Absurd contra absurd – Nunta mută
“Tovăraşi, ce executăm noi?
Cultura!”
În anumite cazuri, lecţiile de istorie sunt ipocrite. Nu din necesitate, cu pur şi simplu dintr-un trend inconştient, imprimat de context sau, mai grav, din pricina dicteului ideologic. Dar cum istoria este destinată şi celor mici – în sensul de creare a memoriei spaţiului – se impune şi mai abitir perspectiva cât mai sinceră, şi nu obiectivă, a istoriei personale. Iar când cineva se străduieşte înspre o confesiune onestă, pe durata a 90 de minute de film, a tragediei unui sat românesc ca multe altele, la începutul anilor ’50, se numeşte că privim Nunta mută. Îndrăzneţul se numeşte Horaţiu Mălăele şi ar trebui să ne mire de ce piesa sa de artă nu a fost încă nominalizată…
Filmul nu este un manifest naţionalist. Nu are nici accente patriotarde şi nu este nici un discurs greţos despre minunile landului carpato-danubiano-pontic. Mălăele a intuit perfect firescul aflat între băşcălia provocatoare şi instinctul de conservare al comunităţii rurale. Şi este de apreciat că nu vituperează dement împotriva tragediei de coloratură comunistă: încă din început, agenţii propagandişti ai acesteia sunt parcă şi ei integraţi în peisajul satului. Abia înspre final, în prezenţa privirii tăioase a colenelului rus, avem imaginea sovieticilor necruţători şi neînduplecaţi, care predau socialismul cu tancul. Distanţa dintre cele două tipuri umane este colosală; oricât s-ar chinui, propagandistul local nu este mai mult decât un “prost”, în timp ce ofiţerul rus nu ezită să scoată pistoletul, atunci când adversarul un înţelege de “vorbă bună”…
E posibil că frunţile mai încruntate să privească cu rezerve limbajul colorat, prezent din belşug. Ei bine, surpriză!, nimic din ceea ce se constituie ca fiind dialog nu este revoltător. Dimpotrivă, se constituie ca atributele unei prezenţe de spirit – în sens de umor – şi a unei naturaleţi specifice ţăranului. Afurisenia şi sudalma, iată codul comun şi norma de comunicare. Nici măcar atunci când tatăl fetei se răsteşte la viitorul ginere nu simţim vreo urmă de încrâncenare. Limbajul este expresia concretă a unui fel de a fi: în faţa pericolului comunist, care ameninţă cu colectivizarea, omul nu poate decât să râdă, în toate felurile cu putinţă. Iar firescul acestuia este completat de plânsul amar din final, un plâns parcă proiectat în veşnicia morţii…Violenţa limbajului este completată de cea gestuală – mai mult în potenţă decât în act. Acest fapt poate părea surprinzător pentru apărătorii a tot felul de drepturi, dar să nu uităm că, fiind vorba de un expozeu al vieţii tradiţionale, agresivitatea este inclusă în datul vieţii. Şi ce ciudat că violenţa nu naşte violenţă…
Panoplia personajelor este închisă, sferică, parcă un reflex al comunităţii care se apără, instinctual, de ameninţările exterioare – de orice natură ar fi ele. Apare foarte bine ilustrată acea legătură dintre personaje şi ambientul în care ele se desfăşoară; una fără alta ar apărea incomplete şi lipsite de viaţă. Este una din puţinele dăţi când satul nu este reprezentat ca un peisaj bucolic, nefiind potenţat iresponsabil. Abundă de scene de-un hilar infantil acest spaţiu: de la copilul care se strecoară printre picioarele curvei satului până la propagandiştii comunişti care ne aduc aminte de Stan şi Bran, umorul apare ca subterfugiu, dar şi condiţie sine qua non a existenţei. Poate părea că asistăm la un spectacol pueril al unor demenţi scăpaţi de la ospiciu; fals, căci într-o lume în care naşterea, moartea şi căsătoria sunt pietre de hotar, fiecare dintre aceste evenimente este tratat cu maximă importanţă şi cu bucuria sau tristeţea corespunzătoare.
Dar miza finală, consider, este în altă parte, căci scena nunţii desfăşurate în muţenie este antologică, putând intra cu succes in galeria scenelor “anti-comuniste”. Absurdul acestei scene este, nici mai mult nici mai puţin, absurdul vieţii trăite în comunism. Sau, mai precis, a vieţii duse sub auspiciile unei dictaturi al cărei pretext a fost comunismul. Există, în aceste momente finale, comprimat tot parodoxul răsturnării firescului ce a dominat România de mai bine de 45 de ani. Ilustrativ pentru această idee este momentul în care tatăl mirelui îl invită pe militarul rus să serbeze alături de ei bucuria nunţii. Refuzul categoric al sovieticului semnifică refuzul bunăvoinţei şi al perceperii nuanţelor, tipic unei dictaturi. Parcă avem o strângere de inimă când în mâna Smarandei este găsită medalia înroşită de sânge, semn că secera şi ciocanul, cât şi “lumina de la Răsărit” se puteau impune numai cu sânge şi sub şenilele tancului. Dar dacă luptă făţişă ar fi însemnat perpetuarea absurdului, atunci s-a apelat la “muţenie”: mâncăm pe muţeşte, cântăm, dansăm şi iubim tot în tăcere. Se prea poate, ca în aceste condiţii, să se fi dezvoltat acel tip de şiretenie care se străduieşte să ocolească stupizenia oficială. În definitiv, absurdul este compensat şi restaurat tot de absurd. Sistemului i se răspunde cu om sau comunitate, cu toate urcurşile şi scăderile sale…
E posibil ca, în viitor, prima tentativă a lui Mălăele să fie înscrisă, nominalizată şi, sperăm, premiată la festivalurile de gen, măcar pentru a completa atât de secul “4,3,2…”. Dar bucuria mea ar veni din altă parte: considerând pelicula o lecţie de istorie, mare lucru ar fi dacă acei tineri care nu au căpătat deocamdată conştiinţa existenţei înaintaşilor, să privească cu luare aminte la şirul văduvelor negre, zăcând în ploaie, neputincioase în faţa Istoriei şi râsului reporterilor Paramedia…
Scrisă de Ştefan Muşat
Related posts:
