Partea a III-a

Cartea de față este una de antropologie culturală și în ea se conturează un vis, visul lui Dan Puric. El visează nu numai pe scenă, ci și în scris. În visul acesta – căci să nu uităm, există o sintagmă foarte circulată, și anume „visul american”, pe care Mircea Eliade a înțeles-o ca mit al mentalității americane, adică „mitul progresului infinit” – se portretizează un tip de om așa cum ar trebui să fie. În felul acesta, visul la care ne referim ne apare ca o speranță luminoasă pusă în fața unei populații amnezice. Acest model este afirmativ, nu e îndreptat împotriva unui alt model și nu e impus, ci sugerat, dorit, năzuit. Puric sparge tiparul existent ca orice novator în virtutea unui tipar verificat îndelung, tipar (model de viață) care se opune, e drept, tendințelor haotice actuale. Altfel spus, este o propunere de unghi și perspectivă asupra omului la care ar fi bine să gândim și care ar putea fi un reper pentru conduita și comportamentul fiecăruia. Ceea ce se afirmă în carte și se descrie, se realizează printr-un text captivant deoarece însuși autorul este o persoană charismatică. Aceste date ale cărții și ale omului au fost validate de către cititorii cărții „Cine suntem”, ai interviurilor, de către ascultătorii talk-show-urilor de la posturile de televiziune și de către numărul mare de spectatori care l-au aplaudat.

Dacă nu ne amăgim prea mult, noi cu toții ar trebui să visăm și să nu ne mărginim la a visa, ci să și făptuim și să îndemnăm și pe alții să făptuiască la nivelul vieții cotidiene și să nu rămânem în sferele abstracțiilor, așezați în perspectiva unui ideal de om care să fie frumos întru totul și întru toate. Să avem în vedere, însă, că frumusețea – ideal dintotdeauna al omenirii – nu poate fi separată de morala laică, la rându-i consonantă cu bunul simț și solidară cu morala creștină.

În legătură cu frumosul, merită precizat faptul că nu trebuie să-l reducem la cel estetic, deoarece ceea ce ne place și dorim e un mănunchi larg de obiecte și situații exprimate cu multe adjective. Astfel încât, de multe ori, ceea ce este frumos echivalează cu ceea ce este bun. În funcție de epocă și de context, bună e și o acțiune eficientă sau sacrificiul, bune sunt faptele de noblețe care sunt și frumoase. Frumusețea este o însușire a acestora care ne bucură chiar și numai pentru că există. Dar să ținem seama de faptul că ideea de frumos primește întrupări multiple fără ca vreuna să o istovească. Din punctul de vedere al esteticii ca disciplină, frumosul este o categorie fundamentală alături și împreună cu sublimul, tragicul și comicul.

Modelul de om din antichitatea greacă Callos-caghatos este un fel de punct de pornire al modelului elaborat de către Dan Puric, dar adecvat timpului nostru. În tradiția culturală europeană, facultățile fundamentale ale omului (rațiunea, voința, sentimentul) au fost gratificate prin valorile: adevărul, binele și frumosul cărora le corespund știința, etica și estetica. Ceea ce l-a preocupat pe autorul acestei cărți este să arate subliniat și argumentat reunirea celor trei valori supreme, dând cărții alura unor interferențe izbutite și prin interdisciplinaritatea realizată între etică, estetică, antropologie culturală, eseu filosofic și literatură artistică. Aceasta face ca ea să nu fie încadrabilă într-o specie sau gen și să aibe unicitate. Aș vrea să mai precizez că valorile în genere, nu sunt interșanjabile, deși se interferează. Adică, apetența și nevoia pentru o valoare la un moment dat, cum ar fi pentru artă, nu se poate satisface prin filosofie, dar nici cea pentru muzică prin literatură, teatru sau film. Pe când valorile vitale și utilitare sunt interșanjabile, adică dacă mi-e foame pot să mănânc orice, și dacă vreau să mă deplasez pot să o fac și cu bicicleta, și cu trenul, și pe jos. Aceasta ne face să înțelegem omul prin analogie cu un element din chimia organică, care e alcătuit dintr-un summum de valențe, unele satisfăcute, altele nu. Ceea ce în chimie numim valențe, în axiologie numim dorințe sau nevoi.

În climatul modernității târzii a germinat un mediu care proliferează grosolănia, voyorismul, hedonismul, exhibiționismul, nicăierismul și acumismul. În această lume, ceea ce ne propune Dan Puric este un fel de oază, o redută de rezistență și izvor de benefică molipsire. Acest proiect este îndreptat și împotriva oricărei stridențe din viața cotidiană, din cultură, cât și din vorbire.

Când macularea și urâtul sunt în expansiune, când actul creației artistice se desacralizează și cel al contemplării estetice se deceremonializează, cartea ne aduce aminte de filonul veacurilor de frumusețe din care trebuie să ne nutrim pentru a face viața suportabilă. Aici frumosul ne apare ca un flux și liant pentru comuniune, și nu numai pentru comunicare.

Frumusețea este recognoscibilă în natură, la animale, la trupul omului, la înfățișarea și mișcarea astrelor, în raporturile matematice, într-un discurs scris sau spus, în veșminte, în gesturi, în envirognement și în limbă, căci spiritul sălășluiește în limbă și în absolutul divin, care s-a întrupat în sublimitatea frumoasă a lui Iisus Hristos.

Frumosul este pentru om și un temei al demnității sale, cât și o călăuză dreaptă ca steaua polară. Omul frumos are funciarmente, dar și cultivate, afinitate și apetență pentru frumusețe, care sunt în același timp o resacralizare a lui ca dimensiune și strat adânc, manifestat la suprafață.

Autorul, ca un adevărat sculptor, a rafinat cu tandrețe și acuratețe portretul omului întreg, tinzând mereu prin simțire, cuget și faptă, solidar reunite către desăvârșire sau, cu alte cuvinte, omul cum ar trebui să fie. Acestea ne permit să considerăm cartea pe drept cuvânt ca o mărturisire de credință, cristalizată într-un construct în care se împletesc poiesisul cu poetica virtualității și intensiunea cu extensiunea.

Sub aspectul filosofiei culturii, el se dovedește a fi un moștenitor fără inhibiții al unei moșteniri pe care n-o lasă să se stingă. Iar proba valorii acestei cărți putem s-o facem prin reducerea la absurd, adică să ne imaginăm ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost și ce-ar fi dacă Dan ar tăcea. Drept urmare, putem lua această intervenție a lui ca un exercițiu de imaginație, iar autorul, mutatis mutandis, ca un Pygmalion îndrăgostit de modelul pe care l-a construit, dar nu numai pentru sine.

La limită, cărțile și zicerile sale, în diverse ocazii, cât și arta sa, cu care încântă mulțimile de oameni de toate categoriile, au meritul de a sugera o nouă optică asupra lumii și omului, și poate, chiar un drum al gândirii, un alt orizont atitudinal, nu numai celor rătăciți în vârtejul absorbant și amețitor al neorânduielilor de azi, dar chiar și refractarilor lui din stânga stângii. Omul nobil, cizelat de el, este imaginea celui care ne lipsește ca urmare a regândirii selective a trecutului și posibil în viața reală.

În scurtul speech pe care l-a ținut atunci când prietenii lui au aniversat împreună 60 de ani de viață, Titu Maiorescu și-a încheiat intervenția cu vorbele cronicarului: „biruit-au gândul!” Cred că i se potrivește și lui Dan Puric la cei 50 de ani ai lui pe care i-a trăit în mod autentic, adică într-o continuă efervescență creatoare.

* * *

Astăzi, când lumea este invadată cu agresivitate de surogate și succedanee de valori și vedete, când urâtul proliferează cu emfază, când impostura se lăfăie cu cinism în fața masei anesteziată de minciună și orbecăind în baia conformismului, iată că vine cineva care ne spune că nu e totul pierdut, reconfigurând omul autentic, centrat pe „a fi” și care trăiește valorile autentice.

În ultima vreme, unii, când aud de interbelic, sar ca arși și aruncă cu vehemență epetitete prin care vor să-l discrediteze. Ba, mai mult, un jurnalist zicea de curând, într-o revistă de mare longevitate și prestigiu, că e „prăfuit”. Aceștia ori nu știu, ori se fac că nu știu despre gratificare excelentă a tuturor domeniilor de creație din acea perioadă. Se pare că resortul adânc al acestor iritări este un reziduu al istoriografiei oficiale din perioada noastră socilaistă, când acel interbelic era denumit „regimul burghezo -moșieresc, de tristă amintire”. Chiar dacă nu se știe în întregime despre marile realizări ale acelei perioade, măcar pentru parfumul ei unic și ireversibil ar trebui evocată. Parfum care ni s-ar părea și mai încântător comparat cu mirosul urât care i-a urmat și continuă. La urma urmei, poziția lui Dan Puric este una de atitudine față de prăbușirea valorilor și instituțiilor țării, în actualitate. Farmecul și înțelesul scrierii lui rezultă și din capacitatea-i proprie de a extrage generalul din individual. De aceea putem recurge la o tautologie: Puric e Puric.

Bibliografie pentru cei interesați:
Despre frumos:

„Istoria frumuseții” – coordonator Umberto Eco, Ed. RAO, București, 2005

„Istoria urâtului” – coordonator Umberto Eco, Ed. RAO, București, 2007

„Estetica” – Tudor Vianu, Editura pentru literatură, Bucuresti, 1968, p. 9-16

Despre iubire:

Epistola întâi către corinteni a Sf. Ap. Pavel, Noul Testament, versiune revizuită, redactată și comentată de Bartolomeu-Valeriu Anania, Ed. Institutului Biblic și de misiune al BOR, București 1993, pag. 293 I Corinteni, 13-14 (Iubirea).

Pr. Dumitru Stăniloaie – „Iubirea Creștină” Ed. Porto Franco, Galați, 1993;

Despre frumos și bine:

„Cântarea cântărilor” trad. Din limba eraică, note și comentarii de Ioan Alexandru, ed. științifică și enciclopedică, București 1977:

„Cât de frumoasă-i iubirea ta, sora mea mireasă

Iubirea ta, cu cât e mai bună decât vinul

Și mirosul mirurilor tale decât toate balsamurile”. (pag.37)

[Partea a II-a]

De aceea eu susțin că Dan Puric este deosebit de complex și foarte necomplicat. Actoria este profesia lui de bază (dacă actul de a crea poate fi considerat o profesie), dar el este cu mult mai mult decât atât. Prin discursul său teoretic, verbal și în scris, dar și prin creația lui artistică, acestea având o unitate și fiind complementare ca limbaj, se instituie, se prezintă ca un asanator de reziduri mai vechi sau mai recente, din perspectiva ortodoxiei răsăritene, pe calea asumării integrale a trecutului, dar cu discernământ. Obiectivul lui principal, sau inamicul lui este uitarea, și nu atât oamenii. Pentru că Dan Puric este pașnic, își iubește semenii, face tot ce poate pentru ei și pentru țară. E unul din cei mai curajoși oameni ai timpului nostru pe care îi cunosc eu și e preocupat permanent de regenerarea spiritualității românești și a conduitelor oamenilor de azi. El are ca teză faptul că o condiție a definirii identității și a asumării acestei identități este păstrarea și cultivarea demnității creștine. Aceasta este calea, terapia pe care o oferă pentru a reconstrui modelul nostru cultural deteriorat: generarea sau regenerarea, reactualizarea de noi reflexe și respingerea reflexelor denaturate. Încă ceva care face parte din rectitudinea lui admirabilă: Dan este un acuzator public al nemerniciei, al lașității și slugărniciei, al celor care nu fac și nu decid ceea ce trebuie, ori din incompetență, ori din rea-voință pentru binele întregii țări. Toți vorbesc de binele țării, toți folosesc formule pompoase cu aer demagogic, dar nu se observă o îmbunătățire a ansamblului social. Eu cred că Dan este un exponent al spiritualității românești care va să fie, care ar trebui să fie.

S-a mai spus despre el că citează des autori de mare autoritate și prestigiu. A cita nu este un păcat cultural, dar depinde cine, când și ce citează. Fiind o minte strălucită, cu capacitate de discernământ, Dan Puric stăpânește adevărul elementar că, „din nimic, nimic nu se naște” (ex nihilo nihil est), care este principiul grecilor presocratici. El nu se lasă gândit de gândirea altora atunci când evocă în scris sau oral, ci o gândește interpretând-o ca un mod necesar pentru timpul nostru de a o valoriza și actualiza. În felul acesta, el nu rămâne în trecut, limitat de sentimentul nostalgic, dar nici nu-l ignoră cum fac cei din „generația spontanee”, nici nu-l demitizează, cum fac unii detractori sau nepricepuți. Nu dă lecții, nu se propune pe sine ca model de urmat, ci conturează silueta unui om a cărui devenire este posibilă întrucât are premize ontologice, calea fiind autodepășirea. Omul vizat de el nu este un erou, eroicul presupunând o vocație, ca și orice domeniu al creației, de unde rezultă că eroii se nasc, nu se fac; de aici și raritatea lor. În ceea ce face pe scenă, oral în fața publicului sau în scris, el nu adaugă ceva la ceea ce există, ci a intuit un loc gol, adică spune ce nu s-a spus și trebuie să se spună.

Nu îl mitizez acum pe Dan Puric, așa cum nici el nu mitizează modelele pe care le are. Pentru că a avea un model nu înseamnă a te izola în umbra acestuia. Asumarea identității de neam nu înseamnă retezarea contactului cu celelalte culturi sau sensibilități. Aici se pune problema atitudinii față de celălalt, pe care nu trebuie să-l vedem ca străin, ci ca pe un posibil partener de dialog. Și chiar să ni-l apropiem cu dispoziția de respect, iubire și înțelegere pe care o avem, căci iubirea este un liant universal între oameni, fără de care, cum spunea Apostolul Pavel, „nimic nu e”.

Apelul la diferența dintre Răsărit și Occident, i-a devenit necesar lui Puric în discurs pentru a putea să definească identitatea noastră. Nu poți să știi cine ești decât dacă te raportezi la proximitate. Or, proximitatea noastră este Occidentul. Te oglindești în celălalt, dar nu în orice celălalt, ci în celălaltul tău, care te poate confirma. Aici, între Occident și Răsărit există asemări și deosebiri din cauza apropierii. El nu face trimiteri la japonezi pentru că indicele de alteritate este prea mare, ei sunt departe, e vorba de alte coduri. El a sesizat șubrezirea actuală a identității de neam și implicit a celei individuale și, odată cu ele, deteriorarea demnității. Pentru că lipsa conștienței identității are ca efect și deteriorarea demnității. Într-un concert internațional de voci, demnitatea este cea care ne lipsește pentru ca noi să avem vocea noastră, vocea românească. Astăzi, interculturalitatea este un fenomen foarte acut, intens și important – schimbul acesta de valori prin publicații, prin cărți, prin transferul de informații, prin călătorii, care înseamnă și modificarea de optică a fiecăruia în raport cu celălalt. Când se întâlnesc două entități, două culturi, se produce fenomenul de aculturație. Și nici una din ele, chiar dacă una e mai tare și alta mai slabă, nu rămâne intactă. Să pledăm pentru un dialog autentic, nu pentru „învățător” și „elev” în relațiile internaționale sau în relațiile dintre culturi.

Raportat la timpurile de azi și la cursul istoriei aș spune că Puric gândește organicist. Aceasta înseamnă a calchia gândirea pe mersul firesc al lucrurilor și a nu te opune prin artificii, a nu schimba mersul istoriei, cum a făcut comunismul. A gândi organicist mai înseamnă a avea în vedere geneza lucrurilor, nașterea lor împreună, mai precis, așa cum se exprima Hegel, cu un termen special numit concrescere, care înseamnă „a crește împreună”. Iar Goethe a introdus în acest tip de discurs noțiunea de „fenomen originar”.

Prin urmare, una este a gândi mecanic, alta este a gândi organic; sau cum distingea Pascal între spiritul geometric și spiritul de finețe. În această carte, ca și în prima, dar și în spectacolele sale, Dan Puric se dovedește a cultiva spiritul de finețe.

Modelarea este actul de simulare a unei realități, a unei situații materiale sau spirituale, simulare care este o imagine-reprezentare, fie întrupată într-un obiect, fie într-o schiță grafică sau mentală. De exemplu, actorul simulează parțial personajul, mașina cibernetică creierul, modelul cultural un tip de cultură. Avem așadar, originalul și apropierea lui de noi, cu scopul de a-l cunoaște și a-l stăpâni, construindu-i un duplicat.

Modelul de om este tipul paradigmatic în care se exprimă sublimate, aspiraţiile unei epoci cu virtuţile ei. Ce poate fi model? Personajele din literatură, din piesele de teatru, din filme. Aici avem în vedere și comedia de moravuri prin care se satirizează caracterele și conduitele indezirabile care-l gardează pe receptor. În „Scrieri despre teatru” (Ed. Mihai Eminescu, București, 1977), în addenda la Arta Actorului, Tudor Vianu face următoare observație:

„În felurile de a fi ale tineretului, în modul său de a vorbi, în atitudinile și comportările lui, înrâurirea exercitată de actorii ajunși la o anumită notorietate, joacă un rol evident și merită să fie examinat cu toată atenția.” Pentru tânărul de azi mai poate fi model cel care a îzbutit, liderul de grup, părintele, dascălul, vedeta. Dar vedeta poate să fie și pozitivă și nocivă. Ce înseamnă vedetă nocivă? Antimodelele de azi care sucesc mintea copiilor și a adolescenților, a întregii societăți, orientându-i către derizoriu, bășcălie și miștocărie, unde e drept, excelăm. E mai lesne să imiți miștocăria sau opinia lăutărească, însușiri care sfidează normele comunitare. Se pare că există pentru tineri și adolescenți unele personaje-model care nu mai pot fi dizlocate: Spider Man, Hulk, Iron Man, Venom, Sand Man, Batman, Catwoman, Superman sau altele care sunt modele de conduită: preferinţa pentru atmosfera mall-urilor, McDonald’s, consumul de pop-corn, etc.

O mare putere de influențare au modele de comportament de peste ocean, centrate pe eficiență și succes, dar împuținate sufletește. Corpul mai întâi și standardul de viață. Or, omul se edifică în lume mai cu seamă prin valorile culturale și sufletești: artistice, religioase, filosofice, morale, care înmănunchiate generează caractere puternice, de sine stătătoare. Deși în plină atmosferă romantică, Victor Hugo îndemna pe oameni să aibe ca reper pe poet, întrucât e mag, clar-văzător și călăuză a poporului. „Oameni! Ascultați-l poet! Ascultați-l pe visătorul sacru! În noaptea voastră, fără el întreagă, doar lui îi este fruntea luminoasă!”(Rayons et les Ombres, I, 1839). Ar trebui făcută distincția între înrâurirea formatoare sau modelatoare pe care o realizează cultura autentică și manipulare, care e deformatoare. Deci influențele sunt de două feluri: influențe care înrâuresc și formează pozitiv și influențe care manipulează și sunt defoarmatoare. La urma urmei, tema pe care o discutăm este tipul de om al cărui sistem de valori rezonează cu sistemul de valori real și urmărit al societății, ca o cale care trebuie parcursă.

Pe de o parte, ca subiect al discuției este omul demn de urmat de alții, iar pe de altă parte, modelul ca proiect de formare și modelare al unui tip de om, tip care este schița în programul paideic. Să remarcăm însă că societatea, prin normele ei prescrise pentru fiecare rol social, are ca tendiță uniformizarea. Aceasta însă, nu poate fi realizată în fapt deoarece indivizii care sunt destinatarii aplicării proiectului respectiv sunt diferiți, dar și fiindcă acestei tendințe entropice i se opune varietatea nemăsurabilă a mesajelor culturale iscate în mintea oamenilor înzestrați cu capacitatea neg-entropică de a produce noul, ceea ce este același lucru cu a spune că introduc în lumea omului relief și amplifică inteligența și informația.

Frumosul, nu cu o definiție cu gen proxim și diferență specifică, ci cu un înțeles nou, ivit în urma recursului la înțelepciunea vechilor greci – leagăn al culturii europene – și nimbat îmrejur cu reflecții lămuritoare, e o expunere accesibilă și caldă, întrețesută astfel încât, parcurgându-se alternativ drumurile între prezent și trecut, pune în evidență ideea dominantă și anume, aceea că valorile autentice, deși rezonează altfel în prezent, nu se învechesc. Aceasta înseamnă că autorul este și un stilist apreciabil.

Omul frumos nu e unul pasiv, ci activ și re-activ, potrivit sistemului său de valori. Spunea într-un loc Marin Preda, că sunt două feluri de oameni; unii care sunt trăiți de viață, iar alții care trăiesc viața. Omul frumos este în același timp, opusul axiologic al omului urât (oportunist, mincinos, ipocrit, năclăit de invidie) și autenticitatea lui consistă în trăirea intensă a valorilor pozitive, probate în comportarea exterioară, altfel spus, ființarea lui posedă însușirea unității, pe când egolatrul poartă povara sfâșierii sufletului său.

Ca om, artist și cetățean al țării sale, Dan Puric era bine cunoscut, iar acum desăvârșește, cum am arătat mai sus, premisele din cartea „Cine suntem”, într-una nouă, cu excelente lămuriri, concentrându-se asupra conceptului de „om frumos” pe care-l reprezintă exemplar. Într-o lume descentrată, care-și sărbătorește pierderea inocenței, în care omul, nemaiavând puncte cardinale axiologice ferme (sus-jos-înainte-înapoi-dreapta-stânga), s-a pomenit suspendat într-o euforie fără baze, autorul discerne ce-a mai rămas viabil din acesta, pentru a-l reîntemeia pe frumos – ca valoare umană, estetică și religioasă totodată.

Orientat în labirintul lumii actuale de interogațiile cruciale „de ce?”, „cum?” și „ce?”, Puric ajunge, străpungând coaja „veacului”, la miezul ființial al omului, în modalitatea unui periplu de gândire elegantă și curată, expusă polifonic, în care alternează convergent registre literar-artistice, eseistice și parabolice a căror retorică nu poate fi decât persuasivă pentru un cititor care își lasă uitate, odată ce percurge textul, prejudecățile care domină viața lui cotidiană. Discursul încheagă în mod flexibil un cod moral centrat pe valori perene, care pot fi un suport solid și sigur pentru realizarea de sine a omului ca om și redută de rezistență la influențele alienante, împresurătoare.

Și, întrucât este o carte aparte, adică neobișnuită, iar autorul e arhicunoscut, nu putem presupune că imboldul elaborării ei ar fi putut să fie nevoia de afirmare și audiență, ci mai degrabă, o stare temătoare, și anume, teama ca nu cumva omul de azi să rămână captiv caruselului în care a fost atras. Nu ne rămâne decât să credem că este un act în și prin care se manifestă sentimentul datoriei. Tocmai de aceea, în ea abundă dezideratele și optativele, ca tot atâtea mlădieri catalizatoare ale accesului spre frumusețe, și uneltele pentru curățirea potecii de buruieni spre ea.

Când evaluăm sau reevaluăm atmosfera din prima jumătate a secolului XX de la noi, să avem în vedere intensitatea dezbaterilor, care nu erau puține, libertatea de grupare și de gândire, nevoia acută de identitate în concertul celorlalte culturi și să nu neglijăm cafenelele și presa culturală. De exemplu „Generația 27” a fost, cum bine se știe, o strălucită însumare a vitalității românești. „Ce-a fost generația lui Haret și Iorga pentru instituțiile statului au fost congenerii lui Mircea Vulcănescu pentru spiritualitatea acestor instituții” (Dan C. Mihăilescu, ziarul Curentul, din 12 feb, 1999, p. 18). Această efervescență spirituală a fost amplificată și de asociația „Criterion”, de aceea, identitatea noastră culturală nu poate fi definită, însumată și întregită, dacă suntem „agent credincios al istoriei” (Eminescu) fără de această moștenire. Iar cele două cărți ale lui Puric sunt, prin conținutul lor, re-actualizări ale întregii noastre moșteniri.

„Generația se naște așa: apare un cap – sau poate mai multe deodată, care sunt ancorate în același ideal. Și dacă idealul este strălucit reprezentat, devine formă modelatoare pentru cei care-l urmează. Trebuie acceptată ideea de oameni-model. În vreme ce apostolii se topesc în absolut, modelele se topesc în generații. Cei ce devin modele sunt creatori de epocă și de curente și astfel hotărâtori pentru cetate.” („322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea”, Ed. Humanitas, București, 1997, p 51-52)

Dacă până în 1990, de bine de rău, se închegaseră câteva grupări general-culturale și artistice, pătrunse de un fenomen cu alură de ideal sau țel, acum lipsesc toate trei: generația culturală, idealul ca țel și oamenii-model. Relativ la aceștia din urmă, am spune că ei există, dar nu sunt luați și urmați ca modele din pricina trebuințelor centrifugale care-l subjugă pe individ. Cartea la care ne referim este, altfel spus, o chemare de a ne arcui, cu sufletul, mintea și comportamentul, peste epoca nefastă care ne-a marcat, și să reînnodăm firul cu normalitatea făgașului pe care apucase țara până în 1946, unică soluție de realizare dezvoltată în contextul actualității, continuitatea pe care o numim tradiție.

Cred că nu este un abuz de hermeneutică a textului, afirmând că dincolo de el și printre rândurile care plac prin ele însele, circulă legându-le, un aer blând și tandru, că se poate „citi” elanul unei intenții generoase și nu un spirit trufaș, mai precis, aceea că omul urât nu trebuie urât, ci ajutat să se salveze spre a deveni frumos. Așadar, se vizează un tip de om cu o viață interioară bogată, frumos și bun, senin la chip și cald la inimă, căci nu se poate separa frumosul de bine și nici invers, ambele având ca fundament și liant credința creștină, întemeiată la rându-i pe valoare supremă numită iubire. Fără aceste date – se subliniază apăsat în carte – omul rămâne vulnerabil la glasurile de sirenă ale superficialității hedoniste și consumiste, cât și ale evoluționismului agresiv care ne aruncă în grădina zoologică a ateismului, deci, neîmplinit. De aceea, nu poate fi decât lăudabilă dorința lui Dan Puric de a reaprinde flacăra unității omului ca om întreg, unitate sfărâmată de opreliștile conjecturale.

După un examen exigent al propriei noastre înfățișări, sau dacă rotim atent privirea în jurul nostru, n-am fi mulțumiți, necum măguliți și mândri de felul cum arătăm. E, până la un punct, firesc să fim astfel, dacă ținem seama de zbuciumata istorie de aproape 60 de ani, dar aceasta numai în optica ideii că istoria – ca un adevărat regizor – îl face pe om. Cred că, mărginindu-ne justificarea prin istorie, e un mod facil de a ne dezvinovăți și a ne mângâia starea de victimă. Or, important este acum să evaluăm ce-am fi putut face ca să nu fim cum suntem, dar mult mai important este să ne străduim a ne curăți de zgura pe care acea istorie a depus-o pe sufletul și pe chipul nostru. Conținutul cărții de față tocmai de aici pornește și este un îndemn la acțiunea concertată de a ne construi o siluetă frumoasă, căci, ceea ce ne este dat fiecăruia, de la Dumnezeu, prin mijlocierea naturii (un corp fizic, instincte, temperament, caracter, inteligență, aptitudini, înclinații atitudinale etc) poate fi modelat în virtutea germenilor de frumusețe divină primiți, în calitatea noastră de creaturi. De aici cred că îzvorăște o smerenie nimbată de demnitate și pătrunsă de iubirea înfrumusețătoare.

Și urâtul este o categorie estetică și morală în același timp. De aceea, omul urât este un pendant opozițional al omului frumos, cum sunt în genere perechile opoziționale: bine-rău, masculin-feminin, apolinic-dionisiac, yang-ying, plăcere-durere, fericire-nefericire, par-impar etc. Urâtul estetic se validează ca atare dacă e impregnat cu artisticul. În cazul acesta, urâtul are valoare estetică, altfel e dizgrațios. Urâțenia este aspectul respingător al omului veninos, resentimentar, meschin, egolatru, invidios și consumerist, acesta din urmă fiind „sclavul fericit” (O. Hurduzeu) al zilelor noastre, înrobit de obiecte și voluptăți fiziologice, sărăcit sufletește până la pustiire. Mai mult decât atât, omul urât are cecitate pentru valori autentice și inapetență pentru frumos. Sunt frumoși și urâți în realitate și frumoși și urâți în ficțiuni. Făt-Frumos e cum i se spune, iar zmeul e urât și rău. Omul din această nouă carte nu este un om nou, cum l-au promovat unele ideologii, nici un ultra-om cum e la Nietzsche, ci unul renăscut din cenușa trecutului, refractar față de nedreptate și înclinat spre a gusta și a crea chiar frumusețea și binele. Un om frumos, în exemplaritatea lui, care poate fi și model, este eroul, care, fiind salvator al unor valori, este și sublim. Cecitatea axiologică, imunitatea față de trecut, pervertirea limbii, goana după divertismentul facil și gustul pentru efemer, iată câteva din maladiile timpului nostru. Și dacă așa stau lucrurile, e nevoie de un doctor. Și nu de orice doctor, ci de doctorul-oglindă, sau altfel spus, doctorul-memorie.

Este îndeobște cunoscut faptul că fiecare perioadă istorică și fiecare regiune culturală și-au cristalizat în mod firesc tipuri de om corespunzătoare pe care nu le enumerăm aici, dar recomandăm seria de cărți coordonate de Guglielmo Cavallo din care, în special „Omul bizantin” (Ed. Polirom, Iași, 2000). Facem aceasta deoarece ne înrudim cu acest tip de om, tot așa cum nu este deloc străină spiritului românesc raționalismul cartezian. Talentul acestui tip de om consistă în împletirea celor două surse, în chip organic așezate pe fondul antropogenezei românești.

Revenind la omul ca ființă generică, trebuie să spunem că, la urma urmelor, talle-cvale, toate disciplinele umanistice se reduc la antropologie, întrucât tot ce există artificial între cer și pământ (cultură și civilizația) este produs de om. De la om pleacă totul și la el se întoarce. Omul natural nu se naște frumos, ci frumusețea omului este modelată sau distrusă de către societate și de către sine însuși, astfel încât el însuși poate deveni operă de artă, fiind propriul său autor.

[Va urma]

Publicăm mai jos, in extenso şi în exclusivitate, varianta completă a postfeţei cărţii Despre omul frumos, de Dan Puric, semnată de prof. univ. dr. Gheorghe Ceauşu.

Motto: „Nu trebuie să ne refugiem din viaţa activă în viaţa contemplativă, nici invers, ci să ne situăm între amândouă, trăindu-le alternativ, să fim în amândouă la noi acasă, să ne împărtăşim din amândouă”. (Herman Hesse, Jocul cu mărgelele de sticlă, Ed. pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969, p. 226)

Dan Puric nu a apărut din senin. El este un produs, în primul rând, al Liceului de arte plastice Tonitza și al IATC-ului (actualul UNATC) – școală de artă și cultură generală, care a fost o oază unde s-a cultivat spiritul universal și românesc în perioada socialismului revolut. Aici era un fel de citadelă care își însușise tehnica de a amortiza toate măsurile restrictive care veneau de sus și aveau caracter dictatorial. A avut noroc de profesori cu mare prestigiu care au avut grijă să transmită și să conserve valorile autentice ale culturii universale și românești. Nu e cazul să recurg la nume pentru că ar fi foarte multe. Apoi, Dan Puric este și un auto-didact cu rădăcini într-o familie unde s-au cultivat tradițiile gândirii românești și onestitatea.

Datorită noului limbaj pe care l-a inventat pe cont propriu pentru scena teatrală, în urmă cu aproximativ 20 de ani, mulți ziariști de la mai multe cotidiane au început să-i solicite interviuri. Așa a devenit el persoană publică în afara cadrului artistic. În aceste interviuri el pleda pentru păstrarea și amplificarea fondului nostru cultural autentic și pentru ierarhia valorilor, așa încât a devenit o voce bine conturată și un fenomen. Apoi l-au solicitat diferite canale de televiziune. Când mi-am dat seama că a devenit o conștiință i-am spus să adune interviurile pentru a alcătui un volum. El l-a amânat până când, în sfârșit, în anul ce trecu a publicat o carte intitulată „Cine suntem”, care a devenit celebră și din care s-a vândut în peste 80.000 de exemplare. Lucru rar în ziua de azi. După ce a arătat acolo harta spiritualității noastre, cu intenția declarată de a reînnoda firul tradiției mentalității românești, rupt în perioada dictaturii, acum, gândind că această carte ar trebui continuată, a scris al doilea volum, intitulat „Omul frumos”. Mă grăbesc să spun că această a doua carte se afla in nuce în prima, așa încât este o împlinire a aceleia.

