Sensul ultim al culturii

Când aud sintagma „om de cultură” mă pregătesc deja să înghit lemne discursive. La noi omul de cultură este cel care nu citeşte Platon sau Kant, Sofocle sau Thomas Mann, nu mai ştie matematică sau fizică, nu ascultă Palestrina sau Anton Bruckner, dar citeşte presa culturală naţională, din care Atlantida spiritului s-a scufundat în oceanul unei uitări originare.

Îşi da cu părerea despre epoci şi genii, despre adevăr şi rost, în intervenţii egale cu nişte firmituri în raport cu banchetul fabulos al istoriei. „Oamenii de cultură” sunt cei care se admiră sau se detestă reciproc în reviste, şi pentru care articolele sunt pretexte ale ego-ului lor, în loc că întreagă lor fiinţa să fie pretextul unei mari opere. Wittgenstein şi Kafka nu erau oameni de cultură. Spre deosebire de oamenii de cultură care îşi dispută azi rating-ul şi instituţiile, animaţi de un „drum catre centru” al voinţei de putere, iar nu al anamnezei, aceştia au fost doi marginali – vulcane invizibile prin care epicentrul spiritului si-a spovedit drama într-o lume a surzilor încrâncenati în lupta pentru putere.

Hegel a fost primul care a vorbit, dupa secolul saloanelor, despre cultura ca alienare (der sich entfremdete Geist: die Bildung). Întradevăr, spiritul este mai mult decât aceasta peliculă culturală revuistică. Dacă doar atât este cultură, atunci trebuie să aspirăm la altceva.

Un asemenea discurs este deja periculos: critica culturii evoca anti-cultura, revolta celui care se crede autentic pentru ca este necultivat. Dar nu acest fel de infra-cultura este aici vizata. Revolta pubera, a oricarui „Nietzsche pe trotineta” nu este mai putin inautentica decât „contabilitatea de concepte”. Ca sa te desparti de „cultura” trebuie sa fii avut ceva de împartit cu ea. A depăşi cultura, asa cum au făcut-o Wittgenstein sau Heiddeger, este o depaşire hegeliană, prin suprimare şi conservare simultană.

Sensul orizontal al culturii

Sensul cel mai curent al culturii, astăzi, este cel cu care operează antropologia: cultura ca totalitate simbolică obiectiv dată, ansamblu de semnificăţii în şi prin care trăiesc oamenii, sub forma unei veritabile „presiuni atmosferice” de ordin simbolic.

Cultura este astfel – extensiv – cam totul. Altfel spus: totul este cultural. Dar intensiv ea nu mai este astfel nimic, deoarece se dizolvă în social. Abia o definiţie elitară poate diferenţia cultura înaltă (rafinată, instruită, educată) de o sumă de habitus-uri inerţiale consuetudinare. Altfel spus: doar pentru că metoda impune amplificarea extensivă a termenului de descriptiv de cultură (cu diluarea intensivă corespunzatoare), nu înseamnă că trebuie să renunţăm la o definiţie normativă, axiologică şi aristocratică a ei.

Ideea de cultură s-a născut prin sensul înalt al autenticităţii şi al propriului maxim al omului. Există un sens ideal deci vertical al culturii, care este mai mult decât sensul factual şi orizontal cu care lucrează antropologia culturală, în orbirea care nu mai vrea să distingă „cultura înaltă” de orice fel de habitus cultural, ca şi cum tot ceea ce este, trebuia să fie, sau ca şi cum simplul fapt că ceva este, îl face totodată şi semnificativ.

Sensurile verticale ale culturii

Dar distingem, în plus, trei sensuri fundamental ascensionale ale culturii, ireductibile la inerţia unui simplu dat (pre-dat), ci deductibile dintr-o chemare, dintr-o vocaţie. Cultura semnifică astfel : 1. smulgerea omului din zoologie, 2. desprinderea modernului din premodern, 3. desprinderea elitei din masă. Primul sens e transcendental, al doilea este categorial, al treilea este destinal. Cultura e mai întâi o depăşire a limitaţiilor naturii, apoi o depăşire a limitaţiilor istorice şi, în forma ei ultimă, o depăşire de sine a omului însuşi.

