Autor: Naomi Klein
Rating:
Traducători: Bogdan Lepădatu, Ciprian Şiulea
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2009
526 pagini
ISBN: 9789731984063

Motto: “Doar o criză – actuală sau în perspectivă – produce schimbarea reală. Atunci când se produc crizele, acţiunile care sunt întreprinse depind de ideile aflate în circulaţie. Aceasta, cred, este funcţia noastră de bază: să dezvoltăm alternative pentru politicile existente, să le menţinem în viaţă şi disponibile până când ceea ce este politic imposibil devine politic inevitabil.” (Milton Friedman, economist)

Motto:: “Guverne şi popoare ţipând de durere sunt forţate să îngenuncheze în faţa noastră, frânte, terorizate şi dezintegrate, cerşind o fărâmă de echitate şi de decenţă din partea noastră. Dar noi le râdem cu cruzime în faţă, şi tortura continuă nedomolită.)” (Davison Budhoo, senior economist la FMI în anii ’80, însărcinat cu programele de ajustare structurală în America Latină şi Africa)

Motto: “Nu veţi avea nevoie să cereţi vreo favoare nimănui, nu veţi sta la coadă nicăieri.” (Sheikh Hassan Nasrallah, liderul Mişcării Hizballah, în discursul televizat în care promitea conaţionalilor săi ajutorul pentru reconstrucţia Libanului distrus în războiul din 2006 cu Israelul)

Cartea autoarei americane Naomi Klein este premeditată să ne scoată din albia preocupărilor mărunte care ne sufocă multe, dacă nu toate ceasurile zilei. Citind-o, undeva pe la pagina 200, i-am scris succint unui bun prieten: “e o lectură îngrozitoare”. Acum că am închis volumul, continui să subscriu afirmaţiei de atunci. Doctrina şocului… ni se impune în primul rând ca o carte de istorie contemporană, dens şi riguros documentată. Dar mai presus de sutele şi miile de detalii care ne sunt aduse la cunoştinţă, opera unei erudiţii deloc neglijabile, e analiza unei paradigme ale cărei coordonate ne apar ca fiind greu, dacă nu imposibil de refuzat. Este o lucrare, elaborată de o ziaristă, a cărei materie primă este presa de zi cu zi acumulată în ultimii vreo 50 de ani, o impresionantă cantitate de informaţie extrasă, cernută şi triturată cu grijă, într-un efort de punere în perspectivă demn de un istoric al mentalităţilor. Este un editorial de bună calitate, cel mai lung pe care l-am citit vreodată.

O lectură (despre lucruri) îngrozitoare, fireşte, cum ar putea fi altcumva o abordare a cinismului care se ascunde îndărătul celor mai multe dintre teoriile economice care ne sunt prezentate astăzi ca fiind tehnice, adică pur axiomatice, deasupra oricăror dezbateri şi dincolo de orice alternativă. Când am început-o, dacă aş fi fost întrebat, m-aş fi definit fără să clipesc din ochi ca fiind un om de dreapta. La capătul ei, am înţeles că binomul dreapta-stânga născut în zilele premergătoare revoluţiei franceze nu mai are azi niciun sens, afară doar dacă nu cumva am fi dispuşi să punem semnul egal între dreapta, pe de o parte, şi îmbogăţirea astronomică la scară planetară a unei mâini de oameni, cu preţul transformării a milioane şi milioane de alţi oameni în umanitate surplus. Dacă neoconservatorismul este tot ce a mai rămas din dreapta lui Joseph de Maistre, eu personal nu am nimic în comun cu monstruozitatea asta. Şi dacă stânga presupune accesul tuturor copiilor lui Dumnezeu la mâncare pe săturate, un cămin cald şi îngrijire medicală, atunci da, am fost dintotdeauna şi sunt un om de stânga.

