Vă mai aduceţi aminte de mankurtizare?- O zi mai lungă decât veacul

Autor: Cinghiz Aitmatov
Rating:

Acum câteva decenii, înainte de căderea Zidului Berlinului, a intrat în limbajul cultural şi politic al vremii termenul de „mankurtizare”, referitor la soarta popoarelor din Uniunea Sovietică, a căror identitate naţională şi culturală era erodată, alterată şi, în timp, înlocuită cu ideologia sovietică. Trecutul era falsificat în memoria colectivă, individul era rupt de tradiţiile comunităţii, chiar şi de istoria ei, rezultatul fiind o societate „mankurtizată”, cu oameni dezrădăcinați, care nu-şi mai recunosc părinţii spirituali, au uitat tiparele consacrate de colectivitatea lor de origine, iar memoria, idealurile și valorile lor sunt ricoșeuri ale unei propagande îndelungi și constante. Din păcate pentru noi, românii, nu este ficțiune. Mankurtizarea există chiar peste Prut. Înterzicerea, în Basarabia, a unor scriitori români ca Alecsandri, Eminescu, Creangă, Hașdeu până în 1956, apoi reinterpretarea ideologică și prezentarea lor ca fiind „moldoveni” a fost începutul planului diabolic al lui Stalin, care dorea să impună credința că moldovenii și românii sunt două națiuni diferite, cu două limbi, culturi și tradiții diferite. Și a reușit, după cum se vede în zilele noastre, cel puțin la nivel oficial, iar „limba moldovenească” este cea mai „mankurtă” năzbâtie de peste Prut. Dar să vedem de unde vine termenul de „mankurt”.

Scriitorul Cinghiz Aitmatov (1928-2008), originar din Kîrgîzstan, introduce în capodopera sa, O zi mai lungă decât veacul, poate una dintre cele mai negre distopii, sub forma unei parabole, cea a „legendei mankurţilor”. Romanul său, deşi nu pare o anti-utopie, conţine elemente simbolice prin care înfăţişează ruperea de Tradiţie a indivizilor şi a societăţii comuniste în ansamblul ei. Legenda mankurtului, având profunde rezonanţe filosofice, morale şi sociologice, a intrat definitiv în patrimoniul literaturii universale, simbolistica ei fiind actuală şi astăzi, chiar dacă regimul comunist nu mai este la putere.

Romanul lui Aitmatov are mai multe planuri. Planul acţiunii, şi de fapt centrul său simbolic, este situat în realitatea cea mai umilă, a vieţii banale din stepa rusească. Personajele sunt şi ele dintre cele mai banale, oameni care muncesc la construcţia unei căi ferate. La acest nivel, însă, Aitmatov reuşeşte să surprindă spiritualitatea şi zdruncinările unei lumi întregi – cea aflată sub ocupaţia sovietică. Firul epic urmăreşte strădania unei comunităţi de a-şi îngropa un semen. Paradoxal, pe întinsul stepei ruseşti, ei nu reuşesc să-şi îngroape mortul, deoarece cimitirul strămoşesc a devenit un cosmodrom, un loc de lansare în spaţiu a rachetelor.

Cartea prezintă ruperea de Tradiţii, de comunitate, pe care o promovează şi o pune în practică ideologia comunistă. Aitmatov pune în opoziţie planul intim al familiei şi comunităţii, prezentat în imagini calde, înduioşătoare, cu cel al unei societăţi care abrutizează, rupe omul de trecut şi-i deformează sistemul de valori. Legenda mankurţilor este centrul simbolic al romanului. Ea se referă la modul în care un trib de nomazi reuşea să şteargă memoria unui individ, transformându-l într-o persoană docilă, fără nici o amintire, care făcea doar ce i se spunea. Prizonierilor li se rădea capul, care apoi era acoperit cu piele de cămilă, după care erau legaţi şi ţinuţi în soarele stepei timp de mai multe zile, până când fie mureau (deoarece pielea de cămilă li se lipea de cap strângându-i), fie îşi pierdeau memoria, în chinuri cumplite, devenind mankurţi, adică nişte robi fără trecut şi fără judecată: “Mankurtul nu mai ştia cine e, din ce neam se trage, nu-şi cunoştea numele, nu-şi amintea copilăria, tatăl, mama – într-un cuvânt, n-avea conştiinţa de sine a unei fiinţe omeneşti (…) Nu se gândea niciodată la evadare. Mankurtul îşi recunoştea, întocmai ca un câine, doar stăpânul. Nu schimba o vorbă cu nimeni. Toate gândurile lui se îndreptau spre îndestularea pântecelui”.

Autorul povesteşte cum mama unui mankurt îşi regăseşte fiul, însă acesta n-o recunoaşte. Dialogul dintre mamă şi fiu este zguduitor, răspunsurile mankurtului dezvăluind vidul din memoria sa:

” – Dar ce-a fost până să vii aici?

