Ateshgah – Templul focului din Baku

Pasionaţii filmelor cu James Bond se vor fi mirat asupra unui amănunt prezent în episodul: Lumea nu este de ajuns/The World is Not Enough. Teroristul interpretat de Robert Carlyle îşi întâlneşte complicii într-un loc secret din Baku unde pelerinii hinduşi obişnuiseră în trecut să venereze focul produs în mod natural de petrolul aflat în sol.

Amănuntul nu este o ficţiune ci se referă la un fapt geografic cât se poate de real numit Ateshgah-Templul focului. Situat într-o suburbie a capitalei azere, templul respectiv ar fi fost construit în secolul XVII de către pelerini şi negustorii hinduşi ce glisau pe milenara Cale a Mătăsii. Mult timp a persistat eroarea cum că templul ar fi fost de fapt închinat lui Zoroastru, vechiul profet iranian/persan datorită unor inscripţii în limba pharsi alături de alte texte în hindi (dialectul Devanagari) care ornamentau locaţia. Printre cei care au vorbit despre caracterul hindus al monumentului au fost britanicul James Forster (circa 1798) şi eruditul indian Sir Jivanji Jamshedji Modi (1854-1933), cunoscător al zoroastrianismului şi care a lăsat o amplă descriere în 1925. În 1858 Alexandre Dumas tatăl a vizitat locul. Printre alţi vizitatori celebri s-a numărat se pare şi ţarul Alexandru III. După 1872 statul rus a încetat să deţină monopolul asupra petrolului din Baku privatizând industria locală, fapt ce a permis multor firme locale şi străine să exploateze situl. Printre acestea s-au numărat şi fraţii suedezi Nobel, Ludwig şi Robert. “Nobel Brothers Oil Extracting Partnership” se va deschide în mai 1879. În 1975 Templul Focului din Baku devine muzeu iar în 2007 patrimoniu UNESCO.

Ce căutau pelerinii hinduşi în Caucaz?

Aparent bizar pentru ochiul privitorului, lucrurile se desluşesc dacă ne gândim că Drumul milenar al Mătăsii a fost un funicular intercultural care a creat legături între Europa, Africa de Est, Orientul de Mijloc şi cel Extrem.*

Pentru epoca modernă, comerţul inter-asiatic în care negustorii indieni au jucat un rol atât de important a fost favorizat de dinastiile timuride care au stăpânit India mogulă, Uzbekistanul şi Iranul sevafid. Ajutată şi de religia musulmană, o piaţă vibrantă s-a dezvoltat din nordul Indiei până dincolo de Golful Persic. Un vârf al acestei perioade a fost făcut posibil de cvasi-simultaneitatea domniilor a trei conducători: mogulul/mughalul Akbar (1556-1605), savafidul Shah Abbas (1587-1629) şi turanicul uzbek Abd Allah Khan II (1551-1598; din dinastia Astarkhanidă, ai cărei membri erau cunoscuţi drept timurizii Toqai->1599-1747). Împărtăşind o viziune pragmatic-tolerantă asupra politicului ei au favorizat caravanele comerciale. (După cum se poate bănui cei mai favorizaţi erau negustorii musulmani; apoi cei hinduşi şi în cele din urmă evreii şi armenii. Aceştia din urmă, chiar dacă au avut de înfruntat prigoane şi greutăţi s-au putut bucura de o epocă per total prosperă).

Toate cele trei regiuni mai sus menţionate întreţineau o viguroasă producţie de bumbac, folosit pentru consum propriu sau pentru pieţele sau vestice. Ca diferenţă, Iranul sevafid excela în producţia de şofran şi mătase în timp ce punctele forte ale Indiei ţineau de indigo (un produc de preţ peren), textile şi piper. În acest din urmă punct, dacă este să ne focalizăm pe el are loc prima întâlnire a ceea ce în Occident cunoaştem drept extinderea colonială. Aici oraşul de coastă Goa a jucat un rol important în stabilirea primelor contacte dintre europeni- portughezii fiind primii şi lumea Oceanului Indian. Cu o populaţie de 250.000 de locuitori în secolele XVI-XVII, Goa era un contor de seamă şi un oraş de mărimea Parisului sau Antwerp-ului.

Chiar şi în secolul XIX când se presupune că Drumul Mătăsii decăzuse în importanţă ca urmare a comerţului maritim european, Sir Josiah Child estima cantitatea de textile dinspre India spre Imperiul Otoman ca fiind de cinci ori mai mare decât cea adusă pe mare de către englezi sau olandezi.

Nu trebuie uitat sub nicio formă comerţul cu cai atât de încărcat în relevanţă simbolică atât pentru transport cât şi pentru arta militară. Cunoscuţi pentru rezistenţa lor deosebită la efort, caii stepelor central-asiatice, precum cei din Uzbekistan şi Bactria se bucurau de o mare preţuire la curţile regilor indieni. La mijlocul secolului XVI, împăratului Babur i se aduceau anual între 7-10.000 cai din pieţele din Kabul. Spre mijlocul secolului XVII, François Bernier estima la 25.000 numărul anual al cailor cumpăraţi de indieni din zona uzbeckă. Alte surse ca Jean-Baptiste de Thavernier sau Jean de Thevenot dau chiar şi cifre mai mari pentru acelaşi capitol.

