complex militaro-industrial-birocratic care asigură uniformizarea legislaţiei, limbii şi manierelor (după modelul descris de Weber în Peasants into Frenchmen).

Pentru Hastings, catalizatorul naţiunilor şi naţionalismului au fost exact creştinismul medieval şi literatura vernaculară. Limba şi lupta împotriva unui inamic extern sau intern sunt, pentru Hastings, elementele care au dus la transformarea etniilor în naţiuni. Naţiunile, argumentează Hastings, nu au fost produse ale naţionalismului, ci surse ale lui, şi au produs naţionalism în două variante: teritorial (precum în cazul Franţei), sau etnocentric (precum în cazul Germaniei) [3].

Etnia e, în accepţiunea dată de Hastings, un “grup de oameni cu o identitate şi limbă comune”, în vreme ce naţiunea e, mai mult decât o sumă de etnii, o entitate cu o “literatură proprie”, şi care “possesses or claims the right to political identity and autonomy as a people, together with the control of specific territory, comparable to that of biblical Israel and of other independent entities in a world thought of as one of nation-states”. Diferenţa dintre Hastings şi Smith e aşadar mai mult de natură cronologică decât ontologică, pentru că nu implică termenii care definesc naţiunea, ci momentul exact în care o anumită populaţie face dovada tuturor calităţilor specifice unei naţiuni. Dacă pentru Smith Anglia a devenit o naţiune spre sfârşitul secolului XV, pentru Hastings momentul trebuie mult devansat: cu Beda Venerabilul, în secolul VIII, “percepem” naţiunea, iar cu regele Alfred the Great, în secolul IX, asistăm la “întemeierea unui stat naţional”. [4]

Secolul XV a fost, după Hastings, extrem de nefavorabil edificării unui puternic spirit naţional de vreme ce a coincis cu o perioadă de războaie civile şi de rare întruniri parlamentare (ale stărilor). Hastings îşi sprijină afirmaţiile pe cercetări ale medieviştilor referitoare la comerţul, administraţia locală, Biserica şi literatura Angliei medievale. Considerând Anglia drept prototipul statului-naţiune, Hastings îşi ia ca punct de plecare History of the English People a lui Beda, scrisă în jur de 730 d.H.. Hastings descoperă trei nivele de unitate în cartea lui Beda: unitatea geografică a Albionului ca insulă; unitatea ecleziastică centrată în jurul Arhiepiscopului de Canterbury şi a “celei mai scrupuloase obedienţe faţă de scaunul apostolic al Romei” ; şi unitatea lui “gens Anglorum”, adică unitatea Englezilor (saxoni, angli şi juţi) ca naţie distinctă faţă de celelalte popoare ale Britaniei precum britoni, scoţi şi picţi.

Conform lui Hastings, între domnia lui Alfred (r. 871-899) şi cea a lui Edward the Confessor (r. 1042-1066), asistăm la afirmarea unui stat naţional construit pe temelia unei “naţiuni” de felul celei descrise Beda. Acest stat naţional avea o limbă naţională, o literatură naţională, mai ales religioasă, o legislaţie naţională, o unitate administrativă construită pe “shire”, şi o unitate presupusă de reprezentativitatea “sfatului înţelepţilor”, Witan, împreună cu unitatea, economică dacă nu încă politică, creată de Londra ca motor economic al insulei.

Printre medieviştii citaţi de Hastings, un rol special îl joacă James Campbell şi Patrick Wormald. Atât Campbell cât şi Wormald susţin, pe baza analizei structurii de putere a Angliei medievale timpurii, că în 1066 Anglia era deja un stat naţional.[5] Conform lui Wormald, “shires”, adică “self-government at the king’s command”, au fost, înainte şi după 1066, cea mai importantă instituţie a orânduirii Angliei, fapt dovedit şi de longevitatea acestui tip de organizare:

“The huge eleventh-century gelds were raised by shire courts which distributed the allotted burden among their constituent hundreds; the land tax that financed the defeat of Louis XIV was collected in much the same way.”

Banii şi legile regelui aveau trecere în toate colţurile ţării, fără ca monarhul să fie capabil să obţină cu forţa obedienţa altminteri rebelilor lorzi, ceea ce l-a făcut pe Wormald să conchidă că:

“The key to the realm’s operation was the mutual dependence of the king and a decidedly broad political nation. The one offered the other a local government role and the security of his courts, in return for revenues which they collected for him.”

Se poate deci afirma că încă în acea perioadă asistăm la “un nivel de solidaritate de masă pe care o putem cu îndreptăţire numi ‘naţională’”.

[Citeşte partea a II-a a studiului aici]