Autor: George Steiner
Rating:
Traducător: Virgil Stanciu
Editura: Compania
Anul apariţiei: 2005
224 pagini
ISBN: 973-8119-99-5

Maeştri şi discipoli a lui George Steiner dezvăluie parţial misterul predării unor cunoştinţe de la un intelect la altul şi misterul acelei contagiuni sufleteşti numită convenţional influenţă. În oricare situaţie, în cel mai întâlnit act al predării sau al conversaţiei, autorul identifică un maestru şi un discipol, între care se ţese complicata şi fragila relaţie de ucenicie spirituală; cu condiţia ca întâlnirea să fie asumată ca atare de ambele părţi. Despre acest tip de relaţie, despre subtilităţile, bucuriile şi pericolele ei este vorba aici.

Oriunde avem figura unui profesor şi a unui învăţăcel şi nu este vorba despre forme golite de conţinut prin blazare, plictiseală sau incompatibilitate, magistratura (calitatea de maestru) îşi intră în drepturi ca instituţie. Steiner vorbeşte despre semnificaţia acestui şir de maeştri anonimi şi a tipurilor de relaţie pe care ei le generază, dar atinge, ca exemple concentrate, şi analiza cazurilor celebre de creatori care i-au inspirat, măcar pentru o vreme, pe alţii.

Ce înseamnă predarea

Refuzând să ia ideea predării şi a profesoratului ca de la sine înţelese, aşa cum se întâmplă de obicei, autorul pune totul sub semnul întrebării pentru a clarifica semnificaţia originară a unor simboluri intrate în clişeu. Mergând pe filieră istorică până în antichitatea elenă, el afirmă că ideea occidentală de predare, de intrucţie, este aceeaşi ca şi atunci, şi că această continuitate ar putea fi, de fapt, axa culturii occidentale actuale. Privită în afara contextului său instituţionalizat, ideea profesorului ca meserie remunerată apare ca fiind bizară. Sunt numeroşi mari gânditori care au refuzat catedra datorită acestui principiu.

Din păcate, principiile corectitudinii politice ridicate la rang de religie au dus, spune autorul, la o adevărată vânătoare de vrăjitoare împotriva acelor puţini profesori care preferau căutarea adevărului popularităţii. Max Weber, în conferinţele lui, este unul dintre cei care au anticipat că tradiţiile cunoaşterii sunt în pericol prin ruptura dintre erudiţie şi profesorat.

Pronunţându-se împotriva mercantilizării chemării, George Steiner afirmă că „Un post pe viaţă echivalează cu un sedativ, dar e şi o capcană. Un sistem academic sever ar trebui să prevadă ca în cursul anilor sabatici oamenii să-şi câştige existenţa din lucruri fără legătură cu specialitatea lor.” (p 32) Deşi utopică, propunerea subliniază limitele date magistralului de cinismul inerent structurii postului. Nietzsche a fost primul după Kierkegaard „care a văzut limpede alianţa dintre universitate şi jurnalism, dintre reflecţie şi bârfa elevată” (p. 141).

O componentă majoră a relaţiei maestru-discipol este oralitatea. Mulţi s-au declarat discipoli ai unor gânditori la a căror companie reală nu au avut acces, însă studiul unui text scris nu se califică la acel tip de dialog privilegiat, de retorică a întrebărilor şi răspunsurilor, de care este nevoie pentru a se putea vorbi de un maestru. În mod ironic, remarcă autorul, textualitatea virtuală, prin flexibilitatea ei, poate favoriza o întoarcere la oralitate care textului scris clasic îi era inaccesibilă.

Intuiţia limitelor cuvântului omului către om poate fi întâlnită, arată Steiner, la Augustin. El nu credea în capacitatea semnelor de a indica altceva decât semne, afirmând că prin cuvinte nu învăţăm decât cuvinte, precum într-un cerc închis, din acest motiv refuzându-se ispitei magistraturii. Într-un fel, „adepţii deconstrucţiei şi postmodernii sunt nişte augustinieni fără credinţă” (p 60).

