Editura Herald şi Centrul de Înalte Studii Tibetane din Elveţia vă invită joi, 16 septembrie 2010, orele 16, la librăria Sadoveanu din Bucuresti (b-dul. Magheru, nr. 6-8, lângă Cinema Scala) la o întâlnire cu maestrul Gonsar Rinpoche care va prezenta publicului român:

Un lama tibetan în căutarea Adevărului de Geshe Rabten

La eveniment vor lua parte traducătorul cărţii Mircea Costin Glăvan (Elveţia) şi editorul Aurelian Scrima (Editura Herald).

Un lama tibetan în căutarea Adevărului prezintă viaţa şi învăţătura marelui Maestru tibetan Geshe Rabten, primul care a transmis învăţătura lui Buddha în Europa. Fondator al centrului Rabten Choeling din Elvetia precum si al centrelor afiliate din Germania, Italia şi Austria, Geshe Rabten a fost un Maestru de meditaţie pe deplin realizat, învăţătura sa fiind o călăuză pentru adevăratul practicant al Dharmei.

Maestrul Gonsar Rinpoche va comenta învăţăturile maestrului său, Geshe Rabten, cuprinse în carte, evocând stilul de viaţă al unui autentic maestru buddhist tibetan şi oferind astfel publicului prezent o întâlnire cu autenticele valori culturale şi spirituale ale Tibetului.

Astăzi, 25 februarie, bookblog.ro se mută pe alt server, împreună cu secţiunea de Ştiinţe Umaniste şi Religie. Este posibil să existe ceva probleme de afişare timp de o zi, o zi şi jumătate. Dar revenim cu viteză mai mare

bookblog.ro a lansat TeaCup.ro – comunitatea oamenilor pasionaţi de cărţi şi ceai!

După cum spune Andrei Roşca, unul din principalii vinovaţi pentru TeaCup.ro:

Este inca in versiune beta, inca imbunatatim, inca mai sunt lucruri de facut, insa suntem destul de convinsi ca va va placea. Voua mai mult decat altora, fiindca sunteti obisnuiti cu modul in care bookblog face lucrurile si ati fost alaturi de noi pana acum, motiv pentru care va foarte multumim.

Intrati, faceti-va cont, alegeti-va un username simplu si destept cat inca mai aveti de unde si dati-ne si noua niste feedback. Iar in cateva zile noi vom incepe sa oferim premii (in carti, evident) celor mai implicati dintre voi.

***După Ostrov, Sabinuţa mea a adormit plângând. Îmi fusese teamă că nu-l va recepta pe Părintele Anatoli, că n-o să-i placă chipul tras, ţeasta pleşuvă şi ochii aţintiţi în rugăciune: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! M-am înşelat. Nu ştiu nimic despre copii, nimic despre sfinţenie. Viaţa copilului e jocul, acolo el poate fi ca şi cum. Jocul sfântului este tot un fel de ca şi cum. Căutarea Celui care e aproape, cunoaşterea celor care ne par necunoscute, anticiparea morţii – toate se fac ca şi cum. Jocul reuşit e cel care-l face pe copil împărat, sau hoţ, sau cal, iar pe om – sfânt. Ca şi cum se topeşte, realitatea se aşterne peste minţile tuturor. Sabinuţa a adormit plângând – copiii ştiu că jocul e grav, chiar şi atunci când e ghiduş. (Radu Iliescu)

***Viaţa părintelui Anatolie este pentru mine o dovadă că trebuie să fii “egoist” în lumea asta, în sensul că cel mai de preţ dar pe care trebuie să-l păzeşti este conştiinţa ta. Tu eşti miza întregii Creaţii, pentru Dumnezeu, pentru lume, pentru tine. La fel, orice cădere, orice greşeală, orice păcat trebuie răscumpărat în faţa lumii, în faţa ta şi a lui Dumnezeu. Pentru slăbiciunea din război a părintelui Anatolie, “căldiceii” ar fi găsit zeci de circumstanţe atenuante şi, probabil, conştiinţa lor s-ar fi împăcat cu ideea că “asta e, n-am avut de ales, am făcut ce ar fi făcut toţi în locul meu”.

Nicolae Steinhardt afirmă undeva în “Jurnalul Fericirii” că “cel mai mult îi urâm pe cei cărora le-am greşit”. Înfiorătoare remarcă! Explicaţia ar fi că în faţa lor suntem noi compromişi, tocmai lor trebuie să ne răscumpărăm.