Omul frumos, deoarece Dan Puric este pasionat de frumusețea pe scenă, de frumusețea în artă, în general, și frumusețea omului care este, la urma urmei, reductibilă la bunul simț de ordin moral. El crede că tăvălugul de 45 de ani nu ne-a prăpădit de tot, că a rămas un strat al României profunde care trebuie reînviat și continuat. Acest strat, însă, vine în conflict cu reziduurile sau aluviunile în conștiința oamenilor din perioada socialistă peste care s-au adăugat anumite influențe nocive din occident. Dar nu cele ce țin de cultura occidentală autentică, cu care România interbelică a existat în permanent contact, ci cu tot ce este facil, superficial și zgomotos. Procedeul lui este similar cu cel al unui arheolog, reconstituind și restituind chipul omului răsăritean pe care-l propune fără să-l impună, cum cred unii denigratori ai lui, ca model de conduită și comportament. Îmi aduce aminte de Cuvier, mare naturalist francez care a reconstituit întregul unui animal dintr-o mandibulă și un femur. Acest act s-a numit corelarea organelor. Se reconfigurează în această carte un tip de om frumos și bun, totodată și ca bun cetățean într-o societate aflată în disoluție și dezmembrare a micilor comunități, o societate în care instituțiile nu funcționează și unde presa clamează autismul, neputința și imoralitatea conducătorilor.

Dan Puric are o forță inexpugnabilă, și anume forța cuvântului și a argumentului, în acest vacarm de voci el fiind un om al cărui adevăr provine din curajul de a fi liber. Eu cred că e unul dintre puținii oameni liberi din țară. E drept că el este simpatizat, este apreciat de mii de oameni, majoritatea fiind tineri, dar nici celor mai în vârstă nu le este indiferent. Ca dovadă și vânzarea cărții despre care spune foarte bine că nu e vorba de un succes, nu satisface o curiozitate, ci o necesitate. Eu cred că Dan Puric răspunde la o nevoie, la o așteptare. Și anume: auzindu-l și citindu-i cartea observăm că el are ca modele România interbelică și România posibilă, dezirabilă, care trebuie reconstruită pe terenul milenar al ei. El exercită o funcție compensatorie, vine cu o valoare lipsă. Și are două mari surse: marii creatori, cu care noi ne mândrim pe drept cuvânt, pentru că au dimensiune universală, și martirii din temnițele comuniste, pentru că martirii, prin jertfa lor, sunt modele de demnitate, de curaj și de patriotism. Acestea sunt modelele la care el se referă și pe temeiul cărora propune să construim o Românie dezirabilă.

Unii zic despre gândirea lui că promovează autohtonismul și naționalismul. Aceștia ori nu stăpânesc noțiunile ori au rea intenție și gelozie. Pentru că, dacă îl ascultăm și-l citim atent și nu fragmentar, el pledează pentru continuitatea modelului tradițional de om răsăritean care să-și anexeze în mod organic achizițiile culturii universale și respinge slugărnicia față de mode efemere, ceea ce este același lucru cu pierderea identității. „Naționalismul” lui este, în esență, patriotism.

E lesne de observat că azi se folosește foarte frecvent calea adjectivală și etichetarea, lipsa de argumente cu vorbe cărora li s-au atribuit un sens negativ, cum este acest naționalism sau misticism, patriotism, fundamentalism, tip neointerbelic ș.a.m.d. ca și cum ar fi vorbe de ocară. Astea vin din partea unor oameni care au, fără să știe, reminiscențe comuniste în mentalitatea lor. E chiar atât de rău să fii naționalist sau patriot?

Dan Puric se apropie de modelele României interbelice pentru că, așa cum am mai spus-o și în alte rânduri, exista o Românie cu o istorie autentică, care ținea de natura ei, de spiritul ei, convergentă și consonantă cu istoria Europei, fenomen pe care Eugen Lovinescu îl cerea ca imperativ al vremii, numindu-l „sincronism cultural”. Era o țară europenizată, sigur, la nivelul de atunci, dar era europenizată. Apoi a venit tăvălugul totalitarismului comunist și a abătut-o din drumul ei transformând-o într-un laborator de formare a omului nou, adică de deformare a omului. Care, din păcate, a izbutit. Noi culegem acum „roadele” acelei abateri. 1990 ne-a găsit prin porumbi. Aceea n-a fost istorie adevărată, ci istorie impusă, istorie artificială. Noi eram niște executanți ai unui model străin, cu ajutorul cozilor de topor din țară.

Să ne imaginăm un triunghi. De la linia noastră inițială, în 1946 s-a pornit pe un alt drum, ca o linie punctată și în ’90 am revenit la linia inițială, închizând triunghiul. Nu putem face abstracție de suprafața acestui triunghi, de această abatere de la drumul nostru. Trebuie acoperit prin educație, pentru că triunghiul acesta ne trage înapoi, e un balast de care noi trebuie să ne eliberăm. Mentalitatea de astăzi vine din perioada revolută, comunistă și din cauza unor oameni incapabili care nu au fost doritori să refacă linia țării, lucru pe care-l puteau face din 1990 încoace. Au produs ei un fel de mixaj, un fel de hibrid între comunism, capitalism, tradiție. De aceea trăim noi într-o confuzie din care trebuie să ieșim.

O problemă reală a culturii noastre actuale, care răzbate în textele lui Dan Puric, este aceea privitoare la atitudinea noastră față de trecut, care există sculptat în acțiuni, fapte și obiecte simbolice. În ceasul acesta al istoriei trebuie să ne edificăm mental asupra optativelor și imperativelor lui, având în vedere că trecutul este singura realitate și mai mult noi avem nevoie de el, decât el de noi. Dar efectul raportărilor la trecut, pentru care apelăm la metafora ocheanului întors, se finalizează cu o multiplicitate de trecuturi. De exemplu, unii îl defăimează (cum ar fi detractorii lui Eminescu) alții îl ignoră, unii îl denaturează, iar alții încearcă să-l re-evalueze în funcție de criteriile contemporaneității noastre. Avangardiștii l-au repudiat în numele „originalității cu orice preț”. Post-moderniștii, însă, îl „vizitează” cu o îngăduință flancată de ironie. Cu această ocazie îmi vine în minte o întrebare simptomatică pe care o formula Tudor Vianu: „te-a născut clipa sau te-au produs veacurile?”

Revenind la Dan Puric, remarcăm că el face apel la memorie ca să știm cine suntem, pentru că identitatea, oricare identitate, și a unui individ, și a unui neam, și a unei colectivități, își are sursa în trecutul ei. Azi e foarte ciudat pentru că descendenții unor comuniști de frunte sunt cei care scriu primii împotriva comunismului absent, în loc să-și consume fostele privilegii în tăcere vinovată.

Dan, prin ceea ce face pe scenă, prin ce scrie și prin ce și cum spune, se înfățișează ca un om charismatic ale cărui enunțuri merg simultan la inima și la mintea multora. Dar fiindcă gratifică mai multe sfere, unii îl arată cu degetul spunând că, de ce se amestecă un actor în teorie, în teologie și în literatură. Nu înșirăm aici numele artiștilor care au elaborat și poetici ale ramurii în care au creat și nici pe ale celor care au gratificat și arta și știința, dar amintim de ei pentru a arăta că el are predecesori, de care contestatarii lui nu țin seama, fiindcă Puric le stă în față ca un ghimpe. La mijloc să fie oare grija de a păstra puritatea domeniilor și dreptul monopoliștilor lor sau invidia omenească?

Oricum, apariția lui în mediul nostru degringolat și care se aplatizează continuu, tinzând către zero, este o rază de lumină și de stabilitate, întrucât e așezat ca un linat benefic între domenii și o punte binevenită între Biserică și laicat.

Am mai auzit voci care afirmau că actorul nu este un intelectual, prin aceasta fiindu-i restricționat accesul la un anumit tip de gândire. Mai întâi, gândirea, de orice fel ar fi aceasta, nu este o cameră secretă în care se pătrunde pe bază de cerere sau legitimație, și apoi, se fac judecăți de valoare de către persoane care nu stăpânesc bine termenii. E adevărat că astăzi cuvântul intelectual se utilizează în mod restrictiv. Pe de o parte are drept referință numai pe cei care lucrează și produc în sfera umanistică, lăsând dincolo de ea pe oamenii de știință și pe teologi, iar pe de altă parte, desemnează un grup minuscul de umaniști pe care autorul cărții „Boierii minții: intelectualii români între grupurile de prestigiu și piața liberă a ideilor” (ed. Compania, București 2004), Sorin-Adam Matei, îi consideră monopoliști. Nu se operează cu o noțiune bine precizată. Nici nu e ușor de definit intelectualitatea. Iată ce spune John D. Caputo:

„A alege să fii intelectual înseamnă a alege o cale de urmat într-o anumită direcție care să fie riscantă și periculoasă. Stabilești o cale care va face ca lucrurile să fie chestionabile și ar fi mai confortabil, pur și simplu, să nu te ocupi de acele lucruri. Dar intelectualii se preocupă de orice, asta e treaba lor. Se îngrijorează în legătură cu unele presupoziții.” (…) „Dar sunt de acord că te poți lansa într-o carieră intelectuală ținându-te strâns legat de o credință determinată moștenită. Asta se întâmplă mereu. Intelectualii sunt dedicați creștinismului chiar dacă într-un mod mai sofisticat decât al indivizilor din strane. Admir acest lucru chiar dacă nu mă situez tocmai acolo”. (în volumul „Gianni Vattimo, după moartea lui Dumnezeu” (ed. Curtea Veche 2008, pag. 177)

Fără a dezvolta tema identității sociologice și culturale a intelectualului, vom remarca faptul că, sub aspect formal, sunt intelectuali toți cei care au absolvit cursurile a cel puțin o facultate, dar din unghiul contribuției la averea spirituală a unei țări sau a umanității întregi, sunt cei ale căror creații (invenții, descoperiri, doctrine, opere de artă, codexuri, patternuri) au fost legitimate, omologate sau intrate în patrimoniu și tezaurizate în locul unde au fost zeii, având aceeași denumire de pantheon sau „muzeu imaginar” (André Malraux). Să facem deosebirea, măcar în fugă, între intelectual și înțelept. Înțeleptul este un om care nu e neapărat școlit, dar e dotat cu facultatea de a pătrunde prin intuiție esențele lucrurilor. El este un om care meditează asupra sensului lumii și al omului în Cosmos, exprimându-se, de obicei, prin sintagme în care se sublimează o viziune sau, de cele mai multe ori, prin parabole. De exemplu, există o deosebire între înțeleptul grec din antichitate și yoghinul din aceeași perioadă, unul centrându-se pe gândirea rațională, altul meditând asupra propriei alcătuiri fiziologice și psihice.

Pe de altă parte, n-aș vrea să scap ocazia de a aminti că, în cunoștință de cauză, pot afirma cu ceritudine că toți actorii au calitatea de intelectuali, întrucât crează roluri pe scenă și pe ecrane, iar unii dintre ei au elaborat gânduri poetice despre arta teatrală și le-au scris. Să nu pomenim decât despre maestrul Radu Beligan care e un intelectual de anvergură, de Adrian Pintea sau de Emil Botta.

[Va urma]

Partea a II-a

Capitalismul de tip „laissez-faire” este un sistem mereu invocat, dar care nu a existat niciodata

Ovidiu Hurduzeu : Unii intelectuali romani obiecteaza ca distributismul nu este o doctrina economica reala, ci doar expresia unei melancolii starnite de un trecut romantic, agrar si preindustrial. Exista voci foarte influente care sustin ca distributismul este, ca majoritatea ideilor referitoare la „a treia cale”, o forma de fascism care nu permite dezvoltarea unei „societati deschise” si care poate genera „tribalism etnic”, politici reactionare, inapoiere intelectuala si economica. Este distributismul reactionar? Are distributismul o parte intunecata?

John Médaille : Sunt acuze stranii, datorate problemelor pe care le are stangismul ori de cate ori intalneste traditii locale. Stangismul se pretinde a fi „tolerant”, cand de fapt nu face, tot timpul, altceva decat sa excluda. Iata cum stau de fapt lucrurile: stangismul incearca sa recreeze fiecare loc dupa chipul si asemanarea sa, de obicei chipul unei suburbii americane si asemanarea cu „omul corporatist”. Stangismul este de fapt un fel de provincialism cosmopolit, care incearca sa stearga orice diferenta culturala, locala si lingvistica. Iar reactia pe care o intalneste este „tribala” si deseori extrema – asa reactioneaza oamenii in momentul in care felul lor de viata este atacat. Spre deosebire de stangism, distributismul incurajeaza familia si comunitatea locala si respecta diferentele de cultura, de limba si de religie.

Distributismul este „agrarian” nu in sensul ca vrea ca lumea sa se intoarca la tara (eu in mod sigur nu doresc asta), ci in sensul restaurarii unei relatii adecvate dintre oras si sat. Orasul trebuie sa se sprijine in primul rand pe regiunea rurala din jurul lui, pe gospodariile taranesti invecinate. Acest fapt nu numai ca intareste economia si cultura locala, dar este si eficient din punct de vedere economic. De exemplu, am aflat ca, datorita sistemului de subventii incrucisate cunoscut sub numele de „globalizare”, untul olandez este mai ieftin pe piata din Nairobi decat untul kenyan. Cand taranul bantu intra in competitie cu fermierul olandez, se petrec lucruri neasteptate, printre care o lupta acerba pentru resursele locale, in continua scadere, din zonele nesubventionate. Din cauza privatiunilor tot mai mari, diferentele tribale tind sa se exacerbeze, pana ating nivelul unor confruntari sangeroase. Dar vina este oare a triburilor africane sau a unui sistem care le-a fost impus din afara? Cred ca nu trebuie sa mergem in Africa pentru a gasi situatii similare, aceleasi anomalii se pot intalni la Cluj, Brasov sau Bucuresti.

In ceea ce priveste „romantismul”, nimic nu este mai romantic decat capitalismul de tip „laissez-faire”, un sistem mereu invocat, dar care nu a existat niciodata. Distributistii pot sa indice practici economice de lunga durata si larg raspandite, care au fost si sunt incununate de succes; capitalistii pot sa indice doar o ideologie, o poveste de adormit copiii. Cat despre „fascism”, nu stiu la ce va referiti: cuvantul si-a pierdut interesul istoric si a devenit un simplu termen prin care se desemneaza „orice sistem care nu-mi place” sau „orice sistem care nu-i destul de stangist”.

Distributismul si nu capitalismul sustine piata libera

Ovidiu Hurduzeu : Distributismul nu-l proslaveste pe „Homo economicus”, asa cum o fac materialistii „pietei libere” si socialistii. Nu este aceasta o „tradare” a pietei libere?

John Médaille : Nu uitati ca „piata libera” este un termen al retoricii capitalismului, dar nu si o realitate. Capitalismul restrange piata libera in aceeasi masura in care o face socialismul. Este un adevar pe care ni-l spun teoriile economice neoclasice, nu trebuie sa recurgem la distributism ca sa-l aflam. Toate calculele „pietei libere” sunt bazate pe ipoteza „numarului mare de firme”. Cu alte cuvinte, se presupune ca productia provine de la un numar atat de mare de firme, incat nici una – sau nici o combinatie de firme – nu are puterea de a impune pretul pe piata; ca toate se conformeaza pretului, in loc sa il faca.

Aceasta situatie nu corespunde realitatii productiei capitaliste, in care fuziunile si consolidarile limiteaza numarul firmelor pentru a le spori puterea de a impune pretul. Drept urmare, „piata libera” este infranta. Ce vreau sa subliniez: nu putem sa confundam capitalismul cu piata libera; sunt lucruri care se opun, nu se presupun. Se pleaca de la urmatoarea premisa: daca nu exista control al statului asupra intreprinderilor, inseamna ca avem piata libera. Aceasta premisa nu este corecta din doua puncte de vedere. Primul: odata ce s-a consolidat puterea celor care pot sa impuna pretul pe piata, piata libera s-a evaporat. Al doilea: aceste firme functioneaza cu subventii si protectie de la stat, asa ca este gresit sa le numim firme „private”.

Distributismul restaureaza piata libera, validand din nou ipoteza „numarului mare de firme”. Pentru ca acest lucru sa se aplice intr-adevar, mijloacele de productie trebuie sa fie larg raspandite la toate nivelurile societatii. Aceasta este conditia insasi a distributismului. Asa ca, in realitate, distributismul si nu capitalismul sustine piata libera si in acelasi timp depinde de ea.

Oamenii au fost invatati ca joburile sunt un fel de cadou

Ovidiu Hurduzeu : In zilele noastre oamenilor nu le prea pasa daca detin sau nu o proprietate productiva. Mi se pare ca nu-i deranjeaza conditia de „sclav fericit” atata timp cat au posibilitatea de a consuma. Mai este proprietatea productiva un ideal? Cum ar putea distributismul sa restaureze demnitatea micii proprietati distruse de colectivismul comunist si de „statul managerial” modern? De exemplu, romanii au invatat sub comunism ca „destept” este cel care „se descurca” recurgand la metode ilegale. Iar sub capitalism, multi manageri romani au invatat repede sa „sifoneze” avantaje ilegale din curtea companiilor transnationale in propria curte. De ce sa-ti bati capul sa fii proprietar, cand lucrand la stapan te poti bucura de aceleasi avantaje materiale?

John Médaille : Aceasta este intr-adevar problema cea mai mare. Dar ea tine de cultura, nu de economie. Oamenii au fost invatati ca joburile sunt un fel de cadou oferit de marile birocratii, publice sau private, si ca trebuie sa se comporte in asa fel incat sa obtina aprobarea acestor birocratii. Apoi au mai fost invatati sa creada ca spiritul intreprinzator, creativitatea este o marfa rara, aflata doar in posesia catorva indivizi „deosebiti”, nicidecum o componenta de baza a personalitatii umane. Aceste prejudecati sunt intarite de toate barierele pe care statul modern le ridica in calea celui ce vrea sa porneasca o afacere. Numai completarea formularelor de obtinere a unei licente de functionare a firmei poate sa constituie o sarcina extraordinara – si cu aceasta operatie problemele doar incep. Desigur, reglementarile birocratice sunt in avantajul corporatiilor; pentru ele rezolvarea problemelor legislativ-administrative ocupa o mica parte din activitatea lor, pe cand pentru micul intreprinzator aceasta constituie o imensa povara.

Iata de ce rezultatul hatisului legislativ, indiferent de intentia sa, este de a proteja corporatiile in fata competitiei create de intreprinderile mici si mijlocii, care sunt mai flexibile si mai eficiente. Interventiile guvernamentale favorizeaza coruptia si posibilitatea de a „fenta sistemul” fara a produce bunurile si serviciile necesare. Daca rasplatesti coruptia, atunci, desigur, coruptie vei avea. In cadrul marii corporatii (care este un fel de stat socialist) exista tot felul de oportunitati de a avansa in cariera prin mijloace politice si nu prin mijloace productive.

In mod surprinzator, problemele se dovedesc usor de invins odata ce oamenii isi descopera darul creatiei si al initiativei, dat de Dumnezeu. In locuri unde distributismul a fost testat pe scara larga, o lunga perioada de timp, precum in Mondragon (Spania), Emilia-Romagna (Italia) sau in firmele detinute de angajati din SUA si America Latina, oamenii si-au descoperit repede acest dar pe care Dumnezeu l-a dat in masuri diferite tuturor. Acelasi lucru este valabil pentru „fabricile fara sefi” din Argentina, unde muncitorii au preluat firme abandonate si au dovedit ca pot sa le administreze mai bine decat specialistii in management. Odata ce vechile inhibitii si mentalitati sunt inlaturate, altfel spus, odata ce problema culturala este rezolvata si se infrange rezistenta statului, rezolvarea problemei economice devine foarte usoara.

Toate piesele de care aveti nevoie sunt pe masa

Ovidiu Hurduzeu : Domnule Profesor, in „A Treia forta: Romania profunda”, eu si Mircea Platon am propus distributismul ca model economic pentru o Romanie personalist-conservatoare. Multi dintre cititorii cartii noastre si-au exprimat interesul pentru distributism, intrezarit ca o cale pentru a imbunatati considerabil atat viata lor, cat si pe a celor din jur. Acestor oameni ce sfaturi sau sugestii le-ati da?

John Médaille : Faceti ceva de folos pentru cel de langa voi. Uniti-va cu prietenii si cu vecinii pentru a face lucruri la o scara mai larga. Formati fratii economice de tip asociativ in domeniul productiei, marketingului si comertului cu amanuntul. Opuneti-va intruziunii guvernului si cereti incetarea subventiilor acordate marilor corporatii. In ziua de astazi, dispuneti de mai multe unelte productive decat va inchipuiti. In bucataria in care faceti mancare pentru familia dumneavoastra puteti sa gatiti pentru muncitori. Exista din abundenta unelte mecanice; in fiecare cartier sau localitate exista oameni cu unelte care s-ar putea uni ca sa formeze intreprinderi productive pornind de la un foarte mic capital. Incepeti cu putin si cresteti. Odata ce veti fi descoperit ca puteti sa faceti lucrurile la scara mica, veti afla ca puteti sa le faceti si la scara mai mare, ba chiar ca sunteti capabili sa fabricati lucruri extrem de complexe. Asa au procedat cei din localitatea spaniola Mondragon, cei din Argentina, cei din Italia si din multe alte locuri din intreaga lume. De fapt, Romania se gaseste intr-o situatie privilegiata, intrucat mica proprietate este inca larg raspandita. Micii proprietari trebuie sa-si dea seama ce vast potential au atunci cand se infratesc cu vecinii pentru a forma banci, infrastructuri de productie si distributie. Toate piesele de care aveti nevoie sunt pe masa. Cu exceptia uneia, cruciala: intelegerea propriei dumneavoastra puteri, a potentialului pe care il aveti, descoperirea propriei dumneavoastra libertati.

Publicăm mai jos, cu acordul autorului, dl. Ovidiu Hurduzeu, un interviu cu John Médaille – cunoscut om de afaceri, economist, teolog si cadru universitar american, autorul unei remarcabile carti de doctrina economica, „The Vocation of Business. Social Justice in the Marketplace”, si semnatarul a numeroase articole pe teme de distributism si teologie crestina. La Universitatea din Dallas preda un curs de justitie sociala, in cadrul programului de Business Leaderhip. Sublinierile din continutul interviului ne apartin.

Considerat drept un lider al gandirii economice distributiste, John Médaille promoveaza in mod activ aceasta doctrina economica atat prin scrierile sale – are sub tipar o noua carte: „Echitate si echilibru: economia politica a distributismului” –, cat si pe un blog de succes, „The Distributist Review”.
Interesul profesional pe care profesorul Medaille il manifesta fata de Romania este dublat de ratiuni sentimentale: bunica sa, Bella Dorman, s-a nascut in Bucuresti.

Nici teoriile economice socialiste, nici cele neoclasice nu descriu complet economia reala

Ovidiu Hurduzeu : Domnule Profesor, in ultimii douazeci de ani, in Romania, „capitalismul dezastrului” (Naomi Klein – a se vedea, pentru sintagma „capitalismul dezastrului”, articolul cu acest titlu din numarul 18/2009 al Ziarului de Duminica) a coabitat de minune cu interventionismul masiv al statului postcomunist si cu practici economice de tip mafiot. Fostii securisti si birocratia bolsevica s-au convertit brusc, ca la comanda, la ideologia neoliberala a „pietei libere”. Marile corporatii si politicienii autohtoni au mers mana in mana in actiunea de falimentare a economiei nationale si de transformare a Romaniei intr-o „tara bananiera de top”. Coabitarea dintre capitalismul neoliberal, socialismul etatist si practicile mafiote este o „exceptie romaneasca” sau exprima disfunctionalitati structurale ale unor modele economice si politice aplicate, cu aceleasi rezultate dezastruoase, si pe alte meleaguri?

John Médaille : In cartea ei „Doctrina socului. Nasterea capitalismului dezastrului”, Naomi Klein reduce intreaga problema la o conspiratie urzita de Scoala de la Chicago si de economistii scolii austriece. Altii privesc asemenea disfunctionalitati ca pe niste esecuri sistemice ale capitalismului insusi. Disfunctionalitatile sistemice provin din faptul ca nici teoriile economice socialiste, nici cele neoclasice nu descriu complet economia reala. Ele contin unele adevaruri, dar nu Adevarul. Drept urmare, persista o necunoastere profunda a modului cum opereaza in mod real o economie, necunoastere pe care un anumit grup o poate exploata in propriul avantaj. In statele comuniste, acest grup l-au format managerii comunisti, cadrele de partid si de stat care pretindeau ca actioneaza in numele proletariatului, dar de fapt lucrau pentru ei insisi; in statul capitalist, acest grup este format din managerii marilor grupuri corporatiste, care declara ca opereaza in numele pietei libere, dar de fapt actioneaza pentru a-si asigura propriile avantaje. In ambele cazuri, ceea ce ii permite conspiratiei sa actioneze fara sa intampine opozitie este lipsa unei descrieri adecvate a economiei reale si ignoranta nascuta ca urmare a acestei lipse.

Unii ar putea sa-mi reproseze ca termenul „conspiratie” este prea tare, intrucat implica mai multa inselaciune si coordonare formala decat ar putea justifica faptele. Nu vreau sa ma opresc asupra termenului, asa cum o face Naomi Klein, as dori doar sa evidentiez doua lucruri. Primul: atat managerii comunisti, cat si cei capitalisti au descoperit repede ca sistemele lor nu functioneaza in folosul public, asa cum se propovaduia; au inteles ca, fara prea mult efort, poti sa faci sistemul sa opereze in interes personal. Al doilea lucru: in ambele sisteme exista intr-adevar un numar de institutii coordonatoare bine finantate. Naomi Klein i-a amintit pe „Baietii din Chicago”, dar reteaua este mult mai larga, implicand o serie de „think tank”-uri copios subventionate si controlul asupra unor birocratii guvernamentale. Oare situatia era cu mult diferita sub comunisti? Nu cred.

In ambele cazuri, marea problema este ca un grup de manageri, cvasipublici sau cvasiprivati, a preluat din mainile adevaratilor proprietari controlul asupra „comenzii la varf” in economie si asupra mijloacelor de productie; acest grup a fost in ambele cazuri destul de mic pentru a fi capabil sa-si consolideze controlul atat din punct de vedere formal, cat si informal. Este interesant de amintit ca in ambele cazuri a fost folosita o retorica ideologica pentru a justifica situatia respectiva, dar retorica a avut prea putina legatura cu realitatea: „piata libera” nu-i libera, iar lucratorii n-au ajuns niciodata sa devina si adevarati proprietari. Drept urmare, a fost si este usor pentru birocrati sa se miste nestingheriti de la un sistem la celalalt sau catre orice alt sistem intermediar. Securistii au devenit cu usurinta capitalisti, iar managerii capitalisti, sprijiniti de stat, au obtinut cu usurinta avantaje. Ceea ce s-a intamplat, ceea ce se intampla nu este surprinzator, se repeta de la o tara la alta.

Proprietatea garanteaza libertatea unei persoane

Ovidiu Hurduzeu : In cartea dumneavoastra „The Vocation of Business: Social Justice in the Marketplace” si in numeroase articole promovati distributismul drept „calea viitorului”. Ce este distributismul? Prin ce se diferentiaza el si de capitalism, si de socialism – vreau sa spun de capitalismul si de socialismul real, nu de cele din manuale si din discursurile propagandistice. Ce trasaturi ale distributismului il recomanda pe acesta drept modelul economic si politic (implementabil) al viitorului?

John Médaille : Ca sa putem deosebi distributismul de socialism si de capitalism, trebuie mai intai sa descoperim diferentele dintre socialism si capitalism. Prima noastra constatare este ca diferentele nu sunt mari, nici in practica, nici in teorie. La nivel teoretic, si socialismul, si capitalismul absolutizeaza proprietatea. Pentru unul ea este buna in mod absolut, pentru celalalt este raul suprem. La nivel practic, insa, aceasta diferenta conteaza prea putin, deoarece in ambele cazuri proprietatea dispare in meandrele birocratiilor publice si private. In practica, socialismul se transforma in capitalism de stat, „aparatcikii” devenind adevaratii proprietari, iar capitalismul devine socialism privatizat, caci profiturile sunt privatizate, iar pierderile sunt socializate.

Proprietatea este relatia economica de baza. Toate celelalte fenomene economice depind de modul de distribuire a proprietatii. Puterea vine odata cu proprietatea, iar daca stii cine poseda formele dominante de proprietate in societate, stii cine stapaneste statul. Fara democratie economica, democratia politica este limitata – asta in cel mai bun caz – sau e de-a dreptul o inselatorie, in cazul cel mai rau. Prin proprietate intelegem, desigur, „proprietatea productiva”, mijloacele de productie. Distributismul considera ca oamenii pot fi liberi doar atunci cand in marea lor majoritate poseda pamant si/sau unelte. Putem vorbi de libertate economica doar in situatia in care taranul are pamant si mijloacele necesare ca sa-l lucreze, mecanicul – propriile lui unelte, iar muncitorul din fabrica stapaneste o parte din locul sau de munca. Doar daca exista o astfel de libertate politica si economica, doar atunci putem vorbi de „piata libera”. O asemenea libertate nu are numai un caracter moral, ea exprima si o realitate economica: doar in conditii de libertate economia poate fi stabila si prospera pe termen lung, fara sa depinda de interventia masiva a statului.

Cand economia este controlata de o elita, fie in numele unui grup difuz de actionari, fie in numele partidului si al poporului, nici actionarii si nici poporul nu vor avea de castigat, ci doar elita, iar aceasta elita va exercita intotdeauna administrarea in functie de propriile ei interese. Comunismul s-a prabusit deja, iar, in ultimii saizeci de ani, capitalismul a depins de ajutoarele masive acordate de stat. Cu fiecare noua criza a capitalismului, se mareste interventia statului in economie, pana cand sistemul se va prabusi sub propria greutate – un fenomen la care asistam, se pare, chiar in momentul de fata.
Singurul mod de a deposeda elitele de putere este sa le privezi de posibilitatea de a mai controla proprietatea. Acest lucru se va intampla, intr-un fel sau altul, fie printr-o actiune ordonata, fie in urma unui dezastru. Oricum, viitorul nu apartine vastelor grupari corporatiste, iar o revenire la socialism este improbabila. Viitorul se va gasi altundeva.

Eu cred ca viitorul nu se afla de partea „globalizarii”, care se dovedeste a fi un sistem de subventii incrucisate, menite sa ascunda imense disfunctionalitati si ineficiente, ci de partea democratiei. Atentie, insa, nu va fi o democratie conceputa in mod restrans, doar in termeni politici, va fi o democratie economica, de care va depinde cea politica. Sa revenim insa la „absolutismul” proprietatii, conceput in termeni capitalisti sau comunisti, mentionand, in spiritul celor dintai, ca proprietatea este un bun, dar, ca toate bunurile, nu este nelimitata. Proprietatea garanteaza libertatea unei persoane, dar, din moment ce se gaseste in cantitati limitate, acumularea ei in cateva maini (publice sau private) duce la limitarea libertatii si, in cele din urma, la distrugerea ei, asa cum a remarcat Marx.

Recurgand la cateva formule lapidare sau, mai bine zis, la cateva aforisme, as afirma ca trebuie sa fim proprietari, nicidecum sa fim luati in proprietate. Sau, cum a scris Dmitri Kleiner, „proprietatea in mainile celor care muncesc inseamna libertate, cei care muncesc in mainile proprietarilor inseamna sclavie”. Sau sa remarcam, impreuna cu un mucalit, ca „proprietatea este precum balegarul: folositoare cand este imprastiata, urat mirositoare odata ce a fost adunata intr-o singura gramada mare”. In esenta, acesta este distributismul.

[Citeşte partea a II-a aici]

Publicăm mai jos două drepturi la replică aparţinând d-nilor Mircea Platon şi Alexandru Ciolan, refuzate de revista “România literară”. Sublinierile cu aldine ale numelor, titlurilor cărţilor menţionate şi menţiunile link-urilor ne aparţin.

