Afganistanul- un război non-câştigabil

Citatul ultracunoscut al lui Clausewitz statuează războiul ca o continuare a politicii prin alte mijloace. Războiul, completează strategul prusac este un act şi un instrument al politicii. Factorul politic este acela care hotărăşte pornirea războiului şi totodată îi modelează intensitatea pe toată durata acestuia. Înţelepciunea convenţională ne spune că importanţa ducerii unui conflict rezidă în probabilitatea victoriei. Cu cât aceasta este mai scurtă şi mai puţin costisitoare cu atât strategia este mai bună. Însă de multe ori semnificaţia unui război nu trebuie căutată în şansele victoriei cât în durată propriu-zisă. Preluând un dicton al lui Nietzsche din Zaratustra : nu o cauză bună sfinţeşte un război ci un război bun sfinţeşte orice cauză.

În rândurile următoare voi încerca să investighez hotărârea Statelor Unite de a finaliza actualul conflict din Afganistan. Voi porni de la premiza (care se va dizolva în conţinutul textului) că Statele Unite fie nu pot fie nu doresc să rezolve dosarul afgan. Eclipsat timp de cinci ani de războiul vecin din Irak, teatrul afgan părea o non-problemă ce nu merită atenţia. Odată cu noua administraţie Obama, refocalizarea atenţiei media arată un alt tablou. La deja opt ani de la ocupaţia trupelor occidentale, comerţul cu opium este mai mare decât în timpul talibanilor. Regimul de la Kabul nu numai că nu controlează decât o fracţiune din teritoriu dar este deosebit de corupt. Mulţi membri ai aparatului de stat sunt foşti paramilitari cu un trecut pătat implicaţi în traficul cu droguri. Însuşi fratele preşedintelui Hamid Karzai, Ahmed Walid Karzai a devenit ţinta unui astfel de subiect. Rapoartele instituţiilor internaţionale arată că la capitolul “domnia legii” nu s-a făcut niciun progres.

Fapt ce pune într-o lumină proastă planul şi sinceritatea intenţiilor americane. Compromis de moment până la victoria militară sau complicitate ?!

Într-un sudiu anterior arătam că prezenţa complexului militaro-industrial american este un generator de războaie. În eseul de faţă voi rafina puţin tabloul : voi presupune că SUA, la fel ca orice alt stat este un actor schizofrenic ale căror instituţii pot urmări planuri diferite. Dacă o parte a administraţiei sau opiniei publice pot dori cu adevărat instituirea unui stat de drept la Kabul, alte ramuri, precum CIA văd în prelungirea ostilităţilor şansa comerţului cu narcotice.
Ultima parte a eseului va fi dedicată listării unor potenţiale soluţii non-militare utilizabile în combaterea producţiei de opium.

I. Statul ca entitate schizofrenică

Pentru a putea înţelege modul cum se alcătuieşte profilul unui comportament politic trebuie să dăm un ocol prin sociologia organizaţiilor.

Teoria clasică, în mare parte de factură weberiană (ulterior întărită de lucrările lui Ronald Coase (1937) concepea o organizaţie/instituţie ca pe un organism viu, monolitic în care predominau ierarhiile bine stabilite şi raporturile de cooperare. Teoriile mai noi ale lui Alchian si Demsetz (1972) utilizând modelul actorului raţional atribuie unei organizaţii un caracter mai degrabă concurenţial în care fiecare angajat este stimulat de propriile interese mai mult decât de vreun scop comun.
Restrângând problematica ne vom focaliza pe statul ca atare şi îl vom considera similar unei firme. Uzul ne-a educat să concepem statul ca pe un actor unitar. Sa atribuim o singură voinţă unei pete monocrome de pe hartă. Examinând intim teoria decizională lucrurile nu se prezintă aşa de simplu. Cum strălucit arăta Graham Allison la începutul ailor ‘70 în Teoria deciziei, folosind drept caz criza rachetelor din Cuba (1962) decizia apare ca un compromis/negociere între o pluralitate de instituţii ce însumează statul : lobby-uri, ministere, departamente şi subdepartamente, agenţii şamd. Nu numai că decizia este deci numitorul comun a unor astfel de negocieri birocratice dar ea poate fi de multe ori schizofrenică şi contradictorie. Astfel că un stat poate emite mai multe proiecţii pe mai multe căi. Fiecare instituţie îşi poate urmări propria-i agendă.