1. Cultura ca depăşire a animalităţii noastre perene

Animalul este dat şi închis, complet determinat, lipsit de posibilitatea de a-şi da sieşi ceva. Neîmplinirea omului, ca animal neîncheiat este tocmai privilegiul lui ascensional. Noi nu am depăşit pur si simplu animalitatea – ea palpită inerţial în noi. Umanitatea noastră este mai degrabă o perpetuă sarcină. Numai omul îşi poate cultiva spiritul, îşi poate dezolta virtualităţile lui alternative. Animalul este deja actualizat, şi tocmai de aceea circumscris în limitele acestei actualizări, care nu este o auto-actualizare, ci o hetero-actualizare (el a apărut pur si simplu, dar nu şi-a apărut sieşi. Iar omul, deşi îşi apare sieşi, nu s-a apărut pe sine…). Dar puterea omului de a se autodetermina nu este infinită, pentru că omul nu este infinit.

Existenţa omului precede esenţa lui, afirmă Sartre. Natura omului, supralicitează Merleau-Ponty, este de a nu avea o natură. Amândoi duc la limita absurdului o formulare din Vernunft in der Geschichte care spunea: omul este ceea ce face el însuşi cu sine.

Aceaste formulări (transformate în embleme ale unei libertăţi utopice) sugerează dar nu precizează (supremul ideal al nongândirii). Aceste şlagare sunt ca atare ambele obscure şi vicioase, pentru că omul se poate auto-determina (însa doar în interiorul unui domeniu de variaţie), dar nu poate decide asupra posibilităţii lui de autodeterminare. Nu poate decide, dupa bunul lui plac, asupra fiinţei care îi întemeiaza tocmai libertatea.

Înainte ca noi să ne dăm prin libertate o fiinţă, nouă ne-a fost dată o fiinţă cu tot cu libertate. Nu suntem oameni pentru că suntem liberi, ci suntem liberi pentru că suntem deja oameni. Şi în realitate, omul nu şi-a dat sieşi nici existenţa şi nici esenţa.

Primo: El nu s-a născut pe sine, nu s-a tras el singur de păr din genunea nefiinţei, la lumina fiinţei. Sartre este astfel baronul Münchausen al filosofiei, iar postmodernii sunt copiii mici care îl cred prosteşte şi orbeşte.

Secundo: Omul nu poate deveni altceva decât îi este deja posibil sa devină (nu poate deveni Zeu, extraterestru, înger, sau plumb). Dar libertatea lui este libertatea realizarii propriilor lui virtualităţi.

Existența nu precede esenţa, ci măreţia existenţei este să actualizeze plenar posibilităţile esenţei înseşi. Să terminăm odată deci cu acest anarhism proiectiv care proclamând (fantasmând) mereu o libertate uriaşă dar utopică şi vidă, este incapabil de libertatea robustă, efectivă şi concretă care începe numai odată cu adevărul, şi anume cu necesitatea.

2. Cultura ca „sigiliu al universalităţii”

Sensul iacobin face din intelect tribunalul care judeca tradiţiile premoderne pentru că ele cultivă implicit minoratul heteronomiilor care asfixiază autodeterminarea. Dar „autoderminarea maselor” nu a generat un popor luminat. Din contra exista azi o „cultura de masă”, veritabil obiect al etologiei, ce prezintă comportamente gregare, nediferenţiate, şi un amalgam de superstiţii premoderne dezordonate şi sincretice.

Prin urmare, cultivarea intelectului categorial a declanşat în modernitate o profundă amnezie arhetipală. Hegel (autorul primei critici metafizice a Luminilor) vorbea despre cultura Luminilor în termeni de alienare : iluminarea, ca smulgere a intelectului din heteronomia prejudecăţilor exprima pentru Hegel unilaterala abstractizare intelectivă care pierde – tocmai de aceea – organicitatea arhetipală, fragmentând plenitudinea vieţii concrete, substanţa. O adevărată cultură este însă ridicarea la universalitatea concretă, care să nu piardă diversul în opera abstractizării. Nu conţinutul prejudecăţilor este în cauză, ci caracterul heteronom şi inert al unei posesiuni a lor care nu este totodată şi o proprietate a lor. Nu conţinutul, deci, ci poziţia spiritului faţă de acest conţinut este pusă în cauză. Deoarece o bună parte din suma „prejudecăţilor” aparţin tocmai spontaneităţii arhetipale pre-categoriale a inconştientului colectiv, participând deci la tezaurul înţelepciunii arhetipale milenare.

Altfel spus, idealul libertar al Luminilor nu implică o necesară respingere a conţinuturilor inconştiente, arhetipale, „tradiţionale”, ci poate reîntreprinde asimilarea lor, sub rezerva critică a unei aproprieri reflectate.

