Video-copilul. Destructurarea lingvistică actuală

În „Repede aruncătură de privire asupra limbii” , un articol publicat în revista Secolul XX, nr. 1-2-3, 1980, de filosoful Constantin Noica, acesta diferenţiază între limbă şi limbaj, vorbind despre relaţia dintre limbă şi comuniune.

Limba, vorbirea articulată, este „patria noastră interioară” , este o „comuniune de cunoaştere”, credinţă, angajare, speranţă, istorie a unei comunităţi. Limbajul este ceva exterior, aparţine semnelor şi intră în categoria comuncării, şi nu în cea a comuniunii. Animalele dispun de un limbaj, adică de un sistem de semnale care transmit „pulsiuni fundamentale”. Limba, spre deosebire de limbaj, reprezintă saltul decisiv al omului spre raţiune, spre meditaţie, ea permite posibilitatea de interogare asupra lumii şi a Eu-lui. Limbajul semnelor (nearticulat, al fricii, foamei, erosului) specific animalelor le leagă pe acestea de concret, de imediat, de „acum şi aici”, de nevoile fiziologice.

Limba, însă, ne desprinde de planul imediatului, „eliberează omul de natură” şi îi oferă şansa gândirii, conceptualizării, adică şansa culturii. Cuvântul, spre deosebire de lătratul câinelui (care nu poate indica decât concretul), ne induce în teritoriul POSIBILULUI, al interogaţiei. „Limba ne duce din necesitate la libertate” . Iar această libertate este cea a culturii, evocată şi de un dicton german, „Adevărata libertate este cultura” .

Afirmaţia pe care o face Constantin Noica este că acum „orice comunicare are loc în interiorul comuniunii”. Cu alte cuvinte, limbajul (cum utilizăm semnele limbii noastre) este determinat de anumite caracteristici ale comuniunii cu ceilalţi, şi în ultimă instanţă ale specificului societăţii în care trăim.

„(…) în contrast cu univocitatea şi rigiditatea semnului, limba este pământul fertil al nimic determinatului. Toate pulsiunile fundamentale capată sens prin limbă, acum. Şi ce ar fi la om oricare dintre pulsiuni fără comentariul ei? Iar comentariul prin limbă, atât de necesar experienţei morale, celei cunoscătoare şi chiar celei practice, pune în lumină mai bine decât limbajele faptul că orice comunicare adevărată se petrece înăuntrul comuniunii” .

Însă care sunt reperele societăţii în care trăim? Fără îndoială ca tendinţele societăţii noastre se regăsesc în mass-media, în televiziune, în special, un mediu care acaparează invizibil conştiinţele, influenţând nu doar preferinţele electorale ale oamenilor, dar şi aspiraţiile lor intime, atitudinile, limbajul, gusturile în materie de educaţie, cultură, morală etc. Giovanni Sartori în cartea sa Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune şi Virgiliu Gheorghe în studiul Efectele televiziunii asupra minţii umane (ambele recenzate pe site) descriu cum primatul imaginii asupra cuvântului duce la o adevărată destructurare lingvistică! Nu doar limba română suferă (scâlcită de comentatorii sportivi, strâmbată pe la posturile muzicale, forţată de umoriştii gălăgioşi de la radio şi tv, dezarticulată şi batjocorită în noile telenovele cu subiect, conţinut şi aspect ţigănesc, redusă şi corcită cu engleza în discuţiile tinerilor pe messenger), dar însăşi integritatea noastră morală, emoţională şi cognitivă este afectată de mediul televizual.

Să remarcăm că simultaneitatea produsă de televizor, emotivitatea produsă de imagine prin cele mai fine tehnici de persuasiune (care induc plăceri, dorinţe), pierderea capacităţilor de conceptualizare, divertismentul care ne induce în domeniul frivolului, lipsa de coerenţă a imaginilor, toate aceste ne scot din domeniul gândirii, al posibilului şi ne introduc de fapt în domeniul imediatului (în loc de cel al reflexiei, interogaţiei), al concretului, în cel al erosului, al dorinţei, în „prezentul virtual” produs de media şi în prezentul pulsiunilor – adică ne readuc pe teritoriul limbajului, şi nu al limbii! Deoarece „concretul”, imediatul (indiferent dacă este virtual) şi pulsiunile sunt de domeniul limbajului, nu al limbii.

Iar aceasta este evident un regres. Sartori aminteşte limbajul folosit de copii, care este lipsit de precizie şi foloseşte determinări ambigue de genul:

„Noi am fost crescuţi – scrie Simone – în convingerea că era cuviincios să fim articulaţi, structuraţi, că limbajul trebuie să fie bogat, precis, adecvat… Astăzi, din universul preciziei regresăm către cel al aproximaţiei, limbajul ultimei generaţii de tineri e generic, incapabil de a se concentra, e alcătuit în întregime din asta, aia, a face, chestie, din intercalări care nu sesizează obiectul, ci sunt doar aluzive. Video-copilul se exprimă într-un limbaj zeamă-lungă şi trăieşte într-o melasă mentală”.

