Miriam Cihodariu: Un film de suspans, de istorie militară europeană şi de văzut o singură dată dacă ai sensibilităţi la violuri, mutilări, trecere prin foc şi sabie a unui oraş de civili şi alte asemenea minunăţii. Remarcabil prin cast-ul de nume mari şi prin rolul de villain al lui Peter O Toole, pe care suntem obişnuiţi să-l vedem in ipostaze mai umane. Aici reuseste atat de bine sa intre în rol, şi să-şi adapteze şi figura la el, încât obligatoriu următorul film pe listă e Man of la Mancha, ca sa contrabalansez . Rolul de good guy ii revine lui Omar Shariff, si desi nici restul distributiei actoricesti nu e mai prejos, numai un Anthony Queen mai lipsea din triumviratul marilor figuri masculine ale ecranului. O parte din film face incursiuni prin istoria recentă după orori, altă parte e un dans de urmărire pe parcursul a trei decenii între Generalul Tanz (dans, sic!) şi lege. Parafrazând denumirea popularului spectacol medieval “dans macabre”, e un dans morbid. Dar dacă societăţile într-adevăr supravieţuiesc moral doar prin pedepsire, fie şi retroactivă, descinderile în infernuri ca acesta, fie şi fictive, sunt binevenite. Dacă te ţine stomacul.

Dragoș Moldoveanu: Filmul lui Anatole Litvak este meticulos și apăsător, iar teza este proverbială: nicio crimă nu rămâne nepedepsită! Generalul Tanz, imperial interpretat de Peter O`Toole, este exponentul unei categorii de potentați a cărei unică normă de conduită o constituie propriul instinct. Maniacul Tanz, a cărei umanitate este serios pusă sub semnul întrebării pe parcursul întregii pelicule, cu o fizionomie ușor tenebroasă și cu înclinații cel puțin anormale, este un personaj memorabil, în sensul cel mai întunecat cu putință. Încă de la început, atenția este focalizată pe abnegația pe care o demonstrează maiorul Grau (în pielea căruia intră Omar Sharif), spirit justițiar creionat în antiteză cu generalii naziști ale căror interese variau în funcție de evoluția trupelor de pe frontul din Est. Grau este lucid și obiectiv, în timp ce ofițerii pe care îi investighează sunt deșănțați și lipsiți de simțul realității. Chiar dacă Tanz nu este adus niciodată efectiv în fața justiției, sfârșitul său este pilduitor. The Night of the Generals este un film psihologic, polițist și dramatic, deopotrivă. Suspansul crescendo eclipsează alte creații de gen.

Radu Iliescu: Noaptea generalilor nu este despre al doilea război mondial, nici despre nazism, şi până la un punct nici despre justiţie. Nu e o peliculă despre generali, în măsura în care eroul principal este un maior. Războiul, totalitarismul, crimele în serie şi povestea de dragoste servesc de decor pentru întrebarea: “Ce rămâne de făcut când n-a mai rămas nimic de făcut?” O societate crepusculară. Luciditatea cristalină a unui om. Două premise colizionează în intuiţia că totul s-a dus, dar nu riguros, ca într-o ficţiune aşezată temeinic, ci schizoid, sfârşit înainte de sfârşit, şi la mijloc iar sfârşit.

Maiorul Grau trăieşte într-o lume epuizată cu mult înainte de a expira, în care e condamnat să acţioneze în pofida oricarei utilităţi cuminţi a acţiunii. Ar trebui să se predea într-o şcoală, să găsim un manual de organizare a agoniei personale într-o lume spectrală. N-am mai fi nevoiţi să ne improvizăm penibil şi grotesc destinele. A găsi sau a rata răspunsul ţine de a recupera sau a pierde dimensiunea supraumanului în circumstanţe în care supremul flagel este umanul lăsat pradă lui însuşi.

Eroul ştie. El are ceva de făcut, într-o lume în care tot ce era de făcut s-a isprăvit. De aceea nu-l tulbură prudenţa igienică, abilităţile sterile de a clădi calcule profilactice. Moare undeva pe la mijlocul Nopţii generalilor, rămânând prezent în pofida absenţei fizice, pentru că viaţa şi moartea devin indiferente pentru cel care a pătruns sensul. O anumită distanţă în raport cu viaţa se converteşte, pare-se, foarte uşor în prezenţă, după ce existenţa convenţională nu mai poate fi validată. Ceea ce îl desparte de contingent, nu sunt faptele, nici principiile, nici eşecul, nici succesul. Nici măcar răspunsul. Maiorul Grau devine erou în chiar clipa când a înţeles că există o întrebare grea cât tot destinul lui.