Mircea Platon: Despre dreapta românească: răspuns insultelor funcţionarului public Mircea Mihăieş

În numărul din 8 mai al revistei România literară, domnul Mircea Mihăieş găseşte de cuviinţă să intervină, aidoma şi ca opţiune stilistică (atonală), şi ca substanţă (lipsă), lui Mihail Neamţu, în polemica dintre Paul Gottfried/Mircea Platon şi Vladimir Tismăneanu. Având în vedere cât de mult datorează profesional domnii Mihăieş şi Neamţu dlui Tismăneanu, e normal să intervină în apărarea profesorului din Maryland. Dincolo însă de aceste aspecte care ţin de prietenie sau clientelism politic, şi asupra cărora nu voi insista, ceea ce rămâne nerezolvat, în ciuda profesionalismului cu care numără dl Mihăieş paginile cărţilor profesorului Paul Gottfried, e problema (re)definirii dreptei româneşti. De aceea, în loc de inutile polemici brodate pe margini de poze, înjurături şi cărţi necitite, voi încerca în cele ce urmează să clarific ce înţeleg prin dreapta şi unde anume greşesc domnii Tismăneanu şi Mihăieş. Pentru că am observat că dl Mihăieş are obiceiul de a nu citi cărţile preopinenţilor domniei-sale, voi încerca să-mi desfăşor argumentul pe puncte.

1. Profesorul Gottfried mă citează pentru a spune următoarele: „Tismăneanu e, de asemenea, vizibil supărat pe politicianul ultranaţionalist român Corneliu Vadim Tudor (…) După cum aflu de la prietenul meu român Mircea Platon, a fost exact cruciada pornită de Tismăneanu şi de cercul lui împotriva dreptei tradiţionale naţionaliste (dar nu expansioniste) cea care i-a permis lui Vadim Tudor să iasă din umbra colaborării cu Ceauşescu spre a forma o mişcare naţionalistă agresivă. Războiul dus în România împotriva vechiului centru-dreapta şi încercarea de a-l înlocui printr-o clonă a GOP a deschis drumul ascensiunii lui Vadim Tudor ca naţionalist român prin excelenţă.”

2. În replică, dl Mihăieş mă întreabă: „Despre care Tismăneanu vorbiţi? Despre apropiatul lui Corneliu Coposu şi-al ideologiei sale nu tocmai de stânga? Despre cel pe care, recent, îl defineaţi drept un „guru al dreptei «populare»”? Despre neîmpăcatul adversar al ideologiilor extremiste? Despre subiectul atâtor atacuri ignare desfăşurate tocmai în revistele lui Vadim Tudor? Sau despre intelectualul a cărui strălucire nu vă lasă să moţăiţi pe prăfuitele bucoavne interbelice? Pe ce vă bazaţi când deschideţi atât de larg baierele dezinformării? Ce probe aveţi? Unde şi când a atacat Vladimir Tismăneanu «dreapta tradiţională»? La ce personaje, evenimente, formaţiuni politice faceţi trimitere?”

3. Tot ca replică, dl Tismăneanu îşi republică un articol din 2005 în care arată cât de mult l-a preţuit pe Corneliu Coposu pentru „verticalitatea” şi pentru „onestitatea” sa. În viziunea dlui Tismăneanu, liderul ţărănist ar fi fost anticomunist din următoarele motive: „Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un ocupant străin unui popor umilit şi martizat. Moartea tragică a lui Iuliu Maniu, modelul său existenţial, propria sa detenţie de 17 ani, victimizarea sistematică a elitelor politice şi culturale, distrugerea economiei de piaţă şi exploatarea sălbatică a ţărănimii, au fost tot atâtea elemente care au susţinut viziunea radical anticomunistă a lui Corneliu Coposu.”

În ceea ce-l priveşte pe dl Tismăneanu însuşi, mărturiseşte că l-a admirat pe Corneliu Coposu, cot la cot cu Alexandru Bârlădeanu, pentru următoarele motive: „Pentru mine, opţiunea lui Corneliu Coposu, preţuită până şi de veteranul comunist Alexandru Bârlădeanu în omagiul publicat în urmă cu zece ani pentru ilustrul dispărut, a fost să se menţină consecvent de partea valorilor democratice şi pro-occidentale (…) Corneliu Coposu a simbolizat ceea ce numesc patriotismul luminat (ori, în termenii filosofiei politice, naţionalismul liberal).” Desigur că între viziunea politică a dlui Tismăneanu şi cea a dlui Coposu existau şi diferenţe: „Evident, puteam să avem dezacorduri, dar poziţiile noastre erau convergente, dacă nu identice, la capitolele cu adevărat importante. Când m-am referit, într-un volum de dialoguri cu Mircea Mihăieş, la radicalismul lui Corneliu Coposu, aveam în vedere verticalitatea sa nedezminţită.”

4. Ajunşi la acest punct, ne vom opri pentru a observa că, pe toată durata acestei polemici, dl Tismăneanu şi ciracii domniei-sale nu au spus nicăieri, niciodată, că în 1998, când a publicat Fantasmele salvării, dl Tismăneanu era de stânga, dar că acum e de dreapta. Că s-a răzgândit. Din contra, ceea ce afirmă dl Tismăneanu, susţinut de confederaţii domniei-sale, e că atunci, ca şi acum, a fost un om al dreptei şi că poziţiile domniei-sale sunt consecvente cu valorile dreptei pe care pretinde să o reprezinte acum.

5. Dar dacă lucrurile stau aşa, atunci să ne uităm, de exemplu, în chiar volumul pe care l-a recenzat profesorul Gottfried, în Fantasmele salvării. În toată această carte, în care Ion Iliescu, Antonescu, Corneliu Zelea Codreanu, Pavel Coruţ sau Corneliu Vadim Tudor apar de nenumărate ori, Iuliu Maniu ori Corneliu Coposu nu sunt menţionaţi niciodată. Cât despre PNŢCD, apare o singură dată, lăudat ca un susţinător al „naţionalismului civic” sau „naţionalismului liberal/luminat” (dau citatele în engleză pentru a nu fi acuzat că „trişez”):

„Civic nationalism recognizes individual rights as fundamental for the construction of a liberal order and locates the sovereignty of the people in the defense of individual rights for all members of the political community, regardless of ethnic origin and any other differences (…) This vision allows for nationality to be acquired, and rejects the ’genetic’ definition of ethnic belonging (…) It is not xenophobic and stresses the need for inclusion and tolerance of minorities. Especially in countries with a turbulent history, this trend should be seen as a constructive development.” Mai departe, dl Tismăneanu ne spune că naţionalismul liberal recunoaşte „the elective dimension of personal identity, and refuses to see the individual as a prisoner of his or her communal belonging. In a certain sense, to the extent that it does not exalt the superiority of the national ideal over any other one, and does not sacralize the nation as the ultimate and indisputable source of human identity, liberal nationalism can be seen as ‚post-nationalism’.”

Aşadar, ceea ce laudă dl Tismăneanu la Corneliu Coposu e „naţionalismul liberal”. Dar acest „naţionalism liberal/luminat/civic” e, de fapt, un „post-naţionalism”. Departe de a fi definită de memoria unei origini comune, de o istorie comună, de o limbă comună, de o cultură comună, naţiunea civică/liberală/luminată e definită prin faptul că împarte acelaşi teritoriu şi că apără aceleaşi „valori” constituţionale. După cum e uşor de observat, acest înţeles legalist al naţiunii e bazat pe valori abstracte şi universale, impuse de elita de guvernământ maselor recalcitrante. E un mod de a nivela şi, ca atare, nu e conservator pentru că nu respectă realitatea locului. Acest tip de naţionalism civic-constituţional poate fi considerat de dreapta doar acolo unde legalismul şi constituţionalismul sunt parte a culturii naţionale. Dar la români nu sunt, şi de aceea acest „naţionalism civic” nu poate apărea decât ca un import liberal, ca o inginerie socială pentru că îşi propune nu să exprime cultura naţională, ci să creeze în mod artificial o cultură naţională „civică”. În Germania, acest tip de patriotism constituţional a fost folosit la reeducarea nemţilor după 1945. În SUA, cei care susţin acest înţeles al naţionalismului sunt stânga democrată şi neoconservatorii, care vorbesc de America nu ca de o ţară cu un miez etnic anglo-saxon, ci ca de o „ţară dedicată unei propoziţii”, ca de o ţară definită doar prin constituţia ei, fără nici o trimitere la specificul cultural, la tradiţiile WASP, la realităţile fiecărui stat în parte, care au făcut posibilă această Constituţie, această rânduială.

Mai mult, „naţionalismul civic” e o creaţie a Revoluţiei Franceze şi, ca atare, responsabil de războaiele civile şi europene pe care le-a adus după sine 1789. Dacă naţionalismul etnic poate duce la războaie „tribale”, naţionalismul civic poate duce la războaie ideologice, aşa cum a fost masacrul ţăranilor din La Vendée. Redefinirea naţiunii în termeni constituţionali, ideologici în ultimă instanţă, atrage după sine epurarea nu etnică, ci politică: a monarhiştilor de către republicani, a creştinilor de către atei, a fumătorilor de către nefumători etc. Rămâne, de exemplu, de discutat dacă regimul „naţional-comunist” de care vorbeşte dl Tismăneanu mai tot timpul nu a fost (şi) o formă de „naţionalism civic” de vreme ce abaterea de la linia partidului, de la socialism, de la „orânduirea socialistă”, aducea după sine acuza de „trădător de ţară”. URSS i-a persecutat pe ruşi, în anii ’20, pentru a inventa „naţiunea sovietică”, o ficţiune legală destinată a ajuta la eradicarea naţiunii etnice, culturale, religioase, istorice ruseşti. Naţiunea, sub stăpânire sovietică, era definită constituţional, ideologic. Şi ce anume a fost „epopeea naţională cinematografică” dacă nu o încercare de a rescrie istoria românilor în termenii unui continuum nu doar etnic, ci mai ales ideologic? Boierii, deşi români, erau zugrăviţi ca trădători dacă nu împărtăşeau valorile eticii şi echităţii socialiste medievale, în vreme ce Burebista sau Mircea cel Bătrân aveau toate virtuţile unui secretar de partid apropiat de masse.

6. În contrast cu acest „naţionalism civic/liberal/luminat” bun, bun pentru că e „post-naţionalism”, dl Vladimir Tismăneanu aşază formele de naţionalism dăunător. Şi una din ele e „naţionalismul conservator”, descris astfel: „Conservative nationalism is often associated with Christian democracy and folk traditionalism. Although its proponents formally recognize the importance of individual rights, they tend to exaggerate the role of the past, the influence of the Church, and the nefarious impact of Western mass culture and liberal institutions. In many cases, these groups and parties praise premodern values, especially the agrarian communal bonds, and lambaste the role of financial capital and industry in destroying the pure ethno-religious community. Whether they confess it or not, conservative nationalists have a serious grudge against liberalism, which they portray as soulless, atomistic, and mechanical.” Ca exemplu de conservatori naţionalişti, dl Tismăneanu îi dă pe Franjo Tudjman şi alte „revivalist, traditionalist, ’third-way’ parties” din România, Ungaria, Slovacia şi restul Europei de Est.

O altă formă de naţionalism rău e, conform dlui Tismăneanu, „nostalgia etnocentrică” şi „naţionalismul liturgic” legat în România de „ideologia unor gânditori conservatori-populişti ca poetul romantic din secolul al nouăsprezecelea Mihai Eminescu şi filosoful interbelic Nae Ionescu”, şi în Polonia de gânditori catolici. Dar dacă dl Tismăneanu denunţă aceşti „conservatori populişti”, nu o face fără ajutorul unor marxişti precum Slavoj Zizek sau G. M. Tamas, citaţi admirativ de nenumărate ori pe parcursul cărţii şi consideraţi adevărate autorităţi în privinţa „patologiilor” societăţilor est-europene. Sigur, asta era pe vremea când încă nu ni se cerea în Idei în dialog să luptăm împotriva lui Zizek. Zizek trebuia mai întâi popularizat şi folosit împotriva românilor, aşa cum a făcut dl Tismăneanu, pentru ca apoi să putem inventa o dreaptă de carton care să fluture, aşa cum face dl Tismăneanu şi ucenicii săi de teapa unui Mihail Neamţu, stindardul „luptei” împotriva lui Zizek şi a „comunismului”.

6. Aşadar, ce observăm din aceste fragmente luate chiar din cartea în discuţie (aş putea continua exerciţiul şi pe alte cărţi ale dlui Tismăneanu)? Că, aşa după cum am spus eu şi după cum a arătat şi profesorul Gottfried în articolul său, dl Tismăneanu favorizează, ca şi Habermas, o ideologie liberală axată pe apărarea unei ordini constituţionale clădite pe identificarea raţională şi extinderea legislativă a „drepturilor” individuale care nu au nimic de a face cu tradiţia, invocată de gânditorii conservatori de la Burke la Russell Kirk. Naţiunea etnică, istoria, tradiţia, biserica, familia, morala, toate sunt supuse abstracţiunilor iluministe împotriva cărora s-a definit conservatorismul în ultimele două veacuri. Comunitatea istorică e dezmembrată în numele „drepturilor individuale” şi caracterului electiv al propriei identităţi. Dar caracterul electiv al propriei identităţi, odată legiferat, a stat şi stă la baza extinderii „statului dădacă” (welfare state) precum şi a dezastrului multiculturalist şi al corectitudinii politice datorită căruia, de exemplu, dacă dl Mircea Mihăieş decide mâine că vrea să devină femeie, mamă, sau mare scriitor, statul român sau suprastatul european are obligaţia de a-i respecta şi subvenţiona împlinirea acestei dorinţe.

7. Mai mult, PNŢCD şi Corneliu Coposu sunt lăudaţi pentru ceea ce ar putea caracteriza orice social-democrat sau stângist (în engleză, „liberal”, termen de a cărui ambivalenţă americano/europeană profită dl Tismăneanu) anticomunist, în vreme ce caracteristicile cu adevărat conservatoare, cum ar fi creştinismul lui Corneliu Coposu – sursă a „radicalismului” sesizat cu profund discomfort de dl Tismăneanu –, tradiţionalismul ardelean, interesul pentru mica proprietate ţărănească ameninţată nu doar de stat, ci şi de marile corporaţii sau de mari proprietari, distributismul, cinstirea eroilor istoriei poporului român, toate sunt trecute sub tăcere sau demonizate sub acuzaţia de „paseism”, „naţionalism liturgic”, „falocraţie”, „populism fascist” etc. Orice „deviaţie” conservatoare e stigmatizată de dl Tismăneanu în termeni care aduc aminte de patologizarea inamicului „patriarhal” practicată de Theodor W. Adorno în lucrarea The Authoritarian Personality. Astfel popoarele Estului Europei sunt descrise de dl Tismăneanu ca fiind pline de „patologii”, „obscurantism”, „tribalism”, „nevrotice sentimente de autovictimizare”, „antisemitism”. Ca echivalent american al acestor „patologii” fasciste, dl Tismăneanu menţionează discursul acelor oameni politici americani care militează împotriva lui „Big Government”!

Cât despre „radicalismul” lui Corneliu Coposu şi al opoziţiei anti-Iliescu, el e concediat de dl Tismăneanu ca fiind: „vindictive and moralizing”, „răzbunător şi moralizator”, un „mit al decomunizării” care, adus la îndeplinire, cu eventuale procese ale liderilor comunişti sau cu adoptarea punctului 8 de la Timişoara, ar duce, ne previne dl Tismăneanu, la „renaşterea practicilor corupte, maligne şi autoritare ale comunismului”. Aşadar dl Tismăneanu ne spunea ceea ce spunea şi dl Iliescu, ambii considerând că opoziţia, şi PNŢCD în special, era „răzbunătoare” şi, cum altfel, „dictatorială”. Comunistă sau fascistă.

8. Acesta, i-am spus dlui Gottfried şi e evident şi din această carte, e tipul de discurs care, venit de la persoane cu autoritate profesională şi politică precum dl Tismăneanu şi multiplicat de ecourile peşterii societăţii civile, a intimidat orice încercare a PNŢCD de a se defini ca un partid de dreapta conservatoare. Ca atare, tema naţionalismului cultural-conservator, sau figura poetului Mihai Eminescu, „demitizat” feroce de presa „elitei”, a rămas pe mâinile unui Funar sau ale unui Vadim Tudor. Care au folosit-o pentru a combate şi a distruge PNŢCD.

