Arta şi politicul

Jean-Jacques Gleizal, Arta şi Politicul|

Arta, între loialitate şi rezistenţa faţă de putere

Cel mai rar zăcământ din lume este inspiraţia. Născut din capriciul minţii sub imperiul împrejurărilor, el nu poate fi înscris în realitate decât prin muncă. Şi nici măcar după un efort asiduu nu ai certitudinea că acea perlă oferită de valurile minţii nu va fi schingiuită la intrarea în lume. Şi ca orice zăcământ rarisim, inspiraţia nu poate scăpa luptei pentru resurse. Arta, ca foc sacru hrănit din ambrozia inspiraţiei, nu poate nici ea scăpa de incidenţa şi ingerinţele puterii. La nivel macro, lupta pentru artă este o luptă pentru un anumit tip de societate. De aceea, creaţia de dragul creaţiei nu există şi nimic din ceea ce producem nu este fără consecinţe pentru ceilalţi. Socrate se vede obligat să bea cucuta pentru că deruta minţile tinerilor ; Ovidiu este exilat la Tomis pentru că atinsese pudoarea împăratului ; Evul de Mijloc este plin de lupte contra ereziei faţă de acele manifestări ale artei care nu corespundeau canoanelor hotărâte de autorităţi. Regimurile totalitare au văzut într-un anume tip de artă cel mai bun fir pentru a croşeta acele lumi pe care să brodeze oamenii de tip nou.

Acestea fiind spuse, cartea lui Jean-Jacques Gleizal este o carte plictisitoare. Una dintre acelea care nu vorbeşte despre studii de caz, manipularea minţii ci despre producţia artei, despre chichiţele sale, making of-ul acesteia. Cum spuneam : un subiect plictisitor. Este ca şi cum ai face un film despre cum se contruieşte un televizor şi ai spera ca oamenii din mall să îl considere un blockbuster. Pe marginea meditaţiilor lui Habermas despre naşterea spaţiului public, francezul Gleizal îşi propoune un documentar în proză despre semnificaţiile artei. Dacă englezii tind să fie mult mai aplecaţi spre empiric lăsând la o parte “mărunţişurile”, francezii sunt în schimb mult mai bine dotaţi pentru acel haute couture al gândirii. Pentru acel gust al decodării paradoxului, ironiei, al divagaţiei pe marginea lucrurilor despre care noi ceilalţi nu am găsi nimic de spus.

Teza principală a lui Gleizal este următoarea : arta contemporană este o artă a iniţiaţilor, ea nu mai poate fi accesibilă publicului larg. De aceea colecţionarul sau impresarii de până acum nu îşi mai au rostul. Arta devine o biografie a artistului, atât de personală încât numai el înşuşi o mai poate reda [pp.29-31]. Însă până a se ajunge aici trebuie să vedem dialectica raporturilor dintre artist/artă şi stat. Dacă în spaţiul anglofon, Marea Britanie şi SUA piaţa a fost cea care a determinat în bună măsură rolul muzeelor, în Franţa statul-naţional s-a înhămat sarcinii de a oferi naţiunii un anumit tip de estetică [p.93 şi passim].

“Statul impulsionează creaţia, dar, de la Revoluţia Franceză încoace, el se doreşte şi educator pe bazele unei ideologii republicane. În cele două misiuni ale sale, statul structurează în profunzime spaţiul public artistic. Modelul instaurat are doi poli complementari : este vorba de a organiza producţia artistică .. pentru a opera, ..o difuzare relativ largă. […]

În timp ce frumosul şi binele contribuie la definirea a ceea ce înţelegem prin ordine publică, statul îşi propune, în cadrul unui proiect moral şi totodată poliţienesc, să formeze gustul. ” [p.80]

“Având în vedere miza reprezentată de artă, puterea publică, adică Statul, nu se poate dezinteresa de ea. Ştim că într-un sistem de reglare neocorporatist, statul intervine ca participant la piaţă. Acest tip de acţiune nu-i este însă de-ajuns. Garant al interesului general, el se vrea şi purtător al unui interes naţional.” [p.191]

Este ceva foucauldian în această temă. Instituţiile sunt agenţii metabolici ai societăţii. Ele produc cetăţenii. În linia lui Foucault, Alain Touraine vede instituţiile ca pe ” sisteme de raporturi sociale care produc decizii considerate legitime de către societatea care instituie orgnizarea socială” [p.45] Din punctul de vedere al statului, căci de el începusem a vorbi, instituţia devine, conform lui Gilles Deleuze “un sistem organizat de mijloace” [p.46].

Politicul are nevoie de artă pentru a se legitima, pentru a-şi face reclamă. Arta, amanta sa întreţinută, are nevoie de politic pentru a se exprima mai bine, pentru a-şi obţine celebritatea. Uneori arta încearcă să se emancipeze, să devină libră sub legile pieţei, dar în cele din urmă statul o re-acaparează cu ajutorul şcolilor, universităţilor, vernisajelor, muzeelor [p.83 şi passim]. Astfel între cei doi se creează un fel de complicitate. Ambii învaţă să valseze un compromis din care au atât de multe de câştigat.