Hermann Rauschning – Hitler mi-a spus: Confidenţele Führerului despre planul său de cucerire a lumii

Dialogurile halucinante din cadrul întrevederilor sporadice ale lui Hermann Rauschning, preşedintele naţional-socialist al Senatului din Danzig în perioada 20 iunie 1933 – 23 noiembrie 1934, cu cancelarul german, Adolf Hitler, transcrise în paginile cărţii de faţă, sunt, pe cât de utile din punct de vedere propagandistic, pe atât de lipsite de autenticitate. O demonstrează istoricul elveţian Wolfgang Haenel, care, în urma unor cercetări care au durat ani, a demolat din temelii mitul celor „peste o sută de întâlniri” dintre cei doi, în realitate fiind vorba de nu mai mult de cinci asemenea întrevederi, întotdeauna desfăşurate într-un cadru oficial şi în prezenţa altor martori. Potrivit lui Haenel, cartea lui Rauschning constituie rezultatul unui „efort” colectiv depus alături de un jurnalist de origine ungară, pe numele său Emery Reeves, şi a unui ziarist britanic, Henry Wickham – Steele.

Publicate în Statele Unite în 1940 sub titlul The Voice of Destruction, memoriile lui Rauschning „destăinuie” concepţiile şi planurile de cotropire a lumii pe care le delira Hitler însuşi „aflat liber, în mijlocul discipolilor săi fideli, expuse în medii ermetic închise”. Membru al NSDAP (Partidul Nazist) abia din 1932, Rauschning îşi exagerează din raţiuni evidente importanţa, statutul şi relaţiile sale ca înalt demnitar al partidului. Demisionar din ambele calităţi oficiale (administrativă şi politică) la finalul anului 1934, aflat pe poziţii ireconciliabile cu gauleiterul Danzigului, Albert Forster, Rauschning părăseşte Germania şi se stabileşte, la începutul deceniului următor, în Statele Unite, colindând, între timp, Elveţia, Franţa şi Marea Britanie.

Cuvintele atribuite lui Hitler sunt, potrivit lui Haenel, compilaţii ale discursurilor sale, fragmente trunchiate din Mein Kampf, dar şi citate din scrierile lui Friedrich Nietzsche sau Ernst Junger. Rauschning îl caracterizează pe Hitler drept în permanent conflict cu „propriul său temperament revoluţionar, care îl îndemna să acţioneze cu toată pasiunea, în timp ce înţelepciunea politică îl sfătuia să aleagă drumul mai sigur al combinaţiilor politice”. Visând la un imperiu mondial, care să includă şi continentul american, Hitler „recunoştea”, în faţa lui Rauschning, unul dintre cei mai devotaţi apropiaţi ai săi (sic!), că era „obligat să înfăptuiască acte care depăşesc legalitatea”, lumea neputând fi guvernată decât prin „exploatarea fricii”. „Oamenii simt nevoia să le fie teamă; groaza e cea care îi face să se simtă uşuraţi. Masele au nevoie să tremure!”, ar fi proclamat Führerul, în „amintirile riguros autentice” ale lui Hermann Rauschning. „Suntem nişte barbari, şi vrem să fim aşa. E un titlu de onoare. Suntem cei care vor întineri lumea. Lumea actuală se apropie de sfârşit. Singura noastră sarcină e s-o devastăm”.

Lui Rauschning i-au fost necesare doar câteva întâlniri cu Adolf Hitler pentru a-i „înţelege” animozităţile, resentimentele personale, dorinţa de răzbunare „pentru toţi anii de lipsuri, pentru speranţele înşelate şi pentru viaţa de sărăcie şi umilinţă”.

Răspunzând unor cerinţe ale propagandei mediilor Aliate, prin expunerea veleităţilor de nou ziditor al omenirii, în formule macabre şi, pe alocuri, neverosimile, cartea lui Hermann Rauschning nu poate fi mai „valoroasă” decât oricare alte falsuri ale istoriei universale. În septembrie 1985, săptămânalul Der Spiegel a publicat un articol despre deformarea istorică, de la prima pagină până la ultima pe care o reprezenta cartea lui Rauschning, evocând, în termeni elogioşi, rolul catalizator al istoricului Wolfgang Haenel în a înlătura mistificarea creată odată cu apariţia aşa-ziselor Conversaţii cu Hitler. Falsul revelat i-a determinat până şi pe prestigioşii istorici Ian Kershaw şi Hans Mommsen să fie circumspecţi în a trata cartea lui Rauschning altfel decât ca un material stereotipic de propagandă.

