A domina sau a conduce

Autor: Zbigniew Brzezinski
Rating:
Traducător: Raluca Ştireanu
Editura: Scripta
253 pagini
Anul apariţiei: 2005

Miza unei cărţi este rezultanta vectorială dintre poziţia autorului şi necesităţile unei colectivităţi. Într-o ordine de idei apropiată, perenitatea unei lucrări constă tocmai în ne-specializarea sa. Dacă o carte este foarte specializată atunci utilitatea sa nu poate servi decât irepetabilităţii unei clipe ad-hoc. Dacă Biblia stârneşte lecturi fervente, dacă îl mai studiem pe Aristotel sau îl dezbatem pe Machiavelli este pentru că operele lor au acel caracter trans-istoric ce impune o re-vizitare periodică. Rândurile pe care le ignorăm din plictiseală sau oboseală la lumina lămpii nu reprezintă decât moştenirea pe care clasicitatea ne-o refuză pentru a transmite următoarei generaţii. Că tot veni vorba de Machiavelli, pentru că la el apelăm apelăm cel mai frecvent, seducţia operei sale apare când încercăm să-i restabilim esenţa prin straturile groase de machiavellisme succesive pe care timpul le aşază peste original. Şi după fiecare citire rămânem neputincioşi când nu-i putem rezuma interlocutorului opera florentinului decât apelând la vulgarităţi ieftine de genul ” scopul scuză mijloacele”. Înţelegem atunci că fiecare mare gânditor are în opera sa o parte exoterică, dedicată tuturor şi una ezoterică pe care numai maestri o pot pune în aplicare.

Care este esenţa Principelui machiavellian asupra căruia tot revenim ? Parţial descriptiv, parţial prescriptiv, opusul florentin este un strigăt de eliberare a Italiei din mâinile barbarilor de către un om de mâne forte conform unor precepte eterne pe care autorul i le aduce la cunoştinţă. Care a putea fi astăzi un candidat la statutul de Speculum- de oglindă a principilor ? Zbigniew Brzezinski, un adevărat scrimeur al diplomaţiei contemporane, (după efectele faptelor sale directe poate mai influent decât Machiavelli însuşi) îşi propune în Marea dilemă un demers similar renascentiştilor. În locul patriei avem sistemul internaţional pe care principele- America este chemat să-l remedieze pentru binele ei şi al tuturor. Rândurile de faţă mărturisesc deopotrivă o fascinaţie şi o neputinţă. Fascinaţie pentru subtilitatea unei opere care nu dezvăluie decât fragmentat gândurile autorului şi neputinţă din aceeaşi cauză- probabil că nu am reuşit niciodată să ajung decât la liziera dintre exotericul şi ezotericul operei sale. Ca fiu al unui diplomat de carieră polonez, Zbigniew Kazimierz Brzezinski a ajuns secretar pe probleme de securitate al preşedintelui Carter în anii ‘70-’80 fiind cunoscut pentru viziunile sale agresive faţă de Uniunea Sovietică, marcă ale unui liberalism militarist (hawkish liberalism). Prin convorbirile duse cu liderii talibanilor el a fost unul dintre strategii războiului anti-sovietic din Afganistan. Dar probabil cele mai intense critici la adresa sa se leagă de activitatea de membru al Comisiei Trilaterale pe care a cofondat-o în ani ‘70 şi pe care inamicii o consideră un for ocult menit a aduce o noua ordine mondială bazată pe instituţionaliarea unei elite plutocrate.

