Autor: Santo Cilauro, Tom Gleisner, Rob Sitch
Rating:
Editura: Vremea
Anul apariţiei: 2008
176 pagini
ISBN: 978-973-645-314-4

Falsul ghid turistic al Molvaniei, apărut pentru prima dată în Australia, are de bună seamă mai multă semnificație pentru noi decât pentru occidentali. Începând cu ”strania” familiaritate a numelui acestei țări imaginare din Europa de Est și continuând cu nenumărate alte ”coincidențe” ciudate, cititorului român nu îi rămâne decât să facă efortul de a nu se regăsi în molvanianul de varii feluri întâlnit în paginile acestei cărți.

Molvania – o țară neatinsă de binefacerile dentisticii moderne are absolut tot ce îi trebuie unui ghid serios de călătorie. Ea invită la descoperirea superbelor – în felul lor – regiuni ale aceste țări: Platorul de Vest, Marea Vale Centrală, Stepele de Est sau Alpii Molvanieni, fără a omite însă prezentarea introductivă a câtorva elemente ce trebuie știute de orice vizitator cumsecade al Molvaniei. Sunt trecute în revistă principalele orașe molvaniene, pentru fiecare dintre ele recomandându-se turiștilor locuri de dormit, de mâncat sau de văzut.

Adevărul e că grija pentru detaliu este unul dintre principalele plusuri ale umorului din această carte. De la lista prezumtivilor autori ce apare la începutul cărții (cuprinzând printre altele o expertă în istorie clasică japoneză care nu a vizitat niciodată Molvania – angajată din greșeală și un călător profesionist pentru care nu există oraș pe lume de care să nu fi fost recent dezamăgit) la lista finală de indici de la sfârșitul său (unde, spre exemplu, cuvântul abatoare trimite la ”copii, atracții pentru” iar indicele pentru gay & lesbian la cuvintele ”vânătoare” și ”tir”), nu este nimic dintr-un adevărat ghid de călătorie care să fi fost trecut cu vederea. Totul este bine condimentat cu poze ce ilustrează orice, inclusiv trikolorul molvanian, unic pentru faptul că are doar două culori, iar tradiționala stemă înfățișând secera și ciocanul a fost completată cu o mistrie, din prea marea dragoste molvaniană pentru simbolurile unității muncitorești.

Țara care se conturează din paginile Molvaniei nu putea fi decât… mereu surprinzătoare. Ne vor uimi istoria sa marcată de figura ”părintelui Molvaniei moderne”, Szlonko Busjbusj al cărui nume este atât de respectat încât a fost dat unui număr impresionant de drumuri, piețe, poduri și chiar unei boli contagioase. Vom admira geografia, cu peisajele sale contrastante, privirea trecând rapid de la colinele stâncoase, semi-aride la câmpiile stânscoase, semi-aride. Și, nu în ultimul rând, vom fi îndrăgostiți de acest popor ospitalier, care își întâmpină oaspeții cu băuturi tradiționale (a nu se bea sub niciun pretext! – ne atenționează ghidul), dar care dovedesc în același timp o mare sinceritate când e vorba de raporturi interumane, sinceritate concretizată în cuvinte greu de reprodus.

Românii care citesc despre Molvania s-ar putea simți întucâtva jigniți de glumele – câteodată destul de prostești, câteodată extrem de reușite – care se fac pe seama acestei țări la a cărei creație România, alături de vecinii săi, pare a fi contribuit substanțial. Adevărul e că o asemenea atitudine față de această carte ar denota prea mult puritanism și prea puțin simț al umorului. Ghidul Molvaniei nu are nimic răuvoitor, iar țara imaginară e doar pretextul unei glume bune.

Scrisă de Ioana Păsculeţ

Autor: Vasile Răducă
Rating:
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2006
205 pagini
ISBN: 973-50-1444-0

Nicio carte nu prinde mai repede astăzi la public decât cele de tipul 10 pași simpli să… Să ce? Orice, de la reparat chiuvete la învățat sanscrita într-o săptămână. Dacă se poate, să fie și pentru to(n)ți. Obsesia modernă pentru simplism și accesibilitate întinde câteodată aceste cărți – de altfel drăguțe atunci când se limitează la domenii modeste – dincolo de limita de suportabilitate a unui intelect decent. În acest context, este potrivit un ghid către creștinism?

Citind – inițial cu reticență – cartea părintelui Răducă am ajuns la concluzia că totuși se poate. Ghidul creștinului ortodox de azi reușește să fie o carte simplă, fără a fi simplistă, prezentând elemente de bază pe care niciun creștin ortodox nu ar trebui să le ignore, chiar dacă nu își dorește să ajungă un mare teolog. Simplu spus, este numai bună pentru cei care, din motiv de zăpăceală tinerească, nu s-au împăcat prea bine cu ora de religie.

Cartea este structurată pe mai multe capitole, acoperind probleme generale legate de Biserică și de relația dintre aceasta și credincioși. Sunt explicate ierarhia bisericească, semnificația icoanelor și a obiectelor de cult, principalele sărbători, ritualuri, dar și viziuni ale Bisericii Ortodoxe asupra unor chestiuni de actualitate. Experiența de preot a autorului, dar și erudiția sa teologică, îl ajută să identifice punctele mai obscure, mai vulnerabile sau pe cele care se pretează la erori, insistând asupra lor.

Două sunt pericolele care ar fi putut amenința această carte. Pe de o parte, o prea mare intransingență ce ar fi dus la o lucrare dură, făcând din ea mai puțin un ghid cât o condamnare a lipsurilor din viața creștinului de azi. La polul opus, o atitudine prea laxă, de tipul celor care, din ce în ce mai des, pretind a împăca Biserica cu ”evoluția” și ”adevărurile” științei moderne. Vasile Răducă se ferește de ambele atitudini – una prea puțin productivă și cealaltă profund greșită – reușind să cuprindă în cartea sa lămuriri pe înțelesul tuturor, care însă nu fac rabat de la ideile propovăduite de secole de către creștinismul răsăritean. Interdicțiile legate de libertinajul sexual, de homosexualitate, de procrearea artificială sau de avort nu sunt produse cu termen de expirare, și rămân în ființă oricât de mult (și de greșit) s-ar vorbi despre ele în talk-show-uri.

Ca puncte slabe ale cărții s-ar putea enumera mai ales o lipsă de deschidere – întâlnită de altfel la marea majoritate a autorilor ortodocși – față de alte religii. Cu toate că autorul se ferește să se refere prea mult la religii necreștine, probabil pentru a menaja anumite sensibilități, când totuși o face nu se sfiește să vorbească, de pildă, despre credința în reîncarnare a religiilor extrem-orientale. Greşeala nu este, din fericire, repetată când vine vorba despre creştinism, părintele Răducă observând cu justeţe atât valabilitatea religiei catolice cât şi caracterul eretic al diverselor culte protestante sau neoprotestante.

Concluzionând, pot spune că Ghidul creștinului ortodox de azi este o carte utilă, scrisă într-un stil cald, duhovnicesc. Chiar dacă cei mai cunoscători intr-ale teologiei nu ar găsi, probabil, nimic nou în ea, cred că ar fi folositoare multor ortodocși acuzați – prea adesea – de superficialitate și neînțelegere a propriei credințe.