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

Autor: Hermann Rauschning
Rating:
Editura: Lucman
Anul apariţiei: 2010
344 pagini
ISBN: (13) 978-973-723-122-2

Ieromonah Savatie Baştovoi – Diavolul este politic corect

Moto: „Viaţa creştinului nu este alcătuită doar din victorii, doar din reuşite, ci, poate, mai ales, din înfrângeri, dar din nişte înfrângeri suportate cu bărbăţie (…). Să nu abandonăm niciodată lupta, până când nu-l vom vedea pe Hristos venind! Altfel ne vom declara învinşi înainte de sfârşitul luptei” (Ierom. Savatie Baştovoi).

Discernământul şi acuitatea constituie trăsături definitorii ale scrierilor ieromonahului Savatie Baştovoi. Fără doar şi poate, părintele Savatie, prin volumele de eseistică şi prin romanele sale, s-a manifestat ca unul dintre cei mai fecunzi autori ai deceniului, elanul şi măiestria literară fiind direct proporţionale cu un profund simţ al realităţii. Într-o societate letargică şi decăzută, Savatie Baştovoi rămâne aceeaşi conştiinţă lucidă, iar cărţile sale – prorociri nu rareori halucinante.

În anul de graţie 2010, părintele Savatie publică Diavolul este politic corect, o distopie alegorică în cel mai pur stil huxley-ian. Acţiunea romanului se derulează într-un viitor neprecizat, însă deloc îndepărtat, iar povestea are un fir uşor de urmărit. Personajul principal, Iacob Kohner, un adult în vârstă de 40 de ani, îşi câştigă existenţa jucând în reclame şi îşi omoară timpul utilizând diferite reţele de socializare. (Sună cunoscut?) Cu toate acestea, eroul cărţii nu este asemenea celorlalţi, visând cu ochii deschişi să se elibereze de automatismele sociale şi să îşi canalizeze preocupările spre altceva. Eutanasiată conform legii la împlinirea vârstei de 65 de ani, mama îi lasă drept moştenire o Biblie, iar, din acest moment, viaţa-i se schimbă eminamente.

Într-un context de rezonanţă apocaliptică, de colaps societal, ca într-o scenă lugubră, în care dansează şi râde în hohote moartea însăşi, personajul nostru se ancorează în învăţăturile Bibliei şi se bucură de prietenia sinceră a unui tip cu care puncte comune. Din ce în ce mai imun la urgiile abătute asupra comunităţii sale (naraţiunea părintelui Savatie este solidă şi edificatoare) şi înţelegând mutilarea sistematică a umanităţii prin intermediul tehnologiei şi al Internetului, Iacob are privilegiul de a cunoaşte un bătrân (rectific: o persoană de sex masculin avansat în etate) care va suplini rolul unui părinte călăuzitor şi îi va influenţa fundamental cursul vieţii. Botezat şi cu sufletul aproape de Dumnezeu, eroul înţelege că forţa motrice a umanităţii este credinţa şi trăirea creştină.

Nu insist asupra povestirii şi nici asupra desfăşurării evenimentelor, din motive de ordinul evidenţei. Romanul părintelui Savatie are un profund efect persuasiv. Chiar dacă nu abundă la capitolul „acţiune”, iar figurile de stil sunt sporadice, volumul merită citit pentru dialogurile sale îndrăzneţe şi povăţuitoare şi prin caracterul moralizator al povestirii. Chiar dacă deşănţarea societăţii atinge cote alarmante, autorul surprinzând perfect punctele nevralgice şi sensibilităţile vremurilor (prin referiri explicite la anomaliile devenite astăzi articole de lege), Diavolul este politic corect menţine, drept valoare intrinsecă, optimismul, izvorât dintr-un Weltanschauung de profundă intensitate creştină.

Şi prin această ultimă apariţie editorială, ieromonahul Savatie Baştovoi nu se dezminte. Diligenţele sale de conformaţie literară reprezintă oaze într-un deşert al cărui capăt nu pare a se întrevedea.