Părintele Anatolie nu numai că nu-l urăşte pe cel căruia i-a greşit şi nu-şi caută circumstanţe atenuante, dar întreaga sa viaţă va fi una de răscumpărare a conştiinţei. Întâlnirea cu persoana căruia i-a făcut rău îi aduce împăcarea cu lumea, cu el însuşi şi cu Dumnezeu. De aceea, moartea sa (parcă “voluntară”) este de fapt zborul la Dumnezeu a unui suflet uşurat de orice păcate apăsătoare, a unui om căruia nu îi mai este teamă de nimic. (Florentin Cristian)

***Să nu-şi imagineze vreo minte năstruşnică şi nepregătită că ajungând în pustia zăpezii, cu un program “riguros” de rugăciune şi aruncând smerit nişte cărbuni într-un cuptor, capeţi eventual şi puternicia exorcizării. Şi nu a oricui, ci a fiicei omului pe care destinul – oare? – te-a împins să-l împuşti. Dar unde e supravieţuirea şi unde e libertatea? În strigătul disperatului care se bucură în noaptea geroasă că a scăpat cu viaţă sau în liniştea şi în împăcarea omului care ajunge să se bucure că i se apropie sfârşitul, şi conştient se duce înspre acesta? Să nu fie cu mirare că filmul vine din acea zonă a lumii unde drumul interior al răscumpărării păcatelor este laitmotiv şi – mai mult – mod de viaţă. Pentru că, în definitiv, asistăm la o devenire, la o transformare interioară, perfect ilustrată, cu minime intervenţii artistice. Personajul Anatolie nu este, de fapt, un personaj. Este un om care se căieşte. Nu este un model, este doar o posibilitate, dar o posibilitate care se actualizează treptat. Fără să vrem, privirea aceea fixă, figura suptă de chinul zilnic interior şi gesturile sale atât de umane ni-l apropie inevitabil. Adevărul este nu avem cum să nu-l iubim pe fratele Anatolie. Câteodată, nici nu avem nevoie de mai mult. (Ştefan Muşat)

***Ostrov este un film-oglindă, pe parcursul căruia spectatorul are ocazia de a se cerceta pe sine însuși. Naraţiunea porneşte din al Doilea Război Mondial, când viitorul călugăr Anatolie, marinar pe atunci, este surprins, împreună cu căpitanul său, de o patrulă germană pe un vas al Flotei de Nord. Înspăimântat în faţa morţii, eroul nostru îşi câştigă dreptul la viaţă devoalând inamicului ascunzătoarea căpitanului, iar apoi ucigându-l pe acesta. Filmul ilustrează evoluţia spirituală a părintelui Anatolie în ambianţa unui schit monahal din Uniunea Sovietică a anilor ’70. Chinuit de teribile remușcări vreme de 35 de ani, acesta se spetește muncind, doarme în frig, se smerește și se roagă neîncetat, atât pentru iertarea păcatelor lui, dar mai ales pentru absolvirea căpitanului asasinat cu mult timp în urmă. Transfigurându-se, părintele Anatolie devine un îndrumător spiritual pentru mirenii care-i bat la ușă, dar și pentru monahii care-și măsoară credința prin raportare la faptele acestuia. Pe scurt, Ostrov este un film despre Rugăciunea Inimii, despre trăirea ce transformă Mi-e inima grea în În inimă îmi cântă îngerii. Într-un cuvânt, Ostrov este film un despre suferință, cale către mântuire. (Lucian Dumitrescu)

Ni s-a tot spus, în ultimii 20 de ani, că România are nevoie de modele. România are nevoie de adevăr, nu de modele. România are nevoie de icoane, adică de ferestre către adevăr, nu de modele. Din 1945 încoace, românilor li s-au oferit doar modele, fotomodele, manechine politice, păpuşi: lideri de carton, guru de plastic, siluete intelectuale proiectate pe pereţii peşterii. Caracteristic (foto)modelului e faptul că îţi vinde ceva. Caracteristic icoanei e faptul că mărturiseşte. (Foto)Modelul îţi ia ochii. Icoana îţi curăţă, şi astfel îţi redă, privirea. (Foto)Modelul dă din şolduri, din glezne sau din barbă. Icoana e liniştită, eliberând statornic lumină. (Foto)Modelul driblează, cu mijloace fizice sau intelectuale. Icoana ţi se dăruieşte. Modelul te momeşte din tine în urmărirea dorinţei. Icoana te întoarce la matca acelui “chip” şi te porneşte pe drumul acelei “asemănări” pe care le porţi deja în tine. Modelul te aţâţă să te lepezi, egoist, de realitate ca să-ţi astâmperi pofta de a poseda o himeră. Icoana te face să asumi realitatea ta şi pe a celorlalţi, te face liber.