Scrisă de Ioana Păsculeţ

Autor: Paul Morand
Rating:

Aproape imediat după apariția cărții lui Paul Morand, aceasta era aspru criticată de către Izabella Sadoveanu în paginile Adevărului literar și artistic. Cu destulă maliție, dar și suficient patetism, recenzenta remarca: Tragedia acestui popor, care s-a străduit 2000 de ani ca să capete dreptul la viață, nu are simpatia, nici nu deșteaptă interesul diplomatului subțire, salonardului ”a la page” din vremea noastră. Ce importă în ochii rafinatului apusean, un popor primitiv care nu servește decât drept cultură de experiență pentru germenele bizantin timp de atâtea secole? Cred, din contră, că nici o altă acuzație nu i-ar putea face o mai mare nedreptate diplomatului francez: citită sincer, cartea sa surprinde extraordinar o anumită parte a trăirii românești. Acea parte care ne individualizează în această zonă a Europei, făcând din România o țară aflată cu adevărat ”la Porțile Orientului”. Locație cu bunele și relele sale…

Cartea lui Paul Morand este construită cinematografic. Ea începe cu o panoramă istorică asupra României în general, iar pe măsură ce scrierea înaintează ea este centrată din ce în ce mai mult asupra Bucureștilor. Bineînțeles, partea istorică nu are caracter ”științific”: este doar un breviar al istoriei noastre, redus la maximum și scris cu detașare și talent. Este, în fond, ceea ce trebuie să fie: o introducere pe placul oricărui străin care ar citi rândurile acestei cărți.

Imaginea Bucureștiului se construiește încet, din fărâme de viață. Mahalaua, cu bodegile sale: La chifteaua furioasă, La trei ochi sub plapumă sau La Leul și Cârnatul. Dâmbovița, care prin mirosul și culoarea sa pare a nu dezminți celebrele versuri: Dâmbovița, apă dulce/Cin’te bea nu se mai duce, deşi probabil că în alt sens decât cel iniţial. Lipscanii total lipsiţi de gust, unde locul negustorilor din Leipzig a fost luat de mult de prăvălii ieftine, iar mătasurile din Canton au cedat locul mai prozaicei mătase artificiale. Capșa, unde întreg Bucureștiul se regăsește în jurul prânzului spre a face politică sau a dezbate secrete cunoscute deja de toată lumea. Șoseaua Kisselef, datorată ”singurului cadou frumos” pe care ni l-a făcut vreodată Rusia: contele Pavel Kisselef.

Dar dincolo de locuri sunt oamenii. Cei celebri, implicați în marea lor majoritate în politică, căci ”românii sunt realiști și polemici. Ei sunt chiar minunat de înzestrați pentru polemică. Simțul comic, verva, spiritul mușcător, rapiditatea, bunul lor simț cinic îi fac de temut. Nu e ușor să faci figură onorabilă într-o discuția între români.” Dar și anonimii. Bucătarul Ghiță, stabilind itinerariul gastronomic al Bucureștiului. Tinerii cuceritori trăind cu aviditate nopțile. Excentricii bântuiți de manii care de care mai originale. Burlacii bătrâni, ”indiscreția în persoană”, cărora e suficient să le spui că ai uitat la cine vei cina diseară pentru ca să-ți amintească ei… în cor. Și, nu în ultimul rând, musafirii, căci ”trei sferturi dintre orientali sunt musafiri și cinează la mesele deschise oricui de către ultimul sfert”.

La București intimitatea occidentală își pierde sensul, căci, așa cum este avertizat Paul Morand, ”Bucureștiul este o mare familie: toată lumea se cunoaște. A treia oară când veți fi văzut că intrați într-o cafenea, chelnerul o să vă spună pe nume… iar dacă sunteți în provincie, pe numele mic și chiar folosind diminutivul. Toată sala va striga când o să vă vadă: Ah! Iată-l pe Paulică!” Și tot aici, nimeni nu se grăbește. ”Nimic nu este mai puțin urgent decât imediat-ul românesc”. În ciuda tuturor, Bucureștiul rămâne însă un oraș demn (dar și greu!) de cunoscut.

Revenind la cele spuse la început, este poate locul să ne întrebăm: a scris Paul Morand doar despre o Românie superficială? Sau a încercat să scrie despre România profundă, pe care nu a avut însă putința de a o înțelege? Răspunsul nu trebuie căutat mai departe de titlul cărții sale: Paul Morand nu a scris despre România, ci despre București. Despre acea ipostază a țării noastre pe care o semnifica – și poate încă o mai semnifică – marele oraș. Scriitorul francez nu a avut pretenția de a epuiza ”problema” acestei țări sau a acestui popor. Și asta cu atât mai mult cu cât din unele rânduri ale cărții sale, cum ar fi cele despre arta țărănească, putem vedea că el presimte existența a ceva mult mai profund, dincolo de aglomerația orașului. Ceva de care poate nu s-a simțit pregătit să se apropie.

Scrisă de Ioana Păsculeţ

Autor: Nae Ionescu
Rating:

Roza vânturilor este singura carte, dacă nu scrisă de Nae Ionescu – căci reprezintă o culegere de articole apărute cu alte ocazii, măcar singura carte cu numele său pe copertă a cărei apariție a fost, am putea spune, ”acceptată” de către Profesor. Restul tipăriturilor care îl au ca autor s-au născut din cursurile sale litografiate, adunate la un loc prin efortul foștilor săi studenți, după moartea lui Nae .

În mod cert, Nae Ionescu avea ce să publice. De unde, atunci, acest refuz de a o face? Mircea Eliade , în postfața Rozei vânturilor , găsește două motive principale: în primul rând, concepția socratică pe care Profesorul o avea despre filozofie – aceasta fiind imposibil de înțeles pentru cel care nu a văzut-o cum se naște. Am putea adăuga că este o concepție mai mult decât socratică, cum tind să o catalogheze toți – este o idee profund tradițională, conform căreia orice cunoștiință adevărată nu se poate transmite decât prin viu grai. În al doilea rând, refuzul de a publica se bazează și pe ideea că operele sale, o dată tipărite, ar putea da impresia că el a creat un ”sistem”. Și vai de cel care crează un sistem filozofic, avertiza adesea Profesorul, căci el devine un ”mort viu”, incapabil să mai gândească în afara acelui sistem. Incapabil, deci, să mai gândească.

Ne-am putea întreba care este, în definitiv, valoarea unei culegeri de articole gazetărești despre evenimente care au avut loc acum mai bine de 70 de ani. Dacă aceste articole ar fi scrise în stilul pe care îl numim azi jurnalistic, stil total ancorat în actualitate și lipsit de orice ar putea trece dincolo de aceasta, în care singura calitate a știrii – într-un secol al vitezei – este să vină repede, este adevărat că ele ar fi irelevante. Dar nu acesta este stilul lui Nae . ”Gazetar în filozofie și filozof în gazetărie”, cum plastic îl caracteriza același Mircea Eliade, el știe că ceea ce dă valoare faptului cotidian este ceva ascuns în spatele lui, ferit de orice demonetizare. Iată de ce articolele de gazetă cuprinse în Roza vânturilor pot fi simțite azi ca fiind acut de actuale.