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

Autor: Ierom. Savatie Baştovoi
Rating:
Editura: Cathisma
Anul apariţiei: 2010
192 pagini
ISBN: 978-973-88443-7-7

Julius Evola – Orientări|

Himera revirimentului postbelic, deşi contagioasă, nu a contaminat spiritele încă treze care priveau cu circumspecţie şi dezolare transformările care aveau loc sub proprii ochi. „Ne aflăm astăzi (n.r. – în 1950) în mijlocul unei lumi de ruine. Şi problema pe care trebuie să ne-o punem este aceasta: mai există încă oameni rămaşi în picioare în mijlocul acestor ruine? Şi ce trebuie, ce pot ei să mai facă?”[1], scria Julius Evola, una dintre conştiinţele reluctante pauperizării spirituale şi decadenţei caracteristice epocii imediat postbelice.

În 1950, sub îngrijirea grupului revistei Imperium, Evola publică prima ediţie a Orientamenti (Orientări), o broşură politico-doctrinară reacţionară în 11 puncte, destinată tineretului, precum şi tuturor celor care ripostează faţă de „prezentul dominat de civilizaţia tehnică şi de primatul economic”[2]. Percutant şi combativ la adresa deşănţării societăţii de consum, „în care asistăm la o degradare a caracterului şi a oricărei autentice demnităţi, la prioritatea celor mai josnice interese, la supravieţuirea de azi pe mâine”[3], filozoful italian pledează pentru formarea unei „alianţe de forţe”, canalizate pe contracararea regimurilor politice şi societale succesoare ale Revoluţiei Franceze. În acest marasm al valorilor, împotriva fariseismului egalitar care se extindea ca o tumoare, fără a masca aversiunea faţă de primatul cantităţii în detrimentul calităţii şi faţă de materialismul recrudescent, Evola contrapune stilul „celui care se menţine pe poziţii de fidelitate faţă de sine însuşi şi faţă de o idee, într-o demnă intensitate, într-o repulsie faţă de orice compromis, într-o angajare totală care trebuie să se manifeste nu doar în lupta politică, ci în orice expresie a existenţei”[4]. Gherila evoliană anti-liberală şi anti-socialistă se datorează procesului de declin care îşi are obârşia în disoluţia tradiţiei, nerecunoaşterea autorităţii şi a ierarhiei, denaturarea funcţiei individului în societate. În apărarea propriilor idei, Julius Evola îndeamnă la conştientizarea flagelului şi la intransigenţă – „a face concesii azi înseamnă a te condamna şi a fi cu totul doborât mâine”[5].

Evola consideră Uniunea Sovietică şi Statele Unite drept „gheare ale aceluiaşi cleşte în curs de a se strânge definitiv în jurul Europei”[6], distincţia dintre cele două mega-puteri fiind mai degrabă de metodă, decât de principiu. Dacă socialismul lui Lenin şi al moştenitorilor săi presupune coerciţie fizică şi nivelarea gândirii, occidentalismul american înseamnă consumerism, goană după bogăţii materiale şi o libertate de expresie iluzorie. Potrivit autorului Orientărilor, americanismul prezintă un potenţial de risc mai mare decât comunismul, pentru că este „un soi de cal troian”. Aceasta se datorează acţiunii subtile şi insidioase de infiltrare şi redefinire a concepţiilor şi valorilor pe care o practică americanismul, în comparaţie cu manifestările în acest sens ale sovietismului care sunt cât se poate de evidente, dând posibilitatea, astfel, a apariţiei unor reacţii şi rezistenţe. Demonia economiei şi proletarizarea ideologică vor fi subminate, în accepţiunea lui Evola, de „spiritul de responsabilitate, energie şi competenţă al celui care conduce, îmbinat cu solidaritatea şi fidelitatea forţelor muncitoare unite în jurul lui în acţiunea comună”[7].

În acest sens, ideea corporativă în economie este cea mai apropiată de şablonul gândirii evoliene. Materialismului economic, darwinismului, psihanalizei şi altor „focare de infecţie”, Evola le contrapune idealul omului dedicat principiilor superioare, unui mod de cunoaştere autentică, unui echilibru al facultăţilor care îl determină să rămână „conştient, autonom şi suveran”[8]. O viziune eroică şi aristocratică a existenţei presupune ipso facto toleranţă zero faţă de orice demagogie, mediocritate şi idolatrie a noilor stiluri de viaţă corupte şi triviale.