– Să am coadă pe cap, ca stăpânul”

Geniul lui Aitmatov constă în forţa alegorică a acestei legende, atât de simple la prima vedere – dar care acoperă, prin semnificaţiile ei, toată istoria secolului XX, cu ideologiile totalitariste ori cele consumeriste ale zilelor noastre, fiecare reuşind să alieneze individul prin felul ei specific. Într-un plan mai abstract, romanul lui Aitmatov este o pledoarie pentru comunitatea “caldă” (care leagă omul de trecut şi tradiţii, oferindu-i identitate, valori culturale stabile şi împlinire spirituală) şi împotriva dezrădăcinării spirituale – o constantă nu doar a comunismului, ci a umanităţii. Aitmatov venerează simplitatea vieţii de familie, descriindu-i farmecul, dragostea şi frământările în pagini de o frumuseţe tulburătoare. În schimb, marile evenimente de pe plan mondial oferă imaginea unei conduceri politice incapabile să se desprindă de interese materiale, strategice şi imediate, refuzând contactul cu o civilizaţie extraterestră de teamă să nu-şi piardă influenţa.

O zi mai lungă decât veacul este un elogiu al valorilor spirituale, drumul parcurs de membrii comunităţii în căutarea cimitirului strămoşesc simbolizând, de fapt, dorinţa protagoniştilor de a-şi păstra identitatea culturală. În multe locuri romanul devine aproape mitic, prin prezentarea legăturii dintre om şi animale. Pentru comunitatea respectivă, destinul omului era legat de animale: ei trăiau de pe urma lor, se deplasau prin stepă cu ajutorul lor, iar în toate legendele şi evenimentele importante, între om şi animale existau relaţii aproape totemice. Într-o scenă memorabilă din roman, este descrisă strădania unui soţ de a-i împlini “pofta” soţiei sale însărcinate. Aceasta visase într-o noapte un peşte auriu care înota în jurul ei, iar ea încerca să-l prindă. Protagonistul romanului „îşi dăduse seama că trebuie să prindă cu orice preţ un altîn mekre, pentru că ceea ce simţea Ukubala era talgak-ul ei, pofta ei de femeie însărcinată”. Momentul împlinirii dorinţei este poate cel mai înduioşător imn al iubirii şi al protecţiei familiale: bărbatul pleacă la pescuit în miezul nopţii, iar spre dimineaţă îi pune soţiei sale dorinţa în palme.

“Ukubala apucase peştele ca pe un copil, cu ambele mâini, şi-l strânse la piept.

(…) Mai târziu, stând în pat, Edighei se gândi la mulţumirea soţiei sale. Înainte de a aţipi puse mâna pe pântecele femeii şi simţise deodată loviturile slabe ale fătului. Dădea de ştire că există. Edighei zâmbise iarăşi fericit şi adormise în pace”.

Episodul epic surprinde nu doar armonia familială, ci şi intima legătură dintre viaţa omului şi cea a animalelor, fătul din pântecele femeii fiind de fapt cel care doreşte să ţină în mână, pentru o clipă, peştele auriu. Astfel, existenţa copilului este legată, încă de a fi născut, de cea a peştişorului.

Mankurtizarea societăţii este prezentată de Aitmatov în opoziţie cu valorile spirituale ale comunităţii. Fiul celui dus la groapă, Sabitjan, „omul nou”, atât de promovat de ideologia comunistă, este personificarea mankurtului – un mărunt activist regional, prea grăbit pentru a avea răbdare să-şi vadă tatăl îngropat în cimitirul strămoşesc. Pe parcursul drumului, el le explică celor adunaţi la priveghi despre miracole tehnologice, despre un viitor în care oamenii vor fi conduşi prin biocurenţi, Sabitjan întruchipând omul dezrădăcinat, utopistul convins, ateul declarat, individul pentru care viaţa de zi cu zi se reduce la preocuparea pentru autoconservare:

” – Va să zică, numai pentru fundul ăsta al tău trăieşti? îi aruncă în urmă Edighei.

– Aşa, deci! Ia uite comedie! Pe vremuri capul era cel preţuit, acum, pare-se, i-a luat-o înainte fundul”.

Mankurtizarea este o formă de eşec interior al omului prin ruperea lui de tradiţie, de comunitate, de relaţia firească cu natura – valori care în viziunea lui Aitmatov sunt eterne, reprezintă singura formă de viaţă care înalţă omul spre Dumnezeu, dându-i sens şi ocrotindu-l în mijlocul unei lumi care-l corupe la tot pasul. “Juanjuanii nomazi” – tribul care practica mankurtizarea – sunt de fapt toate ideologiile (fie totalitariste, fie bazate pe tehnici subversive şi seducătoare de manipulare) care pretind să schimbe omul, să-i formeze anumite valori, moduri de a gândi lumea, atitudini, comportamente. În acest fel, mankurtizarea devine un pericol situat dincolo de orice ideologie. În această idee, romanul lui Aitmatov nu şi-a pierdut deloc din actualitate – mankurtizarea societăţii continuându-se acum mult mai eficient prin efectele globalizării şi ale culturii mediatice promovate la scară mondială.