Drumul poate fi văzut şi invers : nu numai dinspre politică spre artă, ci şi dinspre artă spre politică. Cunoscând arta unei societăţi putem lua pulsul societătii şi raporturilor de putere. Voi ilustra toate acestea printr-un mic studiu de caz pe care l-am făcut la Muzeul Militar Naţional (MMN) din Bucureşti. A devenit un clişeu care se auto-întreţine cum că Armata şi Biserica sunt instituţiile în care românii au cea mai mare încredere. De ce ? Pentru că sunt instituţiile pe care le cunosc cel mai puţin întrucât informatiile oferite de presă sunt lapidare. Cazul MMN arată că acea încredere a societăţii nu stă chiar ca în sondaje.

În interbelic Muzeul era plasat în parcul Carol şi făca parte din Cultul Eroilor fiind aprovizionat de armată şi donaţiile particulare. După incendiul din mai 1938 şi apoi cutremurul din noiembrie 1940, MMN este închis publicului pentru a fi renovat. Suspiciunile aliaţilor germani determină regimul Antonescu să deplaseze exponatele din parcul Carol pentru că aminteau de rezistenţa anti-germană din anii 1917-1918. Din acest moment istoria sa va cunoaşte o serie de şerpuiri determinate de factori obiectivi şi de ingerinţele politicului. Actuala clădire se află în strada Mircea Vulcănescu, pe linia 62. A fost deschisă publicului în 1988. Dacă iniţial zona trebuia amenajată pentru a extinde spaţiul locativ al Muzeului, debandada anilor ‘90 l-a lăsa într-o companie rău famată.

Plasat între clădiri scorojite, buticuri, un bordel de rromi şi un cazinou, Muzeul nu oferă o atracţie dosebită posibililor vizitatori. Dacă alte instituţii de gen au o poziţie centrală, într-o constelaţie de alte clădiri somptuoase, geografia MMN denotă ceea ce voi numi marketizarea sacrului. Sacrul este prin definiţie ceva irepetabil, ultrapreţios, unic şi deci sustras legilor pieţei. Un lucru care nu este de vânzare este unul sacru. Das ist heilig ! De aceea magazinele, buticurile sunt cumva izgonite din zonele cu tradiţie sau cu încărcătură simbolică specială.

Arhitectura clădirii create în 1898 este de un clasic aproape pur, fără eclectism (din câte mi s-a explicat). Câte despre istoria prezentă în Muzeu, aceasta este un palimpsest ratat. O tencuială peste tencuială fără ca stratul de la suprafaţă să le acopere complet pe cele trecute. Zodia naţionalismului interbelic se extinde pentru a încorpora derapajele prolectultismului comunist şi a se întâlni cu schimbarea paradigmatică a anilor ‘90-’2000. Avem aici istoriografia ca making of. Ca şantier într-o neterminată construcţie. Expresia unei societăţi care preferă să acumuleze trecutul precum săracul mărunţişul lăsând ordonarea amintirilor pentru un mereu amânat <b.Cândva.

Lipsa fondurilor iese la iveală sub forma ironiei dacă te gândeşti că cele mai dărăpănate exponate nu sunt oalele neolitice sau postavurile medievale, ci piesele de artilerie din curtea interioară, care nu pot fi acoperite sau îngrijite cum ar trebui.

Cât despre succesul la public.. aici curatorii se contrazic. O doamnă muzeograf îmi spunea că părinţii nu-şi mai trimit copiii la muzeu pentru că nu au bani. Altă doamnă muzeograf îmi spunea în schimb că muzeul ţine pasul cu moda, cu cerinţele timpului şi participă la diferite evenimente culturale de gen. Adevărul este probabil undeva la mijloc. Publicul este probabil acelaşi grup redus de interesaţi dar care nu mai este secondat de masa mare a societăţii. Românii nu mai visează la gloria militară decât odată-de două ori pe an când trecutul este acompaniat de o ţuică fiartă. În loc de a plăti acel preţ modic de doar 5 roni pentru un adult (pentru că suntem săraci, nu-i aşa?!) preferăm să dăm banii pe ţigări, cafea scumpă, filme proaste la mall, McDonald`s. sau haine de la Zara, chiar şi când sunt peste buzunarul nostru.

Autor: Jean-Jacques Gleizal
Rating:
Editura: Meridiane
Anul apariţiei: 1999
224 pagini

Scrisă de Silviu Petre

Related posts:

1. Când românii încă mai credeau în principii – NAŢIONALITATEA ÎN ARTĂ
2. Mici adăugiri la arta medievală
3. Arta regală: între Sacru şi Profan – ALCHIMIA ASIATICĂ