Arme şi caviar

Principala teză a Doctrinei şocului este aceea că ceva fundamental s-a schimbat în ultimii ani, cu precădere de la căderea comunismului încoace. Ceva cu un impact atât de tulburător încât nu doar că merită să fie înţeles, chiar trebuie, în măsura în care virtual cel puţin, ne priveşte pe toţi şi pe fiecare în parte, poate chiar în termeni de supravieţuire personală. Dacă cineva m-ar întreba pe mine personal cât de profundă este această schimbare, aş spune că la fel de importantă ca şi trecerea de la matriarhat la patriarhat, în caz că aşa ceva a avut loc vreodată. Despre ce este vorba? Educaţia colectivă a impregnat sute de ani axioma următoare: prosperitatea există în vreme de pace, în timp ce războiul aduce cu sine foamete, epidemii, sărăcie şi distrugere. Comportamentul recent al unui indicator economic mititel pare însă să contrazică înţelepciunea popoarelor: numele său este guns-to-caviar index.

Calcularea acestuia se face în funcţie de vânzarea de avioane de luptă şi avioane destinate managerilor corporaţiilor internaţionale. Ideea e simplă: când merge războiul, afacerile scad. Şi invers. Aproape douăzeci de ani, guns-to-caviar index a validat ceea ce ştim cu toţii. Fireşte, a existat întotdeauna o mână de manageri care să profite de război în sine, dar a fost vorba despre o cantitate economic insignifiantă. Din 2003 însă, anul invadării Iraqului, acest indicator a fost dat peste cap: cheltuielile pentru avioanele militare şi avioanele de lux au crescut mână în mână. Dacă hermeneutica este corectă, instabilitatea globală nu aduce profit doar vânzătorilor de arme, ci şi altor sectoare economice: securitatea high-tech, construcţii, sănătatea privată, petrol, gaze. Iar interpretarea este cât se poate de corectă: astăzi bursele nu mai cad în timpul războaielor, ci cresc!

Cum este cu putinţă acest lucru? Printr-o transformare a cărei amplitudine ne scapă, dar care este echivalentul alunecării cu 1000 de km a unei plăci tectonice, cu şobolani cu tot. Să zicem că cineva, pornind de la ideea că sectorul privat este mai eficient şi mai rentabil decât sectorul public, ar ajunge la ideea că, în numele eficienţei şi al rentabilităţii, totul ar trebui privatizat. Totul. Nu doar autostrăzile, spitalele, şcolile, salubritatea, ci şi pompierii, poliţia, serviciile secrete, fiscul, armata. Sună ca un vis pueril, ducă-s-ar cu noaptea? Nu. E un coşmar. A fost deja experimentat în câteva locuri. Şi e în plină desfăşurare. Ce au în comun: Chile în timpul dictaturii lui Pinochet, Argentina în perioada juntei militare, Bolivia anilor ’80, Filipine în perioada lui Ferdinand Marcos, Uruguay în a lui Juan Maria Bordaberry, Polonia după ce Solidaritatea a câştigat alegerile, China din vremea Pieţei Tienanmen, Africa de Sud în anii preşedinţiei lui Nelson Mandela, Rusia lui Boris Elţîn, criza Tigrilor Asiatici (Thailanda, Indonezia, Malayezia şi Coreea de Sud), războiul din Iraq, tsunami din Sri Lanka şi uraganul Katrina în New Orleans? Un singur lucru: arme şi caviar.

Gangsteri şi economişti

Dacă oraşul american Chicago ar fi pus în situaţia de a delega unei personalităţi sarcina de a-l reprezenta în Istorie, cetăţenii lui ar fi pradă unei profunde dileme: Al Capone sau Milton Friedman? Primul a făcut avere vânzând alcool în anii prohibiţiei şi asasinând pe orice îi ameninţa afacerile. Al doilea a fost de departe mult mai periculos: era economist şi preda la universitate. Ca om de ştiinţă, considera că atunci când economia este distorsionată, trebuie să i se administreze în mod deliberat şocuri dureroase. Premiza teoriilor sale era aceea că “piaţa liberă” este un sistem perfect ştiinţific, unul în care indivizii, acţionând pentru satisfacerea dorinţelor lor egoiste, creează maximum de beneficiu pentru toţi. Ca şi marxiştii, Friedman şi ai lui au formulat nişte reguli stricte care trebuiau urmate : înainte de toate, guvernele trebuie să elimine toate regulile şi reglementările aflate în calea acumulării profitului. Apoi, trebuie să vândă tot ceea ce alcătuieste domeniul public pentru corporaţiile care pot scoate profit din ele. În cele din urmă, să taie dramatic cheltuielile pentru programe sociale.

