Paul Gottfried – Epitaf pentru paleoconservatori

Profesorul Paul Gottfried (n. 1941) e Raffensperger Professor of Humanities la Elizabethtown College, Pennsylvania şi “adjunct scholar” la Ludwig Von Mises Institute. Descendent al unei familii evreieşti de cultură germană din Budapesta, educat la Yale şi la Yeshiva University, Paul Gottfried e un reputat istoric al mişcării conservatoare. Beneficiar al unei burse Guggenheim, profesorul Gottfried a publicat zece cărţi şi sute de articole, în reviste de specialitate şi în presa din SUA şi din Europa.

În octombrie 2004, prietenul meu de o viaţă, Sam Francis, a răspuns în New York Times unui comentariu recent al lui Franklin Foer despre paleoconservatori ca opoziţie pacifistă în ascensiune la neoconservatori. Foer, editor la New Republic, susţinea că o înfrângere a lui George W. Bush la alegerile din toamna lui 2004 ar putea determina renegarea consilierilor neoconservatori ai acestuia şi revenirea în graţii a „vechii drepte”. Sam şi cu mine aveam dubiile noastre. Într-o scrisoare publicată de Times, scriam că dezechilibrul de forţe între cele două tabere era atât de mare încât, orice s-ar fi întâmplat în alegeri, paleoconservatorii nu ar avea şanse să câştige influenţă. Sam a comentat în felul următor: „O victorie a lui Bush ar însemna mai degrabă nimicirea lor [a paleoconilor], căci dominaţia neoconservatoare ar fi absolută. Şi chiar dacă Bush pierde alegerile, este puţin probabil ca numeroşi republicani să sară în barca paleoconservatorilor”. Pentru Sam Francis, era o contradicţie istorică strigătoare la cer: în pofida „presei proaste” a paleoconservatorilor, el era convins că „majoritatea conservatorilor este mai curând de acord cu ei decât cu neoconservatorii”. Prin urmare, credea că paleoconservatorii „ar putea învăţa să joace mai eficient, ar putea să-şi servească o carte mai bună în viitor, chiar dacă aceasta s-ar întâmpla în afara Partidului Republican”.

Cu preţuirea cuvenită prietenului meu între timp dispărut dintre noi, nu cred că problema principală a paleoconservatorilor a fost incapacitatea lor de a-şi juca eficient cărţile. Lipsa de resurse într-o opoziţie cu adevărat îndârjită este atât de acută, încât nu am nici cea mai vagă idee ce combinaţie de cărţi le-ar putea servi în viitor. Liderii paleoconservatori îmbătrâniţi şi mâhniţi au petrecut atât de mult timp luptând în tranşee încât au început să se războiască între ei. Tirada împotriva protestanţilor a unor paleoconservatori catolici este stupidă şi contraproductivă. Trăim într-o ţară predominant protestantă, ale cărei instituţii (înainte să devină corupte) erau legate de o societate vădit calvină. (Să ne amintim, calvinii erau majoritari şi printre sudişti şi printre yankei.) Proslăvirea gloriilor Evului Mediu catolic suna bine la începutul secolului al XIX-lea în Franţa şi în zona renană, dar astăzi astfel de avânturi lirice, însoţite de repulsia nedisimulată faţă de Reformă, sunt nelalocul lor. Ceea ce sunt siliţi să apere tradiţionaliştii americani de astăzi e o societate liberal protestantă, grav viciată care decade rapid. Nu ştiu cum apelul la Maria Stuart sau la papa Pius IX ar putea salva societatea noastră politică sau, cu atât mai puţin, regiunile catolice din sudul şi vestul Europei.

Menţionez că acesta nu este un comentariu asupra gândirii contrarevoluţionare europene şi, în niciun caz, asupra filozofiei medievale în ansamblu. Vorbesc doar despre gradul în care unii paleoconservatori au decăzut până la statutul de caricatură a ceea ce Peter şi Brigitte Berger scriau cu privire la ei în Commentary în 1987, într-un portret care, întâmplător, nu era real la momentul în care a fost scris. Potrivit soţilor Berger, adversarii de dreapta ai neoconservatorilor erau romantici catolici neo-medievali care nu vedeau nimic bun în lumea modernă. Din cauza vârstei şi a frustrărilor, paleoconservatorii s-ar putea să înceapă să merite acest stereotip.

A fost totuşi o vreme, pe la jumătatea anilor 1980 şi începutul deceniului următor, când paleoconservatorii păreau o forţă insurgentă. În 1992, au găsit în Pat Buchanan un candidat puternic pentru alegerile prezidenţiale şi, în plus, unul care le asculta sfatul. Paleoconservatorii şi paleolibertarienii au aplanat vechile dispute şi s-au reunit în John Randolph Club, un grup ale cărui întâlniri au atras personalităţi, printre care se număra şi Buchanan. Deşi National Review, la începutul anilor ’90, a bătut palma cu cei de la Commentary, Buckley însuşi a menţinut deschise canalele de comunicare cu tabăra paleoconservatoare. Observatori din partea National Review şi, pe atunci necunoscutul David Frum, au fost prezenţi la întâlnirile de la John Randolph Club. Un discurs ţinut de către Murray Rothbard la o asemenea întâlnire, din data de 18 ianuarie 1992, a intrat în legendă. În acel discurs, a vorbit excelent despre „abrogarea secolului al XX-lea”:

„Inspiraţi de decesul Uniunii Sovietice, ştim că putem reuşi! Avându-l în fruntea noastră pe Pat Buchanan, vom pune capăt social-democraţiei. Vom termina cu Great Society. Vom pune capăt statului social. Vom pune capăt «noilor libertăţi“ ale lui Woodrow Wilson şi războiului etern. Vom abroga secolul al XX-lea”.

Retorica îndrăzneaţă a lui Rothbard a atras atenţia întregii ţări.

Reporterul stângist Daniel Lazare face o remarcă asemănătoare în 1989, şi anume: „În pofida privirilor întoarse către trecut, tradiţionaliştii au vigoarea tinereţii, în timp ce neoconservatorii, după opt ani de reaganism şi un an din mandatul lui Bush, încep să-şi arate vârsta”. Aceasta a fost şi impresia lui John Judis, exprimată în eseurile sale despre „războaiele conservatoare”, care fuseseră publicate în The New Republic cu trei ani mai devreme. Pat Buchanan a afirmat, dispreţuitor, în 1991, că „neoconservatorii nu sunt decât muştele de pe câinele conservator”, şi a presupus că reprezentau o problemă uşor rezolvabilă. O astfel de opinie nu părea deloc nelalocul ei.

Deşi am considerat că Pat Buchanan era prea optimist, am crezut la vremea respectivă că paleoconii aveau vânt în pânze. Aceasta a fost şi concluzia ediţiei a doua a Mişcării conservatoare, chiar dacă, parcurgând capitolele despre finanţările neoconservatorilor, cititorul ar fi aflat că adversarii noştri aveau anual la dispoziţie cam de o sută de ori mai mulţi bani decât noi. Şi-au infiltrat editorialiştii în toată presa liberală şi au avut grijă ca discipolii lor să conducă mass-media şi să se instaleze comod în elita universitară. Neoconii făceau parte, evident, din establishment-ul liberal, iar noi aveam să devenim curând ceea ce spuneam că sunt oponenţii noştri, „intruşi în dreapta politică”.

Un condeier nu lipsit de talent, dar greu de suportat, pe atunci publicist la National Review, pe numele său William McGurn, a subliniat, în remarcile sale arogante despre discursul lui Murray de la Randolph Club, adevărata deosebire dintre cele două tabere. Potrivit lui McGurn, panica neoconservatoare, provocată mai ales de preşedintele lui Heritage Foundation, a fost inutilă. Paleoconii nu vor mai face progrese după ce „candidatul lor la preşedinţie va dispărea”. Reprezentanţii lor aveau fler şi adoptaseră poziţii reacţionare care au atras atenţia, cu precădere în chestiunea imigraţiei, însă aveau prea puţine resurse disponibile în comparaţie cu adversarii lor.