9. În concluzie, nu cred că cineva care a scris aceste lucruri şi multe altele care au dat o direcţie de stânga dezbaterii politice româneşti din ultimele două decenii poate apărea acum pentru a susţine că a fost şi este de dreapta. Dacă acceptăm ideea patriotismului civic/liberal/luminat, de ce atunci ne-ar păsa de românii din Basarabia, de vreme ce nu împărtăşim aceleaşi valori constituţionale cu ei? Dacă originea comună, istoria comună nu contează, atunci ce ne leagă de basarabeni? În 1998, dl Tismăneanu scria, în Fantasmele salvării, că naţionalismul civic e bun pentru că „nu arată prea mult interes sentimental trecutului”. În Evenimentul zilei din 6 mai, sub titlul obamaniac de „Conservatorismul schimbării” (!), dl Tismăneanu laudă o recentă carte a dlor Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică pentru faptul că: „Nu am găsit nici un nici un grăunte de paseism romantic în această carte.” Dacă în 1998 dl Tismăneanu era de stânga, atunci, din moment ce astăzi susţine aceleaşi idei în acelaşi fel, înseamnă că şi acum e de stânga. Sau poate că s-a răzgândit şi că încearcă să ne vândă sub denumirea de „dreapta populară” o dreaptă economică, liberală. Dar asta, aşa cum am arătat în cartea A treia forţă, nu e dreapta politică. Dreapta cu filtru a dlui Tismăneanu seamănă prea mult cu neoconservatorimul. Ca atare, e deja fumată.

10. Cât despre întrebarea dlui Mihăieş („De ce suntem atât de ticăloşi?”), îl las să şi-o pună, mereu şi mereu, atunci când se întâlneşte cu prietenii domniei-sale.

Mircea Platon

P.S. În afară de noi injurii, închei aici şirul intervenţiilor mele pe această temă. Din punctul meu de vedere, echipa Tismăneanu & Co. instrumentalizează filosofia politică. De aceea, nu poţi polemiza cu oameni care nu caută adevărul, ci puterea, şi care, ca atare, modifică în permanenţă înţelesul cuvintelor.

Alexandru Ciolan : Gura păcătosului…

În „România literară” nr. 18, din 8 mai 2009, domnul Mircea Mihăieş îşi face datoria de a sări în ajutorul prietenului său Vladimir Tismăneanu. Datornicului nu i se poate cere tragere de inimă atunci când îşi plăteşte datoria. Domnul Mircea Mihăieş poate (şi a dovedit că poate) să scrie mai bine decât a făcut-o răfuindu-se cu Mircea Platon numai pentru că îi este obligat lui Vladimir Tismăneanu (care, aflăm, le trimite mesaje indignate confraţilor care nu se grăbesc să-l apere atunci când se simte „atacat”). Scrisul silnic nu-i iese domnului Mircea Mihăieş. Se bâlbâie şi gafează… era să zic impardonabil, dar mi-am luat seama. Nu eu trebuie să iert…

Prima gafă ne întâmpină chiar în titlu, care este o întrebare retorică: „De ce suntem atât de ticăloşi?”. Chiar aşa, domnule M.M., de ce sunteţi atât de ticăloşi?

De la primele rânduri pricepem că articolul este supt din degete. Necitindu-i nici pe Mircea Platon, nici pe Paul Gottfried, M.M. (de aici înainte îmi voi permite să nu-l mai domnesc) deschide abrupt controversa de idei prin… descrierea unei fotografii a lui Mircea Platon. Trec peste impresia (neplăcută pentru heterosexualul din mine) că acordă o prea mare importanţă înfăţişării „ademenitoare” (sic!) a lui Mircea Platon cel din fotografie (Honi soit qui mal y pense). Voi remarca doar că nici Paul Gottfried, nici Mircea Platon nu au făcut, după ştiinţa mea, vreodată, referiri la fizicul cuiva. Ei discută idei şi doctrine. M.M., pentru a suporta duritatea dezbaterii doctrinare (atâta de câtă e în stare), trebuie mai întâi să se încarce cu energie contemplând o poză, în a cărei admiraţie fiind, comite o tautologie: „Cel care a stat în spatele obiectivului camerei…”. („În spatele camerei” sau „în spatele obiectivului” ar fi fost suficient. Deh, reveria deşteptată de un Anthony Perkins la tinereţe, bat-o vina…!) M.M., care îşi declară/declamă „centrismul” şi aversiunea faţă de fundamentalism, apelează fără jenă la arsenalul vadimist (crede că delimitând-se, declarativ, de Vadim Tudor ne va face să uităm că şi vadimismul, şi „elitismul intelectual” de după 1990 sunt efectele jocului la două capete al celor care ne-au condus în ultimele două decenii), în speţă referirea la aspectul fizic al adversarului.

Trec peste minciuna cu „centrismul” în care M.M. se sclifoseşte a fi îmbătrânit. M.M. nu e centrist (apropo: centrismul nici nu există în stare pură), e stângist. De ce s-o fi ferind să recunoască…? Dar asta e altă discuţie.

Vine apoi chestiunea cu „fundamentalismul” care, chipurile, i-ar repugna. M.M. a auzit un şlagăr şi a prins refrenul. Fluieră însă fals, ca un canar care nu a avut de la cine să înveţe arta trilului. Adevărurile şi valorile fundamentale se insuflă la vârste fragede. Iar cel care crede în ele nu e fundamentalist, aşa cum insinuează M.M. şi cei asemenea lui, amestecând termeni politici recenţi în chestiuni care ţin, de când lumea, de bunul simţ.

Peste lipsa de probitate de a declara făţiş că nu a citit cărţile lui Mircea Platon şi de a le lua totuşi peste picior am să trec fără alte comentarii. Ăştia ne sunt elitiştii…! Nu am să las însă nesancţionată infatuarea cu care M.M. îşi permite să categorisească, în vrac, editurile care l-au publicat pe Mircea Platon: „Sunt […] edituri marginale, dar asta nu contează prea mult”. Dacă nu contează „prea mult” de ce mai aduce vorba? Apoi, ce înseamnă „edituri marginale”? Edituri mici? Edituri underground? Edituri de nişă? Edituri de provincie? Sau, pur şi simplu, altele decât editurile la care publică Vladimir Tismăneanu, M.M. şi elitele „centriste”? (E de la sine înţeles că aceste elite lucrează doar cu edituri.., „centrale”.)

Cu adevărat grave sunt paragrafele în care M.M. „îşi înăspreşte glasul” şi, după ce i se pare a-l fi strivit pe Mircea Platon sub eticheta de sărăntoc intelectual aflat în căutarea unui sponsor (tot intelectual), îndreaptă ţeava puştii către Paul Gottfried, cel cu care, de fapt, ar fi trebuit să polemizeze, dacă îl ţineau curelele, Vladimir Tismăneanu. Vajnicul nostru Volodea nu are însă… ştiţi dumneavoastră ce pentru a polemiza cu un paleoconservator pe care nu îl poate acuza de antisemitism sau de fundamentalism.

M.M. crede a fi descifrat la Paul Gottfried frustrarea pentru că nu i s-au publicat la Princeton University Press (editura la care Vladimir Tismăneanu, ei da!, are acces), lucrări critice la adresa valorilor stângiste. Dacă ar fi avut subţirimea intelectuală al cărei posesor se socoteşte, M.M. ar fi priceput că fraza lui Paul Gottfried e un mod eufemistic de a califica o orientare ideologică, cu eleganţă numită „prea progresistă” (reamintim, Paul Gottfried este paleoconservator). Nu e nici o frustrare aici – cum să fii frustrat, dacă te ştii de dreapta, că nu te publică o editură stângistă…? Aş zice, chiar, că e un motiv de satisfacţie – înseamnă că te-ai făcut înţeles, că eşti inconfundabil. M.M. nu pricepe sau se face că nu pricepe că tocmai acesta este motivul pentru care Mircea Platon pledează pentru despărţirea apelor: stânga să-şi asume stângismul şi să se înghesuie pe malul stâng (ce-i drept, e mare aglomeraţie acolo…), părăsind malul drept al râului, pe care îl ocupă în mod fraudulos. Pretenţia aceasta de bun simţ îi apare „elitei” reprezentate de Vladimir Tismăneanu şi de M.M. drept… frustrare. Iar criteriile ideologice după care Princeton University Press respinge lucrările unui Paul Gottfried ne sunt prezentate, cu un truc ieftin, drept academice sau ştiinţifice. Relativizaţi, relativizaţi, ceva definitiv amestecat tot rămâne până la urmă…!

Înainte de a termina, să-l ajutăm pe M.M., cel atât de atent la eufonii, să priceapă un text în engleză. Paul Gottfried spune, referindu-se la cartea lui Vladimir Tismăneanu: „A thin, discursive volume” iar M.M. se lansează în demonstraţia că nu e nicidecum vorba de un volum subţire, pentru că are… 220 de pagini (sic!) scrise mărunt… M.M. ori nu ştie bine engleză (specialitatea sa, totuşi!) ori vrea să ne ducă de nas cu argumentul autorităţii. Şi thin în engleză, şi subţire, în română, au, pe lângă sensurile proprii, sensuri figurate. Thin = without solidity or substance; flimsy: a very thin plot for such a long book. Subţire = puţin consistent, sărac în substanţă. Paul Gottfried, în schimb, ştie bine englezeşte şi are şi o gândire logică. Nu ar pune niciodată pe „subţire” în sens cantitativ alături de „discursiv”, care descrie o calitate. Cartea lui Vladimir Tismăneanu, ar fi trebuit să traducă M.M., este discursivă şi nu foarte consistentă (o zeamă chioară pentru Paul Gottfried, un studiu în tehnica „razelor concentrice” pentru M.M.).

Mă opresc aici, nu înainte de a-l ruga pe M.M. să nu se mai includă printre „noi, românii” dacă ne socoteşte defecţi. Şi, mai ales, să nu se mai creadă profund şi îndreptăţit să ne dreagă. Prin articolul acesta lipsit de har se dovedeşte, dimpotrivă, superficial. Şi, aşa cum involuntar se autodefineşte în titlu, ticălos.

Alexandru Ciolan,
editor marginal

***Profesorul Paul Gottfried (n. 1941) e Raffensperger Professor of Humanities la Elizabethtown College, Pennsylvania şi “adjunct scholar” la Ludwig Von Mises Institute. Descendent al unei familii evreieşti de cultură germană din Budapesta, educat la Yale şi la Yeshiva University, Paul Gottfried e un reputat istoric al mişcării conservatoare, bucurându-se de-a lungul vieţii de prietenia lui Richard Nixon, Pat Buchanan, John Lukacs, Christopher Lasch şi Murray Rothbard. Beneficiar al unei burse Guggenheim, profesorul Gottfried a publicat zece cărţi şi sute de articole, în reviste de specialitate şi în presa din SUA şi din Europa.

Printre cărţile sale se numără: Conservative Millenarians: The Romantic Experience in Bavaria, Fordham University Press, 1979; The Search for Historical Meaning: Hegel and the Postwar American Right, Northern Illinois Univ Press, 1986; The Conservative Movement, Twayne Pub, 1992; Carl Schmitt: Politics and Theory, Greenwood Press 1990; After Liberalism: Mass Democracy in the Managerial State, Princeton University Press, 2001; Multiculturalism and the Politics of Guilt: Towards a Secular Theocracy, University of Missouri Press, 2002; The Strange Death of Marxism: The European Left in the New Millennium, University of Missouri Press, 2005; Conservatism in America: Making Sense of the American Right, Palgrave-Macmillan, 2007. Ediţia germană a cărţii despre Multiculturalism a fost considerată de Frankfurter Allgemeine Zeitung drept una dintre cele mai importante cărţi ale anului 2005.

Profesorul Gottfried, una din cele mai importante figuri ale mişcării conservatoare americane, e un adversar tenace al neoconservatorilor, pe care îi consideră responsabili pentru deturnarea mişcării conservatoare americane.

Materialul care urmează este o traducere a unui articol apărut pe takimag.com. Sperăm că vor profita în urma lecturii lui atât cei care nu îl pot citi în engleză, cât şi cei care par a discuta mai mult reacţii marginale de pe un blog care a semnalat articolul decât articolul în sine. Am inclus, ca note de subsol, câteva informaţii necesare pentru înţelegerea articolului. Nota numărul 2 reprezintă ceea ce i-am spus profesorului Gottfried referitor la situaţia din România. Informaţiile din acea notă sunt verificabile pentru oricine citeşte presa şi pentru oricine nu e lovit de amnezie. Mai mult, am făcut acele afirmaţii în repetate rânduri, ultima dată în cartea A treia forţă: România profundă, iar dl. Vladimir Tismăneanu nu a protestat. Acum, domnia sa şi “sclavii fericiţi” care îi duc lectica, Mihail Neamţu şi Mircea Mihăieş, mă acuza de “delaţiune” pentru simplul fapt că i-am spus profesorului Gottfried, în engleză, ceea ce am afirmat public, în repetate rânduri şi în limba maternă, în ţara mea, România. Nu-mi rămâne decât să arăt că, în conformitate cu această logică, toţi cei care, pe vremuri, vorbeau de la microfonul “Europei libere” încercând să atragă atenţia, în libertate, despre ceea ce se întâmpla în România ocupată erau turnători.*** (Mircea Platon)

Neoconii de la Dunăre

Un tânăr prieten român implicat în traducerea unor scrieri de-ale mele în limba română mi-a trimis recent o carte a lui Vladimir Tismăneanu, politolog român şi profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Maryland. Intitulat Fantasies of Salvation (Fantasmele salvării), volumul, subţirel şi discursiv, a fost tipărit de Princeton University Press – editura care mi-a publicat cartea After Liberalism , dar a găsit că următoarea mea carte, cuprinzând o analiză a multiculturalismului, e insuficient de progresistă ca să mai merite patronajul ei. Fantasmele salvării e clar diferită de lamentaţiile mele. Tismăneanu a adunat pentru coperta a patra slogane publicitare de la social-democratul Adam Michnik şi de la alţi susţinători ai liniei actualului guvern liberal-democrat din România, un regim suficient de “pro-occidental” încât să fi decriminalizat incestul. În orice caz, Princeton preferă acest imn adus glorioasei Pax Americana (chiar sub oblăduirea lui Obama) reflecţiilor mele pesimiste despre problemele democraţiei occidentale. Semper sursum, cum spune dictonul latin sau cum obişnuia să trâmbiţeze General Electric: “Cu toţii suntem fiii progresului”.

Tismăneanu are buni tovarăşi de drum. Se poate lăuda cu teancuri de bani neoconservatori, cu un institut în Maryland, finanţat de suspecţii de serviciu, institut a cărui menire e să le aplice românilor ultima versiune a valorilor “democratice”. Nu că această ţară sărmană nu ar fi avut destule probleme ieşind de sub ruinele sadicului, opresivului regim al lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu. Acum, rezidenţii din Obamaland trebuie să o dădăcească, pentru ca această ţară să-şi creeze o formă de guvernământ cu adevărat democratică şi o “societate civilă” care să corespundă valorilor celor care o reeducă. Un proiect care a dat atât de bune rezultate cu nemţii, umplîndu-i de o atât de profundă ură pentru identitatea lor naţională, încât e musai să fie aplicat din nou, de data aceasta asupra est-europenilor.

Acum, că am lămurit acest lucru, trebuie să arătăm că diatriba lui Tismăneanu împotriva antisemitismului european, împotriva deficitului de democraţie din societatea civilă românească şi veşnic ameninţătorul exemplu al lipsei de liberalism a germanilor e la fel de comestibilă ca o cutie de carton. Spus fără ocolişuri: cartea lui Tismăneanu are prospeţimea unui cadavru din care se ospătează viermii. Întâlnim în ea obişnuita galerie de tâlhari “nedemocratici”, începând cu Franjo Tudjman, premierul Croaţiei post-comuniste care, ni se spune, a reuşit să fie şi leninist, şi un continuator al ustaşilor croaţi pro-nazişti; mai întâlnim figuri de şefi de stat autoritari din Europa Centrală şi de Est precum Miklos Horthy din Ungaria, Joszef Pilsudski din Polonia sau quasi-dictatorul român din al doilea război mondial, Ion Antonescu, şi, în fine, pe oricine de pe scena balcanică actuală care nu se potriveşte modelului democratic global. Ni se oferă de asemenea ample porţii din Fritz Stern declamând împotriva Sonderweg-ului [1] german şi întortocheate avertismente ale lui Habermas despre trecutul colectiv german.