Când prejudecăţile devin postjudecăţi, libertatea nu mai cere lichidarea marelui lor conţinut, deoarece eşti liber în necesitatea însăşi asumată. Altfel spus, diferenţa dintre o prejudecată şi o postjudecată nu este de conţinut, ci este formală. Este acelaşi conţinut în regim nereflectat sau reflectat.

Cel ce se crede „liber de prejudecăţi” ne spune de fapt că el a gândit totul, că este în permanentă stare de veghe, că nu mai are inconştient, că el îşi percepe complet şi transparent fiinţa şi sensul. În realitate raportul la prejudecăţi este o sarcina a individuaţiei, o sarcină a vieţii: aceea de a asimila conţinuturile inconştiente unei forme amplificate a conştiintei. Doar înţeleptul sau sfântul sunt cu adevarat liberi de prejudecăţi, în nici un caz anarhiştii care „sparg” tabu-uri ale căror fundamente arhetipale le sunt complet străine, fiind atât de orbi încât să nu vadă că (în termeni jungieni) ceea ce se prezinta eului sub formă de „prejudecăţi” solidificate este tocmai Sinele transcendental obiectivat. Că ceea ce se prezintă ca exterior şi ca alteritate, este de fapt interiorul profund şi identitatea uitată.

Cât despre „oamenii de cultură”, „intelectualii”, „literaţii” etc., aceştia, eliberându-se de prejudecăţile moştenite, sucombă instantaneu prejudecăţilor dobândite. Există discursuri şi forme mentale asimilate reflex, care devin noi heteronomii subtile. A fi cu adevarat fără prejudecăţi presupune un veritabil – şi perpetuu „război invizibil”, o permanentă veghe şi scrutare interioară, pe care inclusiv autorul acestor rânduri o admiră fără să o deţina. Cred, efectiv, ca, la propriu, numai sfintii şi înteleptii sunt fără prejudecăţi.

„Cultura este o formare, şi se constituie prin forma universalităţii: astfel, omul cultivat este cel ce ştie să imprime tuturor acţiunilor sale sigiliul universalităţii – care a renuntat la particularitatea sa, care actionează dupa principii universale. Cultura este o formă de gândire. Astfel omul ştie să se reţina; el nu mai făptuieşte potrivit înclinaţiilor şi nemijlocitelor sale dorinţe, ci se reculege. Graţie acestui fapt, el recunoaşte obiectului o poziţie liberă şi se obişnuieşte cu viaţa contemplativă. Acestei obişnuinţe i se adaugă aceea de a cuprinde aspectele particulare în singularitatea lor, de a fragmenta circumstanţele, de a izola diversele aspecte, de a opera abstract, conferind însă imediat forma universalităţii fiecăruia din aceste aspecte. Omul cultivat cunoaşte diferitele aspecte ale obiectelor, ele există pentru el, iar reflexia sa le-a dat forma universalităţii. El poate, astfel lăsa să subziste aspectele lor particulare. Din contra, omul incult, oricât de bine intenţionat ar fi el, poate, cunoscând aspectul principal al unui lucru, să deformeze o duzină de altele. Salvgardând varietatea, omul cultivat acţioneaza concret; el este obişnuit să acţioneze potrivit punctelor de vedere şi scopurilor universale. Pe scurt, cultura exprimă simplul fapt că un conţinut poarta sigiliul universalităţii” .

3.Cultura ca destin

Chiar cultura zis înaltă, academică, poate fi (şi chiar este) terenul unei anchilozări mentale şi spirituale. Chiar discursul emancipator poate fi reflexul unei pasivităţi mimetice (bazarul e plin de discursuri care se pretind emancipatoare, rămâne sa alegi versiunea care-i atacă pe cei pe care nu îi suporţi).

Dar nu toţi cei ce proclamă emanciparea sunt liberi cu adevărat. Cultura trebuie să fie o cultivare a libertăţii. Simpla libertate primită, deci necâştigată, este cea mai subtilă formă de a fi rob, sclavul unui discurs emancipator. Elita nu este deci totalitatea constituită a „oamenilor de cultură”. Din contra, cu cât acestia au actele mai în regulă, ei au faptele mai puţin excepţionale…

Există oameni recenţi care au astăzi alergie la termenul de „spirit”. Acest lucru este normal, atâta vreme cât acesta le este profund străin. Pentru a întrevedea ceva din natura spiritului, spune Hegel, acesta trebuie înţeles prin opusul lui, materia. Ceea ce este greutatea pentru materie, este libertatea pentru spirit. Altfel spus, dacă materia este gravitaţie, spiritul este graţie.