În contextul dezrădăcinării moderne, romanul scris acum 28 de ani de Aitmatov ne apare profetic. Gândindu-se la viitor, unul din personajele romanului afirmă:

„- Nu, nu-i numai asta. Poate că nici n-o să fie război, sau n-o să fie prea curând. Nu de pâine e vorba, ci de faptul că roata vremii se-nvârteşte tot mai repede. Generaţiile următoare vor trebui să desluşească totul singuri, cu mintea lor, ba să plătească în parte şi pentru noi, cei din trecut. Iar a gândi e dintotdeauna lucru anevoios. De aceea zic eu că o să le fie mai greu decât nouă”.

Aitmatov a avut dreptate. Lumea actuală este una în care într-adevăr „lucrul cel mai greu este să gândeşti singur”, deoarece în absenţa raportării la valorile culturale tradiţionale, lipsit de o gândire critică, omul simte, evaluează, gândeşte lumea şi rostul său „prin procură”, după cum se exprimă sociologul american C. W. Mills, adică adoptă stereotipurile şi pseudovalorile promovate de ideologia prezentă.

Apropierea de Dumnezeu este pentru Aitmatov cea mai profundă manifestare umană, deoarece înalţă omul, îl ridică spre un ideal dincolo de orice contingenţă şi îl face să-şi descopere adevărata esență. Rugăciunea tăcută a lui Edighei, în momentul înmormântării în deşert a prietenului său, este una a dezolării, pricinuită de celălalt deşert, interior, al neantului spiritual spre care se îndreaptă lumea.

“În faţa acestor tineri îmi rostesc acum testamentul. Dorinţa mea e să fiu îngropat aici. Numai că nu ştiu cine are să se roage la căpătâiul meu. Tinerii de azi nu cred în Tine şi nici nu ştiu vreo rugăciune. (…) Când înalţ rugi către ceruri, mă rog, de fapt, prin Tine, mie însumi, şi în ceasul acela mi-e dat să gândesc aidoma ţie, Ziditorului. Iată miezul credinţei. Dar ei, cei tineri, nu se gândesc la acest lucru, şi dispreţuiesc rugăciunile. Ce-şi vor putea ei spune lor înşile şi altora în marele ceas al morţii? Vrednici sunt de milă. Cum să-şi dea seama cât preţuiesc ca oameni, dacă nu-s în stare să-şi înalţe gândurile într-atât încât să devină pentru o clipă Dumnezeu?”.

Chiar dacă nu este o distopie în adevăratul sens al cuvântului, romanul lui Cinghiz Aitmatov O zi mai lungă decât veacul înfăţişează poate mai clar şi mai profund esenţa utopiei. Deoarece utopia exprimă ruperea comunităţilor de spiritualitate, de tradiţie, şi înregimentarea indivizilor într-un curent ideologic care distruge valorile culturale ale trecutului, propunându-le alte modele şi principii de urmat. Sociologul Ilie Bădescu surprinde foarte bine acest lucru:”A părăsi o ţară trăită de toţi pentru o ţară gândită de unul singur ori de câţiva, iată esenţa sociologică a gândirii utopice, a utopiei.Utopia este expresia legăturii rupte dintre comunitatea spirituală a unei societăţi şi funcţia intelectuală (exercitată ca funcţie de gândire proiectivă a unei ideologii). Apariţia ideo-logului face posibilă o asemenea ruptură şi mijloceşte apariţia utopiilor. Ideea că intelectul şi intelectualul sunt chemaţi să lumineze masele obscurantiste, să le ridice şi să le elibereze de Dumnezeu, de biserică, de familie chiar, de tradiţie etc. reprezintă cea mai teribilă răsturnare a sensului ideii de salvare, de creaţie, de solidaritate umană şi punctul suprem al substituirii comunităţii spirituale a poporului prin comunitatea ideologică a mântuitorilor de libere, a liber-cugetătorilor (gândire liberă de tradiţii).”

Romanul nu este valoros doar prin semnificațiile sale, dar și prin lirismul său, mai ales în prezentarea vieții comunității. Există o anumită vitalitate și căldură a oamenilor, a locurilor, chiar și a animalelor ori amintirilor, care face ca, într-adevăr, ziua petrecută căutând un mormânt în stepa siberiană să cuprindă bucuriile și frământările unui întreg veac. Lectură plăcută și de folos!

Scrisă de Florentin Cristian