Agonia Europei – O NOAPTE ATÂT DE LUNGĂ. APOGEUL REGIMURILOR TOTALITARISTE…
Coordonator: Stephane Courtois
Rating: 
Editura: Vremea
Anul apariţiei: 2008
Traducător: Doina Jela Despois
608 pagini
necartonată
ISBN: 978-973-645-288-8
O noapte atât de lungă. Apogeul regimurilor totalitariste în Europa (1935-1953), volum coordonat de Stephane Courtois, cuprinzând articole semnate de istorici, cercetători, politologi şi sociologi, francezi, germani sau ruşi, este o reactualizare, o repunere în temă, a celei mai negre perioade a secolului trecut, anii 1935-1953, când totalitarismul, sub diversele lui forme (comunismul, fascismul şi nazismul), s-a extins şi radicalizat în aproape toată Europa, dezvăluindu-şi adevărata natură, intolerantă, brutală şi utopică. Lucrarea este rezultatul unui colocviu internaţional care a avut loc la Paris, în 2001, iar coordonatorul ei, istoricul francez Stephane Courtois, este şi conducătorul de proiect al celebrei “Livre noir du communisme” (Cartea neagră a comunismului, 1997).
Studiul oferă o bună viziune asupra diverselor aspecte ale regimurilor totalitare, pornind de la condiţiile politice, economice şi culturale care au favorizat apariţia şi dezvoltarea totalitarismului în Europa, până la comparaţii între comunism, fascism şi nazism, comparaţii care acum 20 de ani erau inacceptabile pentru cei din Est (ca noi) şi chiar pentru o mare parte din occidentali.
Prin longevitatea, expansiunea, influenţa şi puterea sa de reprimare, comunismul este regimul totalitarist exponenţial al secolului trecut, cei doi ani de referinţă aleşi de autori, 1935 şi 1953, corespunzând uciderii liderului bolşevic Serghei Kirov şi, totodată, începutului Marii Terori comandate de Stalin împotriva vechilor bolşevici şi diverselor grupuri sociale sau etnice, respectiv morţii lui Stalin, în 1953. În jurul anului 1935, însă, şi în Germania şi Italia totalitarismul se radicalizează: după “Noaptea cuţitelor lungi” din 1934, când îşi ucide 85 de adversari politici, Hitler promulgă în 1935 legile care instituţionalizează antisemitismul, demarând programul de exterminare a evreilor, iar în acelaşi an Italia începe războiul împotriva Etiopiei, care, notează autorul, “a produs un val de exaltare colectivă şi mobilizarea colectivă în jurul Ducelui”, în numele visului lui Mussolini de realizare a unui nou Imperiu Roman, dar şi fascizarea societăţii, prin întărirea controlului partidului asupra societăţii.
Lucrarea nu doar descrie, dar şi explică fenomenul totalitar. Comunismul, fascismul şi nazismul, consideră autorii, deşi au fost regimuri diferite prin scopurile propuse, au un germene comun, ideologia totalitarismului fiind elaborată de Lenin la începutul secolului XX. Viziunea utopistă asupra lumii, acţiunea revoluţionară şi organizarea ei pentru a îndeplini un scop, monopolul politic şi cultural, teroarea şi propaganda, dar mai ales faptul că fiecare regim totalitarist îşi impune ideologia ca fiind singurul adevăr ştiinţific valabil şi consideră că are o <> istorică de îndeplinit (triumful mondial al comunismului, un nou Imperiu Roman ori înfăptuirea unui “Al treilea Reich”) – toate aceste sunt comune tuturor formelor totalitariste.
Teroarea şi organizarea aparatului de represiune
“După ce ai trecut prin reeducare e imposibil să mai păşeşti cu mândrie. Nu mai poţi avea decât un mers umil, un mers care cere iertare.” Virgil Ierunca - Fenomenul Piteşti
Anihilarea oricărei rezistenţe din partea indivizilor şi construirea unui aparat de stat pentru reprimarea celor revoltaţi sau indezirabili sunt specifice fiecărei forme de totalitarism. Hitler a făcut o politică de stat din exterminarea evreilor, pe care îi considera “un cancer al societăţii germane”, lagăre de concentrare şi poliţie politică în acest scop. În timp ce genocidul pus la cale de nazişti era orientat într-o direcţie clară, Stalin nu avea limite în a-i extermina, deporta ori închide în lagăre pe cei pe care îi considera “duşmani ai poporului”, “duşmani de clasă”, “agenţi ai imperialismului”, “sabotori”, “diversionişti” ori făcând parte din “naţiuni duşmănoase”. În acest fel, zeci de milioane de persoane, popoare întregi, categorii sociale, au fost exterminate ori deportate, în mai multe valuri, din 1935 până în 1953. Stephane Courtois, pe urmele lui Alexandr Soljeniţîn, subliniază că de multe ori exterminarea pe timpul stalinismului se făcea în funcţie de o cotă, altfel spus fiecărei regiuni îi era alocat un anumit număr de persoane care trebuiau executate:
“Stalin a definit populaţiile vizate şi a fixat dinainte, pentru fiecare regiune, numărul de arestaţi, determinând soarta victimelor: prima categorie – executaţi, a doua categorie – deportaţi. Or, aceste cote numerice aveau dimensiuni extensibile în dublu sens. Pe de o parte, ele vizau populaţii desemnate după criterii deosebit de vagi, dar trimiţând la două categorii principale. Încadrarea în prima categorie, corespunzătoare ordinului NKVD nr. 00447 din 30 iulie 1937, referitor la cei desemnaţi drept foşti, a dus la arestarea în câteva luni a 767.397 de persoane, dintre care 386.798 au fost clasate în prima categorie şi executate imediat fără judecată. Cea de-a doua, delimitată prin diverse ordine din iulie 1937 până în august 1938, viza naţionalităţi considerate global ca duşmane – polonezi, nemţi, baltici, coreeni, români etc. – şi a dus la asasinarea în câteva luni a 247.157 de persoane. Or, un studiu atent arată că adeseori victimele nici măcar nu corespundeau criteriilor fixate de Moscova, dar că fuseseră executate pentru a îndeplini cotele sau ca expresie a unor reglări de conturi personale”.
Aşadar, represiunea stalinistă a fost una din cele mai sinistre din istorie, prin amploarea, durata şi intensitatea ei, dar şi prin mijloacele utilizate. Lagăre şi deportări au existat şi în Rusia ţaristă, însă tortura sistematizată, fizică şi psihică, este o creaţie pur comunistă, exportată în toate ţările-satelit ale URSS. Acest lucru l-a dezvăluit Soljeniţîn, în cartea-document care a învins un sistem, Arhipelagul Gulag:
“La sfârşitul secolului trecut şi la începutul celui prezent, ofiţerul de jandarmi îşi retrăgea numaidecât întrebarea dacă inculpatul o considera nelalocul ei, ori o imixtiune în domeniul intim. Când în 1938 la închisoarea Krestî pe bătrânul deţinut politic Zelenski l-au bătut cu vergeaua de la armă, dându-i jos pantaloni ca unui băieţandru, ajuns în celulă, acesta a izbucnit în plâns: “Anchetatorul ţarist nu îndrăznea nici măcar să mi se adreseze cu “tu”! “.
Propaganda şi exportarea comunismului
“Făcusem următoarea socoteală, absolut logică: Lumea este împărţită în două mari lagăre, ziceam noi. În lumea liberă din Occident, mai ales în Europa şi în cercurile ei intelectuale, gândirea comunist-socialistă câştigă tot mai mult teren. În Uniunea Sovietică şi în statele ei satelite, în schimb, se năştea o mişcare anticomunistă tot mai înverşunată. Cum posibilităţile lumii occidentale sunt infinit mai diverse decât cele ale blocului controlat de puterea sovietică, nu există nici un dubiu că într-o bună zi masele comuniste ale Occidentului aveau să asalteze şi să cucerească bastioanele anticomuniste ale Estului.” Ephraim Kishon – Faci bine şi-ţi auzi de rău
Umoristul israelian Ephraim Kishon pune în evidenţă, într-o manieră ironică, o realitate istorică: eficienţa propagandei regimurilor totalitariste. La fel cum lagărele de concentrare naziste erau ceva de necrezut la sfârşitul războiului, nici dimensiunile represiunii comuniste nu erau cunoscute lumii occidentale, cel puţin până în anii ‘70, când Soljeniţîn şi alţi disidenţi ruşi le-au dezvăluit. Lucrarea coordonată de Stephane Courtois, O noapte atât de lungă, are meritul de a prezenta în detaliu mecanismele de propagandă ale URSS, atât din blocul comunist, cât mai ales cele din lumea occidentală, unde partidele comuniste şi alte diferite organizaţii comuniste din Vest – toate acţionând la comanda Moscovei – creau iluzia că URSS este “modelul democraţiei populare în lume”, ţara în care “comunismul a desăvârşit egalitatea şi libertatea cetăţenilor”.
Partidul Comunist Francez era una din cele mai influente organizaţii occidentale comuniste, cu un organ de presă puternic, L’Humanite, care exporta nu doar pasiunile revoluţionare în occident, dar şi falsele imagini idilice ale stalinismului. Numeroase personalităţi din Vest nemulţumite de realităţile capitaliste au găsit sprijin şi confort în organizaţiile comuniste. Aşa s-a făcut că, în 1945, TS Eliot i-a respins de la publicare cartea lui Orwell Ferma Animalelor ca fiind ofensatoare la adresa URSS sau că, mai aproape de noi, Panait Istrati - unul dintre primii intelectuali europeni “lucizi”, care a avut curajul de a demasca abuzurile regimului comunist după o vizită în Rusia în 1929 – a fost abandonat de prietenii săi socialişti din Franţa după publicarea cărţii Spovedania unui învins.
Cât despre soarta statelor care au intrat în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice în urma Tratatului de la Yalta, profesorul Jean-Francois Soulet aminteşte în lucrarea coordonată de Courtois că, “raportate la sistemul stalinist clădit în URSS în perioada dintre cele două războaie, modelarea statelor est-europene este totală. Ar fi mai potrivit să vorbim despre clonare. Din punct de vedere politic, constituţiile pe care le adoptă cele opt state noi, între ianuarie 1946 şi octombrie 1949, sunt calchiate fidel după constituţia sovietică din 1936. Regăsim toate trăsăturile sistemului totalitar şi dictatorial stalinist: o singură listă de candidaţi la alegeri, un partid care dirijează statul şi ansamblul societăţii, în mâinile unei oligarhii, reunite în jurul secretarului general al partidului comunist, veritabil Stalin la scară locală”. Cum spunea tovarăşul Sadoveanu în trecut, “lumina de la răsărit ne vine”.
Aceeaşi soartă am avut-o şi noi, românii. Au trecut doar 20 de ani de la căderea comunismului, adică nici măcar o generaţie nu s-a maturizat de atunci. Memoria celor mai în vârstă s-a aplatizat, poate, în duritatea tranziţiei, cei tineri sunt prea tineri şi aud vorbindu-se despre un trecut cu uniforme, cozi şi blocuri gri, iar în memoria socială comunismul este redus astăzi la o dimensiune hilară (glume cu vocea lui Ceauşescu la radio, reclame cu “Rom cel Mare”, fabrici şi uzine) ori la ştiri seci de acum 20 de ani din Scînteia, punându-se accentul pe perioada ceauşistă. Dar epoca Dej? Cu sinistrele închisori din Gherla, Târgu Ocna, Aiud? Sau diabolicul “Fenomen Piteşti”? Din dezbaterile pe tema comunismului de la noi lipsesc tocmai referirile la perioada cea mai “neagră”, de până în 1953, şi la autori precum Paul Goma (repudiat, a cărui aniversare a trecut ultima oară neobservată în mass-media), Monica Lovinescu, Virgil Ierunca sau chiar Nicolae Steinhardt. Să fi devenit, oare, atât de ghinionişti încât să trecem cu vederea fericirea dumnezeiască a unui deţinut botezat pe ascuns, într-un blid cu zeamă, chiar într-o închisoare comunistă românească?
Pentru cei care vor să cunoscă mai bine fenomenul totalitarist al secolului trecut, în special perioada 1935-1953, dar şi pentru cei neştiutori, ori pentru cei familiarizaţi cu trecutul închisorilor comuniste din România, lucrarea coordonată de Stephane Courtois, O noapte atât de lungă, îi ajută să înţeleagă cum a funcţionat la nivel global comunismul, modurile în care a fost exportat în ţările-satelit şi în restul lumii, sau care au fost greşelile, ezitările şi laşităţile Occidentului ce au permis radicalizarea nazismului şi fascismului, respectiv dezvoltarea comunismului la nivel mondial. Mai mult, lucrarea dezvăluie că, în ciuda paroxismului şi a caracterului său inuman, totalitarismul a avut (şi are) o anumită logică – socială, culturală, politică, economică şi chiar umană. La nivel psihologic, de pildă, experimente din psihosociologie (neamintite în carte, dar pe care le găsiţi cu uşurinţă pe internet) au demonstrat că situaţiile grele, negative, afectează judecata şi sensibilitatea, schimbând comportamentul unui om, indiferent de caracterul său.
Cercetătorul Stanley Milgram a arătat într-un experiment din 1963 (pentru a explica uşurinţa cu care s-au executat ordinele criminale) cât de obedienţi pot fi oamenii faţă de autorităţi, iar psihologul Philip Zimbardo a demonstrat că, într-o situaţie grea, nefavorabilă (precum cea a unui prizonier sau gardian), orice om începe să joace un rol, putând deveni oricând crud şi bestial. Dar pentru a ne da seama cât de mult poate transforma o împrejurare dificilă un om, “Fenomen Piteşti” este mai elocvent decât orice experiment. Ororile din secolul trecut nu ar fi existat fără o natură umană laşă, obedientă, coruptibilă, leneşă, comodă, autosuficientă, sau luciferică, precum cea a dictatorilor. Aşadar, explicaţia la nivel uman a succesului totalitarismelor poate fi şi natura păcătoasă a omului.
Scrisă de Florentin Cristian
Related posts:
