Americanismul-ultimul stadiu al occidentalismului – RĂZBOIUL DE ŞAPTEZECI ŞI ŞAPTE DE ANI…

Autor: Neagu Djuvara
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2008
143 pagini
ISBN: 978-973-50-2366-9

Încorsetaţi în detaliul cotidian, rareori suntem sensibili la interogaţiile evenimentelor în long durée. Cu greu ne putem da seama de modul cum miriadele faptelor noastre se vor amalgama peste veacuri şi milenii. Şi totuşi fiorul posterităţii ne îmboldeşte, fie şi ca o emoţie trecătoare, ca poză care să ne dea senzaţia că suntem mai importanţi decât în realitate în faţă semenilor.

Lucrarea aici recenzată, Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane (1914-1991), nu este o carte şoc, nici măcar una eveniment. Pentru cititorul exersat în lecturile despre hegemonia americană care au tot apărut în ultimii ani, Războiul de şaptezeci şi şapte de ani poate să îi dezamăgească. Dar deşi nu se încadrează în categoriile de sus cartea profesorului Djuvara este o carte prilej. Ea ne poate trezi curiozitatea de a pătrunde în opera unuia dintre cei mai aristocratici şi prolifici autori români. Într-o naţiune care a dat mulţi istorici de seamă, filozofia istoriei rămâne încă o raritate. Ea este poate maximul care poate fi atins în domeniul istoriografiei. Aflată la graniţa dintre ştiinţă şi speculaţie, dintre concret şi profeţie, filozofia istorie pare să fie testul cu turnesol al întrebării: “Este istoria cu adevărat o ştiinţă?” Pentru că dacă răspunsul este afirmativ, atunci ea descrie legi ce ar permite prognosticul viitorului. Cum însă în acţiunea umană factorul individual creează infinite scenarii, predicţia este un pariu cu inteligenţa.

De aceea, de multe ori sociologul, politologul sau filozoful istoriei se preocupă mai mult de gramatica faptelor decât de predicţia. Cu alte cuvinte caută să cearnă fundamentele faptelor, de a arăta ce se poate cunoaşte şi ce trebuie tratat cu prudenţă.

Având un asemenea efort teoretic în faţă, Neagu Djuvara se înhamă la găsirea unor tipare de evoluţie în istorie.

Născut în 1916 într-o familie de origine aromână, Neagu Djuvara va acumula un dosar deloc neglijabil. Obţine licenţă în litere la Sorbona (1937) şi doctoratul în Drept la Paris în 1940. În 1941 (iunie-noiembrie) participă la ofiţer în campania împotriva URSS-ului alături de armata română. Este rănit aproape de Odessa. În 1943 intră prin concurs la Ministerul de Externe pe 23 august 1944 este trimis la Stockholm. Rămâne acolo pană când comuniştii vor prelua clar puterea şi decide că opţiunea cea mai bună este exilul. În străinătate activează în mai multe organizaţii dedicate cauzei româneşti din afara patriei.

În 1961 va pleca în Africa în calitate de consilier juridic şi diplomatic al Ministerului Francez de Afaceri Externe. Va rămâne în Niger timp de 23 de ani. Din 1984 până după 1989 este secretar al Casei Româneşti din Paris. După 1990, reîntors în ţară din exil devine profesor asociat al Universităţii Bucureşti şi membru de onoare al Institutului de Istorie “A.D.Xenopol” din Iaşi.

Principala sa opera rămâne teza de doctorat susţinută în faţa lui Raymond Aron în 1972: Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor (Humanitas, Bucureşti, 1999, 561p). Începută în 1951 sub forma unui doctorat de stat, cel mai serios cu putinţă, lucrarea va fi găzduită de douăzeci de ani din viaţa autorului. Polemizând cu Toynbee, Spengler şi Aron însuşi, Djuvara se preocupă de găsirea unor mulaje-repetiţie în interiorul cărora s-au desfăşurat diferitele civilizaţii succesive. Autorul numeşte (continuându-l pe Toynbee) “civilizaţie” drept marea unitate de analiză a istoriei care se ridică la trei exigenţe: 1) se întinde pe o vastă arie geografică şi cuprinde mai multe popoare, etnii, entităţi politice; 2) prezintă în cuprinsul ei o serie de asemănari la nivelul moravurilor, religiei, culturii politice etc.; 3) trece printr-o serie de etape, mereu aceleaşi, chiar dacă mânuiesc conţinuturi diferite.

Pentru Neagu Djuvara o civilizaţie parcurge cinci etape:

1) faza larvară când diferitele triburi sau formaţiuni politice embrionare ies la iveală, intră în contact şi se amestecă, cel mai adesea violent, printr-o vălurire de cuceriri;

2) faza de formare când în ciuda unor lupte, se degajă treptat un anumit model socio-economico-cultural;

3) faza de înflorire care o continuă pe cea anterioară la nivelul culturii;

4) faza imperială când o singură formaţiune reuşeşte să-şi impună dominaţia peste întreaga arie a unei civilizaţii;

5) declinul.

Observaţia care înglobează teza sa de istorie este că atât la nivel geopolitic, cât şi în cadrul palierului socio-cultural, pe măsură ce fazele se succedă într-o civilizaţie, elementele periferice sunt cele care domină. În Imperiul Roman dinastiile sunt tot mai periferice ca distanţă în raport cu Roma şi Italia şi au origine ne-romană. Dacă secolul II e.n. este încă populat de împăraţi de origine italică din Spania, odată cu moartea lui Commodus şi venirea dinastiei Septimilor, elementele alogene, străine, relativ romanizate se produc pe scena istoriei.