Pericolele legăturii

„Viaţa spirituală îşi are vampirii ei” (p 10) ne avertizează George Steiner dintru început. După el, şi după toate evidenţele istorice, comuniunea dintre maestru şi discipol nu este una făcută să dureze, cu puţine excepţii. Deşi situată într-un plan mai înalt al fiinţei, acest fapt nu filtrează afectele şi viciile inerente naturii umane, ci chiar le intensifică. Sfârşitul conexiunii este inevitabil, mai ales în cazurile în care fuziunea a fost mai aprinsă, iar de cele mai multe ori acel sfârşit nu face cinste cel puţin unuia dintre cei implicaţi.

George Steiner merge cu această concluzie până la a afirma că discipolatul autentic trebuie să se încheie cu respingerea maestrului. Şi nu sunt puţini cei care îi dau dreptate. Împărtăşind viziunea lui Foucault, care vede predarea ca relaţie de putere, el mai spune că, totuşi, paradoxal, doar spiritele tari sunt capabile de a se supune fascinaţiei unui maestru: „Personalităţile puternice se disting prin capacitatea lor de a fi hipnotizate” (p 76).

Disponibilitatea totală cerută de maestru poate deveni tiranică, iar discipolul trebuie să fugă pentru a se salva, atât fizic cât şi spiritual. Dinamica dureroasă a relaţiei între maestru şi discipol este exprimată cel mai bine de Steiner în două paragrafe, pe care le voi lăsa să vorbească de la sine.

„Maeştrii se leapădă de discipoli dacă-i găsesc nevrednici sau neloiali. La rândul său, discipolul consideră că şi-a depăşit Maestrul şi că trebuie să se dezică de el pentru a deveni el însuşi (Wittgenstein îl îndeamnă s-o facă). Această biruinţă asupra Magistrului, cu elementele ei psihanalitice de revoltă oedipiană, poate provoca o tristeţe traumatizantă. Ca atunci când Dante îşi ia rămas bun de la Virgiliu [..]. Dar ea poate fi şi sursa unei satisfacţii vindicative, atât în ficţiune – Wagner îl învinge pe Faust –, cât şi în real – Heidegger îl domină pe Husserl şi îl umileşte.” (p 14-15)

„A-i învăţa cu adevărat pe alţii poate fi o întreprindere cumplit de primejdioasă. Maestrul viu ţine în palme fiinţa lăuntrică a ucenicilor săi, materia fragilă şi incendiară a posibilităţilor lor. Îşi pune mâinile pe ceea ce noi considerăm a fi sufletul şi rădăcinile fiinţei – e un contact a cărui versiune mai slabă, deşi metaforică, e seducţia erotică. A-i învăţa pe alţii fără a nutri temeri serioase, fără a privi riscurile meseriei cu o tulburare respectuoasă e o frivolitate.” (p 129).

În ciuda dinamicii uneori brutale a relaţiei dintre cei doi şi a desprinderii de cele mai multe ori urâte, calitatea de maestru şi cea de discipol sunt cvasi-universale şi în mod cert necesare devenirii. Iar gustul amar pe care îl lasă o astfel de legătură în urmă ţine mai mult de viaţa intelectuală în sine, spune George Steiner: „până şi cea mai înaltă şi mai justificabilă moral dobândire de cunoştinţe este însoţită de o tristeţe de neînlăturat” (p 87). Sau, cum ar spune Camil Petrescu, inspirat de Bergson, câtă luciditate, atâta dramă.

Maestrul şi discipolul în ipostaza de cuplu

„Erosul şi educaţia sunt inseparabile. Acest lucru era adevărat şi înainte de Platon şi este adevărat şi după Heidegger. Modulaţiile dorinţei spirituale şi sexuale, ale dominării şi supunerii, jocul geloziei şi al loialităţii sunt de o complicateţe şi de o fragilitate ce fac imposibilă o analiză precisă” (p 172). Prezenţă fixată de Steiner în dinamica magistralului aproape ca un dat, componenta erotică urmează natura umană oricât de sus s-ar înălţa ea în abstract.