Şi înainte şi după 1989 s-a încercat transformarea lui Eminescu în model, în manechin care promovează un produs. Interzis ca icoană în 1945, Eminescu a fost recuperat ulterior ca afiş al aşa-zisului “comunism naţional”. Tânăr, avântat, marmorean şi simpatizând cu “proletarul”, Eminescu era lăsat de trepăduşii de partid şi de stat să prevestească un “viitor de aur” care ar fi corespuns cumva cu “epoca de aur” pe care o traversam pe brânci. După 1989, alţi trepăduşi au început să ne propovăduiască, în numele revoltei faţă de “naţional-comunistul” Eminescu, pe “omul Eminescu”: scund, negricios, cariat, sifilitic, nebun şi păros pe picioare. Menirea acestui “om Eminescu”, a acestui model, era să ne vândă un anumit soi de libertate, o libertate iconoclastă, ferită de icoane şi dominată de “modele”, de capete vorbitoare la televizor şi de “experţi”-analişti scriind la ziar numai de la jumătate în sus pentru a trăi în viaţa reală numai de la jumătate în jos. Ceea ce trebuia să promoveze “omul Eminescu” era o combinaţie de cinism “intelectual” cu porceală de conac, genul de elitism care te face să-l vinzi pe Eminescu ca să-ţi poţi cumpăra cârnaţi de Pleşcoi.

Publicul ţintă al acestui fotomontaj e o generaţie crescută fără nici un Dumnezeu, condiţionată să se ferească de orice formulare a adevărului, antrenată în cultul dilemei de un “tătuc” care îşi alege ciracii după cât de “curăţei” şi de alunecoşi sunt. Dar nu doar revoluţia, ci şi apofatismul îşi mănâncă fiii. De aceea, tătucul dilematic, transformat pentru o vreme în brand (model, nu icoană) de succes, a început să fie din ce în ce mai acru. Iconoclasmul tătucului dilematic, neputinţa tătucului de a îmbrăţişa vreun adevăr s-au întors să puiască, acasă, sub forma obrăzniciei şi nepăsării ucenicilor faţă de “personalitatea” domniei-sale. Mai nou, tătucul se plânge că e acostat de tineri obraznici şi inculţi care nu îl ajută să-şi care sacoşele pline de la “mall”. Tătucul-etichetă e desprins, cu apă caldă şi săpun, de pe sticla de bere răsuflată a României “neoliberale”. La urma-urmelor, dacă nu mai contează Eminescu, de ce ar conta un, vorba lui Dan Puric, “securist cu barbă”?

În acest context, nu pot decât să salut curajul Mirunei Lepuş de a-l asuma pe Eminescu. Publicată în anul 2008 la Editura Vremea şi nerecenzată de marile noastre ziare sau reviste culturale, cartea Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l ne arată cum o tânără scriitoare (născută în 1986) încearcă să redescopere drumul către un Eminescu viu. Cu lucrări precum cea a Mirunei Lepuş, avem şansa să evităm să vedem publicată, peste câţiva ani, o carte cu titlul “Eminescu pentru idioţi”. “Înviat” de curiozitatea şi onestitatea Mirunei Lepuş, Eminescu nu e nici “naţional-comunist”, nici vreun postmodern cariat. Nu e un model. Ci o icoană. Adică o întruchipare de om care a iubit adevărul şi care s-a luptat pentru el. Cine-l urmează?

Scris de Mircea Platon.

Citeşte pe bookblog.ro un interviu cu Miruna Lepuş aici.

Temeiurile credinţei creştine

Emil Brunner

Lucrarea de faţă reprezintă o expunere rezumată a mesajului creştin, în ceea ce Brunner consideră a fi esenţa sa. Adevărul încetează a mai fi o doctrină despre un anumit obiect şi devine întâlnirea cu un subiect, cu subiectul absolut care este Dumnezeu. Brunner vede această întâlnire, nu doar la nivel cosmic, ci şi la nivel individual. In urma acestei întâlniri personale omul nu dobândeşte o anumită cunoaştere; mai degrabă, el dobândeşte o viaţă nouă, trăită în părtăşie cu Dumnezeul pe care acum îl întâlneşte.

Sfântul şi cultul sfinţilor

Anton Caragea

Cultul sfinţilor este atât de înrădăcinat în religia creştină încât cu greu ne-o putem imagina fără aceste prezenţe familiare. Cine sunt însă aceste personaje stranii, care reuşesc să scape de condiţia umană, care capătă drepturi şi puteri neobişnuite, care primesc dreptul de intercesiune şi care după o viaţă neobişnuită, de mărturie pentru Christos, devin un punct de întâlnire între Cer şi Pamant? Aceasta este marea întrebare la care încercăm să găsim un răspuns în lucrarea de faţă: cine sunt sfinţii, ce înseamnă cultul sfinţilor, care este istoria lor?