Dereglementare, privatizare şi reducerea cheltuielilor. Taxele trebuie să dispară. Bogaţii şi săracii să fie impozitaţi cu acelaşi procent. Corporaţiile trebuie să-şi poată vinde produsele oriunde în lume, iar guvernele să nu facă nimic pentru a-şi proteja industriile locale. Toate preţurile, inclusiv cel pentru salarii, trebuie să fie determinate de piaţă. Fără salariu minim. Totul trebuie privatizat: sănătate, poştă, educaţie, pensii, parcuri naţionale. Acesta este, pe scurt, catehismul noii ideologii. Capitalism pur, fără sindicate, fără graniţe, concurenţă fără nicio regulă (era să uit: îmbogăţeşte-te sau mori încercând!). Nu trebuie să fii doctor în economie ca să-ţi dai seama că dogmele friedmanismului oscilează între războiul economic şi genocidul economic. Prin comparaţie, monopolul rachiului instaurat şi păstrat cu gloanţe de Al Capone era o adevărată operă de binefacere pentru gâtlejurile însetate.

Se pune întrebarea: dacă guvernul trebuie să renunţe la protejarea producătorilor autohtoni (dereglementând) şi la cea a cetăţenilor săi mai puţin avuţi (punând capăt programelor sociale), cu ce se mai ocupă după ce vinde pe câţiva creiţari bunurile naţionale? Cu semnatul hârtiilor. Un aparat de stat “performant”, adică redus la o mână de indivizi, ar trebui să se comporte în opinia lui Milton Friedman ca o curea de transmisie care să colecteze impozitele de la cetăţeni şi să le distribuie generos corporaţiilor. Fără licitaţii publice. Fără posibilitatea de a verifica, şi eventual de a le sancţiona pentru neîndeplinirea contractelor. Cu aceeaşi oameni şi în serviciul public, şi în asociaţiile acţionarilor, deci fără conflicte de interese. Statul retras cu totul din economie devine lacheul preaplecat al marilor corporaţii, şi kappo necruţător pentru cetăţenii săi. Într-un discurs, managerul unei mari corporaţii spunea: “Să nu credeţi că am ceva împotriva guvernului, că aş vrea cumva să dispară. Realitatea e că doresc doar să fie atât de mic încât să-l putem duce într-o cadă şi să-l înecăm.” Un guvern atât de mic, făcea baie-ntr-un ibric…

Tortura în masă

Timp de mai mult de trei decade, Friedman şi admiratorii lui au perfectat următoarea strategie : aşteptarea crizelor majore, apoi vânzarea bucată cu bucată a statelor către jucătorii economici privaţi în timp ce cetăţenii încă nu şi-au revenit din şoc, transformând apoi “reformele” în ceva permanent. În cazul războiului din Iraq, a tsunamiului din Sri Lanka şi a uraganului din New Orleans, procesul numit “reconstrucţie” a început prin desăvârşirea dezastrului original prin ştergerea a tot ceea ce mai rămăsese din sfera publică şi comunităţile organice, trecându-se apoi la înlocuirea acestora cu un fel de nou-ierusalim-al-corporaţiilor, toate acestea înainte ca victimele războiului sau ale dezastrului natural să fie capabile să se organizeze şi să apere ceea ce le aparţine. Conform ziaristei Naomi Klein, doctrina şocului reia la scară mare ceea ce face tortura în timpul interogatoriilor CIA. Are loc “ştergerea structurilor mentale”, pentru ca prizonierul/societatea să ajungă la tabula rasa. Torţionarii îşi îndeplinesc scopul atacând creierul cu tot ceea ce interferează cu funcţionarea sa normală. În ţările Americii Latine s-au organizat lovituri de stat, au fost răpiţi, torturaţi şi au dispărut zeci de mii de oameni, s-a tras discreţionar în manifestanţii paşnici. În Rusia, Boris Elţîn a înconjurat clădirea Parlamentului cu armata şi a incendiat-o cu obuze şi focuri de mitralieră. În Iraq, toţi angajaţii la stat (armata, doctorii şi asistentele, profesorii, poliţiştii) au fost concediaţi peste noapte prin decretul lui Paul Bremer, sub pretextul de-Baath-ificării. Deng Xiaoping a omorât în Piaţa Tienanmen câteva mii de manifestanţi paşnici, rănind alte zeci de mii.

A existat o armonie între “piaţa liberă” şi teroarea în masă. Dictatura lui Augusto Pinochet, prima asumare politică a teoriilor Şcolii din Chicago, s-a soldat cu 3.200 de persoane dispărute sau executate, cu cel puţin 80.000 de oameni încarceraţi, cu peste 200.000 de refugiaţi politic. Economia chiliană s-a contractat cu 15%, iar şomajul, care era de 3% sub preşedintele Salvator Allende, a urcat la 20%. În 1982, în ciuda aderenţei stricte la doctrina lui Milton Friedman, economia chiliană ajunsese la explozia datoriei externe, hiperinflaţie şi şomaj de 30%. Se pare că singurul lucru care a salvat Chile de la colaps a fost faptul că dictatorul n-a îndrăznit niciodată să privatizeze minele de cupru Coldeco, care generează singure 85% din veniturile guvernamentale. Ani mai târziu, în Iraq, ocupanţii americani au confiscat pur şi simplu petrolul, care produce aproape 90% din veniturile guvernului, în favoarea companiilor americane, condamnându-i pe indigeni la sărăcie perpetuă. Numărul exact al celor omorâţi pentru impunerea neoliberalismului în America Latină n-a fost niciodată calculat, undeva între 100.000 şi 150.000. Vasta lor majoritate nu erau membri ai grupurilor armate, ci activişti non-violenţi din fabrici, ferme, universităţi. Erau economişti, artişti, psihologi şi lideri de sindicat. Pe scurt, oricine reprezenta o viziune asupra societăţii construită pe altceva decât profitul pur.

În Bolivia, în urma aplicării terapiei de şoc, numărul celor care mai plăteau contribuţii la protecţia socială a scăzut între 1983 şi 1988 la 61%. Dar, aşa cum spunea un reprezentant al unei uniuni a ţăranilor: “statisticile guvernamentale nu reflectă numărul celor forţaţi să trăiască în corturi; zecile de mii de copii malnutriţi care primesc doar o bucată de pâine şi o cană de ceai maté pe zi, miile de campesinos care vin în capitală căutând de lucru şi sfârşesc prin a cerşi pe stradă.” În Polonia, terapia de şoc a dus la scăderea cu 30% a producţiei industriale în primii 2 ani ai reformei. Şomajul a crescut vertiginos, ajungând la 25% în anumite zone. Chiar şi atunci când economia a reînceput să meargă, şomajul a rămas cronic (conform statisticilor Băncii Mondiale, Polonia are acum o rată a şomajului de 20%). Pentru a impune terapia stil Chicago în Rusia, preşedintele Boris Elţîn a dizolvat corpul legislativ, a suspendat Curtea Constituţională (creată de Mihail Gorbaciov), precum şi constituţia, a trimis tancurile să patruleze pe străzi, a impus cenzura presei. În 1989, 2 milioane de ruşi trăiau sub pragul de sărăcie, cu mai puţin de 4 dolari pe zi. La jumătatea anilor ’90, după ce terapia de şoc îşi administrase “medicamentul amar”, 74 milioane de oameni trăiau sub pragul de sărăcie, conform statisticilor Băncii Mondiale. Dintre aceştia, 37 de milioane trăiau într-o sărăcie considerată “disperată”.