Ca schemă largă de gândire a politicii americane faţă de lume, Brzeznski se situează în acea linie a geopoliticienilor tip Nicholas Spykman şi George Kennan (poate cel mai influent dintre ei) care au gândit hegemonia americană postbelică în dependenţă de evoluţiile Eurasiei. Nicholas Spykman, geopolitician de origine olandeză a elaborat în anii ‘40, cu puţin înainte de moarte doctrina Anacondei care ar fi trebuită să sugrume URSS-ul printr-un cordon de state fidele Occidentului. În 1946 şi ‘47, George Frost Kennan, diplomat şi sovietolog şcolit la Riga a scris două articole prin care re-definea doctrina Anacondei sub forma îndiguirii (containmentului, cum a ajuns cunoscut-o). Pornind de la ideea că apostolatul leninist nu este decât un nou chip pentru vechiul apetit expansionist al ţarilor, Kennan a propus ca SUA să îndiguiască nu comunismul ca atare ci doar Rusia Sovietică pentru ca temerile tradiţionale ale culturii politice ruseşti să conducă spre colaps. Se pare că, în cele din urmă istoria i-a dat dreptate. Pornind de la acest fundament geopolitic, Brzezinski îi va adăuga un optimism liberal. Combinaţie de geopolitică şi liberalism transnaţional, gândirea sa pare o lamă bimetalică compusă din elemente contradictorii. Dacă geopolitiă este deterministă geografic şi calată pe Eurasia, liberalismul transnaţional nu are o restricţie geografică şi crede în diminuarea suveranităţii statelor în omleta globalizării. Lumea gestionată de organizaţii supranaţionale şi de ong-uri va accentua cooperarea şi prosperitatea între comunităţi contribuind la edificarea unei societăţi civile globale. Alăturarea de geopolitică şi liberalism corespunde unui set de cupleturi : agent şi structură ; prezent şi promisiune ; ameninţare şi soluţie. Dacă sistemul internaţional reprezintă structura (şi în speţă Eurasia), acesta se bazează pe raţiuni geopolitice : adică pe o grilă de înţelegere ce vede lumea în termeni de conflict şi luptă pentru resurse. Dacă America (agentul) doreşte să nu fie marginalizată şi să-şi promoveze interesele atunci trebuie să adopte regulile jocului. Să se murdărească puţin pentru a realiza mult.

America şi americanismul

Teza afirmată încă de pe prima pagină este seducătoare şi incitantă : America reprezintă hegemonul global şi actionează asupra lumii într-un mod dialectic,contradictoriu- dacă guvernul de la Washington lucrează cu statele şi guvernele, societatea americană, în schimb, focar al mondializării tinde să şteargă graniţele tradiţional dintre oameni şi societăţi. Aşadar America ar fi acel ouraboros de pe mormintele primilor creştini în care capătul şi finalul coincid. Politicul judecă la nivelul clasic al jetoanelor numite suveranităţile naţionale, în timp ce cultura pop, de masă fluidizează şi chiar ameninţă acest demers. Dacă acest proces nu este bine gestionat consecinţele pot fi dezastruoase : nu numai că valorile americane ar fi ameninţate dar şi poziţia SUA în lume alături de stabilitatea internaţională. Vedem aici persistenţa dihotomiei dintre lentila geopolitică şi cea liberală.

Dacă politicul judecă în funcţie de bine şi rău/ ameninţare şi cooperare oamenii umblă liberi, societăţile au de multe ori propria dinamică. Dacă factorul politic este doar reactiv, adică este luat prin surprindere atunci el devine represiv. Soluţia optimă este democratizarea statelor şi societăţilor. Pentru că numai într-o democraţie imperfecţiunile pot fi îmbunătăţite fără costuri violente iar consensul se realizează între cei guvernaţi şi guvernanţi. Precum un prinţ iluminat care îşi contemplă posteritatea, America trebuie să-şi folosească proeminenţa pentru a crea un mediu internaţional paşnic şi prietenos în care aceasta să poate ieşi la pensie/ să-şi trăiască statutul post-hegemonic. O viziune înaltă, propriul sfârşit al istoriei al autorului- idee care apare mult mai intens în Marea tablă de şah din 1997 şi care pare să fie trecut neobservată analiştilor, mult prea ocupaţi cu critica lui Fukuyama.

Cum autorul îşi canalizează ideile prin intermediul celor două paradigme, voi adopta şi eu structura duală şi voi prezenta ideile sale pe două paliere:1) cel al statelor; 2) cel al globalizării.