Articolele din această carte sunt grupate, în funcție de subiectul lor, în patru capitole: cronica ortodoxă, politică externă, cultură politică și foiletoane. Tonul variază de la grav la sarcastic dar, ceea ce le unește cu adevărat este logica imbatabilă a argumentării, logică la care nu se renunță nici măcar în focul evenimentelor sau al unei dispute. Pe scurt, Nae Ionescu crează un veritabil standard ziaristic.

Roza vânturilor este, în același timp, o raritate printre cărțile apărute în România, fiind o ediție anastatică. Acest lucru înseamnă că se reproduce în detaliu ediția apărută în perioada interbelică, fără a fi schimbată nici măcar la nivel ortografic. Ceea ce nu poate decât să sporească plăcerea lecturii.

”Eu scriu ca un băcan” spunea cândva Profesorul, ca răspuns la critica celor care nu îl vedeau ca fiind suficient de ”științific”, adică suficient de încărcat de erudiție inutilă. Departe de a fi doar o butadă, vorbele sale capătă sens pentru cel ce se oprește asupra acestei culegeri în care simplitatea și claritatea gândirii amintesc prea puțin de un doct profesor universitar.

Scrisă de Ioana Păsculeţ

Universul concentraţionar românesc în literatura memorialistică

Istoriografia română de astăzi se află pusă în faţa unei probleme capitale: aceea de a rescrie istoria regimului comunist “aşa cum a fost”, problemă deopotrivă ştiinţifică şi morală. Falsificării până la absurd a realităţii, pe care comunismul a urmărit-o cu eforturi demne de o cauză mai bună, parcă pentru a se conforma maximei anecdotice “dacă realitatea nu corespune, schimbăm realitatea”, trebuie să i se opună acum cercetarea sinceră a acestei perioade.

Mitologia comunistă, prezentă până şi în cele mai mici amănunte ale vieţii cotidiene, se impune a fi, ca să folosim un termen drag regimului, “demascată”, iar adevărul istoric să îi ia locul. Unul dintre izvoarele istorice spectaculoase, care pot servi în cel mai înalt grad cercetării unei anumite perioade istorice, este literatura memorialistică. Ne vom opri asupra scrierilor care prezintă universul concentraţionar, poate cel mai terifiant produs al acestei perioade.

Veritabila “explozie” pe care editarea acestor memorii a cunoscut-o după 1989 nu face decât să uşureze munca istoricului, fiind un loc comun faptul că o informaţie este cu atât mai credibilă cu cât este atestată in mai multe surse.

Pe de altă parte, acest tip de document este departe de a fi unul obiectiv. În primul rând, unele dintre memorii se apropie foarte mult de literatură, cedând o parte din adevăr , sau măcar din claritate, în favoarea impresiei artistice. O bună ilustrare a acestei afirmaţii este cartea lui Paul Goma, Gherla. Dar, chiar şi acolo unde se doreşte o prezentare cât mai aproape de adevăr a experienţelor, textul nu poate scăpa influenţelor subiective, memoriile fiind prin excelenţă documente ce se construiesc în jurul autorului lor.

Dacă acestă lipsă a obiectivităţii poate fi o piedică in calea cercetării istorice, ea este în acelaşi timp un ajutor în creionarea ideilor, mentalităţilor, stilului specific unei anumite perioade, realităţi subiective care interesează azi in egală măsură cu cele obiective, doar astfel putându-se realiza dezideratul unei istorii complete.

În continuare ne vom concentra asupra acestui tip de discurs memorialistic, urmărind prezentarea închisorii ca spaţiu, a torţionarului ca figură demiurgică caracteristică acestui spaţiu si a celorlalţi deţinuţi ca “tipuri umane”.

Închisoarea ca spaţiu de opresiune şi supravieţiuire

Coordonată esenţială a existenţei umane, spaţiul, aşa cum apare el în literatura memorialistică a anilor de detenţie, capătă noi valenţe. Închisoarea se caracterizează tocmai prin limitarea spaţiului de desfăşurare a vieţii unui om, dublă limitare, în acelaşi timp fizică şi psihologică. Dar dacă ne-am putea aştepta ca toate relatările să privească acest spaţiu limitat ca pe un adevărat “iad”, ca pe un loc al opresiunii, descoperim surprinşi că închisoarea este un topos guvernat de legi specifice care, odată învăţate, asigură supravieţuirea. Iar dacă viaţa fizică nu poate fi dusă decât la limita subzistenţei, cea psihica este adesea spectaculoasă, construindu-se diferit, în funcţie de individ, penitenciarul devenind “închiderea ce deschide” la care se referea Noica.

Intrarea în închisoare este precedată cel mai adesea de preambulul arestului şi al anchetei. Este pasul decisiv al pătrunderii în acest spaţiu, primul contact cu lumea sordidă de dincolo de gratii. De la cei întâlniţi aici, viitorii deţinuţi află primele reguli ce guvernează noua lor lume. Acestea ar putea fi împărţite în două categorii: întâi şi întâi există regulile aparatului de opresiune, a căror respectare este controlată cu conştiinciozitate de către gardieni. A dormi cu faţa în sus, a te trezi şi a te culca la comandă, a nu deţine obiecte interzise (iar lista acestora este definită negativ, prin precizarea celor câteva obiecte pe care un deţinut are dreptul să le aibă: în esenţă, hainele de pe el şi, eventual, o gamelă), aceste reguli oficiale dau măsura “sufocării” libertăţii, a individualităţii prin suprareglementare. A doua categorie de reguli sunt cele ce trebuie respectate în relaţiile interumane, fie cu deţinuţii, fie cu personalul penitenciarului. Cod etic impresionant şi complicat, ce se desprinde din paginile tuturor lucrărilor dedicate universului concentraţionar.

Aceasta este peste tot la fel, fie că pentru unii îşi trage seva din perceptele creştine, iar pentru alţii este o morală “desacralizată”, imperativă însă în egală măsură. Ceea ce învaţă deţinuţii în primele lor zile nu sunt regulile respective, căci ele vin din interiorul fiecăruia, ci regulile mai prozaice ale supravieţuirii: cum trebuie dozată mâncarea pe parcursul zilei, cum poţi păstra unele obiecte, in ciuda faptului că sunt interzise, cum se poate comunica cu alţi deţinuţi prin intermediul limbajului morse, etc.

În ciuda condiţiilor, supravieţuirea în închisoare nu este una la scară subumană. Pentru unii acest spaţiu poate deschide calea spre mântuire (cel mai cunoscut exemplu fiind cel al lui Nicolae Steinhardt), poate fi un drum iniţiatic obligatoriu către cunoaşterea de sine şi înţelegerea lumii. Pentru marea majoritate rămâne un spaţiu ostil, însă nu lipsit de revelaţii şi, am îndrăzni să spunem, nici de fericire. În fine, ezistă o a treia categorie, a celor ce au “clacat”, pentru care închisoarea înseamnă moarte, adeseori fzică dar – întotdeauna şi mai ales – morală. Aceştia sunt celebrii turnători, de care orice deţinut ştie că trebuie să se ferească, colaboratori ai oficialităţilor penitenciare, indivizi poate nici mai buni, nici mai răi decât alţii, dar care au suferit din plin dezumanizarea în acest spaţiu ostil, căruia nu au avut forţa psihică pentru a-i rezista.