O comparaţie care îmi vine în minte este, pe de o parte, între Olanda şi Suedia, şi, pe de altă parte, între Franţa şi Anglia ca puteri mondiale pe la 1650. Deşi cele două puteri mai mici au impresionat la începutul perioadei moderne datorită unor avantaje temporare, precum o flotă comercială eficientă sau o infanterie bine instruită, diferenţele dintre aceste puteri regionale şi ţările europene mai populate şi mai bogate vor deveni în cele din urmă decisive. Tabăra în cele din urmă mai slabă a putut arăta mai puternică decât adversara sa, însă doar pentru o perioadă scurtă de timp. În mod similar, la un moment dat, paleoconservatorii au părut mai ameninţători decât erau în realitate în comparaţie cu neoconii aflaţi în ascensiune, această iluzie fiind întreţinută spre finalul administraţiei Reagan şi în mandatul lui George Bush tatăl.

Slăbiciunile taberei paleoconservatoare au devenit în cele din urmă vizibile: o finanţare înfiorător de limitată, excludere din mijloacele de informare naţionale, etichetarea drept „rasişti” şi „antisemiţi” şi, nu în ultimul rând, lupte intestine. Privind retrospectiv, totul era previzibil, dar nu-mi venea să cred că totul s-a năruit atunci când s-a produs prăbuşirea. Un exemplu de disparitate la care mă refer îl reprezintă destinele diferite pe care le-au avut două cărţi despre conservatorism, una scrisă de mine [1], cealaltă aparţinând lui David Frum. În timp ce ediţia în engleză a cărţii mele nu s-a vândut în mai mult de 700 de exemplare (s-ar putea, însă, să se vândă mai bine traducerea ei în română), lucrarea lui Frum s-a vândut în cam de 100 de ori mai multe exemplare. A fost, totodată, recenzată în presa naţională, a fost primită cu un entuziasm strident atât de editorialiştii liberali, cât şi de cei neoconservatori, şi, jalnic, de către previzibilul sicofant neocon E. J. Dionne în (cvasi-neoconul) Washington Post. Cartea mea abia dacă a fost recenzată şi singurele anunţuri referitoare la ea au fost cele pentru care am plătit.

Editorul meu, Palgrave-Macmillan, consideră că interesul pentru cartea mea este destul de redus în rândul jurnaliştilor, în pofida faptului că a apărut în câteva limbi străine, printre care şi rusa. Ideile mele sunt, vădit lucru, inacceptabile pentru presa naţională, care nu are niciun interes să facă cunoscută „interpretarea mea alternativă” a ceea ce s-a petrecut cu dreapta americană începând cu anii ’50. (Se pare că minciunile convenabile funcţionează mai bine!) Cartea mea nu este decât un exemplu izolat al unei probleme mult mai ample, anume dezechilibrul în privinţa accesului la resurse, care le permite liberalilor şi neoconilor să aştearnă tăcerea peste o întreagă argumentaţie politică şi peste viziunea asupra realităţii oferite de cei care o împărtăşesc. Probabil că, dacă am fi avut la dispoziţie o televiziune precum Fox News, un ziar ca Wall Street Journal şi măcar jumătate din spaţiul editorial din presa naţională, vederile noastre ar beneficia de o atenţie similară celei acordate lui David Frum.