II. Afganistanul şi producţia de opium

a. Scurt istoric

Ţară predominant agricolă, Afganistanul obţine o foarte însemnată parte din venituri (ilicite sau legale/ în tezaurul statului sau al cetăţenilor săi) din producţia şi comercializarea drogurilor. Diferitele estimări situează procentajul din cadrul pieţei mondiale la 75% la sută, deşi cele mai multe evaluări dau un procent cvasiunitar : 91-92%.6 Deşi unele surse leagă începutul comerţului cu droguri de politica secretă a CIA de a sprijini logisitic şi militar mujaheddinii anti-sovietici, cultivarea opiaceelor face parte din tradiţia afgană. În 1970 se apreciază că 28 dintre provincii găzduiau cultivarea opiului rezultându-se o producţie de 250 tone metrice. În 1985, în timpul războiului cu URSS, producţia afgană se ridica deja la 31% din piaţa mondială. Un punct nodal în distribuţia opiului îl constituia Pakistanul ale cărui autorităţi şi serviciu secret avea un interes deosebit în susţinerea talibanilor : atât din motive ideologice cât şi pentru foloase materiale. (Un raport al DEA din 2000 lista în jur de 40 de sindicate mafiote pakistaneze). Venirea talibanilor la putere nu a făcut decât să continue şi să dezvolte o practică ce căpăta tradiţie deja- astfel între 1992-1995 producţia afgană s-a cifrat la 2200-2400 tone metrice (TM) pentru ca în 1995-1999 să crească la 4500 TM (75% din producţia globală). În aproximativ aceeaşi perioadă (1994-2000) numărul satelor cultivatoare s-a ridicat de la 2008 la 6645.

b. Situaţia prezentă

Anul 2000 a constituit un moment de referinţă marcat de interzicerea comerţului cu opium de către clericii talibani din motive mai degrabă economice decât religioase : supraproducţia opiaferă pe piaţa mondială impunea re-eşalonarea exportului afgan. Dacă invazia condusă de trupele americane şi aliaţi a întrerupt vremelnic dinamica fenomenului, începând cu perioada post-invazie producţia opiacee a crescut într-un ritm alarmant an de an. Astfel, numai în 2003-2004 suprafaţa cultivată s-a extins de la 80.000 ha la 131.000 ha. În aceeaşi perioadă traficanţii de la graniţele afgane au obţinut 2,4 mld$ dintre care 2,2 mld s-au canalizat către organizaţiile mafiote din Asia Centrală.O piaţă deosebit de importantă dacă nu chiar cea mai importantă rămâne Europa unde vânzările din droguri au însumat 20 de milioane de dolari în ultimii ani. Tabloul este cu atât mai alarmant cu cât aria stupefiantelor reprezinţă abia 3% din totalul de 654.000 ha cât reprezintă suprafaţa totală cultivabilă a Afganistanului.

Între 2002-2003 venitul afganilor din opium s-a ridicat la 4, mld.$ (cu 70% mai mare ecât ajutorul provenit de la donorii internaţionali). La mijlocul anilor 2000 se aprecia că circa 3,3 milioane de afgani îşi câştigă traiul din acest domeniu ; 800.000 dinte aceştia fiind muncitori manuali, şi nu proprietari de plantaţie iar 48.000 lucrători itineranţi.

Un raport întocmit de consilierii preşedintelui Obama din decembrie 2009 arată că radiografia veniturilor obţinute din droguri acordă talibanilor 4% din venituri ; fermierilor 21%, restul de 75% parvenind guvernului afgan.

Din suma de 65 miliarde dolari cât însumează traficul mondial de opiu, doar 5-10% (3-5 miliarde$) sunt spălaţi prin sistemul de tranzacţionare tip hawala (specific lumii islamice). Restul este spălat prin bănci legale, cele mai multe occidentale.

