(Alte) câteva cuvinte despre distributism

Distributismul este anarhie. Deşi poate părea o remarcă virulentă, nu este deloc astfel, căci această a treia cale, re-apărând la cumpăna dintre cicluri economice, propune o formulă care să îndepărteze influenţa nefastă a statului, dar nu în numele altui “ism”, ci în numele unei morale străvechi. Şi cum altfel decât anarhie se mai poate numi propunerea de a elimina barierele instituţionale şi piedicile birocratice care împovărează schimburile (economice) fireşti dintre oameni? Descentralizarea, element central în noua orânduială, va amplifica automat rolul micii comunităţi, spaţiu în care schimbul, mai ales cel economic, este preponderent informal, nebirocratizat. Aici intervine un alt concept, acela al subsidiarităţii, strâns legat de ideea de producţie personalizată, în serie mică, artizanală. De vreme ce nota dominantă actuală este dată producţia de masă, industrializată, revenirea la producţia dictată de necesitate, şi nu de legile unui marketing agresiv – faţadă a intervenţiei statului în supravieţuirea efectivă a marilor conglomerate industriale – se impune de la sine. Trebuie reasigurată industria susţinută de utilaje mici, flexibile, ale căror funcţionalitate se poate adaptata în funcţie de cererea sau de fluctuaţiile pieţei. Ori cum să nu fie această posibilitate una profund reacţionară, de vreme ce producţia de masă predominantă în ultimii două sute de ani? În al treilea rând, distributismul este anarhic – în sensul pozitiv – pentru că susţine ceva inimaginabil în orice curs de economie, dar ceva foarte firesc: cooperarea (parteneriatul), în dauna competiţiei feroce din capitalism şi a socialismului egalitarist.

Revizuind totuşi ideea de distributism, ne apare evident un alt fapt: se solicită trecerea proprietăţii din mâinile celor care o concentrează în gestiunea celor mulţi, asigurându-le astfel capacitatea de a subzista şi de a fi liberi, în definitiv. Nu este o noutate că, cel puţin în România, a nu muri de foame presupune cel puţin un compromis major. Iată de ce ideea din spatele celei de-a treia căi este cât se poate de nobilă, pentru că vizează printr-o propunere (urmează de văzut cât de practică) posibilitatea obţinerii unei minime demităţi umane şi a unui trai decent. Ceea ce apare curios este altceva: păstrând ideea de proprietate şi promovând un antreprenoriat la scară mică, distributismul este o formă incipientă de capitalism, o subramură a acestuia, o variantă în care diferenţa specifică este dată de dimensiunea morală. Este neta diferenţă dintre a urmări numai profitul şi a urmări şi profitul, dar avându-l în vedere pe celălalt. Ori această variantă se poate constitui într-o premisă serioasă în cristalizarea unei societăţi civile care să compenseze lipsa de reprezentativitate a statului.

Nu se poate construi acolo unde statul sau entităţile capitalismului corporat gestionează resursele de subzistenţă ale populaţiei, reducând-o pe aceasta la o simplă masă de manevră. Iată de ce revenirea la o economie cu faţă umană pare a fi o îmbucurătoare soluţie. Substratul creştin este evident şi este salutar. Chiar dacă prin apelul la ideea de cooperare sau parterneriat se sugerează un socialism rezidual, perspectiva unei economii bazate pe afaceri de familie, care să revalorizeze proprietatea ca sursă de bunăstare, trebuie cuplată cu însăşi (re)definirea individului. Dacă în modernitatea dimensiunea spirituală şi-a pierdut din importanţă – voluntar sau involuntar – orice nouă propunere model economic trebuie să plece de la cea mai grea întrebare: Cum definim omul?