Relaţiilor indo-ruse iau amploare după cucerirea hanatului de Astrahan de către ţarii moscoviţi în 1556. Totuşi de abia la începutul secolului următor (circa 1610) primii negustori indieni, afgani şi persani vor penetra spaţiul Asiei Centrale, Moscovei şi Caucazului. Relaţia a căpătat un caracter mai degrabă asimetric, agenţii comerciali orientali fiind mult mai activi decât cei ruşi. Comunităţile indiene vor ajunge adânc până în Caucaz, nord-estul Transoxianei (actualul Azerbaijian) şi chiar nordul Arabiei. Comunitatea acestora va cunoaşte însă un declin după 1730 pe fondul general al dezagregării Imperiului Moghul, atacurilor subcontinentului venite dinspre tribalii afgani şi comerţului european în Oceanul Indian. Astfel, dacă la 1722 valoarea comerţului cu mătase dinspre Iran spre Caucaz se cifra la circa 230.000 ruble anual, în 1758 acelaşi comerţ scade la 30-40.000 ruble pe an. Ca pondere în comerţul exterior al Rusiei, negustorii indieni care reprezentau 30% din acesta menţionat, vor cunoaşte un declin spre 5-7% din comerţul Moscovei.

Declinul economic al Indiei în secolul XIX şi preluarea vechilor contoare de către britanici nu va lichida total influenţa hindusă în zona Asiei Centrale şi Golfului Persic. Cert este ca ea se va reface înfloritor în secolul XX mai ales după independenţă. Numeroase firme indiene implicate în construcţii, infrastructură sau petrol sunt mărturie. O dovadă este masiva acţiune desfăşurată de aviaţia indiană în 1991 în timpul Războiului din Golf care a transportat 100.000 de conaţionali ce lucrau în Irak şi ţările vecine acestuia înapoi acasă, pentru a-i proteja de conflict.

În altă ordine a ideilor, rămăşiţele diasporei indiene în Asia a ajutat la crearea unui adevărat atelaj mitologic în lumina naţionalismului hindus din anii 1990. Conform adepţilor hindocentrismului, civilizaţia subcontinentului este cea mai veche şi mai profundă din lumii, toate celalalte mari religii şi culturi nefiind decât versiuni ale ei. Ceea ce aceştia numesc Hindutva consideră islamismul drept un corp străin împământenit cu violenţă în societatea antică indiană şi visează, pe cale de consecinţă un trecut idealizat presupus omogen din punct de vedere etnic şi confesional. Una dintre vocile acestei reviziunii istoriografice a fost P.N.Oak (1917-2007). Conform scrierilor sale atât Taj Mahalul cât şi Templul Kaaba din Mecca au fost la origine temple hinduse. În primul caz Taj Mahalul este clădit peste locul unui templu dedicat lui Shiva ştiut ca Tejo Mahalay. În al doilea caz, Oak se bazează pe faptele unui rege nord-indian semilegendar, Vikramaditya (sec. I. î Cr) care şi-ar fi extins influenţa până în nordul Arabiei. Dovada prezentată de P.N.Oak ar fi un poem, Sayar ul-okul care se găseşte în biblioteca turcă Mahtab al Sultanya şi care descrie cererea unor arabi de a primi protecţia şi iluminarea din partea lui Vikramaditya. Mainstream-ul academic respinge asemenea idei considerându-le o intoxicare a istoriografiei cu ideologia. Oricum, ca simplă ipoteză de lucru are un anume farmec. Mai ales când eşti doar un privitor din exterior fără nici un alt interes.

*Un documentar foarte temeinic despre Drumul Mătăsii, cu titlul omonim a fost difuzat la televiziunea japoneză şi nu numai pe parcursul anilor ’80. The Silk Road, cu o durată de 600 de minute şi un cost de mai multe milioane de dolari a fost creat în anii ’70 ca o coproducţie între concernul media nipon NHK Tokushu şi China Central TV.

Scrisă de Silviu Petre

Bibliografie
-Stephen Frederic Dale, Indian merchants and Eurasian trade, 1600-1750, Cambridge, University Press, Cambridge, New York, 1994
-A.R.Disney, Twilight of the Pepper Empire. Portughese Trade in Southwest India in the Early Seventeenth Century, Harvard University Press, Cambridge, London, 1978
-Thomas Blom Hansen, The saffron wave: democracy and Hindu nationalism in modern India, Princeton University Press, 1999
-Miriusif Mirbabayev, Concise History of Azerbaian Oil, 3rd edition, Baku, 2010
-Scott Cameron Levi, The Indian diaspora in Central Asia and its trade, 1550-1900, BRILL, 2002
-Gijsbert Oonk, Global Indian diasporas: exploring trajectories of migration and theory, Amsterdam University Press, 2007
-Dr. Sir Jivanji Jamshedji Modi, My Travels Outside Bombay, Iran, Azerbaijan, Baku, Translated by Soli Dastur, copyright © 2004
-Sultan Shahin, India’s saffron sums don’t add up, Asia Times online, September 5, 2001.

Related posts:

1. Templul Borobodur