Nici monarhia, şi nici republica nu constituie în sine alternative viabile ca regimuri de guvernare; în timp ce ideea de patrie intră în desuetudine în aceste momente epocale în care asistăm la construirea blocurilor supranaţionale, precum şi la necesitatea descoperirii unui principiu unificator aparte de particularismul inerent fiecărui pământ. Evola este reluctant atât statului laic, cât şi statului clerical, dar acceptă necesitatea factorului religios „ca fundal pentru o adevărată concepţie eroică a vieţii”[9]. Sacralitatea unei existenţe mai presus de cea pământeană conferă posesorului acestor convingeri un dinamism exemplar şi o forţă imbatabilă.

Pentru a neutraliza şi eradica subversiunea modernă şi ale sale chipuri schimonosite liberale şi socialiste, Julius Evola, acest „maestru al tradiţiei”[10], a oferit generaţiei postbelice o seamă de orientări pe care autorul însuşi le consideră „esenţiale” în contextul noilor provocări extrem de tentante şi anevoios de evitat. Vitalitatea acestei scrieri se datorează nu mai puţin idealului formării unei noi elite care, prin abnegaţie, putere de sacrificiu şi responsabilitate, să ofere o direcţie „omului rămas în picioare între ruine”[11]…

Concepţiile împotriva curentului şi opţiunea radical tradiţionalistă a lui Julius Evola au constituit argumente suficiente pentru adversarii săi. La mai puţin de 1 an de la apariţia Orientărilor, în primăvara anului 1951, Evola este arestat şi întemniţat, fiind acuzat de angajare în lupta politică de partea unor grupări de inspiraţie fascistă, Fasci di Azione Rivoluzionaria şi Legione Nera. Achitat din lipsă de probe, la sfârşitul aceluiaşi an, Evola îşi continuă lupta în plan intelectual şi cultural. De această dată, cu mai mult aplomb…

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

Autor: Julius Evola
Rating:
Traducătoare: Mariana Adameşteanu şi Mihaela Manea-Busuioc
Editura: Antet
Anul apariţiei: 2004
28 pagini (+ „Oamenii şi ruinele” = 336 pagini)
ISBN: 973-636-105-5

Note:

[1] – Julius EVOLA, Oamenii şi ruinele. Orientări, traducere de Mariana Adameşteanu şi Mihaela Manea-Busuioc, editura Antet, Filipeştii de Târg, p. 314.

[2] – Michele PROSPERO, Gândirea politică de dreapta, traducere de Antonela Ioniţă, editura Samizdat, 2007, p. 96.

[3] – Julius EVOLA,, idem.

[4] – Ibid., p. 316.

[5] – Ibid., p. 319.

[6] – Ibid., p. 320.

[7] – Ibid., p. 323.

[8] – Ibid., p. 329.

[9] – Ibid., p. 331.

[10] – Michele PROSPERO, idem.

[11] – Julius EVOLA, op. cit., p. 333.

Autor: Vladimir Bukovski
Rating:
Traducere şi prefaţă: Dan C. Mihăilescu
Editura: Vremea
Anul apariţiei: 2006
168 pagini
ISBN: 978-973-645-210-9

În Uniunea Europeană… o nouă URSS?, Vladimir Bukovski supune unui neiertător examen critic proiectul şi instituţiile comunitare, relevând totodată o serie de analogii frapante între Uniunea de azi şi defuncta URSS. Adversar ireductibil al utopiilor „nemuritoare” de pretutindeni, Bukovski trage un serios semnal de alarmă asupra „transformării unei Pieţe comune de state libere şi suverane în schiţa unei noi URSS, mai soft şi în perfectă adecvare cu ideile dominante ale epocii noastre”.

Pornind de la premisa potrivit căreia ex-comuniştii au îmbrăcat haina social-democraţiei şi au reluat asaltul asupra continentului european, legendarul disident sovietic este convins că Occidentul, „contrar opiniei comune, nu a câştigat Războiul Rece”. Starea de fapt este cu atât mai îngrijorătoare cu cât Vestul preia acum câte ceva din arsenalul fostului său inamic. Colapsul Imperiului sovietic s-a datorat incapacităţii secretarilor de partid de a gestiona criza profundă economică a sistemului, şi nicidecum acţiunilor Occidentului.