Oricare ar fi problemele cu care ne confruntăm, este, totuşi, improbabil că neoconservatorii şi apropiaţii lor vor controla dreapta americană la nesfârşit. Asemenea paleoconilor, dar cu mai mult succes, neoconii sunt produsele unor condiţii istorice în schimbare şi, aşa cum cu înţelepciune a constatat Carl Schmitt, „Un adevăr istoric este adevărat doar o dată”. Nu există motive care să ne facă să credem că situaţiile particulare care i-au ajutat pe neoconservatori în ascensiunea lor spre controlul total asupra establishment-ului dreptei vor continua să existe pe termen nelimitat. Această ascensiune a survenit în condiţii concrete: dominaţia asupra mijloacelor de informare exercitată de patroni favorabili (mulţi fiind copii sau nepoţi de imigranţi evrei est-europeni), încheierea unei alianţe ciudate între elemente ale acestei elite media şi creştinii dispensaţionalişti, declinul intelectual al Partidului Republican şi al mişcării conservatoare şi fuziunea dreptei cu ideologia revoluţionară marxistă şi/sau iacobină. Prin urmare, este o prostie să crezi că actuala configuraţie politică va rămâne la fel, fără să se schimbe nimic.

Şi mai puţin probabil este ca paleoconservatorii să continue să joace rolul opoziţiei depăşite numeric şi ridiculizate la establishment-ul neocon-liberal. Această opoziţie în sânul dreptei s-a produs în momentul în care neoconservatorii au pus stăpânire pe mişcarea conservatoare, în anii ’80. Marea realizare a fost că a luptat cu un adversar formidabil, dar nu a reuşit să facă niciun progres în această confruntare. Şi, cu şi mai mare certitudine decât în cazul inamicilor lor, care sunt încă beţi de putere şi aroganţi, paleoconii nu vor rezista la nesfârşit.

Sub ochii noştri, îşi face apariţia o alternativă, o contrapondere la dominaţia neoconservatoare. Este vorba, mai ales, despre tineri (în jur de treizeci de ani) scriitori şi activişti politici şi, deşi finanţările de care beneficiază sunt extrem de mici, această generaţie în ascensiune construieşte punţi peste dreapta. Legăturile lor sunt cu aliaţii dezamăgiţi ai „mişcării conservatoare” şi cu cei care ar părăsi imediat barca dacă ar exista alternative profesionale la slujirea stăpânilor neoconi. Acest „imperiu al răului” este mai lax decât pare şi, dacă adversarii mai tineri ar avea resurse mai serioase, acest imperiu ar fi sub asediu, chiar dacă presa liberală s-ar ralia partenerilor săi neoconi. Daniel Lazare a avut dreptate în urmă cu douăzeci de ani când a constatat termenul de garanţie limitat al ideologiei neoconservatoare. În pofida tuturor resurselor, neoconii nu au avut nimic interesant de spus în ultimele trei decenii. Pe Fox News, atunci când nu apar blondele spălăcite, sunt prezente feţele îmbătrânite şi vocile obosite ale elitei neoconservatoare. Într-o societate controlată mai puţin autoritar, în care ar predomina libertatea de exprimare, asemenea apariţii ar ţine de domeniul trecutului.

Campania lui Ron Paul a fost utilă ca punct de întâlnire pentru o dreaptă post-paleoconservatoare, reprezentată de tinerii activişti. Platforma lui Paul a combinat poziţii libertariene şi tradiţionaliste într-o manieră care i-a deranjat, cum era de aşteptat, pe republicanii obişnuiţi, adică cei care s-au prezentat în faţa noastră cu cel mai învechit model de ideologie neoconservatoare pe care l-ar fi putut găsi pentru o cursă prezidenţială. Aceşti republicani şi consilierii lor neoconi erau îngroziţi că <b<ron Paul s-a opus pe faţă politicilor unor giganţi presupus conservatori, precum Wilson, Roosevelt sau Truman. Această caracterizare negativă este, bineînţeles, corectă: Paul şi susţinătorii săi reveneau mereu la adevărata dreaptă americană, pe care o identificau cu republicanismul taftian. Şi, deşi Paul nu s-a descurcat atât de bine pe cât am sperat, contribuţiile la campania sa şi milioanele de voturi pe care le-a obţinut în alegeri indică începuturile unei noi coaliţii în zona dreptei. Nu va mai fi o coaliţie „paleo”, dar va atrage tineri militanţi de dreapta care doresc să se debaraseze de hegemonia actuală neoconservatoare şi care ar fi dispuşi să coopereze într-o astfel de alianţă. Practic, noi, paleoconii cu părul cărunt nu mai putem face nimic pentru a ne susţine cauza. Am petrecut atât de mult timp luptând, încât am devenit radioactivi chiar şi pentru cei care ne sunt alături. Posibilităţile de a ne exprima convingerile au devenit limitate datorită beligeranţei pe care am arătat-o în trecut. Doar războinicii mai tineri pot duce mai departe lupta noastră.