Din unele memorii, exemplificativ fiind cazul monumentalei cărţi a lui Ion Ioanid, Închisoarea noastra cea de toate zilele, se desprinde în mod aproape obsesiv dorinţa de a supravieţui, de a rezista, de a nu face jocul unui regim ce îţi doreşte moartea. Toată inteligenţa, toate metodele imaginabile sunt puse în slujba acestui scop, singurul lucru respectat rămânând codul etic despre care am vorbit şi peste care autorul nu este dispus să treacă, indiferent de miză.

Majoritatea scrierilor memorialistice narează un întreg periplu prin închisorile comuniste. Jilava, Gherla, Piteşti, Cavnic, coloniile de muncă de la Dunăre, alcătuiesc o geografie terifiantă a locurilor de detenţie, reţea întinsă pe întreg teritoriul ţării, amintind de celebrul “arhipelag” al lui Soljeniţîn. Geografic diferite, închisorile sunt psihologic aceleaşi, ceea ce oferă unitatea reţelei. Arhipelagul este o construcţie mentală, exprimă la modul cel mai larg posibil spaţiul închisorilor.

Ar mai merita poate distins între închisorile propriu-zise şi coloniile de muncă. Singura diferenţă constă în metoda de exterminare practicată: dacă în închisori se urmăreşte tocmai exterminarea printr-o claustrare dusă la absurd, printr-o interdicţie absolută de a lua contact cu lumea din afara penitenciarului, în colonii exterminarea se va face prin muncă şi brutalităţi incredibile. Una dintre aceste colonii va rămâne în memoria colectivă a poporului român sub un nume pe cât de simplu, pe atăt de terifiant: “la canal”. Ar fi poate interesant de analizat discrepanţa între ceea ce a însemnat Canalul Dunăre-Marea Neagră în ideologia oficială a epocii: simbol al progresului şi al unui mare destin al României, şi ce a însemnat el în conştiinţa majorităţii: cel mai teribil loc de opresiune.

Torţionarul

Figură demiurgică a acestui spaţiu, guvernatorul său de facto, torţionarul ocupă un loc important în memorialistica analizată. El capătă mai degrabă o funcţie simbolică, ajunge să întruchipeze în ochii deţinuţilor însuşi regimul comunist, cu toate racilele sale. Lucru absolut normal dacă ne gândim că, pentru cei închişi, este singura manifestare palpabilă a unui regim opresiv.

Principalii torţionari rămân gardienii şi anchetatorii, chiar dacă, câteodată, acestă funcţie este preluată spontan şi de alţi membrii ai administraţiei închisorii. Ar merita amintiţi medicii din penitenciare, dintre care unii, incălcând orice lex artis sau jurământ, devin mai încrâncenaţi decât gardienii în torturarea deţinuţilor.

Cu toate acestea, va exista şi minoritatea de gardieni, medici, anchetatori “cu faţă umană”, care îi vor sprijini după puterile lor pe cei închişi. Mulţi dintre aceştia îşi fac pur şi simplu meseria, dar lipsa cruzimii este suficientă să îi transforme în figuri luminoase în operele celor ce au trecut prin acel iad.

Prima întâlnire cu torţionarul are loc, de regulă, imediat după arestare, înainte de a se ajunge în închisoarea propriu-zisă. Ancheta reprezintă principalul moment al torturii, când se încearcă obţinerea de informaţii de la arestat pentru a se porni procesul. Ea se desfăşoară gradual, de la vorbe bune la ameninţări şi, în final, pentru cei reticenţi în a se recunoaşte “duşmani ai poporului” şi a contribui la incriminarea altora, se ajunge la torturi dintre cele mai elaborate. Anchetatorul este un lucrător al Securităţii şi, spre deosebire de gardian, cel mai adesea un om absolut normal. Portretul său fizic şi moral nu are nimic deosebit. Destul de rar apare ca prototip al lichelei: pare mai curând un lucrător conştiincios, amoral, plătit pentru a realiza o anchetă şi care se achită de acestă slujbă cât mai bine posibil. Anchetatorul “bun” este un personaj înşelător, aparenta sa amabilitate fiind destinată, în fond, tot necesităţii obţinerii de mărturisiri incriminatorii.

O galerie mai largă şi adesea pitorească prin absurdul său o oferă portretele gardienilor. Adunaţi din straturile cele mai joase ale societăţii, gardienii sunt adesea complexaţi de inferioritatea intelectuală şi morală pe care o resimt în faţa deţinuţilor. Sintagma “intelectual”, folosită în mod peiorativ de gardieni la tot pasul, demonstrează frustrarea lor, dar oferă şi o explicaţie psihologică pentru cruzimea de care dau dovadă.

Portretul fizic al gardianului frizează grotescul, aflându-se în deplin acord cu portretul său moral, dar şi cu modul său de comportament. Tip al parvenitului, gardianul este cel căruia regimul comunist i-a deschis calea spre un viitor mai bun şi este decis să facă tot ce îi va sta în putinţă pentru a se achita de sarcinile sale. Apare aici excesul de zel la care se referea Steinhardt atunci când considera că multe din cruzimile închisorii ar fi putut fi evitate dacă personalul penitenciarului s-ar fi mulţumit să-şi facă pur şi simplu treaba.

Creatură a regimului comunist, gardianul este şi un admirator al acestuia, al unui regim care i-a permis să se ridice deasupra celor care îi alimentează mereu frustrările prin inteligenţa lor. Total needucat, incapabil să înţeleagă ce se întâmplă în jurul lui, gardianul este adesea doar o unealtă a represiunii, dresată să servească fără crâcnire comunismul şi căruia i se dă permanent impresia de importanţă, de rol crucial al meseriei sale pentru supravieţuirea “democraţiei”. Aceasta nu exclude însă tipul de gardian lipsit de scrupule, care înţelege prea bine ce se vrea de la el şi care va fi răsplata, călcând (la propriu) peste cadavre în dorinţa sa de ascensiune socială.

Deţinuţii

Să ne oprim acum asupra deţinuţilor şi a tipologiei lor, căci ei sunt, în fond, protagoniştii acestor memorii, subiect asupra căruia acţionează întreg sistemul imaginat de comunişti.

Autorii memoriilor vor încerca, de cele mai multe ori, să surprindă cât mai multe portrete de deţinuţi, într-o luptă declarată împotriva “uitării” care îi ameninţă pe cei morţi în “arhipelag”. Edificatoare în acest sens sunt lungile liste pe care Ioanid, urmând modelul lui Soljeniţîn, le face la sfârşitul lucrării sale, cuprinzând numele tuturor celor pe care şi-i aminteşte din anii închisorii.