Adevărata cultură este prin urmare anti-statistică, nu e un exerciţiu al majorităţilor. Cultura nu este egalitară, aici nu se votează, şi toţi cei care se înalţă prin înşelaciune, se vor prăbuşi prin adevăr.

Într-o primă instanţă, aici nu există „drepturile omului”: munca dă dreptul în cultură, iar nu simpla existenţă. Cultura este, la acest nivel, o „selecţie spirituală”, o meritocraţie în care cel mai adaptat la formele spiritului supravietuieşte, iar cei necreatori sunt îngropaţi în cripta istoriei – în nediferenţierea anonimatului, judecata spiritului adeverind care din aşa-zisele „personalităţi marcante” ce au dominat conjunctural „cultura” unei epoci au avut sau nu, cu adevarat, o identitate (sau erau simplii izotopi ai epocii – cum ar fi astăzi puzderia derridonilor). Marii creatori sunt cei care au ştiut să asculte vocea spiritului. Ei au fost emitenţi pe orizontală tocmai pentru că au fost receptivi pe verticală.

Într-o a doua instanţă, elecţiunea da ierarhia fundamentală a existenţei în spirit: unii sunt deja aleşi. Meritele lui Hegel derivă dintr-o elecţiune (=inspiraţie), meritele miilor lui de comentatori deriva, diferenţiat, numai din muncă. Deasemenea, dacă Mozart este deja un ama-deus, nu putem interzice acest lucru şi nu putem fi atât de nesăbuiţi ca şi triunghiul lui Spinoza, supărat pe Dumnezeu ca nu a fost făcut pătrat…

Nu libertatea, aşadar, ci supravieţuirea este un drept natural. Altfel spus, viaţa nu este niciodată decât o axiomă, ca bun început. Ea este întotdeauna o sarcină a spiritului, ca ducere la împlinire a simplei supravieţuiri către o viaţă plenară. Masele au dreptul să supravietuiasca, dar dreptul nu le poate da o viaţa ca atare. Libertatea se câstigă numai într-o confruntare cu limita proprie, a interiorului „propriu” cu exteriorul „impropriu” : numai sinteza lor reflectată oferă o identitate (exact cea care lipseşte deconstructivitei care pretinde că a terminat-o deja cu două milenii de istorie a spiritului, şi se menţine mândră în vidul ei bolnav de oroare de fiinţă) . Pentu că ceea ce „găsim” în noi nu este propriul nostru propriu, atâta timp cât nu e reflectat, apropriat. Este un conţinut: moştenit sau dobândit, dar în absenţă de noi înşine. Adevarata aristocraţie nu este ereditară, ci destinală. Omul statistic este vegetativ-ereditar şi nereflexiv-achizitiv. Deşi toţi sunt chemaţi, puţini sunt aleşi. Acesti aleşi, numai, formeaza aristocraţia Spiritului.

Împotriva acestor adevăruri se ridică intoxicată, meschină și încruntată Invidia, veninul care nu este altceva decât transpiraţia mediocrităţii sub forţa razelor solare ale oamenilor mari. Ea refuză să accepte că fotosinteza este singura ei salvare, şi prefera bezna în care, numai, toate sunt egale şi fără contur.

Invidia este aceea care nu suportă ceea ce este măreţ, grandios şi impunător. De aceea acestea trebuie calomniate, pentru că neantul face umbră spiritului, care nu îl lasă să rostească eu sunt. Tot ce poate nimicul să spună este : Lipsa mea de eu nu este ceea ce nu este. Ea este tocmai ce este: adica lipsă, absenţă şi vid.

Invidia este fundamentul toxicologic al acestei epoci „post-culminative”. Deoarece în locul lui Platon ea are doar un Foucault (victimă a libertăţii fără adevăr), ea spune că filosofia a murit. Deoarece în locul lui Caspar David Friederich ea are doar un pişoar, iar în locul lui Wagner ea are doar une musique concréte (opere ale libertăţii fără sens), ea spune ca arta a murit. Deoarece în locul catedralelor ea are stadioane (dopaj, dresaj şi derapaj), ea spune ca spiritul a murit.

Însă: doar „pentru valet geniul nu este un geniu” – şi asta, conform unei maxime spuse mai întâi de Hegel şi doar apoi de Goethe- nu pentru ca geniul nu este geniu, ci pentru că valetul este valet, şi priveşte ceea ce este mare în sine cu o privire meschină de valet.

Deconstrucţia nu este decât versiunea valeţilor asupra istoriei spiritului.

Scrisă de Vlad Mureșan

Sursa fotografiei : Crâmpeie de viață