Această dreaptă post-paleo va călca pe urmele paleoconilor rupându-se de „mişcarea conservatoare” din prezent sau care s-a reconstituit începând cu anii ’80. Va căuta să se reîntoarcă la tradiţiile liberale constituţionale ale coaliţiei anti – New Deal. Descentralizarea, restricţionarea imigraţiei (sursă a haosului social şi pretext pentru expansiunii ingineriei sociale guvernamentale), precum şi respingerea totală a unei politici externe democratice globale vor fi, probabil, pilonii noii alinieri politice. Încă şi mai important, partizanii acesteia nu vor avea niciun fel de iluzii „patriotice” despre regimul nostru managerial. Spre deosebire de Bill Kristol sau George Will, vor considera statul managerial american drept un dispozitiv monstruos care trebuie demontat. Judecând după direcţia în care a luat-o, această dreaptă tânără va fi mai degrabă libertariană decât tradiţionalistă. Nimeni nu ar putea pretinde că această orientare nu a influenţat numeroşi paleoconservatori, dar pentru succesorii lor va deveni elementul central al politicii lor rebele.

Această tânără generaţie respinge ideea că regimul poate fi făcut mai bun sau mai virtuos prin diminuarea câtorva dintre excesele sale. Nici nu le face pe plac idealiştilor iluzionaţi sau cinici care ne încurajează cu căldură să exportăm instituţiile şi valorile „democratice” societăţilor non-occidentale. Putem deja recunoaşte amprenta acestei tinere generaţii în acţiunea de a-i pedepsi pe republicani prin susţinerea lui Barack Obama în cursa prezidenţială. Această tactică de sorginte leninistă, rezumată în maxima „cel mai bun e răul”, poate fi străină multor paleoconi, dar este răspunsul natural al unei generaţii tinere, mai puţin inhibate, de oameni de dreapta la o situaţie politică intolerabilă. În plus, această nouă generaţie se vede pe sine nu ca ultima fază a mişcării conservatoare postbelice, ci ca o revenire la dreapta interbelică anti – New Deal. Dispreţuieşte conservatorismul care s-a conturat în anii `50 în jurul revistei National Review pentru că tot ceea ce cunoaşte despre această mişcare este controlul de fier exercitat de clasa conducătoare neoconservatoare. Spre deosebire de generaţia veche, tinerii de dreapta nu se hrănesc cu amintiri amăgitoare despre modul în care se petreceau lucrurile înainte de anii ’80 sau chiar înainte de 1970. Pentru a-mi sublinia punctul de vedere: aceşti activişti nu se identifică în niciun caz cu mişcarea care face obiectul recentei mele cărţi neglijate. Potrivit lui Jeffrey Hart, în The American Conservative, William F. Buckley, înainte să treacă în lumea celor drepţi, a ajuns la concluzia că mişcarea pe care a fondat-o era pe cale de dispariţie. Pentru dreapta post-paleo, această mişcare nici măcar nu a început.

(6 aprilie 2008)

Sursa: Takimag

Notă:

[1] – Paul GOTTFRIED, Conservatism in America: Making Sense of the American Right, New York, 2007, Palgrave. Între timp, cartea a ajuns la a doua ediţie.

Traducere de Dragoş Moldoveanu