Bukovski susţine cu tărie că, „dacă se deosebesc net la suprafaţă (UE şi URSS), în schimb seamănă în profunzime”. Pentru a-şi argumenta propria convingere, autorul extrapolează şi relevă câteva similitudini izbitoare. Atât UE, cât şi URSS sunt uniuni de state, care, deşi ghidate după principiul aşa-zisei libere asociaţii, nu acceptă regimuri sau ordini statale cu direcţii de acţiune diferite. Moscova a invadat Ungaria şi Cehoslovacia în clipa în care cele două ţări nu au mai acţionat la comenzile acesteia. Bruxelles-ul a ameninţat Austria cu un veritabil boicot când partidul naţionalist al lui Joerg Haider a fost proclamat învingător în alegeri democratice.

Dacă URSS era condusă de un Birou Politic format din cincisprezece persoane, organul executiv al Uniunii Europene este Comisia Europeană, compusă din douăzeci şi şapte de persoane. Abaterile de la linia călăuzitoare a blocului comunitar, de la dogmele „corectitudinii politice”, sunt înfierate cu asprime (vezi cazul Rocco Buttiglione). În ambele Uniuni, „unele ţări sunt mai egale ca altele”, Rusia în URSS, Franţa şi Germania în UE – acestea considerându-se adevărate centre de putere şi singurele capabile de a-şi impune voinţa asupra „supuselor”.

O altă asemănare autentică este legată de geografie, ambele fiind extrem de flexibile în acest sens. Nu a existat o limită teritorială clară nici în cazul Rusiei sovietice, nu există nici în cazul noii Europe. Chestiunea spinoasă a corupţiei nu este trecută nici ea uitată, UE fiind pe punctul de a atinge un grad de corupţie similar celui din Uniunea Sovietică.

Expunând aceste asemănări, Vladimir Bukovski se întreabă „dacă nu cumva Uniunea Europeană este un fel de clonă a URSS, impusă statelor europene prea puţin entuziaste de către aceleaşi forţe politice care au transformat odinioară Rusia ţarilor într-un imperiu al ideologiei comuniste”.

Capitolul intitulat „Fundaţiile « casei comune europene »” face un scurt istoric al stângii secolului al XX-lea – mişcare marcată de scindarea între socialişti (social-democraţi) şi comunişti – şi continuă cu expunerea teoriei convergenţei. Această teorie semnifică „întâlnirea” într-un punct comun a social-democraţilor occidentali şi a reformiştilor sovietici, teorie la modă în anii 70. Dacă retorica anti-URSS a lui Ronald Reagan a reinflamat spiritele, „gorbimania” i-a atenuat până şi pe cei mai înverşunaţi adversari ai colosului bolşevic. „Noua gândire politică” promovată de Mihail Gorbaciov a repus pe tapet mesajul socialist pacifist, viziunea sa asupra viitorului însemnând clădirea unei „case comune europene” . O utopie totalitară „în care popoarele Estului şi ale Vestului să trăiască în armonie”.

Strategia Biroului Politic era clar conturată: „îndepărtarea Statelor Unite de Europa”. Acest deziderat presupunea în primul rând coabitarea cu partidele „frăţeşti” de tipul celor socialiste, ba chiar creştin-democrate (vezi „compromisul politic” din Italia anului 1973). Liderii de stânga din Europa de Vest erau conştienţi că numai prin acceptarea regulilor noului joc puteau spera la participarea la guvernare. Astfel că, la jumătatea anilor 70, formaţiunile politice de extremă-stângă încep pendularea între Moscova şi „eurocomunismul” atât de încântător. „Reformatorul” Gorbaciov era departe de o reconsiderare totală a mişcării comuniste internaţionale, susţinând: „în tot cazul, în alcătuirea alianţelor, trebuie să ţinem seama de păstrarea identităţii Partidului Comunist” şi „adevărata alternativă la mizele burgheziei nu este decât comunismul”.

Mult-aplaudatele politici de perestroika şi glasnosti au vizat nu atât repunerea în discuţie a comunismului de tip sovietic, cât modificarea raportului de forţe în Occident, cu partidele de stânga pe post de „vioară întâi”. Pentru social-democraţi şi comunişti, casa comună europeană gorbaciovistă însemna o retrezire a conştiinţei politico-sociale şi implicit „suprema şansă istorică”. Triumful „eurocomunismului” prin apropierea istorică dintre Uniunea Sovietică şi stânga occidentală, o unire de pe baze noi a Europei, „nu este decât primul pas către adevăratul obiectiv, pentru atingerea căruia va fi nevoie de multă răbdare – 25, 50 de ani sau poate chiar un secol, şi anume Europa unită în integralitatea ei”, i se destăinuia François Mitterand lui Mihail Gorbaciov în 1988.