Un raport adiacent întocmit de Senatul SUA arată că în Afganistan, din 2006 nici un cap mafiot important nu a mai fost adus în faţa justiţiei.

Afganii înşişi nu sunt scutiţi de tentaţia consumului. La începutul lui 2009 se aprecia că există circa 1,2 milioane de cetăţeni afgani dependenţi şi patruzeci de clinici modeste pentru a-i trata. Monitorii internaţionali apreciază că 95% din cadrele poliţiei afgane au consumat sau sunt dependente de heroină.

c. Politica de combatere

În urma întâlnirii de la Bonn s-a emis decretul din 17 ianuarie 2002 prin care era interzis cultivarea, comerţul şi consumul de opiu. Tot la Bonn este identificată Marea Britanie ca principală ţintă a traseului narcotic al opiumului afgan şi este creat un partenerat cu autorităţile de la Londra. Un al doilea decret al autorităţilor afgane din 3 aprilie 2002 va avea ca urmare distrugerea a 15.000 ha de opiu în cursul aceluiaşi an.

Un al treilea decret al AIA din septembrie 2002 viza prevenirea potenţialei extinderi a culturilor de stupefiante. Tot în toamna lui 2002 Consiliul Naţional Afgan creează Directoratul Contranarcotic, agenţia asemănătoare DEA-ului american care să gestioneze lupta contra fenomenului. Alături de directorat, tot în octombrie 2002 au fost reorganizate şi puse sub comanda Ministerului de Interior Poliţia Naţională Poliţia de frontieră şi cea Muntoasă (Highway Police). Strategia Naţională Afgană de Combatere a Drogurilor din mai 2003 continua drumul început afirmând dorinţa guvrnului afgan de a reduce producţia de opium cu 70% până în 2008.

Trupelor afgane li s-au alăturat forţele armatei americane şi ale DEA-ului care au iniţiat în 2002-2003 operaţiunile Afganistan şi Containment.

Chiar dacă progresele par irelevante ele totuşi există şi s-au manifestat mai ales prin reducerea numărului de provincii opiacee de la 18 la 13 din 2006 în 2008, cu speranţa măririi numărului la 24 în 2010. Cum cifrele importante sunt cele care contorizează efectele narco-traficului pe piaţa mondială, rezultă că lupta contra drogurilor mai are multe de înfăptuit. (Victoria a la Pyrrus este şi mai mult diminuată dacă luăm în calcul faptul că cinci dintre cele 18 provincii presupus libere sunt încă în mâinile talbanilor şi, ce este mai important opiumul a fost înlocuit de culturi de canabis). Richard Hoolbroke, trimisul special al SUA în Afganistan şi Irak învinuia lipsa unei strategii pe termen lung din partea SUA.

d.Consumul de droguri la nivel mondial

Pe mapamond se consumă 3700 de tone de opium ilicit anual.

Cota afgană este de 375 de tone de opium şi morfină anual (este vorba de opiumul brut fără a lua în calcul heroina şi cocaina ce rezultă din rafinarea acestuia) din care 110t ajung in Europa, 100 tone spre Asia Centrală, 25 spre Africa, între 15-17 spre China şi în jur de 15-20 tone pe piaţa nord-americană. (Alte surse dau 88 tone pentru Europa şi 70 pentru Rusia). Informaţiile arată că în 2008-2009 2/3 din opiumul exportat de Afganistan era rafinat sub forma heroinei.

Diferite rapoarte ale UNODC, Banca Mondială sau Amnesty International arată că în lume există în jur de 11 milioane de dependenţi de heroină ; 14,3 milioane de cocaină ; 25 milioane de amfetamine şi 159 milioane fumători de marijuana. În ceea ce priveşte dependenţii de heroina şi cocaină peste 3 milioane se găsesc în Europa deVest şi 1,6 milioane în Iran. Dintre consumatorii de droguri cu grad mare de risc 100 de mii mor anual. Dintre aceştia 10.000 sunt în statele membre NATO şi 30.000 în Rusia.

După cum se poatevedea din datele disparate de mai sus Eurasia este cea mai afectată zonă lumii. Piaţa europeană conuce detaşat cu un profit de 20 milioane $ anual, secondată de Rusia (17 milioane) şi SUA plus Canada (8 milioane).