Socrate si Christos – Un studiu asupra filosofiei religiei

Robert M. Wenley

Ca studiu al filosofiei religiei, care “caută să stabilească cât de mult din conţinutul religiei poate fi descoperit, dovedit sau cel puţin confirmat potrivit raţiunii”, această carte încearcă să fie constructivă si nu polemică. Deşi teologia dogmatică conţine fără îndoială foarte multe elemente provenite din filosofia greacă, creştinismul, la origini, nu a fost deloc grec. Filosofia a pregătit în parte calea spre creştinism şi a stat la originea mai multor doctrine care după aceea au fost preluate de dogma creştină.

Despre Bine si Rău (împotriva maniheilor)

Didim cel Orb şi Sf. Ioan Damaschin

Deşi proveniţi din epoci diferite şi beneficiind de experienţe diferite ale vieţii Bisericii, Didim cel Orb şi Sf. Ioan Damaschin adoptă un acelaşi tip de atitudine faţă de provocarea maniheană. Amândoi pun în joc argumentaţia logică şi filosofică ca pe un mijloc uman de a apăra adevărul divin în faţa adevărurilor umane ale maniheenilor despre prezenţa răului în lume şi despre necesitatea urmării binelui divin.

Pentru mai multe detalii despre aceste carti, click aici.

*post sponsorizat

Special pentru iubitorii de cărţi am realizat un ghid de lectură ce cuprinde adrese de librării, recomandări de la cititori renumiţi, topuri, sfaturi utile şi multe idei de cărţi interesante.

Oferim acest ghid persoanelor care completează un scurt formular ce ne va ajuta să vă cunoaştem mai bine.

Primiţi ghidul direct pe mail în cursul zilei în care completaţi acest formular.

Sperăm să vă placă Ghidul de Cititor Feroce!

Autor: Titus Burckhardt
Rating:

În 1908, în Florenţa, Titus Burckhardt îşi face apariţia în cadrul acestei iluzii convenţional numite “realitate”. Crescând într-un mediu relativ ostil altor manifestãri spirituale, respectiv protestantismul de sorginte germană, Burckhardt are privilegiul de a se înscrie pe linia familialã a unei lungi serii de oameni de culturã. Fiu al sculptorului Carl Burckhardt, nepot al celebrului istoric al artei Jacob Burckhardt, dar mai ales descendentul lui Louis Ibrahim Burckhardt – unul dintre pionerii occidentali în înţelegerea lumii islamice – va dovedi o deosebitã atracţie faţã de lumea arabã şi spiritualitatea acesteia.

Oraşul Basel ce i-a fost reşedinţã pentru o lungã perioadã îl aduce aproape de unul dintre cei mai importanţi promotori ai şcolii Tradiţiei integrale, Fritjof Schuon. Contactul cu acesta şi cu cercul iniţiatic alawit din jurul sãu se va dovedi crucial în atracţia tânãrului Burckhardt pentru Islam. În acest sens, va întreprinde o serie de cãlãtorii la Fez, în Maroc, unde va fi iniţiat la rândul sãu în esoterismul Sufi. Interesul sau pentru arta islamicã va cãpãta formã, ulterior, în cadrul cãrţilor dedicate acestei estetici sacre şi sacralizante.

Un punct de cotiturã în evoluţia sa metafizicã îl reprezintã strângerea rândurilor în jurul celor ce se raliau la ideile Tradiţiei integrale, grupaţi pe lângã René Guénon şi publicaţia Voile d’Isis (devenitã ulterior Études Traditionnelles). În cadrul acestei ilustre companii spirituale, Burckhardt devine unul dintre cei mai buni teoreticieni şi depozitari ai aşa-zisei “philosophia perennis”, elaborând nenumãrate studii şi tratate în domeniu. Diligenţa sã îl determinã, de pildã, pe universitarul Seyyed Hossein Nasr sã afirme cã:

“Titus Burckhardt a trãit adevãrul despre care a scris. Extraordinara luminã a inteligenţei ce emanã din el a penetrat miezul textelor pe care le-a studiat şi le-a iluminat înţelesul într-o astfel de maniera ce e posibilã doar din partea unei persoane în care Adevãrul a coborât din planul minţii în centrul inimii şi a devenit realizat pe de-a-ntregul”.

Iniţiat în aripa alawită a Islamului, Titus Burckhardt dezvoltă o perspectivã mai profundã asupra spiritualitãţii orientale. Acest fapt îşi gãseşte oglindirea în volumul dedicat religiei întemeiate de Profet, intitulat Islamul, introducere în doctrinele esoterice. Aici se trateazã pe larg problemele de cosmologie, metafizicã şi eticã ridicate de misticismul Sufi, at-Tasawwuf. Cartea este împãrţitã în trei mari capitole: “Despre natura sufismului”, “Fundamentele doctrinare” şi “Realizarea spiritualã”.

Astfel, în primul capitol, Burckhardt se angajeazã într-o amplã lãmurire a cititorului cu privire la natura intimã a sufismului. Punându-l în contextul Tradiţiei, autorul aduce în prim plan cele douã planuri ale unei cãi spirituale: cel exoteric şi cel esoteric. În cadrul Islamului, sufismul (at-Tasawwuf) se contureazã ca aspect esoteric, “interior” (batin) şi se distinge de aspectul esoteric sau “exterior” (zahir). Ca în orice altã tradiţie, finalitatea oricãrei faţete exoterice este obţinerea unei stãri de fericire (în sensul “eudaimoniei” la Platon) dupã moarte, fericire obţinutã prin modul de acţiune în planul lumii fenomenale. Spre deosebire de aceasta, orice cale esoterică -precum e şi sufismul- are un scop în sine, eliberându-l pe adept din înlãnţuirea experienţei individuale. Totuşi, în ciuda acestei diferenţe între exoterismul şi esoterismul oriental, nu trebuie pierdut din vedere cã ambele emană din sursa primarã, unicã şi absolutã a întregului Islam. Din aceastã perspectivã, sufismul devine miezul mistic ce domneşte în mijlocul Legii, esenţa învãluitã de formã.

Trecând de partea introductivã, Burckhardt începe sã anihileze o suitã de erori de percepţie pe care Occidentul le-a acumulat prin raportãrile sale deviante la spiritualitatea şi cultura orientalã. Astfel, autorul ne dezvãluie cã eticheta de “panteism” este absurd aplicatã sufismului care – precum orice dogmã tradiţionalã – nu poate fi decât strãin faţã de o astfel de concepţie. În ironia-i tradiţional-traditionalistă (moştenitã de bunã seamã de la maestrul René Guénon), autorul aruncã ciuma unei astfel de idei în ograda unei nãstruşnice şi simpliste interpretãri de care “învãţaţii” occidentali sunt în totalitate responsabili.

Trecând la cea de-a doua parte a volumului, Burckhardt explica pe larg fundamentele doctrinare ale misticismului Sufi. Deosebit de coerent şi lipsit de ezitãrile deviante ale academicienilor occidentali, autorul dezvãluie bi-etajarea viziunii esoterice asupra realitãţii ultime. Dacã în mod normal, în “cãrţile de specialitate” (?!) frunzãrite tacticos de nenumãraţi învãţãcei într-ale filosofiei religioase, putem gãsi un cocktail doctrinar prezentat în termeni pretenţioşi ce nu fac decât sã mascheze caracterul gãunos al substratului, Burckhardt explică în mod clar şi precis – fãrã infatuarea erudiţiei – unul dintre cele mai dificile concepte din misticismul oriental. Astfel, el aratã că din punct de vedere metafizic maeştrii Sufi disting atât Unitatea (al-ahadiyah), cât şi Unicitatea (al-wahadiyah). Prima dintre ele, Unitatea supremã nu poseda “aspecte”, “calitãţi”, nefiind materializată şi constituind obiectul exclusiv al Cunoaşterii divine. Cea de-a doua, Unicitatea, poate fi privitã ca fiind corelativã Universului, având un numãr indefinit (atenţie: indefinit, iar nu infinit) de aspecte reflectate în Cosmosul creat. Aceasta imanenta aparentã a Unicitãţii face posibilã ascensiunea fiinţei create pânã la ea şi permite trecerea ulterioarã în Unitatea supremã.

În ultima parte a cãrţii, autorul prezintã cele trei elemente definitorii acestei cãi contemplative. Aceste faţete se dovedesc necesare în încercarea de a pãşi spre Absolut: doctrinã, virtutea şi alchimia spiritualã. Ca şi Guénon, Titus Burckhardt subliniazã faptul cã nici un progres spiritual nu este posibil dacã, în prealabil, nu a existat o fundamentare doctrinară (deci teoreticã) solidã. Practica lipsitã de dogmă este un înveliş fãrã conţinut, un înveliş care poate fi fatal pentru cel ce pãşeşte în aceastã direcţie. De aceasta, în Orient nu se observă deviaţii precum teozofismul occidental, obsesia pentru practicã ocultã, pentru “magia” inferioarã şi absurditatea practicii fãrã teorie.