1) Nivelul statelor

Ca succesor al defunctului imperiu liberal britanic, America postbelică trebuia să-şi afirme interesul într-o lume fracturată ideologic de Uniunea Sovietică. Într-un fel, însăşi cariera sa de scriitor va oglindi etapele interesului american faţă de spaţiul eurasian. Dacă primele sale studii de sovietologie (poate mai serioase decât cele de după 1991) sunt fine şi ample sondări în universul comunist, în anii ‘90 Brzezinski se va orienta către găsirea unor soluţii pentru acomodarea Washingtonului la vidul de putere lăsat de declinul secerei şi ciocanului precum şi pentru reconstrucţia Europei centrale şi de est. Înainte ca decidentii de la Nw York, Londra, Paris ori Strasbourg să se decidă ce azimut să urmeze, Brzezinski sugera un amplu plan Marshall pentru Europa de est dublat de efortul de atragere în NATO şi familia europeană a tinerelor state postcomuniste : Polonia, Ungaria, România, Cehoslovacia şi Ucraina- necesitate a ciuntirii sferei de interes a unei posibile resurecţii imperiale ruseşti.

În cosmosul geostrategic instabil de după 1990, agenda Washingtonului ar trebui să aibă o structură concentrică.

- În primul centru ar trebui o alianţă fermă cu Uniunea Europeană. “SUA şi Uniunea Europeană reprezintă, împreun, nucleul dur al stabilităţii politice şi al bunăstării globale.” (p.87) Cu populaţie mai mare decât a SUA, de (375 de milioane de locuitori ai celor 15 membri, la nivelul anului 2003) şi un PIB aproximativ egal, UE cheltuieşte aproape jumătate din bugetul militar al SUA. Spenglerian, Brzezinski ca şi în lucrarea anterioară : Triada geostrategică, acuză Europa de a fi sucombat unei oboseli ce nu mai vrea să cucerească lumea ci preferă un nivel de viată mai geműtlich (comod) (p.171). Diplomatul lucid din el se teme însă şi de Europă prea activă militar care ar stânjeni America pe plan internaţional ca rival de temut. Fostul demnitar american însă nu se poate decide dacă primul plămân al Occidentului este într-adevăr etiolat sau doar prezintă o instabilitate latentă care s-ar activa în cazul retragerii prezenţei militare americane de pe continent. Astfel, fără bazele US Army, o Germanie re-militarizată ar relua postura de turbulent. (O teză similară cu cea a elevului său John Mearsheimer din 1990 în articolul Back to the future). Teamă reală sau pur şi simplu infatuarea unui american ce crede că îi este lumii indispensabil?! (Dacă o Germanie ar renaşte militar-agresiv peste noapte ar trebui să înţelegem că toate realizările americane pe planul democratizării sunt atât de efemere încât toate argumentele lui Brzezinski sunt inutile..)

Pentru a preîntâmpina angoasele atlantice, America ar trebui să nu mai acţioneze arogant şi unilateral iar Europa ar trebui să devină mai activă pe plan militar. Altfel, Europa nu va fi decât un “câine care latră dar nu poate muşca” (p.92). Până când se va încorda, Europa nu ar mai trebui să pună piedici americanilor la fiecare pas sau să ceară acestora să se “supună celui mai mic multiplu comun al consensului colectiv”(p.93). Metaforă strălucită ce denotă că scopurile pe termen lung nu ar trebui sacrificate doar pentru a obţine surogate de soluţii pe termen scurt.

Al doilea cerc este compus din statele est-europene mai sus enumerate şi de cele din zona Mării Negre extinse (Mările Neagră + Caspică) : Georgia şi Azerbaidjian. Includerea acestora în NATO şi Europa devine necesară atât pentru ţinerea Rusiei la respect cât şi pentru ameliorarea instabilitătătilor potenţiale din zonă. Vedem aici că Brzezinski nu gândeşte diferit de neoconservatorii pe care îi va critica mai târziu. S-a văzut cât de departe a mers flirtul Georgiei cu Alianţa Atlantică şi limitele răbdării Kremlinului. Dacă ne gândim că aceste state fost totalitare, inclusiv România sunt sărace, includerea lor în NATO este mai mult păgubitoare la nivelul aportului militar. Acuza de oboseală şi de lipsa patosului războinic nu mai este atacată în cazul lor de Brzezinski.