America de Nord în schimb, în ciuda unor fluctuaţii nu a înregistrat o creştere semnifictivă ca urmare a amplorii fluxului de opium afgan şi derivate ale acestuia. Dacă în Los Angeles spre exemplu numărul dependenţilor de heroina şi cocaină a crescut de la 137 în 2002 la 282 în 2004 (pentru a se reduce la 239 în 2005) consumul total de droguri s-a diminuat între 2001-2007 de la 19,4% la 14, 8% în rândurile tinerilor.

Dacă populaţia Statelor Unite nu pare afectată per ansamblu nu acelaşi lucru se poate spune despre soldaţii americani. Aflaţi în prima linie a luptelor aceştia sunt tentaţi din diferite motive să devine narco-victime. Astfel dacă între 2002-2004 se înregistrau 277 cazuri de dependenţă în rândul trupelor din Afganistan, între 2005-2007 numărul acestora a crescut la 3057.

e. Implicarea CIA

Odată enumerate datele rămâne pe tapet dilema fundamentală: în ce măsură hegemonul american sau CIA profită de pe urma războiului din Afganistan şi drogurilor conexe. Din punct de vedere al obiectivităţii un asemenea demers ar fi îngreunat de lipsa unui consens între diferitele şcoli de gândire autori, editori şamd. Preluând teoria gramsciană pentru care intelectualul este expresia unor factori soco-economici putem vedea un hiatus între autorii din “cadrul sistemului” şi cei critici. Pentru cel care crede în sinceritatea adeziunii politicii americane la discursul oficial orice punct de vedere heterodox ar fi taxat drept teorie conspiratorie.

Pentru mulţi autori critici (marxişti sau nu) datele pot să nu fie verificate cu acrateţe tocmai pentru a-şi alcătui poziţia antiamericană.

Totuşi nu se poate nega că, în lumina trecutului evenimentele ultimilor opt ani par să confirme o îndepărtare a factorilor de decizie de la Washington de principiile dreptului internaţional şi ale moralităţii. Unipolaritatea a creat ceea ce Hardt şi Negri au numit ‘dreptul imperial’- afirmare a dreptului hegemonic de a-şi oferi propria legitimitate fără aprobare exterioară. În aceeaşi logică trebuie să ţinem seamă, în long duree de creşterea complexului militaro-industrial american. Hipertrofierea acestuia în ultimile decenii a creat o suprastructură cu propriile necesităţi şi cu o autonomie pe care administraţiile succesive de la Casa Albă nu o mai pot cenzura.

În ceea ce priveşte activitatea CIA în perioada pre 11 Septembrie s-a remarcat prin proliferarea unor acţiuni sub acoperire prin intermediul unor firme fantome concepute ca joint ventures cu lumea arabă a afacerilor. Războiul contra terorii proclamat de administraţia Bush II va culmina cu scandalul închisorilor secrete folosite de Agenţie pentru detenţia, tortura şi extragerea de informaţii de la suspecţii de terorism. Semnalată de diferite ONG-uri (Amnesty International) şi în 2005 de Washington Post, prezenţa bazelor secrete este admisă de preşedintele Bush înr-un discurs din setembrie 2006. Negată de acesta, lărgirea prerogativelor CIA este originată întrun ordin secret al preşedintelui din 2002 prin care se cerea prinderea făptaşilor care au plănuit atacul din 11 Septembrie 2001 prin orice mijloace. Existenţa unor centre de detenţie ascunse în ţări aliate SUA precum Uzbekistan, Thailanda, România sau Polonia a devenit un punct important în critica adresată conceptului de război împotriva terorii şi a administraţiei de la Casa Albă.Michel Chossudosvsky, critic marcant al militarismului american duce ecuaţia mai departe şi argumentează legătura dintre raţiunile narcoindustriei şi sistemului bancar american şi invazia de după 11 septembrie.

Cele mai grave şi mai tranşante acuzaţii vin din partea ambasadorului rus în Afganistan care afirmă că avioane ale SUA transportă heroină din Afganistan la bazele Ganci din Kirghistan şi Incirlik din Turcia.

