Principiul identităţii

Autor: Martin Heidegger
Rating:
Editura: Crater
Anul apariţiei: 1991
Traducător: Dan-Ovidiu Totescu
28 pagini
ISBN: 973-9029-02-7

Câteva cuvinte despre noi

Conferinţa rostită de Martin Heidegger la 12 ani după cel de-Al Doilea Război Mondial este, pe cât de scurtă, pe atât de esenţială în ceea ce priveşte unul din principalele sale repere: omul. Provocând însăşi „cea mai înaltă lege a gândirii”, adică principiul A = A, Heidegger expune, folosindu-se de celebra sa destrucţie, un demers de recuperare a sensului identităţii noatre şi a lucrurilor ce ne înconjoară.

Când spunem că avem o identitate, nu reflectăm niciodată asupra faptului că ea este întotdeauna o identitate mijlocită. Dacă observăm cum priveau anticii identicul, ne vom da seama, cu puţin răgaz, că identitatea a ceva este întotdeauna identitatea acelui ceva cu el însuşi. Iar, dat fiind faptul – evident, de altfel – că fiecarui lucru (fiecărei fiinţări, în cuvintele lui Heidegger, simplificate deja excesiv de noi aici) noi îi „atribuim” o identitate, trebuie să găsim acum o portiţă prin care putem scăpa de tautologia conform căreia noi cunoaştem identitatea fiecărui lucru pe care îl cunoaştem datorită faptului că el este identic cu el însuşi.

Pentru a găsi acest drum filosofic, Heidegger pivotează în „tărâmul limbajului” şi restrânge acest „însuşi identic cu el însuşi” la „Acelaşi” (das Selbe), apelând, în maniera sa specifică, la o teză de-a lui Parmenide care spune că: „ Acelaşi este atât gândirea cât şi fiinţa” (p. 11). Prin urmare, dacă dorim să nu cădem în tautologia enunţată mai sus, trebuie să urmăm calea deschisă de Parmenide şi interpretată de Heidegger într-un mod ingenios:

Dacă ceea ce ne dă identitatea este o coapartenenţă a gândirii şi a fiinţei noastre, trebuie în primul rând să avem grijă cum privim însăşi această coapartenenţă. Heidegger spune:

Răspunsul la întrebarea privind identitatea noastră îşi are punctul de plecare, deci, în a nu mai reprezenta apartenenţa din unitatea coeziunii, ci a reprezenta coeziunea dinspre apartenenţă! Ceea ce deja este frapant pentru cititorul comun, care credea până aici că identitatea sa era o coeziune din mai multe sau chiar nenumărabile elemente.

Coapartenenţa despre care Heidegger vorbeşte se referă, în egală măsură, la faptul că omul (a cărei caracteristică „identitară” este de a gândi) aparţine fiinţei, însă şi la faptul că fiinţa „numai la noi poate să fiinţeze ca fiinţă, adică să în-fiinţeze” (p. 14), adică numai prin noi ea poate fi adusă la cuvânt. Această relaţie dublă poate foarte uşor să fie uitată şi redusă la o simplă constantă care reprezintă apartenenţa la om.

De exemplu, tehnica (luată în sensul ei larg care înseamnă producere) este gândită exclusiv ca aparţinând omului şi plecând de la această idee noi putem boteza epoci precum cea „a tehnicii”. Însă epoca noastră nu este niciodată epoca noastră, pentru că omul este numai o fiinţare în ea, la fel cum sunt şi natura, istoria etc. Totuşi, cu toate că omul se poate deci institui pe sine ca stăpân asupra fiinţărilor (incluzându-i aici şi pe ceilalţi oameni!), reversul medaliei este că prin aceeaşi constrângere (Ge-stell) a lucrurilor el are o şansă de „a se expropria şi a experimenta fiinţa fiinţărilor înainte de toate” (p. 19).

De aceea este bine să ne fie adus din când în când aminte, aşa cum face şi textul de faţă, că apartenenţa fiinţărilor la noi nu este de ajuns pentru a da o identitate; aceasta apare numai când şi noi aparţinem fiinţărilor. Respectiva idee, deşi este simplă, are nevoie de foarte mult efort pentru a fi evocată în plenitudinea ei şi a-şi prezenta efectele asupra gândirii contemporane, fie aceasta şi post-heideggeriană: „identităţi” şi „alternative” nu se formează prin rupere şi izolare sau, corolar, prin expunere agresivă şi afirmare a unei „identităţi” (o mai putem numi aşa?) în public şi nici, din păcate pentru unii, în privat. Am putea afirma, în schimb, că tocmai fiinţările de care unii doresc să se izoleze ieşind ostentativ în evidenţă sunt singura lor şansă către o identitate…

Scrisă de Cristian Hainic