Al treilea cerc este compus din Federaţia Rusă şi statele central-asiatice : Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan şamd. Faţă de Rusia, duritatea trebuie să reprezinte mijlocul democratizării acesteia. O abordare fermă însă inteligentă, bazată pe nevoia Europei de gaze naturale şi petrol poate aduce uriaşul spaţiu slav într-o comunittae de valori comune/ comunitate care încet-încet va părăsi mentalităţile autocratice.

Al patrulea cerc este cel al Asiei de Est, compus din giganţi economici, militari şi civilizaţionali: China, India, Coreea de Sud şi Japonia, care satelizează state mai puţin importante dar nu neglijabile : Malaezia, Singapore, Taiwan şamd. Prima şi ultima din şir au candidat pe rând în anii ‘80, respectiv ‘90 la statutul de primă ameninţare faţă de Occident şi America. Brzezinski însuşi indica în anii ‘70 China post-Mao drept posesoarea unei evoluţii economice care o recomanda ca un pericol mai mare decât însăşi Uniunea Sovietică. Japonia în schimb are o relaţia specială dar subordonată faţă de învingătorii din 1945. Deşi ne-am obişnit să o vedem ca un gigant economic dar un pitic militar nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de o imagine de suprafaţă. Chiar cu o restricţie de 1% din PIB (maximul pentru apărare stipulat prin constituţie), Japonia are suficient potenţial pentru a deveni un adversar de temut. Cu al doilea buget de apărare din lume după cel al SUA, Japonia cheltuieşte în domeniu mai mult decât Franţa sau Marea Britanie şi posedă un arsenal de submarine, nave şi rachete balistice deloc neglijabil.(Racheta M-5 dezvoltată în anii ‘90 este îmbunătăţire a unui model american extrem de avansat. Racheta H-2, cu scop spaţial are o rază de 5000 de mile şi poate arunca un proiectil de 2 tone spre oricare oraş al Chinei)(pp.111-112).

O Japonie tot mai naţionalistă şi mai sigură pe ea fie va căuta o reformulare a alianţei cu SUA, pe baze mai echitabile, fie va deveni tot mai defensivă. O alianţă cu China în numele unei vagi ideologii a asianismului nu este suficientă să producă anxietăţi Occidentului. Ca şi în cazul lui Kissinger (Are nevoie America de o politică externă, vara 2001), pentru Brzezinski Asia de Sud-Este ar trebui comparată cu Europa dinainte de 1914. O lume sfredelită de rivalităţi fragil ţinute în lesă de diplomaţie şi prudenţă. O echilibristică abil bazată pe relaţia cu Japonia dar deschisă faţă de China şi India este singura soluţie atât pentru interesele americane în Pacific cât şi pentru statele din zonă care, deşi rivale nu pot juca decât un rol regional.(Este de remarcat că Brzezinski are aici o atitudine mai maleabilă faţă de India decât ca exprimată în 2000 în Triada geostrategică.)

Rimlandul/marginea continentului este ocupată de Balcani Mondiali, o fâşie uriaşă de pământ care se întinde din sudul Chinei, străbate nordul Indiei, Asia Centrală şi ajunge până în Golful Persic, Orientul Mijlociu şi Turcia. Cu o populaţie deja uriaşă şi rată de creştere enormă, se estimează că numai populaţia a patru state : India, China, Pakistan, Bangladesh va creşte cu 1,05 mld. până în 2050. Se apreciază că până în 2020 populaţia sub 30 de ani va reprezenta în : Asia-30% ; Orientul Mijlociu-47% ; Nigeria-70% (în timp ce populaţia Occidentului şi a Japoniei este tot mai îmbătrânită) (p.167). Deasemenea Balcanii Mondiali reprezintă zona cu cele mai puternice conflicte religioase din lume : Palestina-Israel ; Gujarat în India ; Indonezia ; Iran şamd. Fără o conclucrare cu Rusia şi China şi fără o politică moderată faţă de Turcia şi Iran, explozia fanatismelor poate avea consecinţe incalculabile.