III. Posibile soluţii

Cum victoria militară nu este decât o fracţiune a scopului mai amplu al eradicării drogurilor atenţia trebuie concentrată asupra unor rezolvări non-militare, de natură bio-chimică. Prima se referă la posbilitatea distrugerii culturilor opiacee prin diferiţi genţi patogeni, ciuperci, viruşi sau pesticide. A doua, mai constructivă se concentrează asupra posibilităţii înlocuirii culturilor de opiu cu alte plante. Degeaba li se iau fermierilor sursa hranei dacă nu le este dată şi o alternativă la schimb.

Soluţia 1.

Deşi non-militară soluţia 1 se află cel mai aproape ce aceasta prin carcaterul ei distructiv. Soluţia Nr.1 ar presupune utilizarea duşmanilor naturali ai plantelor opiacee deja existente sau fabricarea genetică a unora noi, derivaţi sau nu din invadatorii deja existenţi. Ideea folosirii unor agenţi biologici pentru eradicarea culturilor de narcotice exista deja dinainte ca preşedintele Nixon să proclame războiul contra drogurilor la sfârşitul anilor ‘60. Condusă de universităţi precum Berkeley şi ulterior de programe ale CIA, operaţiunea viza rafinarea unor corozivi verzi precum:

Fusarium oxysporum sau Pleospora papaveracea. Alături de fungi, arsenalul genetic posedă o paletă mai largă de microorganisme precum bacterii ori viruşi gen D-437. Încă din 1988 parteneriate înte guvernul SUA şi ONU sau state latino-americane precum Peru, Ecuador ori Columbia a captat atenţia decindenţilor. Deşi seducătoare, utilizarea agenţilor verzi sa dovedit controversată întrucât efectele colaterale ale acestora, atât asupra agriculturii cât şi asupra oamenilor sunt foarte probabile. Spre exemplu Fusarium oxysporum şi-adovedit acţiune corozivă asupra unor culturi non-opiacee distrugând recoltele pe hectare întregi.

Deşi guvernul afgan şi administraţia Karzai au interzis asemenea măsuri în Afganistan anumite surse confirmă posibile acţiuni ale aviaţiei SUA de distrugere biologică a culturilor de opium.

Soluţia nr.2

Simpla distrugere a cultuilor narcotic nu reprezintă decâţ maximum jumătate din soluţie. Odată ce fermierilor l-a fost luată principala sursă de venit, ceva trebuie să o înlocuiască.

Cel puţin trei culturi alternative ar puea înlocui cu succes tradţionalul opiu : mei; şofranul şi floarea-soarelui.

A.Cunoscută şi ca papaverum viratum, meiul este o plantă înaltă care creşte extensiv în preerile americane şi Mexic alături de alte locuri din lume. Proprietatea de a produce etanol prin prelucrare a transformat-o într-un subiect de studiu în încercarea de a găsi combustibili alternativi la benzină şi petrol. Anumite păreri consideră că planta s-ar putea adapta în condiţiile pedo-climaterice ale Afganistanului. Cultivarea şi prelucrarea ei pe scară largă ar putea face din Afganistan un sursă de export pentru combustili non-poluanţi (în cel mai bun caz).

. Şofranul (Crocus Sativus Linneaus) are utilizări atât în industria parfumurilor cât şi în cea famaceutică. Cultivarea sa în provincia Herat în 2006 a adus o serie de rezultate considerate excepţionale (320 de kilograme la 40 de hectare). Piaţa (prezumabil) emergentă afgană de şofran însă are de înfruntat mult mai experimentatul rival iranian, în a cărui provincie, Khorasan se produce 85% din şofranul cerut de piaţa europeană.

C. Cultura de floarea soarelui fost implemenată începând cu 2004 ca parte a Proiectului pentru o Viaţă Alternativă (PAL)- iniţiativă a Comisiei Europene şi a concernului german Deutsche Gesellschaft für Technische Zusammenarbeit (GTZ) în trei provincii : Nangahar, Laghman şi Kunar.

Scrisă de Silviu Petre

No related posts.