În relaţia analizată aici, erotismul este, prin urmare, aproape inevitabil. Iar autorul spune că e prezent mereu, chiar şi atunci când nu ia forme conştiente, măcar în ipostaza depăşirii oedipiene dacă nu într-un mod mai clar. Aici se poate vorbi despre două situaţii calitativ diferite: cea în care erotismul difuz, neexprimat, este unul ce ţine mai mult de însăşi natura atingerii spirituale a predării (a se vedea mai sus); şi cea în care pornirea se conturează şi dă naştere relaţiei de cuplu între maestru şi discipol.

Una dintre certitudinile lui Steiner pe marginea acestei teme este că orice relaţie maestru-discipol este marcată de acel gen de erotism difuz, fie şi numai sub forma dinamicii emoţionale de încredere, apropiere, gelozie şi trădare. Acest joc al sentimentelor, al iraţionalului, este mai evident, afirmă el, în relaţia maestru-discipol din ştiinţele umaniste, iar interferenţa eroticului, automat, la fel. Ba chiar este vorba despre un erotism ce ţine de însuşi sufletul omenesc şi care ar fi, înfara dinamicii predării şi a învăţării, inexprimabil.

„Pornirile de fidelitate afectuoasă, de încredere, seducţie şi trădare fac parte integrantă din procesul de predare şi ucenicie. Erotismul învăţăturii, al imitării şi al ulterioarei eliberări este la fel de supus crizelor ca şi cel sexual. [...] În atelierele de studiu sau la cursurile de măiestrie aflăm aceleaşi tipuri de rivalităţi, gelozii, patimi dezlănţuite în bătălia pentru succesiune, tactici ale trădării.” (p 163)

Însă atunci când acel erotism, pe care George Steiner îl consideră inerent relaţiei între maestru şi discipol, îşi găseşte exprimarea deschisă şi firească, tabloul nu mai arată la fel de sumbru, chiar dacă de multe ori formarea (ori destrămarea) cuplului generează rupturi şi tragedii în viaţa profesională şi privată. Cazurile de astfel de cupluri celebre sunt analizate de autor pe tot cuprinsul lucrării, cu detaliile biografice necesare pentru a face lectura mai curgătoare iar exemplele mai umane.

Într-un fel, ipostaza de cuplu a maestrului şi discipolului este aceeaşi în toate cazurile, prin valoarea sa de arhetip, şi totuşi capătă valenţe distincte pentru fiecare, indiferent dacă este vorba despre persoane reale sau fictive. Martin Heidegger şi Hannah Arendt, Abélard şi Héloise sunt la fel de reali ca şi Dante şi Beatrice sau Socrate şi Alcibiade.

Uneori, problematica e mai complicată decât simpla schemă maestru-discipol. Heidegger îşi abandonează maestrul, pe Husserl, pentru a deveni mai târziu maestru, la rândul său, pentru iubită (Hannah). Dante îşi părăseşte maestrul, pe Virgiliu, pentru a îmbrăţişa în iubită (Beatrice) un nou maestru. Uneori împlinirea este atinsă, alteori nu. Uneori uniunea potenţează creaţia, alteori nu sau doar pentru unul dintre ei, unul devenind astfel doar un suport pentru celălalt. Diversitatea ipostazelor este aceeaşi cu diversitatea umană.

Universalitatea maestrului

Încercând să răspundă la întrebarea în ce măsură magistralul ca instituţie este universal, George Steiner îşi conturează concluziile pe două coordonate: spaţială şi temporală. Pe prima coordonată, figura maestrului nu este una universală. Deşi întâlnită şi în alte spaţii (cu precădere asiatice), ea este totuşi caracteristică culturii occidentale europene. La exportul acestei culturi peste ocean, instituţia maestrului nu supravieţuieşte drumului. Elita intelectuală a Statelor Unite ale Americii îşi face un manifest din a fi autodidactă. Singurul corespondent al maestrului aici ar fi, eventual, figura antrenorului.

Autorul rezumă această stare diferită în termeni poate cam duri, însă expresivi: „Necuviinţa este la fel de specific americană ca şi plăcinta cu cireşe. Până şi cuvântul Master poartă stigmatul sclaviei. [..] Dar în contextul plin de formalisme, cărturărescul explicit şi magisterium-ul inerente culturii europene, prestigiul social al intelectului în afara oricărei recompense economice sunt, în cel mai bun caz, marginalii ale experienţei americane.” (p 155)

Iar în cadrul spaţiului european, nicăieri nu este mai prezent maestrul, crede Steiner, ca în Franţa. În nici o altă cultură europeană, termenii de maestru şi magistral nu se bucură de atâta stimă. Aceasta ţine, mai afirmă el, pe de o parte de înclinaţia francezilor către monumental, către ierarhie, către prescriptiv, ceea ce conferă legimitimitate figurii şi funcţiei unui „Maître”; iar pe de altă parte este un rezultat al regimului napoleonian, care a consolidat supunerea la formele magistrale ale intelectului şi ierarhiile universului pedagogic.

Din punct de vedere temporal, instituţia maestrului este actualmente ameninţată de macroschimbările dezvrăjirii lumii. Avându-şi originea adânc înrădăcinată în experienţa religioasă şi în cult (primii profesori-maeştri fiind clerici), haloul luminos persistă, fiind inerent relaţiei. Şi, spune Steiner, cum epoca noastră este una a ireverenţei, figura maestrului este în pericol. Însă tot autorul îşi exprimă în cele din urmă încrederea în universalitatea temporală a relaţiei dintre maestru şi discipol şi, deci, în supravieţuirea ei în vremurile ce vor urma.

Maestrul imaterial

În loc de final, rămân impresiile pe care le lasă lectura cărţii lui Steiner. Revelaţia înduioşată a fragilităţii firii omului. Tristeţea dată de aparenţa omniprezenţei germenului corupţiei. Gustul amar al poveştilor urâte precum evoluţia relaţiei dintre Heidegger şi Husserl (trădarea nu a fost doar spirituală, ci şi personală şi politică).

Şi pe lângă acestea, poveşti de înţelepciune. Precum dilema cumplită în care se afla Max Brod după moartea maestrului său, Kafka. Plimbându-se, înlăcrimat, în josul castelului praghez, se întâlneşte cu un faimos librar: „De ce plângi, Max?” „Tocmai am aflat că Franz Kafka a murit” „Da, ştiu că îl stimai mult.” „Nu înţelegi. Îmi cere să-i ard manuscrisele.” „Atunci e datoria ta de onoare să le arzi” „Tot nu înţelegi. Franz a fost unul dintre cei mai mari scriitori de limbă germană.” „Max, am o soluţie. De ce nu pui pe foc, în schimb, scrierile tale?”. Ceea ce Brod a şi făcut, salvând prin acest sacrificiu scrierile mai importante (ale lui Kafka).

Până la urmă, imaginea maestrului e uşor iluzorie. Maestrul e imaterial. E nevoia exteriorizată a discipolului. De aceea, după ce vremea uceniciei trece, el trebuie să se desprindă. Singurele relaţii de maestru-discipol care supravieţuiesc sunt cele de cuplu. Dar acolo, parafrazând titlul unei cărţi celebre, este vorba despre feminitate, moarte şi alte eternităţi. Acolo iniţierea nu e doar în spirit, ci şi în sacru. „Aproape tacit, marele adevăr se strecoară în înţelegerea cititorului. [..] Unicul Maestru autentic este moartea.” (p 160). Exact ca în drumul lui Dante prin Purgatoriu. Virgiliu se pricepuse să facă lumină, dar Beatrice este lumină, mai spune George Steiner.

Scrisă de Miriam Cihodariu