Tismăneanu e, de asemenea, vizibil supărat pe politicianul ultranaţionalist român Corneliu Vadim Tudor, care insistă că toată Moldova (şi nu doar partea vestică) ar trebui să aparţină României. Ceea ce uită să menţioneze Tismăneanu e că Vadim Tudor a slujit regimul comunist înainte de 1989. Acest politician oportunist a fost reinventat ca român expansionist post-comunist doar după ce Tismăneanu şi alţi liberal-democraţi şi social-democraţi de-ai preşedintelui Ion Iliescu [2] au hăituit Partidul Naţional Ţărănesc pe motiv că ar fi o relicvă a unui trecut agrarian, pre-modern. După cum aflu de la prietenul meu român Mircea Platon, a fost exact cruciada pornită de Tismăneanu şi de cercul lui împotriva dreptei tradiţionale naţionaliste (dar nu expansioniste) care i-a permis lui Vadim Tudor să iasă din umbra colaborării cu Ceauşescu spre a forma o mişcare naţionalistă agresivă. Războiul dus în România împotriva vechiului centru-dreapta şi încercarea de a-l înlocui printr-o clonă a GOP [3], a deschis drumul ascensiunii lui Vadim Tudor ca naţionalist român prin excelenţă.

Mai sunt şi alte probleme ridicate de analiza lui Tismăneanu. Chiar dacă aş accepta concluzia unei Germanii funciar naziste, aşa cum o declară Stern-Habermas, de ce să cred că identitatea naţională a tuturor e, ca şi a germanilor, funciar nazistă? Nici măcar neoconservatorii nu ne spun ceva atât de radical negativ. Auto-declaraţii democraţi globali sunt îngăduitori cu actualul guvern naţionalist anti-german şi pro-israelian din Polonia, iar neoconservatori de vază au susţinut vehement cauza turcilor atunci când armenii au încercat să determine Congresul S.U.A. să recunoască existenţa unui genocid împotriva armenilor în timpului primului război mondial. La urma urmelor, turcii, fie că au creat sau nu o cultură politică “democratică”, sunt cei mai buni prieteni ai Israelului în acea parte a lumii. Şi nu am observat ca neoconservatorii să scrâşnească din dinţi la numirea unui naţionalist de extremă dreaptă ca ministru de externe al Israelului. În mod clar, din punctul de vedere al neoconservatorilor, israelienii au dreptul de a fi cât de identitari vor. Cât despre acuzaţia că românii ar fi pierdut dreptul la identitate naţională din cauză că au fost antisemiţi în trecut, ei bine, cum rămâne cu excepţia poloneză de la această regulă? Vădit lucru, presa americană neoconservatoare a încetat de mult să-i mai acuze pe polonezi pentru trecutul lor antisemit, văzând în Polonia un aliat politic util. Să sperăm că naţionaliştii români vor învăţa să joace după aceleaşi reguli.

Naţiunile care nu se simt parte a unei comunităţi naţionale sunt de obicei subjugate de naţiunile care se simt parte a unei comunităţi naţionale. Astfel, guvernul polonez naţionalist, teutonofob, a interzis explicit cancelarului german să instaleze în Berlin un centru de cercetare a crimelor de după 1945 comise în Polonia împotriva minorităţii germane. Deşi aceste crime s-au soldat cu milioane de morţi şi deportaţi, germanilor li s-a interzis – şi şi-au interzis ei înşişi – să exprime ceea ce presa germană şi guvernul polonez consideră a fi resentimente “revanşarde”. Iar în vremea aceasta guvernul polonez avansează iar şi iar germanilor cereri de daune-interese pentru muncitorii polonezi duşi în Germania în timpul celui de-al doilea război mondial. Când cele două state abordează, în cadrul unor conferinţe comune sau în publicaţii din cele două ţări, subiecte delicate, germanii oferă, îndatoritori, o versiune a propriului trecut care să fie pe placul naţionaliştilor polonezi. Românii ar trebui oare să urmeze exemplul germanilor ca să arate întregii lumi că sunt “democraţi”? Sau poate că au dreptul să fie “democraţi” ca polonezii, fără a deveni o cârpă de spălat pe jos.

Oricum, germanii au făcut paşii necesari pentru a deveni post-naţionali şi în curând ar putea înceta să mai existe ca naţiune. De exemplu, germanii nu îşi mai reproduc sămânţa păcătoasă, deşi Habermas speră că poporul său va mai exista exact atât cât să poată oferi întregii lumi exemplul unei penitenţe inconsolabile. Mai mult, germanii îngăduie, fericiţi, guvernului lor să îi predea, fără referendum, superstatului UEuropean. Şi apoi mai e şi actul suprem al suicidului naţional german, care constă în a abandona centrul oraşelor şi a-l preda imigranţilor musulmani, majoritatea needucaţi şi de multe ori fanatici. Fascismul şi naţionalismul neliberal german pot fi aşadar eliminate dintr-o lovitură, eradicând poporul în chestiune.

Problema cu acest proiect de îndoctrinare democratică globală, pe lângă evidentul caracter arbitrar al permisiunii ca unii să aibă voie iar alţii să nu aibă voie să-şi manifeste sentimentele identitare, e încercarea de a lipsi de viaţă naţiunile istorice. De ce ar trebui ţările Europei de Est să fie transformate în variante locale ale actualei vieţi politice şi culturale americane? New York-ul e bun aşa cum este (pentru cei cărora le place cum este). Dar de ce ar trebui ca Bucureştiul sau Tallinul să adopte modelul de viaţă şi moravurile urbane americane, contravenind tradiţiilor şi gusturilor înrădăcinate acolo?

Reţetele de modernizare pe care le propovăduieşte Tismăneanu sunt luate din societăţile occidentale moderne târzii şi sunt bazate pe individualism şi pe extinderea continuă a “drepturilor omului”. De ce, însă, ar trebui românii să se judece pe ei înşişi după aceste standarde, cu atât mai mult cu cât trăsăturile americane pe care Tismăneanu pretinde că le preţuieşte, cum ar fi individualismul, sunt tot mai contestate în Occidentul actual? În ce măsură tendinţele cultural-politice dominante în Vest, reprezentate de multiculturalism, şi culpabilizările colective, care învinuiesc la grămadă, sunt o extensie a dreptului de a fi judecat ca individ? Drepturile individuale sunt cele privilegiate de administraţiile publice care, deseori, acţionând prin entităţi politice nedemocratice, cum ar fi UE, decid arbitrar cui dintre cei aflaţi sub controlul lor trebuie să le fie acordate şi cui să le fie retrase.

O ultimă precizare: sarcina pe care ar trebui să şi-o asume est-europenii nu este aceea de a-i imita pe germani sau de a deveni americani de mâna a doua, ci ceva mult mai practic: să concilieze două interese, specificul naţional şi cooperarea regională. Polonezii îl urmăresc pe primul dar nu şi pe al doilea atunci când profită de actualul masochism german. Popoarele baltice îşi satisfac ambele interese atunci când îşi celebrează independenţa naţională şi tradiţiile etnice dar încearcă să coexiste cu largi minorităţi etnice pe care sovieticii le-au adus în ţările lor după ce au deportat populaţiile native.

S-ar putea ca balticii să nu aibă nici o alternativă cu ursul rusesc la graniţă. S-au dovedit însă, oricum, remarcabil de toleranţi cu cei care le-au fost impuşi de opresorii lor. Şi au făcut şi tranziţia către societăţi post-comuniste, subiect în care Tismăneanu pretinde că e expert. Numai că naţiunile baltice au făcut această tranziţie sub guverne patriotice, care se bucură de sprijin popular. Mai mult decât atât, popoarele baltice par a fi mai interesate de ceea ce le-au făcut comuniştii, de exemplu, omorând milioane de compatrioţi, decât să dea lecţii de sorginte UE referitoare la fascism şi homofobie. Un asemenea comportament mi se pare însă total nesănătos, incorect politic şi de natură a bloca finanţările neoconservatoare.

Paul Gottfried

(Prezentare, traducere şi note de subsol: Mircea Platon)

[1] Teorie conform cărei întreaga istorie a Germaniei nu ar fi decât o pregătire pentru nazism. Interpretare teleologică a istoriei germane din perspectiva nazismului.

[2] FSN-ul lui Petre Roman, Traian Băsescu şi Ion Iliescu s-a rupt în două partide, unul condus de Petre Roman şi unul condus de Ion Iliescu. PD-ul lui Petre Roman, aliat la guvernare cu PNŢ-CD în 1996, a fost principalul sabotor al guvernării Ciorbea. Principalul instrument al acelei sabotări a fost Traian Băsescu, pe atunci ministru PD, acum “pleaşca” PD-L-ului şi a dreptei tismăniene. Să mai amintim doar că Petre Roman şi Ion Iliescu sunt responsabili pentru punerea pe picioare a revistei lui Corneliu Vadim Tudor, „România Mare“, creată cu scopul expres de a hăitui opoziţia democrată, mai ales PNŢ-CD. Prins între discursul extremist al lui Vadim Tudor şi cel al unor analişti politici, al ONG-urilor unei societăţi civile de centru-stânga, dominată de voci precum cea a lui Vladimir Tismăneanu, care nu încuraja reînvierea discursului tradiţional al PNŢ, nici reînvierea unei drepte româneşti, acest partid s-a dezintegrat – părea slab, şovăitor, minat de infiltrări securiste, lipsit de vigoare în apărarea ideii naţionale.

[3] “Grand Old Party”, denumire a Partidului Republican american, dominat, astăzi, ideologic de neoconservatori, care au abandonat discursul tradiţional al vechiului Partid Republican în favoarea globalizării economice, a democraţiei globale, a susţinerii “egalităţii în drepturi” etc. Până şi ideea “statului minimal” a devenit o victimă a politicii neoconservatoare, dispărând ca temă legitimă a discursului politic „republican“ neoconservator.

…dacă ai şti că România are un scriitor ale cărui cărţi ne pot reprezenta cu succes în orice colţ al lumii? Dacă ai şti că scriitorul n-a fost numai scriitor, ci şi un model de curaj şi demnitate într-o vreme în care curajul şi demnitatea existau numai pe piaţa neagră? Care, prin cărţile lui, te face să râzi, să plângi şi te învaţă să crezi în visele tale şi să lupţi pentru ele? Dar ce ai face dacă ai şti că vreme de douăzeci de ani, cei care ne-au condus n-au făcut nimic pentru memoria lui?

Pe Ion Barbu probabil că îl ştii. Nu, nu poetul, ci caricaturistul de la Dilema Veche, Academia Caţavencu şi Ziua. A participat la vreo 400 de expoziţii naţionale şi internaţionale şi a câştigat vreo 50 de premii, în fine, poţi citi mai multe în interviul de aici, de pe bookblog. Şi Barbu face, alături de o echipă de oameni inimoşi, ceva foarte rar în România – îşi respectă valorile. Citeşte apelul de mai jos, aruncă o privire pe ziarul cel nou – Nirvana Socială , dedicat acestei campanii (în a cărui redacţie se află şi doi membri ai bookblog.ro – Ana-Maria şi Silviu )!

Poţi ajuta şi tu cu o sumă, oricât de mică, poţi da mai departe sau prelua pe blogul tău! Şi urmăreşte în continuare bookblog.ro – te vom ţine la curent cu tot ce se întâmplă cu pregătirile pentru Memorialul Ion D. Sîrbu!

**

Forumul Academic Român, Fundaţia Culturală Condiţia Română, Bookblog.ro, Industriile Caricaturii Ion Barbu SRL …

O iniţiativă pentru comemorarea a 20 de ani de la dispariţia acestui ”Gargantua al totalitarismului românesc”(op.cit.), ION.D.SÎRBU

Am luat drept ghid celebra cifră a unui fals profet român pentru a face o evaluare despre cum mai trăieşte în noi această mare conştinţă, despre cum îi cinstim memoria şi cum îi perpetuăm învăţătura.
O serie de acţiuni sunt prevăzute a se desfăşura în oraşul Petrila în vara anului acestuia, având ca punct central de atracţie ”Casa Memorială Ion D. Sîrbu”, aşezământ sui generis pentru un spaţiu în care cuvântul ar trebui să zidească.

Din nefericire, acestei case i se ignoră identitatea de către oraşul natal care nu ia în calcul faptul că numele “Ion D. Sîrbu” ar putea fi brandul care i-ar da asezării paşaportul pentru cetăţenia europeană.
Casa Sîrbului, parte din fosta colonie Ferdinand, a devenit Memorială în anul 1994.

Să zicem joi. Vineri, cu aceeaşi pompă cu care a fost deschisă, s-a închis la loc.

Iată, se împlinesc azi, mâine, 15 ani de când a fost vizitată doar de arşiţă, ploi, îngheţ, dezgheţ, oaspeţi care au lăsat urme adânci, dar nu în cartea de impresii de la intrare.

Azi, cu “mândrie patriotică locală”, raportăm falimentul acesteia şi cerem ajutor factorilor interni si externi pentru a o reintegra în peisajul şi mentalul colectiv.

Ca o soluţie pentru următorii 20 de ani, pentru ca aşezământul să nu mai intre în uitarea colectiva, propunem transformarea acestuia în ”MEMORIALUL SÎRBU”, areal care ar trebui să cuprindă :

- Casa Memorială Ion D. Sîrbu” în jumătatea de casă în care a trăit scriitorul;

- Centrul de studii sîrbologice incluzând şi biblioteca Centrului, în cealaltă jumătate de casă;

- Amfiteatrul “Arca Bunei Speranţe” ca loc central al manifestărilor din 2009 şi al
spectacolelor ce vor veni ulterior inaugurării;

- Spaţiul împrejmuitor delimitat ca loc unde să-l putem găsi pe Gary la orice pas.

Drept pentru care credem că ar fi necesare următoarele lucrări urgente:

– refacerea acoperişului, a tencuielilor interioare si exterioare;

– refacerea interiorului distrus de igrasie;

– montarea unui sistem de încălzire;

– schimbarea mobilierului expoziţional.

plus construcţiile de care am făcut mai sus vorbire & scriere.

O iniţiativă a societăţii civile din Petrila (Ei, da! Există aşa ceva.) şi-a propus să strângă câteva sute, mii de semnături (locale, româneşti, europene) de adeziune la acest proiect în ideea că poate în felul acesta vom determina autorităţile locale să aloce o parte din banii necesari întreprinderii noastre.

Dacă cele scrise mai sus v-au convins, şi dacă sunteţi dispuşi să aderaţi la iniţiativa noastră, vă rugăm să semnaţi acest apel, completând şi datele care să certifice existenţa dumneavoastră.

Vă mulţumim,
şi vă aşteptăm în vara aceasta la deschiderea Memorialului Sîrbu.

Ion Barbu,

Presedintele Fundaţiei Culturale CONDIŢIA ROMÂNĂ

În numele tuturor acelora care stau la baza acestui proiect.

Date necesare:

Nume şi prenume, Adresa, CNP, CI/BI, Semnătura.

N.B.

Toţi cei care au semnat până acum apelul nostru au consimţit a dona şi o sumă care pleacă de la 1 leu până la cât au considerat ei necesar. Experimentăm în felul acesta dacă formula “Daţi un leu pentru Ateneu!” valabilă în Bucureşti poate rezona şi în Petrila. Cele întâmplate până acum ne dau speranţe pentru viitor. Mizăm pe leul dumneavoastră forte, iar de buna lui folosire vom da seama la sfârşitul iniţiativei noastre. Pentru cei pe care criza încă nu i-a lovit le sugerăm să folosească şi contul nostru pentru gestul lor mărinimos. El are următoarele coordonate:

Fundaţia Culturală CONDIŢIA ROMÂNĂ
Cont IBAN: RO26RNCB0165020178750003
BCR sucursala Petroşani

Când aud sintagma „om de cultură” mă pregătesc deja să înghit lemne discursive. La noi omul de cultură este cel care nu citeşte Platon sau Kant, Sofocle sau Thomas Mann, nu mai ştie matematică sau fizică, nu ascultă Palestrina sau Anton Bruckner, dar citeşte presa culturală naţională, din care Atlantida spiritului s-a scufundat în oceanul unei uitări originare.

Îşi da cu părerea despre epoci şi genii, despre adevăr şi rost, în intervenţii egale cu nişte firmituri în raport cu banchetul fabulos al istoriei. „Oamenii de cultură” sunt cei care se admiră sau se detestă reciproc în reviste, şi pentru care articolele sunt pretexte ale ego-ului lor, în loc că întreagă lor fiinţa să fie pretextul unei mari opere. Wittgenstein şi Kafka nu erau oameni de cultură. Spre deosebire de oamenii de cultură care îşi dispută azi rating-ul şi instituţiile, animaţi de un „drum catre centru” al voinţei de putere, iar nu al anamnezei, aceştia au fost doi marginali – vulcane invizibile prin care epicentrul spiritului si-a spovedit drama într-o lume a surzilor încrâncenati în lupta pentru putere.

Hegel a fost primul care a vorbit, dupa secolul saloanelor, despre cultura ca alienare (der sich entfremdete Geist: die Bildung). Întradevăr, spiritul este mai mult decât aceasta peliculă culturală revuistică. Dacă doar atât este cultură, atunci trebuie să aspirăm la altceva.

Un asemenea discurs este deja periculos: critica culturii evoca anti-cultura, revolta celui care se crede autentic pentru ca este necultivat. Dar nu acest fel de infra-cultura este aici vizata. Revolta pubera, a oricarui „Nietzsche pe trotineta” nu este mai putin inautentica decât „contabilitatea de concepte”. Ca sa te desparti de „cultura” trebuie sa fii avut ceva de împartit cu ea. A depăşi cultura, asa cum au făcut-o Wittgenstein sau Heiddeger, este o depaşire hegeliană, prin suprimare şi conservare simultană.

Sensul orizontal al culturii

Sensul cel mai curent al culturii, astăzi, este cel cu care operează antropologia: cultura ca totalitate simbolică obiectiv dată, ansamblu de semnificăţii în şi prin care trăiesc oamenii, sub forma unei veritabile „presiuni atmosferice” de ordin simbolic.

Cultura este astfel – extensiv – cam totul. Altfel spus: totul este cultural. Dar intensiv ea nu mai este astfel nimic, deoarece se dizolvă în social. Abia o definiţie elitară poate diferenţia cultura înaltă (rafinată, instruită, educată) de o sumă de habitus-uri inerţiale consuetudinare. Altfel spus: doar pentru că metoda impune amplificarea extensivă a termenului de descriptiv de cultură (cu diluarea intensivă corespunzatoare), nu înseamnă că trebuie să renunţăm la o definiţie normativă, axiologică şi aristocratică a ei.

Ideea de cultură s-a născut prin sensul înalt al autenticităţii şi al propriului maxim al omului. Există un sens ideal deci vertical al culturii, care este mai mult decât sensul factual şi orizontal cu care lucrează antropologia culturală, în orbirea care nu mai vrea să distingă „cultura înaltă” de orice fel de habitus cultural, ca şi cum tot ceea ce este, trebuia să fie, sau ca şi cum simplul fapt că ceva este, îl face totodată şi semnificativ.

Sensurile verticale ale culturii

Dar distingem, în plus, trei sensuri fundamental ascensionale ale culturii, ireductibile la inerţia unui simplu dat (pre-dat), ci deductibile dintr-o chemare, dintr-o vocaţie. Cultura semnifică astfel : 1. smulgerea omului din zoologie, 2. desprinderea modernului din premodern, 3. desprinderea elitei din masă. Primul sens e transcendental, al doilea este categorial, al treilea este destinal. Cultura e mai întâi o depăşire a limitaţiilor naturii, apoi o depăşire a limitaţiilor istorice şi, în forma ei ultimă, o depăşire de sine a omului însuşi.

1. Cultura ca depăşire a animalităţii noastre perene

Animalul este dat şi închis, complet determinat, lipsit de posibilitatea de a-şi da sieşi ceva. Neîmplinirea omului, ca animal neîncheiat este tocmai privilegiul lui ascensional. Noi nu am depăşit pur si simplu animalitatea – ea palpită inerţial în noi. Umanitatea noastră este mai degrabă o perpetuă sarcină. Numai omul îşi poate cultiva spiritul, îşi poate dezolta virtualităţile lui alternative. Animalul este deja actualizat, şi tocmai de aceea circumscris în limitele acestei actualizări, care nu este o auto-actualizare, ci o hetero-actualizare (el a apărut pur si simplu, dar nu şi-a apărut sieşi. Iar omul, deşi îşi apare sieşi, nu s-a apărut pe sine…). Dar puterea omului de a se autodetermina nu este infinită, pentru că omul nu este infinit.

Existenţa omului precede esenţa lui, afirmă Sartre. Natura omului, supralicitează Merleau-Ponty, este de a nu avea o natură. Amândoi duc la limita absurdului o formulare din Vernunft in der Geschichte care spunea: omul este ceea ce face el însuşi cu sine.

Aceaste formulări (transformate în embleme ale unei libertăţi utopice) sugerează dar nu precizează (supremul ideal al nongândirii). Aceste şlagare sunt ca atare ambele obscure şi vicioase, pentru că omul se poate auto-determina (însa doar în interiorul unui domeniu de variaţie), dar nu poate decide asupra posibilităţii lui de autodeterminare. Nu poate decide, dupa bunul lui plac, asupra fiinţei care îi întemeiaza tocmai libertatea.

Înainte ca noi să ne dăm prin libertate o fiinţă, nouă ne-a fost dată o fiinţă cu tot cu libertate. Nu suntem oameni pentru că suntem liberi, ci suntem liberi pentru că suntem deja oameni. Şi în realitate, omul nu şi-a dat sieşi nici existenţa şi nici esenţa.

Primo: El nu s-a născut pe sine, nu s-a tras el singur de păr din genunea nefiinţei, la lumina fiinţei. Sartre este astfel baronul Münchausen al filosofiei, iar postmodernii sunt copiii mici care îl cred prosteşte şi orbeşte.

Secundo: Omul nu poate deveni altceva decât îi este deja posibil sa devină (nu poate deveni Zeu, extraterestru, înger, sau plumb). Dar libertatea lui este libertatea realizarii propriilor lui virtualităţi.

Existența nu precede esenţa, ci măreţia existenţei este să actualizeze plenar posibilităţile esenţei înseşi. Să terminăm odată deci cu acest anarhism proiectiv care proclamând (fantasmând) mereu o libertate uriaşă dar utopică şi vidă, este incapabil de libertatea robustă, efectivă şi concretă care începe numai odată cu adevărul, şi anume cu necesitatea.

2. Cultura ca „sigiliu al universalităţii”

Sensul iacobin face din intelect tribunalul care judeca tradiţiile premoderne pentru că ele cultivă implicit minoratul heteronomiilor care asfixiază autodeterminarea. Dar „autoderminarea maselor” nu a generat un popor luminat. Din contra exista azi o „cultura de masă”, veritabil obiect al etologiei, ce prezintă comportamente gregare, nediferenţiate, şi un amalgam de superstiţii premoderne dezordonate şi sincretice.

Prin urmare, cultivarea intelectului categorial a declanşat în modernitate o profundă amnezie arhetipală. Hegel (autorul primei critici metafizice a Luminilor) vorbea despre cultura Luminilor în termeni de alienare : iluminarea, ca smulgere a intelectului din heteronomia prejudecăţilor exprima pentru Hegel unilaterala abstractizare intelectivă care pierde – tocmai de aceea – organicitatea arhetipală, fragmentând plenitudinea vieţii concrete, substanţa. O adevărată cultură este însă ridicarea la universalitatea concretă, care să nu piardă diversul în opera abstractizării. Nu conţinutul prejudecăţilor este în cauză, ci caracterul heteronom şi inert al unei posesiuni a lor care nu este totodată şi o proprietate a lor. Nu conţinutul, deci, ci poziţia spiritului faţă de acest conţinut este pusă în cauză. Deoarece o bună parte din suma „prejudecăţilor” aparţin tocmai spontaneităţii arhetipale pre-categoriale a inconştientului colectiv, participând deci la tezaurul înţelepciunii arhetipale milenare.

Altfel spus, idealul libertar al Luminilor nu implică o necesară respingere a conţinuturilor inconştiente, arhetipale, „tradiţionale”, ci poate reîntreprinde asimilarea lor, sub rezerva critică a unei aproprieri reflectate.

Când prejudecăţile devin postjudecăţi, libertatea nu mai cere lichidarea marelui lor conţinut, deoarece eşti liber în necesitatea însăşi asumată. Altfel spus, diferenţa dintre o prejudecată şi o postjudecată nu este de conţinut, ci este formală. Este acelaşi conţinut în regim nereflectat sau reflectat.

Cel ce se crede „liber de prejudecăţi” ne spune de fapt că el a gândit totul, că este în permanentă stare de veghe, că nu mai are inconştient, că el îşi percepe complet şi transparent fiinţa şi sensul. În realitate raportul la prejudecăţi este o sarcina a individuaţiei, o sarcină a vieţii: aceea de a asimila conţinuturile inconştiente unei forme amplificate a conştiintei. Doar înţeleptul sau sfântul sunt cu adevarat liberi de prejudecăţi, în nici un caz anarhiştii care „sparg” tabu-uri ale căror fundamente arhetipale le sunt complet străine, fiind atât de orbi încât să nu vadă că (în termeni jungieni) ceea ce se prezinta eului sub formă de „prejudecăţi” solidificate este tocmai Sinele transcendental obiectivat. Că ceea ce se prezintă ca exterior şi ca alteritate, este de fapt interiorul profund şi identitatea uitată.

Cât despre „oamenii de cultură”, „intelectualii”, „literaţii” etc., aceştia, eliberându-se de prejudecăţile moştenite, sucombă instantaneu prejudecăţilor dobândite. Există discursuri şi forme mentale asimilate reflex, care devin noi heteronomii subtile. A fi cu adevarat fără prejudecăţi presupune un veritabil – şi perpetuu „război invizibil”, o permanentă veghe şi scrutare interioară, pe care inclusiv autorul acestor rânduri o admiră fără să o deţina. Cred, efectiv, ca, la propriu, numai sfintii şi înteleptii sunt fără prejudecăţi.

„Cultura este o formare, şi se constituie prin forma universalităţii: astfel, omul cultivat este cel ce ştie să imprime tuturor acţiunilor sale sigiliul universalităţii – care a renuntat la particularitatea sa, care actionează dupa principii universale. Cultura este o formă de gândire. Astfel omul ştie să se reţina; el nu mai făptuieşte potrivit înclinaţiilor şi nemijlocitelor sale dorinţe, ci se reculege. Graţie acestui fapt, el recunoaşte obiectului o poziţie liberă şi se obişnuieşte cu viaţa contemplativă. Acestei obişnuinţe i se adaugă aceea de a cuprinde aspectele particulare în singularitatea lor, de a fragmenta circumstanţele, de a izola diversele aspecte, de a opera abstract, conferind însă imediat forma universalităţii fiecăruia din aceste aspecte. Omul cultivat cunoaşte diferitele aspecte ale obiectelor, ele există pentru el, iar reflexia sa le-a dat forma universalităţii. El poate, astfel lăsa să subziste aspectele lor particulare. Din contra, omul incult, oricât de bine intenţionat ar fi el, poate, cunoscând aspectul principal al unui lucru, să deformeze o duzină de altele. Salvgardând varietatea, omul cultivat acţioneaza concret; el este obişnuit să acţioneze potrivit punctelor de vedere şi scopurilor universale. Pe scurt, cultura exprimă simplul fapt că un conţinut poarta sigiliul universalităţii” .

3.Cultura ca destin

Chiar cultura zis înaltă, academică, poate fi (şi chiar este) terenul unei anchilozări mentale şi spirituale. Chiar discursul emancipator poate fi reflexul unei pasivităţi mimetice (bazarul e plin de discursuri care se pretind emancipatoare, rămâne sa alegi versiunea care-i atacă pe cei pe care nu îi suporţi).

Dar nu toţi cei ce proclamă emanciparea sunt liberi cu adevărat. Cultura trebuie să fie o cultivare a libertăţii. Simpla libertate primită, deci necâştigată, este cea mai subtilă formă de a fi rob, sclavul unui discurs emancipator. Elita nu este deci totalitatea constituită a „oamenilor de cultură”. Din contra, cu cât acestia au actele mai în regulă, ei au faptele mai puţin excepţionale…

Există oameni recenţi care au astăzi alergie la termenul de „spirit”. Acest lucru este normal, atâta vreme cât acesta le este profund străin. Pentru a întrevedea ceva din natura spiritului, spune Hegel, acesta trebuie înţeles prin opusul lui, materia. Ceea ce este greutatea pentru materie, este libertatea pentru spirit. Altfel spus, dacă materia este gravitaţie, spiritul este graţie.

Adevărata cultură este prin urmare anti-statistică, nu e un exerciţiu al majorităţilor. Cultura nu este egalitară, aici nu se votează, şi toţi cei care se înalţă prin înşelaciune, se vor prăbuşi prin adevăr.

Într-o primă instanţă, aici nu există „drepturile omului”: munca dă dreptul în cultură, iar nu simpla existenţă. Cultura este, la acest nivel, o „selecţie spirituală”, o meritocraţie în care cel mai adaptat la formele spiritului supravietuieşte, iar cei necreatori sunt îngropaţi în cripta istoriei – în nediferenţierea anonimatului, judecata spiritului adeverind care din aşa-zisele „personalităţi marcante” ce au dominat conjunctural „cultura” unei epoci au avut sau nu, cu adevarat, o identitate (sau erau simplii izotopi ai epocii – cum ar fi astăzi puzderia derridonilor). Marii creatori sunt cei care au ştiut să asculte vocea spiritului. Ei au fost emitenţi pe orizontală tocmai pentru că au fost receptivi pe verticală.

Într-o a doua instanţă, elecţiunea da ierarhia fundamentală a existenţei în spirit: unii sunt deja aleşi. Meritele lui Hegel derivă dintr-o elecţiune (=inspiraţie), meritele miilor lui de comentatori deriva, diferenţiat, numai din muncă. Deasemenea, dacă Mozart este deja un ama-deus, nu putem interzice acest lucru şi nu putem fi atât de nesăbuiţi ca şi triunghiul lui Spinoza, supărat pe Dumnezeu ca nu a fost făcut pătrat…

Nu libertatea, aşadar, ci supravieţuirea este un drept natural. Altfel spus, viaţa nu este niciodată decât o axiomă, ca bun început. Ea este întotdeauna o sarcină a spiritului, ca ducere la împlinire a simplei supravieţuiri către o viaţă plenară. Masele au dreptul să supravietuiasca, dar dreptul nu le poate da o viaţa ca atare. Libertatea se câstigă numai într-o confruntare cu limita proprie, a interiorului „propriu” cu exteriorul „impropriu” : numai sinteza lor reflectată oferă o identitate (exact cea care lipseşte deconstructivitei care pretinde că a terminat-o deja cu două milenii de istorie a spiritului, şi se menţine mândră în vidul ei bolnav de oroare de fiinţă) . Pentu că ceea ce „găsim” în noi nu este propriul nostru propriu, atâta timp cât nu e reflectat, apropriat. Este un conţinut: moştenit sau dobândit, dar în absenţă de noi înşine. Adevarata aristocraţie nu este ereditară, ci destinală. Omul statistic este vegetativ-ereditar şi nereflexiv-achizitiv. Deşi toţi sunt chemaţi, puţini sunt aleşi. Acesti aleşi, numai, formeaza aristocraţia Spiritului.

Împotriva acestor adevăruri se ridică intoxicată, meschină și încruntată Invidia, veninul care nu este altceva decât transpiraţia mediocrităţii sub forţa razelor solare ale oamenilor mari. Ea refuză să accepte că fotosinteza este singura ei salvare, şi prefera bezna în care, numai, toate sunt egale şi fără contur.

Invidia este aceea care nu suportă ceea ce este măreţ, grandios şi impunător. De aceea acestea trebuie calomniate, pentru că neantul face umbră spiritului, care nu îl lasă să rostească eu sunt. Tot ce poate nimicul să spună este : Lipsa mea de eu nu este ceea ce nu este. Ea este tocmai ce este: adica lipsă, absenţă şi vid.

Invidia este fundamentul toxicologic al acestei epoci „post-culminative”. Deoarece în locul lui Platon ea are doar un Foucault (victimă a libertăţii fără adevăr), ea spune că filosofia a murit. Deoarece în locul lui Caspar David Friederich ea are doar un pişoar, iar în locul lui Wagner ea are doar une musique concréte (opere ale libertăţii fără sens), ea spune ca arta a murit. Deoarece în locul catedralelor ea are stadioane (dopaj, dresaj şi derapaj), ea spune ca spiritul a murit.

Însă: doar „pentru valet geniul nu este un geniu” – şi asta, conform unei maxime spuse mai întâi de Hegel şi doar apoi de Goethe- nu pentru ca geniul nu este geniu, ci pentru că valetul este valet, şi priveşte ceea ce este mare în sine cu o privire meschină de valet.

Deconstrucţia nu este decât versiunea valeţilor asupra istoriei spiritului.

Scrisă de Vlad Mureșan

Sursa fotografiei : Crâmpeie de viață