Al-Ghazali, The Alchemist of Happiness (2004)

Al-Ghazali, The Alchemist of Happiness (2004) |

Documentarul regizorului californian Ovidio Salazar este un film excelent despre islam şi sufism, dimensiunea esoterică a acestei religii, despre un mare învăţat şi, nu în ultimul rând, despre modul în care noi ne raportăm la religie. La oricare dintre ele. Cu o experienţă în film documentar de peste douăzeci de ani, autorul e pasionat de studii islamice şi arabă, este atras de sufism până într-acolo încât devine cunoscut ca practicant al acestor discipline spirituale, sub numele de Abdul Latif Salazar. Cele optzeci de minute ne oferă o călătorie în Iran şi Iraq, în prezentul contemporan şi trecutul secolului XII a.D., în jurul unui personaj magnific, care a exercitat o influenţă covârşitoare asupra unor învăţaţi din Est şi din Vest, musulmani şi nemusulmani deopotrivă, un model pentru căutătorii de Adevăr de pretutindeni.

Axele filmului se împletesc, se completează, îşi răspund precum sunetul şi ecoul, chipul şi unda lacului. Invitaţii sunt pe măsură: T.J. Winter, lector de studii islamice la Universitatea Cambridge, apoi Seyyid Hossein Nasr, profesor de studii islamice la Universitatea George Washington, alături de Mohammed Bina, profesor de matematică şi filosofie la Universitatea Tehnologică din Ispahan, precum şi Gholam Reza Avani, de la Institutul de Filosofie şi Înţelepciune din Teheran. Pornim în căutarea celui ce a primit titlul de “Dovada islamului” în Nord-Estul Iranului, în Khorasan, acolo unde s-a născut Abu Hamid Muhammad Al-Ghazali, şi unde poate i se găseşte şi mormântul. Moartea tatălui, anii exemplari de şcoală, succesul fulminant ca şef al catedrei de teologie al Universităţii din Baghdad, apoi suferinţa provocată de îndoieli (un medic îl diagnostichează corect: “boala de care suferă e a sufletului, nu se poate face nimic împotriva ei”), anii incognito la Ierusalim, Damasc şi Mekkah, disciplina sufită şi în cele din urmă moartea.

Dacă cineva m-ar întreba ce-am găsit extraordinar la Al-Ghazali, i-aş răspunde fără ezitare: aderenţa lui sfâşietoare la Realitate. Un teolog erudit care înţelege, după ce învaţă pe de rost zeci de mii de pagini ale maeştrilor, că toată cunoaşterea livrescă nu este de fapt decât o foarte bine camuflată ignoranţă: cea a Sinelui. Un mare orator care, adus în situaţia de a-şi diagnostica propria patologie spirituală, îşi pierde abilitatea de a vorbi, împreună cu apetitul pentru viaţă. Un călător căruia bandiţii îi fură notele de lectură, şi care exclamă: “Nu ai cu adevărat decât ceea ce nu poţi pierde într-un naufragiu.” Un mare cititor care renunţă la citit, un profesor influent care renunţă la predat, un tată care renunţă la familia şi averea sa, un om de lume care împarte averea săracilor pentru a pleca în lume, încrezându-se în Unul Dumnezeu şi dorind să-I invoce Numele şi să contemple frumuseţea creaţiei Sale. E o dulce ironie în a afirma că că Al-Ghazali fusese în căutarea (şi în găsirea!) Realităţii, dat fiind că acest din urmă concept nu este în islam decât unul din multele nume ale lui Dumnezeu.

Întreg documentarul este, după cum spuneam, o călătorie în spaţiu (Orientul Apropiat) şi în timp (prin vremuri tulburi, prezent şi trecut). Una greu de întreprins, mai ales dacă eşti prins în retorica păguboasă a conflictului civilizaţiilor, dar, aşa cum spune regizorul, “se petrec atâtea lucruri în lume în zilele noastre încât cele ce par de la sine înţelese ajung să fie puse sub semnul întrebării”. La o margine de drum, Abdul Latif Salazar, californianul convertit la islam, opreşte la autostop camioneta unui iranian. Salaam alaikum. Firesc, răspunsul: Wa alaikum salaam. Apoi: Ştiu puţin farsi, ştiţi ceva engleză? Ştie. Toţi iranienii ştiu. O călătorie spirituală are mai multe şanse de succes dacă e însoţită de o călătorie în lumea sublunară. Prin geamul lateral al camionetei îl vedem pe Al-Ghazali călare pe asinul lui alb, mergând la trap mărunt prin câmpia pârjolită de secetă, în sens contrar. E o fulguraţie care poate trece neobservată într-o ţară în care oamenii pot îmbrăca fără să şocheze portul din timpul Profetului.

Pentru noi însă, preţ de o clipă, e savoarea inefabilă a unei întâlniri.

Scrisă de Radu Iliescu

No related posts.