După cum spune Noica, orice comunicare are loc în interiorul unei comuniuni. Cu alte cuvinte, societatea televizuală determină un anumit tip de comunicare, ca cel descris mai sus. Teoria incubaţiei culturale (dezvoltată de sociologul George Gerbner) se referă la impactul programelor tv, în particular la transmiterea modelelor de comportament promovate de televiziune, acestea provenind din occident. Identificarea şi aculturaţia ne centrează pe modelul american, şi în particular pe cel al limbii engleze. Copiii, adolescenţii folosesc foarte des expresii, cuvinte, forme de salut englezeşti, aceasta ducând la ceea ce am putea numi în termenii lui Noica „o slăbire a comuniunii de limbă românească”, adică o slăbire a comuniunii de idei, aspiraţii, idealuri româneşti. Iar noile media – internetul, televizorul – sunt emblematice pentru această incubaţie culturală.

Limbajul copiilor abundă în stereotipuri, în formule care provin din anumite identificări cu diverse subculturi (hip-hop, underground etc.), în englezisme, în cuvinte ambigue – toate acestea neavând însă loc pe tărâmul fertil al limbii (interogare, conceptualizare), ci mai degrabă într-un plan al ritualului social, al recunoaşterii „întru” (cum ar spune C. Noica) o ficţiune culturală mediatică cu care doresc să se identifice. Iar aceasta nu e teritoriul limbii, din păcate, ci este cel al semnului!

Video-copilul şi teoria „efectului de cultivare”

Teoria „efectului de cultivare”, dezvoltată de G. Gerbner, propune o analiză în timp asupra rolului televiziunii în sistemul nostru de valori, atitudini, referinţe cognitive. Aşa cum subliniază sociologii Paul Dobrescu şi Alin Bărgăoan, „influenţele exercitate de către un mijloc de comunicare nu se focalizează asupra persoanelor ca atare, ci mai ales asupra mediului simbolic în care trăiesc. De aceea, influenţele sunt subtile, conduc la rezultate doar pe perioade mari de timp şi, în orice caz, interferează cu alte influenţe, venind din direcţii diferite”. Potrivit autorilor, eficienţa televiziunii pe termen lung ar fi dată de caracterul repetitiv şi continuu al mesajului, de amploarea audienţei, realismul artificial creat prin tehnologiile vizuale, producere şi difuzare centralizată a mesajelor. Astfel, „televiziunea nu se mai prezintă ca o fereastră spre lume sau ca o reflectare a lumii, ci ca o lume în sine”.

Demonstraţia teoriei provine din sesizarea unor regularităţi care pot fi detectate de-a lungul unei perioade de timp îndelungate, semnificative, prin suprapunerea valorilor culturale promovate de televiziune şi cele ale publicului. Televiziunea este din ce în ce mai mult „un ritual cotidian”.

Dar ce se întâmplă cu copilul pentru care televiziunea este principala sursă de informare şi naraţiuni? Dintre aceşti doi termeni, cel de naraţiuni este vital. Deoarece, pentru copil, televiziunea nu este informare, ci sursă de naraţiuni. Copilul creşte în telecultură, iar „naraţiunile” care i se oferă (de fapt un univers simbolic, de mituri, poveşti, idealuri, imagini-şoc, o lume a adulţilor neastâmpăraţi, cu grozăvii, eroism şi erotism, faimă, bogăţie şi întrecere) iau locul cărţilor cu poveşti cu un univers simbolic potrivit mediului cognitiv al copilăriei, cu un conţinut moralizator necesar vârstei, sau diapozitivelor, jocurilor între ceilalţi copii.

Sartori considera că, de fapt, „problema e că un copil e ca un burete care absoarbe şi înregistrează fără discernământ tot ce vede. Şi, din cealaltă perspectivă, copilul format de vedere se mărgineşte la a fi un om care nu citeşte şi deci, de cele mai multe ori, un ramolit de ecran înrobit pe viaţă de videogames”. Televiziunea şi centrarea pe imagine afectează capacitatea de abstractizare, conceptualizare a copilului. Cultura scrisă, chiar şi o banală carte de poveşti, implică o desfăşurare logică a acţiunii, o coerenţă a discursului, o construcţie consecutivă a naraţiunii, oricât de „lineară” ar fi ea. Imaginile pot suspenda această coerenţă lineară, discursivă, logică. Nu numai în televiziune, dar şi în alte aspecte ale vieţii cotidiene, cum ar fi reclamele, omniprezente, sau Internetul.

Referitor la consumul cultural al copiilor în România, s-au efectuat mai multe studii la nivel naţional, care însă nu au atins decât tangenţial problema consumului cultural al copiilor, corelând-o cu consumul lor de programe audiovizuale.