Istoria occidentală a fost o succesiune de hegemonii: Spania, Olanda, Marea Britanie în luptă cu Franţa şi în cele din urmă Războiul rece calată pe rivalitatea bipolară SUA-URSS.

Firul roşu care articulează argumentaţia djuvariană este ideea că secolul scurt XX, după expresia lui Eric Hobsbawm (1914-1991) este marcat de ultima fază hegemonică a civilizaţiei occidentale: cea în care rândul Americii la coroana sistemului se desfăşoară. Micul său excurs este o descriere mai mult istorică a marilor conflicte ce străbat secolul de curând depăşit: primele două conflagraţii mondiale, Războiul rece, decolonizarea, revoluţia lui Khomeini din Iran şi în cele din urmă sfârşitul lumii bipolare, capitularea şi implozia Uniunii Sovietice. Concluzia-prognostic a cărţii este una pesimistă: hegemonia Statelor Unite va fi una de scurtă durată. Ei îi va succeda un haos simbolizând reînceperea unui nou stadiu istoric: unul al regatelor combatante în care anarhia ar putea atinge proporţii îngrijorătoare.

Critica principală care i se poate aduce cărţii ţine de însăşi demersul filozofiei istoriei şi de unităţile operate: civilizaţiile. Oricât de pasionantă [pentru a folosi un adjectiv al profesorului Djuvara] ne spune intuiţia că este, problematizarea civilizaţiilor este vagă întrucât vorbim de mari conglomerate umane. Trăsăturile unei civilizaţii sunt extrem de complexe şi greu de gestionat de către problematica ştiinţifică. Şi apoi focalizarea pe studiul civilizaţiilor poate deveni un fetiş determinist ca şi determinismul legat de spaţiu [geopolitică] sau de lupta de clasă [marxism]. Teoriile mai recente precum realismul şi liberalismul arată că statele socializează şi ajung să adopte un cod comportamental, indiferent de fundalul lor cultural. În altă ordine de idei, civilizaţiile sunt unităţi diacronice extrem de duabile. Studiul lor poate da seama de anumite tendinţe seculare, dar poate fi incapabil de explicarea unor fenomene pe termen scurt şi mediu.

Rezumarea conflictualităţii secolului XX la un război intra-civilizaţional se arată forţată. Poţi spune că Războiul rece sau cel din Vietnam ori Irak au avut loc înte unităţi ale aceleaşi civilizaţii?! Globalizarea dizolvă tradiţiile şi creează o singură mare civilizaţie? Ce se întâmplă când vechi naţonalisme renasc ca urmare a exportul de occidentalitate? Iată întrebi la care argumenaţia cărţii nu răspunde.

Piaţa ideilor legate de studiul relaţiilor internaţionale şi mai ales despre ascensiunea americană este foarte ofertantă în ultimii ani. Din păcate mult dintre lucrările scoase în România, mai ales la Antet arată că mediul românesc nu este încă sensibil la subiect. Majoritatea producţiilor editate sunt cărţi ale unor autori anarhişti, bombastici sau pur şi simplu operele marginale ale unor mari sociologi, precum Zygmunt Bauman sau Immanuel Wallerstein. Autori precum Stanley Hoffman, de decenii o legendă a analizei de politică externă americană sau Joseph Nye sunt fie absenţi, fie marginalizaţi. În ceea ce priveşte autoratul românesc, lucrarea profesorului Neagu Djuvara este salutară întrucât şcoala românească de relaţii internaţională este încă în faza embrionară, iar intelectualitatea românească este calată pe critica societăţii şi culturii române sau pe anatomia comunismului. “Războiul de şaptezeci şi şapte de ani” arată că mediul intelectual românesc înseamnă mai mult decât preocuparea obsesivă faţă de un trecut dureros şi un serios imbold de a nu ne mai defini doar ca succesori unui trecut totalitar-adică mai mult decât postcomunism.

În altă ordine de idei, dar tot în cadrul discuţiei de mai sus, lucrarea se arată meritorie întrucât ar putea retrezi interesul spaţiului academic şi în special a celui istoriografic faţă de filozofarea asupra istoriei. Istoria nu este doar un vraf de documente sau o simplă înmănunchere de date. Dacă ar fi aşa atunci istoria nu ar reprezenta decât o aritmetică ratată al cărei demers se întinde de la A spre B.

Cineva spune odată o afirmaţie care a devenit mantră: un popor fără istorie este un popor mort. Poate că nu este totuşi aşa. Dar cu siguranţă că un popor lipsit de simţul istoriei se preocupă excesiv de vulgarul sociologic şi este incapabil să discearnă ce este efemer şi ce este semnificativ în planul veşniciei.

Scrisă de Silviu Petre

Related posts:

1. Cartografieri ideologice – SFÂRȘITUL ISTORIEI ȘI ULTIMUL OM
2. Probabil ultimul argument împotriva teoriei conspiraţiei
3. Istoria cu adevărul, obiectivitatea şi pseudo-convenţiile sale – EXISTĂ ISTORIE ADEVĂRATĂ?