Bukovski demitizează „liberalizarea” Europei de Est în contextul geopolitic post-1989 şi afirmă cu convingere că a fost în fapt „o vastă operaţiune de dezinformare orchestrată la Moscova”, iar ţările din Est au slujit drept „cai troieni”. Dacă forţa de „propulsie” a României post-ceauşiste a constituit-o „gorbaciovismul” iliescian, reunificarea Germaniei sub Helmut Kohl s-a plasat în disonanţă cu planurile Moscovei.

Uniunea Europeană, răsărită din cenuşa URSS, este un proiect himeric, care se va prăbuşi asemenea unui castel din cărţi de joc, prezice apocaliptic Vladimir Bukovski. În contextul în care partidele politice au fost virusate de propaganda mincinoasă a „politrucilor” blocului comunitar european, cetăţenii rămân singura şansă pentru a scrie epitaful noii URSS. „Cu alte cuvinte, trebuie să ne continuăm lupta de recucerire a democraţiei”.

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

Autor: Pierre Manent
Rating:

Erudit spirit liberal, de inspiraţie tocquevilliană, strălucit discipol al lui Raymond Aron, Pierre Manent s-a impus în galeria celor mai percutanţi intelectuali francezi ai noii generaţii. Co-fondator – alături de Aron – al revistei Commentaire şi profesor la École des hautes etudes en Sciences Sociales din Paris, Manent a jucat un rol însemnat în neutralizarea influenţei socialismului în viaţa politică franceză. În lucrări precum Naissances de la politique moderne (1977), Tocqueville et la nature de la démocratie (1982), Les Libéraux (1986), Histoire intellectuelle du libéralisme (1987), La cité de l’homme (1994), Manent explorează dimensiunile raţionale ale liberalismului, cu paradigmele, realităţile şi, nu mai puţin, aspiraţiile sale.

Ataşat, precum însuşi mărturiseşte, de „treizeci de ani” studiului intens al filosofiei politice, Pierre Manent a publicat recent, la prestigioasa editură Gallimard, eseul de mici dimensiuni La raison des nations. Réflexions sur la démocratie en Europe, demers intelectual deloc apropiat publicisticii sale de până atunci. Autorul atrage atenţia asupra unui fenomen care „penetrează” din ce în ce mai accentuat intimitatea fiecăruia dintre noi, anume erodarea „naţiunii”, forma politică seculară care a stat la temelia progresului europenilor. Ca o introspecţie sui-generis, Manent exprimă „durerea” pe care o resimte şi consecinţele dezastruoase pe care le-ar putea avea o potenţială dispariţie subită şi brutală a „naţiunii noastre”, cu precizarea expresă ca o separare fără echivoc între Biserică şi Stat este imposibilă şi, totodată, ruinătoare pentru propriul sistem de valori.

Acceptarea credinţei că „omenirea se îndreaptă către o unificare necesară” afectează azi percepţia alterităţii eu-celălalt, în sensul în care celălalt devine sinonim cu propria persoană (eu), orice alte idiosincrazii fiind desuete şi chiar păcătoase. Diferenţele inter-umane reprezintă un dat de la natură, acestea neputând fi „în întregime surmontate”, situaţie deloc convenabilă comisarilor „corecţi politic”.

Există două versiuni ale democraţiei: cea americană şi cea europeană. Dacă pivotul modelului american este naţiunea centrală, cel al versiunii europene este „o agenţie umană central”, o guvernare democratică în lipsa poporului. Un kratos fără demos.

Chestiunea democraţiei face obiectul unui important capitol al acestei lucrări. Manent este adeptul definiţiei tocquevilliene a democraţiei, respectiv „egalitatea condiţiilor”. Există două date pietre de hotar ale democraţiei, aşa cum este ea înţeleasă azi: 1848 – apariţia Manifestului Partidului Comunist şi 1968 – „ultima zvâcnire a focului aprins în 1848”. Tocquevillian convins, Pierre Manent închide parcă un capitol imaginar, considerând Démocratie en Amerique a lui Alexis de Toqueville drept „cea mai bună carte scrisă vreodată despre democraţie”. Dacă egalitatea condiţiilor este premisa fundamentală a unei democraţii liberale, societatea contemporană, constata cu amărăciune Manent, este dominată de o reală inegalitate a condiţiilor, nemaiavând nimic în comun, parcă, cu aşa-numita perioadă tocquevilliană.