2) Globalizarea

Înaintea oricărei definiţii savante, globalizarea reprezintă o creştere a socializării între elementele sistemului internaţional (grupuri, firme, ong-uri, guverne etc etc).

În plan economic, pentru că globalozarea este asociată în primul şi în primul rând cu piaţa şi finanţele globalozarea a condus, pentru mulţi la o polarizare şi mai mare a venturilor, recunoaşte Brzezinski. Ca o “binecuvântare cu două feţe” (p.161), globalizarea poate aduce bunăstare în măsura în care ea se realizează după norme morale (idem) iar SUA trebuie să contribuie la o repartizare echitabilă a resurselor pentru statele nevoiaşe.

În altă ordine de idei globalizarea permeabilzează apariţia unor fenomene culturale. P de-o parte avem “Coca-colonizarea lumii” (p.155) la care atât masele cât şi elitele sunt sensibile. În contrasens globalizarea instigă la anti-americanism, atât din partea unor foste ori emergente puteri (Rusia, China, Iran, de multe ori Franţa). Amestec de determinism marxist şi umanitarism creştin, alături de anxietăţi ecologice, ambalate cu resentimente faţă de inegalitatea globală, anti-globalizarea poate evolua spre o doctrină anti-americană coerent de periculoasă. Aici fostul secretar de stat democrat pare să subscrie, fie şi implicit/inconştient tezei lui Hardt şi Negri. Dacă America şi câmpul ei de forţă reprezintă Imperiul, atunci pluralitatea eterogenă a nemulţumiţilor compun Multitudinea. Însă modul cum situaţia s-ar putea rectifica/ soluţii concrete fie şi punctuale lipsesc. Este o critică confortabilă venită din interiorul unui Davos man ce ţine o prelegere într-o conferinţă. Un rechizitoriu pentru loisirul nostru mental dar care per total nu este cu nimic muşcător. Picătura de lămâie din ceaiul zilnic, ca să-i dea savoare.

Războiul contra terorii iniţiat de administraţia Bush II a simplificiat foarte mult realitatea strategică şi a introdus în aceeaşi oală mai multe categorii de duşmani: deopotrivă state, organizaţii teroriste, cauze, mentalităţi şi procese. În condiţiile în care America rămâne o societate deschisă imigranţilor iar valurile de anti-americanism s-au accentuat exponenţial, războiul contra terorii: 1) nu va rezolva problema prin soluţii strict militare; 2) va aduce potenţialii terorişti pe tărâmul american. Să nu uităm că 9/11 s-a produs în condiţiile unei libertăţi de circulaţie într-un mediu internaţional ostil. Şi atunci efectul în spirală declanşat va determina America să devină dintr-un cosmos liberal, o societate închisă, represivă condusă de un guvern poliţienesc paranoid faţă de orice manifestare a iniţiativei civice.

Marea dilemă : o lucrare într-adevăr incitană pe care o putem privi din mai multe direcţii. Pentru un familiarizat cu alte teoretizări, mai ample sau mai sistematice, opusul lui Brzezinski prezintă o anumită comoditatea/ Aceea a diplomatului care sintetizează datele deja cercetate de alţii şi vine la sfârşit cu propria-i analiză. Poate plictisitoare dincolo de pagina 100, ea seamănă unei picturi impresioniste în care formele şi contururile (adică mezul tare al ideilor) se pierde într-un ritual al colorării (al variaţiilor pe aceeaşi temă). Lumea lui Zbigniew Brzeznski este nostalgia poverii omului alb care înţelege să dialogheze cu alte culturi atâta timp cât îşi poate menţine dominaţia. Critica sa, din interiorul sistemicului, este cea a vechiului administrator britanic sau a diplomatului est-european căruia îi repugnă simplismul pop al diplomaţiei americane. Machiavellian, el va crede în primatul puterii dar va prefera blândeţea atâta timp cât cea din urmă poate avea succes.

Scrisă de Silviu Petre

No related posts.