Privind volumul în ansamblul sãu, putem spune cã Burckhardt a reuşit sã prezinte dintr-o perspectivã obiectivã şi extrem de avizatã un subiect atât de controversat (pentru Occident) precum misticismul Sufi. Trecând peste clişeele devenite deja pietre de temelie în discursurile despre Islam, autorul dezvãluie o metafizicã profundã pe care reuşeşte sã o punã, graţie amplelor sale cunoştinţe filosofice, în legãturã cu neoplatonismul, cu şcoala Advaita Vedanta a hinduismului şi chiar cu isihasmul creştinismului rãsãritean. Trasând aceste paralele, Burckhardt evidenţiazã din nou apartenenţa sa la şcoala Tradiţiei, dezvãluind Principiul unic ce stã la baza tuturor manifestãrilor religioase şi reitereazã aforismul guénonian conform cãruia “religiile sunt pervertiri ale Religiei”.

Scrisă de Horia Ciurtin

Autor: René Guénon
Rating:

O anumită reticenţă faţă de tot ce are legătură cu „ocultism”, „ezoterism” şi, degenerând, „spiritism”, „ermetism”, „magie” trebuie că ne caracterizează pe mulţi dintre noi. Atitudine explicabilă, de altfel, prin aceea că, într-un fel sau altul, doctrina faţă de care ne raportăm cu scepticism îşi afirmă inerenta superioritate (fie ea reală sau inventată) iar acest lucru stârneşte mefienţă şi deseori negare. Studiul lui René Guénon este o expunere înaintea căreia e bine să te eliberezi de prejudecăţi şi stereotipii ori altfel demersul unei viziuni sintetice va fi îngreunat mereu de contraargumente sterile.

Conceptul de „lume modernă” are, în viziunea autorului, cu totul alte dimensiuni decât cele comune, legate deseori de aspecte ale Revoluţiei Franceze. Dacă acceptăm aceea că „modern” se traduce în esenţă prin „antitradiţional”, vom accepta, împreună cu autorul, că „lupta” împotriva principiului originar trebuie căutată în Antichitatea clasică. Secolul VI î.Hr. este caracterizat de o naştere simultană a mai multor devieri cu caracter modern: separarea taoismului de confucianism în China, apariţia budhismului în India, readaptarea Mazdeismului la perşi etc. Pentru studierea lumii Occidentale, relevantă devine separarea în Grecia Antică a celor două sensuri ale cuvântului „filosofie”. Iniţial văzută ca dragoste, aspiraţie – aşadar treaptă –, filosofia se substituie ulterior înţelepciunii, devine „profană” prin atribuirea unui conţinut exclusiv raţional.

Conform tradiţiei hinduse, ne aflăm în ultima vârstă (Kali-Yuga sau „vârsta sumbră”) începută odată cu secolul VI î.Hr şi al cărei final va însemna şi finalul ciclului din care facem parte, sfârşitul unei lumi. Avansarea în vârstele ciclului nu se face întotdeauna în acelaşi sens, ea fiind o alternare a unor forţe centrifuge (îndepărtarea faţă de principiul iniţial, acela al spiritualităţii pure) şi centripete (apropierea temporară faţă de acelaşi principiu, spre exemplu Evul Mediu).

Distincţia dintre cunoaştere şi acţiune este poate cadrul cel mai propice pentru a opera o delimitare între spiritul Occidental (modern) şi cel Oriental (tradiţional). Trebuie menţionat întâi că acţiunea şi cunoaşterea nu sunt privite în opoziţie, fiind „în esenţă, dubla activitate, interioară şi exterioară, a uneia şi aceleiaşi fiinţe” astfel că ceea ce este contradictoriu dintr-un punct de vedere particular, se omogenizează sub aspect general. În felul acesta, deşi niciuna dintre aceste funcţii nu prevalează în măsura principiului, Occidentul tinde să abuzeze de „activitate” în detrimentul „contemplaţiei” fapt care determină ştiinţa „profană” cu tot ceea ce-i urmează: tendiţa de instabilitate şi dispersie în multitudinea de detalii. Spre exemplu, convingerea că ştiinţa nu poate fi legitimată decât de introducerea măsurii (şi, ulterior, a calităţii de a fi transpusă în practică) nu poate însemna decât un traseu descendent. Pretinsa „bunăstare” adusă de progresul material nu poate fi decât iluzorie, din moment ce, creând mai multe nevoi, omul resimte mai multe lipsuri, ceea ce îl face mai nefericit iar „nu poţi fi nemulţumit că îţi lipsesc lucruri care nu există”.

Acelaşi traseu descendent poate fi remarcat şi în filosofie. Despărţită de principiul iniţial de către raţionalismul lui Descartes, ceea ce autorul numeşte „naturalism” (ca negare a metafizicii) se transformă ulterior în relativismul lui Kant şi Auguste Comte, care degenerează în intuiţionismul bergsonian pentru a atinge limita de jos în pragmatism. Această „succesiune, din ce în ce mai rapidă, a unor teorii şi ipoteze care, abia construite, se prăbuşesc pentru a fi înlocuite cu altele” este denumită în mod general de către autor individualism (negarea oricărui principiu superior individului). Consecinţa imediată este sacrificarea calităţii şi a adevăratei intuiţii intelectuale pentru a produce cantitate, astfel că fiecare filosof îşi leagă numele de un sistem filosofic, considerând mult mai util a concepe încă o posibilă eroare decât a repeta un adevăr. Pe termen lung, însăşi conceptul de adevăr este „modernizat”, devenind realitate.

Religia şi socialul, deşi cunosc unele particularităţi, sunt atrase şi ele de caracteristicile ultimei vârste. „Liberul examen” invocat de protestantism este expresia a ceea ce mai târziu avea să devină raţionalismul în filosofie: „poartă deschisă tuturor discuţiilor, tuturor divergenţelor, tuturor devierilor”. Democraţia (şi negarea ierarhiilor, a elitelor) este o himeră şi sacrifică defectuos calitatea în favoarea cantităţii, în condiţiile în care, dacă nu ne lăsăm înşelaţi de cuvinte, „poporul care se autoguvernează” este o contradicţie. În limbaj aristotelic, un lucru nu poate fi în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect şi în fapt şi în potenţialitate, aşadar poporul nu poate fi şi condus şi conducător. Mai mult, ceva superior nu poate emana din inferior pentru că din „mai puţin” nu se poate naşte „mai mult”.

Lucrarea lui René Guénon, deşi impecabilă sub aspect logic, trebuie inclusă în contextul scrierilor de imediat după Război (1946), când o serie de tendinţe latente, să le spunem „fataliste”, şi-au găsit conjunctura perfectă pentru a fi aduse la suprafaţă. Poate de aceea, sub aspectul discursului, lucrarea poate fi văzută ca o traducere ezoterică a Schimbării la faţă a României (1935), concepţia lui Guénon fiind uşor de asemănat „adamismului” propus de tânărul Cioran.

Scrisă de Octav Popa

În a douăsprezecea secţiune a Metafizicii, Aristotel scrie fraza celebră: “Intelectul ia cunoştinţă de el însuşi prin sesizarea inteligibilului; şi el devine conştient de sine însuşi prin actul înţelegerii şi cunoaşterii; astfel intelectul şi inteligibilul sunt identici.” Când cunoaşterea trece din potentia în actu, subiectul se contopeşte cu obiectul, şi împreună fac una cu cunoaşterea însăşi. Sau, aşa cum plastic spune rabbinul Moise Maimonide: albul, lucrul albit şi ceea ce albeşte sunt unul şi acelaşi lucru.

Shankarasharya, probabil cel mai strălucit reprezentant al şcolii hinduse Vedanta, scrie în legătură cu adagiul “Tu eşti Acela”, atât de des întâlnit în Upanişade: “Înţelesul cuvântului acela este de stăpân absolut; semnificaţia cuvântului tu este orice altă fiinţă: un animal, un om sau orice altceva. Funcţia cuvântului eşti trebuie considerată ca fiind predicarea identităţii dintre înţelesul cuvântului acela şi înţelesul cuvântului tu.” (Compendiul filozofiilor indiene, XII, 3-4) Tu (deci Sinele, Atman) eşti Acela (deci Supremul, Brahman). Sutrele lui Patanjali, verset cu verset, trasează iniţiatului din şcoala Yoga paşii spre conştientizarea acestei stări de fapt: scânteia divină din om are toate “trăsăturile” Divinităţii înseşi (desigur, scriem între ghilimele cuvântul “trăsături”, pentru că dintr-o perspectivă cu mult mai apropiată de realitate, singura certitudine pe care Dumnezeu ne-o conferă este absenţa atributelor sale). Nimic nu este cu adevărat de făcut, lucrurile fiind ceea ce sunt dintru începuturi, şi chiar dinaintea începuturilor. În om există o oglindă perfectă în care Dumnezeu se reflectă fără greş. Ea trebuie doar descoperită şi contemplată, dar ignoranţa celui care încă n-a făcut-o nu poate cu nimic schimba ceea iese din raza puterii sale.

Primul verset al Sefer Yeţirah (Cartea Facerii), textul cel mai prestigios al iudaismului după Torah, spune: “Prin treizeci şi două căi misterioase ale înţelepciunii, Yah, Eternul ţevaot, Dumnezeul lui Israel, Dumnezeu cel viu, Dumnezeu atotputernic, înalt şi sublim, locuind Eternitatea şi al cărui nume este sfânt, a trasat şi creat lumea, sub trei forme: cel care numără, ceea ce este numărat şi însăşi acţiunea de a număra.” Conform lui Yehuda ben Şemuel Ha-Levi (sec.XI-XII), autorul lucrării Sefer ha-Kuzari, ultimii trei termeni desemnează gândul, cuvântul şi scrierea, care, din cel mai înalt punct de vedere, sunt identice (gândul înalt nu se poate exprima decât într-o limbă nobilă, iar aceasta nu poate fi fixată pe pergament altfel decât printr-un alfabet simbolic, capabil la rândul lui să suscite gândul înalt). În Comentariul la Sefer Yeţirah, Avraam ben Dior vorbeşte direct despre subiect, obiect şi actul cunoaşterii. Atunci când Moise Maimonide, în Ghidul rătăciţilor, spune că Dumnezeu este Intelectul, Inteligentul şi Inteligibilul, trei lucruri care sunt unul, numind această relaţie “baza religiei noastre”, aluzia la manuscrisul lui Avraam este mai mult decât transparentă. Printre cele zece lucruri care se întind “dincolo de limită”, primul este “adâncimea începutului”. Detaliile creaţiei nu pot fi înfăţişate minţii muritorului. Numai că lumea s-a făcut prin treizeci şi două de căi misterioase ale înţelepciunii: primele zece numere şi cele douăzeci şi două de litere ale alfabetului ebraic. Cel ce înţelege misterul fiecăruia dintre aceste sefiroturi, şi misterul combinării lor, pricepe creaţia. Iar cel ce pricepe creaţia, îl înţelege pe Creator.

Un hadith qudsî, unul din cele în care Dumnezeu vorbeşte la persoana I prin gura Profetului Muhammad, zice: “Eram o comoară ascunsă, şi nimeni nu mă ştia. Or, am dorit să fiu cunoscut. Am dat viaţă creaturilor şi le-am făcut cunoscute prin Mine. Atunci, ele M-au cunoscut.” Ibn ‘Arabî scrie în tratatul ‘Uqlat al-Mustawfiz: “Intelectul prim se cunoaşte pe sine şi-şi cunoaşte Existenţiatorul. Trimisul lui Dumnezeu a spus: “Cel care-şi cunoaşte sufletul îl cunoaşte pe Dumnezeul său”, după o exprimare sintetică. El a mai zis: “Acela dintre voi care-şi cunoaşte cel mai bine sufletul îl cunoaşte cel mai bine pe Domnul său”, după o exprimare distinctivă. Sub acest aspect [al cunoaşterii], El este Intelectul; sub acela al Scriiturii, El este Calamul; sub cel al Ordinii active, el este Spiritul.” Dumnezeu este cel care cunoaşte, Dumnezeu este cel care a caligrafiat cele ce pot fi cunoscute în cartea vieţii, Dumnezeu este cel care menţine concordanţa între cunoscător şi cele ce pot fi cunoscute. Ibn ‘Ata’ Allah, în Cuvintele de înţelepciune, spune: “Providenţa Sa în ceea ce te priveşte este fără comună măsurã cu tine. Unde erai când providenţa Sa se întorsese spre tine şi solicitudinea Sa ţi se adresase? Într-adevăr, în preeternitatea Sa, nu erau nici acţiuni sincere, nici stări mistice, nu era decât pură bunăvoinţă şi dar magnific din partea Sa!” (169). Dumnezeu nu se supune niciuneia dintre condiţiile care constrâng şi modelează lumea noastră. De aceea, asumarea demersului cunoaşterii nu poate proveni nicidecum de la noi, cei cu început şi sfârşit. El este cel care Se cunoaşte prin noi, şi cunoscându-Se, ajungem şi noi să-L cunoaştem.

Aristotel, în De anima: “Sufletul este tot ceea ce el cunoaşte.” Vechii greci ştiau că actul iscodirii e o contopire a celor trei termeni pe care îi implică. Hinduşii ne spun că nimic nu este de aflat (ca demers volitiv, ca acţiune dinamică), trebuie doar să îndepărtăm de la noi ignoranţa, pentru a vedea natura lucrurilor. Evreii nu ignorau relaţiile subtile dintre gândire, limbă şi scriere, atrăgând astfel atenţia asupra condiţionării dintre cunoaştere şi instrumentele ei. Musulmanii pun cunoaşterea la temelia creaţiei divine, şi fac din amintirea activă a divinului (dhikr) exerciţiul predilect şi înalt al cunoaşterii sacre. La toate acestea, modernitatea a adăugat corolarul ei amar: Omul fiind ceea ce ştie; cel ce schimonoseşte natura cunoaşterii aflate la îndemână, strâmbă Omul.

Scris de Radu Iliescu