Studiul la care mă voi referi a fost realizat în noiembrie 2005 de către CURS. Preliminar, s-a realizat o cercetare de către Centrul de Studii Media şi Noi Tehnologii de Comunicare, prin care s-a avut ca obiectiv evaluarea reprezentării violenţei în televiziune (2004, iulie şi noiembrie). Sociologul Ioan Drăgan sintetizează rezultatele studiului şi le prezintă într-un articol intitulat Media şi violenţa, în revista Sociologie Românească, vol. IV, nr. 2, 2006:

„Studiile scot în evidenţă coincidenţa nedorită a trei fenomene care se potenţează reciproc: oferta masivă de programe tv cu conţinuturi violente, semnificativ peste media occidentală, gruparea minorilor în categoria cea mai expusă, a marilor consumatori tv, având toate şansele să-şi construiască o identitate de „homo videns” şi să vadă lumea prin „ochelarii televiziunii”, mecanismele psihologice ale vârstei în percepţia conţinuturilor media, asociate cu structurile discursiv-reprezentaţionale ale violenţei tv şi care amplifică potenţialul de impact negativ al acesteia.”

Aşa cum precizează sociologul român în articol, studiul are ca idee dezbaterile culturale internaţionale, ca urmare a realităţilor nord-americane şi europene privind consumul media: lectura de carte a copiilor (americani) şi a tinerilor a scăzut de 10 ori din 1960 până în prezent, copiii între 2 şi 5 ani privesc în medie la televizor 25 de ore săptămânal, cei intre 6 şi 11 mai mult de 22 de ore, iar cei intre 12 şi 17 ani petrec în medie 23 de ore la tv.; până la 18 ani, majoritatea americanilor au privit la tv mai mult timp decât au petrecut în şcoli. Alte date de natură să stârnească îngrijorare sunt: „clipurile publicitare au un ritm apropiat de limită subliminalului (o imagine la 3-5 secunde) faţă de capacitatea perceptivă normală de o imagine la 16 secunde” sau „copilul tipic american asistă în timpul vieţii lui 8.000 de crime şi 100.000 de acte de violenţă televizate”, „preşcolarii au dificultăţi în a separa lumea reală de cea imaginară, mai ales când aceasta e prezentată la tv, vivacitatea acesteia face ca fantasticul să pară aproape ca şi lumea reală”.

Consumul de televiziune al copiilor şi adolescenţilor români constatat în 2005 era următorul: peste 97 la sută dintre copiii între 7 şi 10 ani privesc zilnic la televizor, elevii între 11 şi 14 ani sunt într-o proporţie covârşitoare mari devoratori de televiziune (37 la sută privesc zilnic la tv între 3 şi 4 ore, iar peste 20 la sută privesc mai mult de 4 ore zilnic). Aproape două treimi dintre elevi apreciază televiziunea ca fiind importantă şi foarte importantă pentru viaţa lor, ceea ce înseamnă că aceasta a devenit un „ax principal în a gândi lumea”. În ceea ce priveşte relaţia dintre copii şi valorile sau preocupările culturale, să remarcăm că 65,5% dintre cei care urmăresc la tv peste 3 ore pe zi nu citesc decât din manuale, 61,2% dintre cei care se uită 1-2 ore pe zi sunt în aceeaşi situaţie, la fel, 63,2 la sută dintre cei care se uită sub o oră zilnic. Cât despre valorile promovate prin tv, copiii asociază vedetismul (84%), sexualitatea (64%), lipsa de scrupule (42%), vulgaritatea (66%), senzaţionalul (74%), îmbogăţirea (46%) cu lucruri de care au auzit la televizor. În schimb, şcoala şi familia sunt responsabile pentru promovarea unor valori ca adevărul, respectul, libertatea de expresie, creativitatea, patriotismul, cultura civică. Aşa cum precizează autorii cercetării, televiziunea pare a fi responsabilă pentru apariţia în câmpul de valori a elevilor a unui „star-sistem” – o cultură a vedetismului, a violenţei, a valorilor materiale. Idolii copiilor, deci modelele lor de reuşită socială, reperele lor simbolice, erau vedete ca Dan Negru, Mircea Radu, Van Damme, Andreea Marin, Adrian Mutu, Adi de Vito, Guţă, Andra etc.

Deşi se rezumă doar la cercetarea valorilor culturale ale copiilor, acest din urmă studiu ne indică un fapt de necontestat: pentru copii şi adolescenţi, televiziunea a devenit „arhitectul cultural al unei lumi noi”, în care se pare că aspiraţia spre cunoaştere, preocuparea pentru cultură au fost înlocuite de pseudo-valori ficţionale.

P:S.: Ar fi foarte interesantă o discuţie despre consumul de Internet al tinerilor şi copiilor. În ultimii ani, Internetul a devenit “noul loc de joacă” al copiilor. Spre deosebire de televiziune, navigarea pe Internet nu este o îndeletnicire pasivă, ci o angajare, o căutare. Ar trebui, aşadar, să fie un instrument mai educativ. Eu, unul, sunt sceptic în privinţa calităţilor pedagogice ale acestui nou mediu virtual. Consider că fiecare foloseşte Internetul atât cât îl duce capul. Studiile au arătat că cele mai accesate sunt site-urile de socializare şi cele care aparţin tot de mass-media. Internetul proliferează în mare măsură tendinţele şi conţinuturile mediului televizual.

Scrisă de Florentin Cristian