Autorul imaginează „trei cercuri concentrice”: 1848 – 1968, al chestiunii sociale; 1776 – 2001, al suveranităţii poporului; 1651 (anul apariţiei Leviathanului hobbesian) – ?, al statului-naţiune suveran.

Problematica pedepsei cu moartea este abordată dintr-o perspectivă nedogmatică. Într-o epocă în care toate naţiunile aparţinând Bătrânului Continent au abolit pedeapsa cu moartea din considerente mai degrabă umanitare, „această abolire constituind pentru europeni expresia cea mai elocventă a identităţii şi a valorilor proprii”, argumentul principal împotriva acestui tip de pedeapsă este o revenire indezirabilă la statul natural atât de hulit. Nu mai puţin, Manent subliniază ipocrizia crasă a celor care înfierează pedeapsa cu moartea, însă nu se feresc în a procura arme de foc, ca manifestare a dreptului la legitimă apărare. Este, cu precădere, cazul populaţiei americane.

În ceea ce priveşte Biserica Catolică, noile libertăţi promovate de către Conciliul Vatican II au reevaluat percepţia acestei instituţii asupra pedepsei cu moartea, condamnând-o ferm, militând în acelaşi timp pentru un pacifism opus „imperiului american”.

În capitolul dedicat „naţiunii”, Pierre Manent atribuie statului-naţiune un rol providenţial, el fiind pentru Europa modernă „ceea ce cetatea a fost pentru Grecia antică: creatoarea unităţii” . Dacă statul-suveran şi guvernul reprezentativ au fost cele două „mari artificii” care au permis civilizaţia şi libertatea, Manent este convins că, în epoca de astăzi, statul şi-a pierdut din suveranitate într-un ritm alert, iar guvernul nu mai este de multă vreme reprezentativ. Dezvoltarea „împreună” a Europei şi a statelor sale a fost întreruptă de punctul-terminus Maastricht. Tocmai această redefinire a politicului conduce la o înstrăinare a populaţiei aflată permanent în căutarea propriei identităţi. Termenul de „popor” a fost golit de conţinut, rămânând, cinic vorbind, „un agregat statistic sau administrativ”.

Integrării europene a Turciei Manent îi acordă paginile de final ale acestui capitol. Autorul se întreabă retoric cum ar putea factorii de decizie de la Bruxelles să refuze unei ţări ceea ce nu i-a fost refuzat altora, în speţă integrarea, în pofida împotrivirii cvasi-unanime a cetăţenilor europeni. Considerentul religiei este principal în acest sens. Manent este de acord cu acordarea şi respectarea drepturilor populaţiei musulmane pe pământ european, dar aceasta nu implică ipso facto, mai consideră el, acceptarea unei naţiuni musulmane într-o comunitate de state de tipul Uniunii Europene. Concluzia este evidentă: Turcia nu are ce căuta în noua Europă!

Ultimul capitol al acestei scurte lucrări pune pe tapet fenomenul religios.. Manent nu ezită să vorbească deschis despre conflictul aparent ireconciliabil între Occidentul creştin şi Islam, punctul nevralgic constituindu-l statul Israel. Autorul punctează abordările din ce în ce mai diferenţiate asupra acestei chestiuni ale spaţiilor protestant şi catolic, originea laică şi politică a sionismului, cât şi ascensiunea Islamului ca nou imperiu continuator al celui Otoman.

Mişcarea sionistă sau punerea în aplicare a visului lui Eretz Israel este considerată drept „sinteza tuturor -ismelor produse de către secolul al XIX-lea: atât liberalismul şi naţionalismul, cât şi socialismul şi sindicalismul”. Citându-l pe Leo Strauss, Manent susţine imposibilitatea de fond a aplicării principiilor liberale poporului evreu, sionismul fiind, după primul, soluţia ultimă. Datorită conflictelor militare succesive la care a luat parte Israelul începând din a doua jumătate a secolului trecut, percepţia guvernelor europene asupra statului evreu a fost alterată, instalându-se incertitudinea. Revenirea pe pământul biblic a populaţiei evreieşti a pus capăt dependenţei faţă de ţările-gazdă europene.

În altă ordine de idei, în epoca „corectitudinii politice”, condamnarea tuturor formelor de discriminare va conduce inexorabil către dispariţia statului liberal originar. Lucidă şi obiectivă, cărticica lui Pierre Manent oferă o altă perspectivă, eliberată de influenţele maligne ale neomarxismului cultural dogmatic.

Scrisă de Dragoş Moldoveanu