O primă tipologie a deţinuţilor poate avea drept criteriu de distincţie apartenenţa socială a acestora. Mulţi sunt intelectuali, închişi fie pentru ideile exprimate, fie pentru potenţialul pericol pe care îl reprezintă pentru regim. Găsim aici nume mari, printre care Mircea Vulcănescu, Gheorge Brătianu, Radu Gyr, Constantin Gane, Petre Ţuţea, Nicolae Steinhardt şi mulţi alţii. Unii dintre ei, precum Vulcănescu, vor muri în detenţie, iar alţii vor fi într-un final eliberaţi, consituind nume mari ale culturii româneşti de azi. Ei se individualizează ca grup prin preocuparea lor permanentă pentru cultură, mai ales în închisorile unde nu sunt scoşi la muncă. Adevărate cercuri de intelectuali poartă dezbateri pe diferite teme, împărtăşind fiecare din cunoştiinţele proprii, ca un mod de a “trece” timpul dar, mai ales, ca o modalitate de a rămâne ceea ce sunt. Aceste discuţii culturale sunt amintite, mai mult sau mai puţin amănunţit, în covârşitoarea majoritate a lucrărilor memorialistice, reprezentând o constantă a vieţii în penitenciar.

Un alt grup numeros este format din ţărani, mulţi dintre ei întemniţaţi pe motiv de a fi fost “chiaburi”, termen inventat de comunişti pentru a justifica represiunea din lumea satelor. Alţii, fără să fi avut mult pământ, sunt închişi pentru că au încercat să-l apere rezistând colectivizării. În închisoare, aceşti ţărani reprezintă un grup de o înaltă ţinută morală, adevărate modele de abnegaţie. Îşi conştientizează fără patimă inferioritatea culturală în faţa intelectualilor, cărora nu le poartă pică, ba chiar îi privesc cu respect şi sunt gata să-i ajute. Cu toate că sunt obişnuiţi cu condiţii mai grele de viaţă decât orăşenii, ţăranii suferă, poate, mai mult, mai ales de “dorul” satului din care provin, al vieţii simple duse acolo, dar şi de grija celor lăsaţi acasă fără ajutor. Aceşti oameni simpli vor reuşi să atragă admiraţia necondiţionată a tuturor autorilor ce se exprimă în diverse memorii.

O altă posibilă împărţire a deţinuţilor s-ar putea face în funcţie de sex. Marea majoritate a operelor memorialistice apărute postdecembrist sunt, insă, scrise de către bărbaţi şi prezintă închisorile în care erau închişi aceştia (oricum, numeric vorbind, bărbaţii sunt cei care au căzut victimă cu predilecţie regimului). Printre rarele opere scrise de femei se numără cea a lui Nicole Valery-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare, care a făcut şi subiectul unei ecranizări omonime. De aici transpar condiţiile din penitenciarele speciale pentru femei, ce nu par a fi mult diferite de cele din penitenciarele pentru bărbaţi. Unica deosebire este una psihologică, a modului în care este trăită închisoarea.

Bătrânii şi tinerii reprezintă alte categorii din penitenciare. În general, bătrânii au fost închişi datorită trecutului lor, iar tinerii datorită rezistenţei pe care o opun regimului. Afirmaţia nu trebuie însa generalizată, existând numeroase excepţii.

Între cele două categorii nu există, de asemenea, mari diferenţe. Cu toate acestea, modul de a se raporta la închisoare este oarecum distinct. Bătrânii sunt cei care conştientizează că şansele de a-şi ispăşi pedeapsa şi de a fi eliberaţi sunt mai mici, de aici rezultând o rezistenţă mai puţin dârză decât a tinerilor care speră în eliberare. Iarăşi, printre bătrâni se numără mai mulţi bolnavi, adesea într-o stare jalnică şi cărora nu li se acordă mai niciodată îngrijirile adecvate, devenind astfel o categorie mai expusă suferinţei.

Rolul educativ, de formare a unei viziuni despre viaţă, pe care îl are închisoare este invers proporţional cu vârsta. Astfel, tinerii sunt mai maleabili, mai deschişi în a se adapta, mai dornici să culeagă multitudinea de informaţii pe care alţi deţinuţi le pot oferi. Mulţi dintre ei ispăşesc “păcatele” altora, ale familiei, numele pe care îl poartă reprezentând motivul pentru care se află în închisoare.

În fine, o ultimă împărţire a deţinuţilor ar trebui să aibă la bază criteriul apartenenţei politice. Aceasta este valabilă doar pentru deţinuţii ce au fost închişi pentru un motiv având legătură tocmai cu apartenenţa respectivă.

Cele două mari partide politice ale perioadei imediat premergătoare instalării regimului comunist, liberalii şi ţărăniştii, sunt reprezentate din plin în închisoare, dar nu formeză, totuşi, grupuri aparte de deţinuţi. Cu toate acestea, printre victimele penitenciarelor merită amintiţi cei doi corifei ai ţărănismului, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, ambii morţi în închisoare.

Un grup distinct formeză, însă, susţinătorii Mişcării Legionare. Uniţi prin legături strânse, printr-o ideologie ce depăşeşte graniţele politicului trecând spre misticism, legionarii se manifestă ca un grup extrem de coeziv. Într-o oarecare măsură, aceasta se datorează şi autorităţilor, care au decis ca legionarii să fie încarceraţi, pe cât posibil, în aceleaşi închisori. Cvasi-totalitatea autorilor de memorii, chiar dacă ei înşişi departe de ideologia legionară, manifestă o admiraţie nedisimulată pentru grupurile de legionari întâlniţi în închisoare, destul de puţin comunicativi cu cei ce nu aparţin partidului lor, dar ghidaţi de principii profund creştine şi gata oricând să îi ajute pe ceilalţi.

Ar mai merita atenţia, poate, grupul mai restrâns de susţinători ai însuşi Partidului Comunist, victime în marea lor majoritate ale jocurilor de culise din acest partid şi aruncaţi tocmai de aceea în temniţe.

Există şi grupuri confesionale. Astfel, dacă marea majoritate este ortodoxă, se evidenţiază, totuşi, un grup al greco-catolicilor, ce au încercat să reziste distrugerii religiei lor, dar şi diverse secte, cum ar fi Martorii lui Iehova, ce încearcă să-şi facă prozeliţi în penitenciare.

De bună seamă că universul concentraţionar depăşeşte cu mult graniţele a ceea ce am prezentat aici. Miile de poveşti, miile de destine, merită fiecare în parte atenţia oricui ar dori să înţeleagă ce au reprezentat cei 50 de ani de comunism şi, în primul rând, modalitatea în care acest regim a reuşit distrugerea elitelor ce i s-au împotrivit. Fiind vorba de o istorie atât de recentă, fără îndoială, cunoaşterea ei ne va ajuta mai bine în înţelegerea prezentului.

Această lucrare preia informaţii din următoarele opere memorialistice:

1. Corpas, Iosif “Secvenţe din fostele închisori politice”, Bucureşti, editura Humanitas, 2003
2. Goma, Paul “Gherla”, Bucureşti, editura Humanitas, 1990
3. Ioanid, Ion “Închisoarea noastră cea de toate zilele”, Bucureşti, editura Albatros, 1991
4. Jela, Doina “Drumul Damascului”, Bucureşti, editura Humanitas, 2002
5. Pantazi, Ion “Am trecut prin iad”, volumul I, Cluj-Napoca, editura Dacia, 2003
6. Pavlovici, Florin Constantin “Tortura pe înţelesul tuturor”, Chişinău, editura Cartier, 2001
7. Soljeniţîn, Alexandr “Arhipelagul Gulag”, Bucureşti, editura Univers, 1997
8. Steinhardt, Nicolae “Jurnalul fericirii”, Cluj-Napoca, editura Dacia, 2002
9. Valery-Grossu, Nicole “Binecuvântată fii, închisoare”, Bucureşti, editura Univers, 2002

Scrisă de Ioana Păsculeţ

Autor: Lelia Zamani
Editura: Vremea
Rating:

Dacă satul este prin excelență un loc înțesat de basme și mituri, ne-am obișnuit să credem despre oraș că el nu este decât un mare ”anonim”, la fel ca locuitorii săi ce trec grăbiți pe stradă. Uităm, totuși, că și orașul are poveștile lui, bine ascunse de banalitatea construcțiilor și străzilor impersonale. Nu este vorba, bineînțeles, de a întâlni în orașul modern prea-plinul de semnificații al basmului spus la șezătoare, dar asta nu înseamnă că – dacă vom căuta – nu vom găsi și aici ”amintiri” pline de farmec.