De aceea, trebuie reţinută sintagma “economie cu faţă umană”. Să nu uităm că una este felul în care un oarecare om de rând îşi gospodăreşte bătătura şi nevoile de pe o zi pe alta, şi alta este felul în care gigantele companii transnaţionale gestionează resursele în vederea creării de monopoluri – adică de instrumente de control. Diferenţa poate fi stabilită şi antropologic: prima variantă propune un model uman, a doua propune un model abstract, care anulează firescul din noi. Omul-consumerist, rapace şi masificat, este diferit de omul liber care îşi poate asigura prin proprietatea sa subzistenţa, evitând compromisul contractului social urban.

Dar să nu ne lăsăm furaţi de mirajul teoriei. Distributismul chiar apare ca o variantă fezabilă, în virtutea succesului pe care l-a avut în Spania şi Italia (fabricile Mondragon şi zona Emiglia-Romagna), dar nu este lipsit de interes să intuim ce aplicabilitate are el în România. Trebuie să fim sinceri cu noi şi să admitem că România, deocamdată, face parte din periferia economică, nefiind mai mult decât o piaţă de desfacere şi un furnizor de resursă umană pentru Occident. Nu este o ruşine să spunem lucrurilor pe nume. Criza morală şi a modelelor iarăşi, nu este o noutate. Aşadar, cum se pot implementa în mod practic premisele distributismului? Aici intervine o notă de scepticism. Dacă ar fi să judecăm la rece, România poate deveni un actor important pe scena economică regională punând la punct o agricultură ecologică, cuplată cu o formă de agro-tursim care ar putea fi favorizată de modelul distributist. O gospodărie auto-sustenabilă, care în anumite perioade ale anului poate amenaja o formă de turism este o realitate destul de des întâlnita în zona de vest a ţării. Revenind la scena mare, trebuie menţionat că orice proiect economic este necesar să fie dublat de o ambiţie politică, pentru a avea şanse de reuşită. Cu toată subversitatea inerentă modelului propus, nu se poate evita pentru moment influenţa statului – cel puţin la nivel fiscal. Curios este altceva: cu toată influenţa nivelatoare a multiculturalismului, următorul pas european este descentralizarea, amintită dintru început, şi care de va fi înfăptuită, poate ameliora starea micilor comunităţi şi poate declanşa revirimentul satului. Toate acestea din nou, sună frumos, dar factorul politic într-o asemenea iniţiativă este decisiv. Ori politicul la noi în ţară…

Un alt aspect legat de implementarea modelului distributist este următorul: cine o face? Tot demersul teoretic se leagă de ţăran, dar nimeni nu-şi pune problema dacă el mai există sau nu în starea în care ni-l dorim noi. Testarea modelului nu poate avea loc în absenţa oamenilor care să-l testeze. Nu putem reînvia ţărănimea şi starea de spirit din vremea lui Mihalache, pentru că săteanul nostru dă piept-n piept cu globalizarea, înstrăinarea, lipsa minimelor posibilităţi de subzistenţă şi alte asemenea. Până la cooperativele meşteşugăreşti mult visate, trebuie gestionată crima antropologică a transformării ţăranului în fermier şi a gospodăriei în fermă. În cazul acesta, nu putem decât să ne bazăm pe activa schizofrenie contemporană, în care mass-media se foloseşte de nişte termeni care nu au nici cea mai mică legatura cu realitatea. Asta nu înseamnă, neapărat, că există acolo, undeva, în străfundurile României, o droaie de ţărani care aşteaptă nerăbdători să se întovărăşească în vederea binelui comun…

Nu pot încheia fără să menţionez bucuria pe care mi-a stârnit-o apariţia volumului “Economia libertăţii”. Şi această bucurie este provocată de faptul că ne oferă, în germene, înspre lectură şi reflecţie o serie de concepte care cu siguranţă vor sta la baza noii orânduiri post-capitaliste. Şi destulă credinţă că mâine ar putea fi mai bine.

Scrisă de Ştefan Muşat

Related posts:

1. Câteva reflecţii asupra unei polemici aşteptate
2. Un altfel de post-modernism – CUVINTE DE ACCES