Cartea Leliei Zamani încearcă să dezgroape câteva dintre poveștile Bucureștilor de demult. Fiecare capitol al acestei cărți pare să se fi născut din întrebarea ”ce a fost aici mai înainte?”, întrebare căreia autoarea îi caută răspunsul prin arhive, reușind astfel să ”dezgroape” poveștile uitate ale celor ce au trăit cândva în București.

Cine mai știe cum arăta Șoseaua Kisseleff atunci când toată lumea bună a Bucureștiului obișnuia să își petreacă o parte din zi acolo? Cine s-ar fi gândit că în locul monstruosului Palat al Telefoanelor era, cândva, Casa Otetelișanu, transformată mai apoi într-o prea boemă terasă de unde scriitorul Emil Gârleanu trimitea, în stânga și în dreapta, scrisori prin care cerea bani amicilor? Ce erau acei ”Moși” de unde își trage numele o foarte cunoscută arteră bucureșteană? De unde își avea sinistra faimă cartierul cunoscut sub numele de Crucea de Piatră?

Dacă o parte a acestor povești sunt cu adevărat citadine, o altă parte se leagă mai mult de timpurile când orașul era, așa cum foarte bine a fost descris, un mic Paris înconjurat de un mare sat. Tămăduitorii găsiți la fiecare colț de stradă, teama de revărsările Dâmboviței sau tradițiile Crăciunului amintesc mai mult de o lume rurală și arhaică decât de marele centru urban care se dorea a fi Bucureștiul. Din păcate, mahalalele au fost treptat învinse și uniformizate, răpind orașului ceea ce mai putea avea pretenția unei legături cu originea, dând sensul propriu al cuvântului mahala pentru odiosul său sens figurat.

Chiar dacă este extrem de reușită prin subiectul ales, Oameni și locuri din vechiul București are minusurile sale. Potențialitatea poveștilor este câteodată distrusă de tonul oarecum sec pe care sunt spuse, amintind de o cronologie didactică, iar referințele istorice și tehnice tind să îngroape explicațiile mai calde pe care le oferă autoarea. Cu toate acestea, nu se poate spune că lucrarea nu rămâne o lectură plăcută, măcar pentru informațiile sale bogate și inedite.

De ce avem nevoie de această carte? Pentru că, oricât de modern ar fi spațiul în care trăim, este păcat să îl lăsăm steril. Pentru că oricât de grăbiți am fi, simțim câteodată nevoia să ridicăm privirea către un loc și să îl individualizăm, imaginându-ne cum era înainte. Pentru că din când în când e bine să fim puțin paseiști. Și mai ales pentru că, oricât de orășeni am fi noi, avem nevoie încă de povești.

Scrisă de Ioana Păsculeţ

Autor: Mircea Tămaș
Rating:

Mânia zeilor se înscrie în sfera deja clasică a cărților ce au ca subiect critica modernității de pe poziții tradiționale, alături de Criza lumii moderne a lui René Guénon și Revoltă împotriva lumii moderne a lui Julius Evola. Pornind de la ideea unei lumi atât de decăzute încât mânia zeilor nu mai poate aștepta mult timp până să se abată asupra ei, Mircea Tămaș subliniază tarele prezentului, dar nu fără a face ample paranteze în care arată cum stăteau lucrurile în societățile tradiționale.

Axul în jurul căruia se construiește această carte este ideea de inițiere, idee ce pare să îi deranjeze pe mulți dintre contemporanii noștri. Aceștia se arată vexați de încălcarea ”dreptului la informare” pe care cred că îl posedă, din naștere și fără discriminare, încălcare materializată prin existența unui ”secret” inițiatic. Obsedați de egalitarism, ei nu pot pricepe că păstrarea acestui secret nu este un act de egoism al unor ”forțe oculte”, ci o consecință logică a faptului că, pe de o parte, ei sunt incapabili să îl înțeleagă și, pe de altă parte, însuși ”secretul” este inexprimabil.

Frustrarea ”metafizică” a modernilor incapabili de inițiere se traduce, din ce în ce mai mult, prin apariția unor curente pseudo- sau chiar contra-inițiatice. Vrafuri de cărți new-age vehiculează idei în parte inventate și în parte prost înțelese de autorii lor, dând impresia celor mai slabi de înger sau pur și simplu neinformați că ar putea exista o inițiere for dummies în zece pași simpli. Alți autori, la fel de străluciți, creează pentru avizii cititori ai rubricii de paranormal varii teorii conspiraționiste, cu intenția de a-i arăta cu degetul pe cei care conspiră spre a nu le dezvălui nicicum marele secret. Și nu trebuie uitați, bineînțeles, nici aceia care – incapabili să urce ei spre cele înalte – cred că le pot coborî pe ele la nivelul lor, inventând un Hristos mult prea uman și preocupat de Maria Magdalena și un Sfânt Graal sub formă de păhăruț plin-ochi cu cine știe ce secret murdar.

Zăpăceala e maximă, și nu numai la nivelul ”oamenilor simpli”, ci și a auto-intitulaților tradiționaliști, care se împart astăzi în ”guenonieni” și ”evolieni” uitând, pare-se, că adevărul nu poate fi decât unul singur. Aici unul îl critică pe Guénon, colo altul îl copiază și dincolo un al treilea îl… reinterpretează. Talmeș-balmeșul pare să se fi extins chiar și acolo de unde încă mai așteptam o gură de aer proaspăt, iar Tămaș nu pierde ocazia de a atrage atenția asupra acestui lucru, aducând exemple din plin.

I s-ar putea reproșa poate acestei cărți că este o copie puțin cam sterilă a operei guénoniene (și aceasta cu atât mai mult cu cât este plină de citate ample din opera acestuia). Ea este salvată, totuși, atât de faptul că Mircea Tămaș este român, preocupându-se așadar și de creștinismul răsăritean, dar și de basme și tradiții românești, cât și de faptul că autorul trăiește într-o lume încă și mai modernă decât cea a lui Guénon, având deci sumbrul privilegiu de a observa noi spectre ale decăderii.

Una peste alta, Mânia zeilor este o carte care merită citită, și asta cu atât mai mult cu cât un duș rece în plus nu este niciodată prea mult și ne-ar putea ajuta să ne trezim și să conștientizăm că nu o ducem prea bine. Și – cine știe? – poate chiar să facem ceva în privința asta.

Scrisă de Ioana Păsculeţ

Autor: Tom Bethell
Rating:

Dacă dispar atât de multe specii de animale în fiecare zi, cum de mai avem încă suficiente? De ce nu mai auzim nimic despre înspăimântătoarea gaură din stratul de ozon care era pe buzele tuturor acum câțiva ani? Cum puteau oamenii Evului Mediu să creadă că Pământul e plat? Există vreo dovadă a evoluționismului de care să fim siguri? Cu toate că nu par a avea mare legătură între ele, întrebările de mai sus au cu siguranță un punct comun: bine plasate, ar da cu siguranță coșmaruri mainstream-ului științific contemporan.

De două secole încoace, cuvântul celor pe care ne-am obișnuit să îi numim oameni de știință se impune din ce în ce mai mult în fața tuturor. Pentru omul modern cunoașterea s-a redus la date științifice însușite pe băncile școlii sau din prea-cunoscutele titluri de gazetă care anunță cu mândrie ce au mai descoperit cercetătorii americani/ruși/japonezi. Dar oare această cunoaștere, chiar așa firavă cum e ea, este măcar adevărată? Cu alte cuvinte, savanții nu mint niciodată?

Cartea lui Tom Bethell răspunde tranșant la această întrebare: bineînțeles că o fac! Politicienii și-au dat seama repede ce beneficii poate aduce o mică, dar imbatabilă susținere științifică ideilor lor. Iar de aici a mai fost un pas până la a realiza că dacă realitatea nu corespunde nicicum ideologiei, ea poate fi modificată pe ici, pe colo. Campionii acestor modificări bântuie, bineînțeles, prin stânga spectrului politic, de la ecologiști care ne amenință zilnic cu încălzirea globală la marxiști pentru care faptul că toți ne tragem din maimuță întărește, o dată în plus, egalitatea dintre oameni.

Conceput după modelul unui manual, The Politically Incorrect Guide to Science abordează problema într-o serie de ”lecții”, fiecare dintre ele distrugând câte un ”mit” științific al zilelor noastre printr-o avalanșă de informații care dovedesc distorsionarea continuă a adevărului. Mii de specii de animale dispar în fiecare an nu numai pentru că omul le-ar distruge habitatul, ci și deoarece chiar ecologiștii influențează taxologia, introducând în ea cât mai multe specii pentru ca acestea să aibă mai apoi de unde să dispară. Energia atomică împotriva cărora luptă majoritatea verzilor e posibil să fie, de fapt, cea mai curată sursă de energie de care dispunem, iar șoarecii grași și frumoși care trăiesc pe lângă fostul reactor de la Cernobâl par a dovedi că pericolele pe care această tehnologie le implică nu sunt atât de mari. Departe de a fi marile descoperiri ale ultimului secol, clonarea și utilizarea celulelor stem sunt mai curând niște experimente al căror grad de succes e ridicol de mic și chiar rezultatele ce au fost prezentate ca reușite sunt în realitate extrem de îndoielnice. Studii istorice serioase arată că oamenii culți din Evul Mediu cunoșteau forma sferică a Pământului, iar poveștile despre credința în Pământul plat sunt o pură invenție a secolului al XIX-lea.

Ideile de mai sus ni se par adevărate erezii? Dacă e așa, nu înseamnă că știința este astăzi parodia unei dogme – cu atât mai nocivă cu cât este complet lipsită de orice element spiritual? Și ca parodie a unei dogme ea a venit, bineînțeles, și cu o parodie a Inchiziției, înfățișată de legiuni de oameni de știință care încearcă să scape de orice dovezi ce le-ar da peste cap teoriile. Un bun exemplu în acest sens este experiența lui David Deming, cercetător care a publicat în 1995 în revista Science un articol ce prezenta dovezi conform cărora temperatura din America de Nord a crescut cu un grad în ultimul secol. Crezându-l câștigat printre ”fanii” încălzirii globale, un alt cercetător i-a trimis un mail prin care era pur şi simplu anunțat: We have to get rid of the Medieval Worm Period. Ce este această perioadă caldă medievală? Pur și simplu o dovadă a faptului că temuta încălzire globală nu este decât un proces normal, neinfluențat de activitatea umană, și care se desfășoară periodic.

În concluzie, nu pot decât să vă recomand lectura acestei cărți și să adaug că, prin stilul său jurnalistic, ușor și aerisit, prin claritatea explicațiilor și ironia fină, The Politically Incorrect Guide to Science poate fi citită și de către cei mai umaniști dintre noi, pentru care știința nu este decât o derutantă îmbârligătură de cifre și formule.

Scrisă de Ioana Păsculeţ

Autor: Mircea Vulcănescu
Rating:

Nae Ionescu a rămas, peste ani, o figură imposibil de încadrat în tipare, cu o existență plină de contradicții. De aceea, în încercarea de a-l cunoaște, ne este foarte utilă mărturia lui Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai apropiați discipoli ai săi.

În anii 1930, în pofida oricărei logici elementare, cel mai bun argument într-o discuție între studenți care se respectau era ”a zis Nae”. Cartea lui Mircea Vulcănescu nu putea începe, deci, cu altceva decât cu amintiri universitare. Și, cu toată complexitatea volumului, care încearcă să prezinte viața lui Nae Ionescu din toate punctele de vedere, trecând de la familie și prieteni la opiniile sale politice, cred că această primă parte rămâne cea mai importantă pentru cel ce a este încă, peste generații, prototipul Profesorului.

Departe de a fi demonstrații de acumulări livrești, cursurile lui Nae Ionescu erau – ne-o spune Vulcănescu – gândite direct în fața studenților. El nu oferea soluții, mărginindu-se să ofere doar chei acelora ce ar fi fost capabili să le folosească. Dacă trebuia, cumva, să repete un curs pe care îl mai ținuse cu ani înainte, avea grijă să privească problema dintr-un alt punct de vedere, să ofere noi perspective. Iar când un student venea la examen cu răspunsuri prefabricate și îmbrăcate în ”propoziții frumoase”, Profesorul îl întrerupea: ”Păi nu așa. Să vorbim ca oamenii”. Toate acestea ni-l arată ca pe un dușman al gândirii finite, închise, cu care se mulțumeau alți universitari ai vremii, părăsiți în grabă de studenți în favoarea celui căruia i se zicea – prea puțin academic – Nae.

Convins că este imposibil să înveți filozofie, el credea că eforturile profesorului trebuie să se îndrepte înspre a cerne pe cei capabili cu adevărat să gândească și să înțeleagă, separându-i astfel de pleava celorlalți studenți. Iar metodele sale de descurajare erau cum nu se poate mai originale:

“Când își vedea sala ticsită de studenți, Nae Ionescu le zicea, în loc de bun-venit, aruncând o privire mirată în sală: ”Cum, dumneavoastră sunteți toți filozofi?”
A doua oară le zicea mai departe: ”În orice generație e un anumit material care se cere neapărat gândit. Cu cât sunt mai multe capete să-l gândească, cu atât fiecare gândește mai puțin.”
Când două surori vroiau să-i urmeze seminarul, înlătura pe una dintre ele, zicându-i: ”Nu vă e milă de mama dumneavoastră? Ce-o să facă cu două filozoafe în familie? Nu, hotărât, două e prea mult.[...]
Și așa, alunga de la seminar pe toți cei care n-aveau destulă pasiune pentru lucrul în sine, așa încât să îndure totul, mai curând decât să nu vie.”

Dar poate că cele mai importante cursuri pe care le-a ținut Nae Ionescu au fost cele de filozofia religiei. În fața unor studenți care, fără să fie neapărat străini de creștinism, erau adepții unui soi de ”socialism creștin”, care vedea preponderent partea morală a religiei, el înfățișa un creștinism dur, asocial, orientat spre viața de dincolo:

“Altfel, nouă – care judecam esența creștinismului de ordin etic și o măsuram prin jertfa pe care o poți face ”celui din urmă dintre oameni”, socotind că valoarea unui suflet creștinesc se judecă după ceea ce un suflet e în stare să facă pentru ”a suta oaie”, adică după ce poate jertfi cuiva care nu-i este nimic! – Nae Ionescu ne aducea vedenia unui creștinism metafizic, care trăia integral din contemplarea liturgică a unui Dumnezeu extatic, Dumnezeu cu care noi ne închipuiam că nu puteam avea decât legături active!”

Toate acestea explică, poate, de ce a fost posibilă ”generația de aur” a perioadei interbelice și de ce astăzi, într-un sistem universitar dominat parțial de profesori fabricați în timpul fostului regim și parțial de nou-stângiști, o astfel de generație nu se mai încheagă. Iar pentru cei care încă se mai întreabă cine a fost Nae Ionescu, închei cu propriul lui răspuns la această întrebare:

“Un șef de cabinet îl oprește, scurt: – ”Mă rog, cine ești dumneata?” Și Nae se recomandă: – ”Eu sunt Nae – și, după un timp – …Ionescu.” – ”Nae Ionescu?” face șeful de cabinet nedumerit, numele nespunându-i nimic deosebit. ”Și ce doriți? Profesiunea dumneavoastră?” – ”Negustor, îi răspunde atunci Nae Ionescu. Negustor de cărți. Și când am vreme mai fac, așa, și pe profesorul universitar!…”

Scrisă de Ioana Păsculeţ

Autor: Fulcanelli
Rating:

În pofida titlului său, cartea lui Fulcanelli nu este una de speculații new-age-iste ci o veritabilă încercare de descifrare a adevărului alchimic sculptat de meșterii medievali anonimi în zidurile catedralelor.

Fulcanelli rămâne un autor înconjurat de mister. Acest lucru se datorează atât anonimatului pe care pseudonimul folosit i l-a garantat până în ziua de azi, cât și aerului de maestru în arta alchimiei ce se degajă din cărțile sale. Toate acestea nu trebuie să ne ducă însă spre alte concluzii decât aceea că avem în față o carte plină de adevăruri, scrisă de cineva care a parcurs calea inițierii și care a înțeles că nu autorul unei opere este important, ci ceea ce aceasta spune.

Pentru a înțelege cu adevărat catedrala trebuie să îi înțelegem pe cei care au făurit-o și concepția lor despre artă, aflată în opoziție cu cea pe care spiritul renascentist o va breveta și care se va propaga până în ziua de astăzi:

“Constructorii Evului Mediu aveau de partea lor credința și modestia. Creatori anonimi de capodopere, ei lucrară pentru Adevăr, pentru afirmarea unui ideal, căutând să-și răspândească și să-și înnobileze știința. Cei din Renaștere, preocupați mai ales de mărunta lor persoană, umblând să se afirme, lucrară pentru propriul lor nume. Evul Mediu își datora splendoarea originalității creațiilor sale; Renașterea fu renumită pentru fidelitatea servilă a imitațiilor sale. Într-un caz avem o gândire; în celălalt, o modă. De o parte, geniul; de alta, doar talent. În opera gotică, lucrătura rămâne supusă Ideii; în opera renascentistă, ideea e dominată și ștearsă. Cea dintâi se adresează inimii, minții, duhului: e triumful spiritului; cealaltă se adresează simțurilor: e preamărirea materiei. Din secolul al XII-lea până în cel de-al XV-lea avem sărăcie de mijloace, dar bogăție de expresie; începând din secolul al XVI-lea – frumusețe plastică, dar mediocritate în fantezie. Meșterii medievali au știut să animeze calcarul de rând; artiștii Renașerii au lăsat marmura inertă și rece.”

Catedrala Evului Mediu nu a fost doar un loc de oficiere a serviciului religios, ci un centru al întregii comunități, unde se discutau câteodată ”afaceri” cât se poate de mundane iar alteori aveau loc petreceri care – pentru un observator neavizat – ar fi părut o adevărată insultă la adresa creștinismului. Pentru a ne imagina ce însemna o catedrală e destul să știm că adesea era singura construcție din piatră pe câteva zeci de kilometri.

Dar catedrala a mai fost și altceva: ne-o demonstrează Fulcanelli în opera sa. Ea a fost o măreață carte din piatră unde maeștrii Alchimiei, conștienți de perisabilitatea hârtiei, au lăsat înscrisă întreaga lor știință. Acest lucru l-au făcut nu prin cuvinte, ci prin simboluri care nu pot fi înțelese decât mergând de-a lungul căii inițiatice.

Unul din argumentele pentru această afirmație este însăși denumirea de artă gotică. Dacă etimologiile științifice consideră că ea vine de la faptul că renascentiștii au văzut în ea o barbarie, dându-i în consecință numele de gotică, Fulcanelli alege să ne prezinte o etimologie ce se află mai aproape de spiritul acestei arte:

“În ce ne privește, considerăm că arta gotică nu e decât o stâlciere ortografică a cuvântului argotic, cu care prezintă o omofonie perfectă, în conformitate cu legile fonetice după care se ghidează cabala tradițională, în toate limbile, fără să se țină seama de ortografie. Catedrala este o operă de artă gotică (art goth), altfel spus de argou (argot). Or, dicționarele definesc argoul ca fiind ”un limbaj specific unui grup de persoane care doresc să își comunice gândurile fără să fie înțelese de cei din jur”. Este vorba deci de o cabală vorbită. Argotierii, cei care folosesc acest limbaj, sunt descendenții hermetici ai argonauților, cei care călătoreau pe nava Argo și vorbeau o limbă argotică.”

Așadar, acești constructori inițiați și-au lăsat argoul înscris în ziduri. De descifrarea lui se va ocupa Fulcanelli mai departe, în paginile acestei cărți. Pornind de la diverse sculpturi și basoreliefuri care pot fi găsite în diferite catedrale, dintre care cea mai celebră este Notre-Dame-ul parizian, el le explică semnificația adâncă, ferindu-se însă să îndepărteze cu totul vălul care le acoperă secretele. Practic, Misterul catedralelor este o carte făcută spre a fi citită pe două nivele: celui care nu cunoaște alchimia decât ”din auzite” îi va dezvălui bogăția de semnificații pe care lucrurile aparent banale o pot avea, iar celui care practică deja această Artă îi va arăta unde trebuie să caute.

În ciuda aparentei aridităţi a subiectului său, Misterul catedralelor este o carte care se citeşte pe nerăsuflate. Dar marele său merit rămâne totuşi acela că, vorbind despre mister, reuşeşte totuşi să-l lase neatins. Scire. Potere. Audere. Tacere.

Scrisă de Ioana Păsculeţ