Ce înseamnă să permiţi libera circulaţie a capitalurilor ? Înseamnă să te expui dezastrului care a lovit Tigrii Asiatici. În anii ’90, aceste ţări ofereau imaginea unui miracol economic care nu avea nimic în comun cu teoriile economiştilor din Chicago. Riguros protejat, capitalul autohton rodise. Au făcut însă greşeala de a permite accesul investitorilor străini pe pieţele de capital. A fost de ajuns un zvon la bursa de valori, unul singur : că Thailanda nu are suficiente devize liber convertibile ca să-şi protejeze moneda naţională. Investitorii occidentali au început să-şi retragă fondurile, vânzând haotic. Pentru că nu făceau diferenţe între ţările asiatice, nebunia s-a amplificat: au urmat Indonezia, Malayezia, Filipine şi Coreea de Sud. Situaţia s-ar fi putut redresa prin acordarea unui împrumut extern, numai că organismele internaţionale au ieşit înainte cu un mesaj comun: Nu ajutaţi Asia! Catastrofa apăruse în ochii americanilor ca o oportunitate deghizată.

Ce aveau în comun Tigrii Asiatici, în afara vitezei ameţitoare cu care se dezvoltaseră? Refuzul “pieţei libere”, materializat prin legi severe care restricţionau globalizarea. Străinii nu aveau voie să cumpere pământ şi firmele autohtone. Statul juca un rol semnificativ în economie, păstrând monopolul sectoarelor-cheie. Multe dintre importurile provenind din Japonia, Europa sau SUA erau pur şi simplu blocate. Pentru Şcoala din Chicago, această realitate era inacceptabilă. Timp de luni de zile după provocarea crizei capitalurilor, FMI a refuzat să acorde un ajutor financiar care ar fi putut uşura situaţia. Când, în cele din urmă, au început negocierile, primul-ministru al Malayeziei, Mahathir Mohamad, a refuzat să participe la ele: “nu vreau să distrug economia ţării mele ca s-o fac mai bună”. Preţul apocalipsei financiare începea deja să fie plătit: 24 de milioane de oameni îşi pierduseră deja slujbele. Thailanda pierdea zilnic 2000 de locuri de muncă în timpul “reformelor”, adică 60.000 pe lună. În Coreea de Sud – 30.000 lunar, mai ales ca rezultat al cerinţelor inutile ale FMI de reducere a cheltuielilor bugetare. În Indonezia, rata şomajului s-a triplat în 2 ani. Conform Băncii Mondiale, 20 de milioane de asiatici au căzut în această perioadă sub pragul sărăciei. Prostituţia şi vânzarea copiilor înregistrau un boom.

Când FMI şi-a terminat treaba, bunurile Tigrilor Asiatici erau de vânzare la mai nimic. În doi ani, faţa Asiei se schimbase, sute şi sute de firme locale fuseseră eliminate în folosul multinaţionalelor. O teribilă tragedie fusese exploatată pentru a permite accesul capitalului străin pe pieţele autohtone. Tot ce fusese construit timp de decenii de coreeni, thailandezi, filipinezi, indonezieni, fusese făcut bucăţi, scos la mezat şi apoi aruncat la gunoi pentru a elimina competiţia cu importurile. Este adevărat că FMI-ul “stabilizase” economia, e ceea ce face acest organism de obicei, dar acest echilibru se face aruncând milioane de oameni peste bord: lucrătorii în sectorul public, proprietarii micilor afaceri, fermierii de subzistenţă, sindicaliştii. Marele secret al “stabilizării” este că cei aruncaţi la apă nu se mai caţără niciodată înapoi. Cu excepţia Malayeziei, celelalte ţări asiatice sunt acum pieţe de desfacere pentru produsele americane.

Ultima frontieră

Printre multele mecanisme de subjugare a ţărilor aflate în curs de dezvoltare, unul dintre cele mai eficace a fost “şocul datoriilor” sau “criza datoriilor”. Statele Unite au împrumutat multe dintre aceste ţări, după care au crescut unilateral în aşa măsură rata dobânzilor, încât pentru a face faţă plăţilor, acestea au fost nevoite să contracteze noi împrumuturi. Situaţia a fost atât de dezastruoasă încât datoria Braziliei, de exemplu, a explodat, dublându-se de la 50 la 100 de miliarde, în numai 6 ani. În aceeaşi perioadă, datoria Nigeriei a crescut de la 9 la 29 de miliarde. De fiecare dată, împrumuturile erau acordate de către FMI şi Banca Mondială cu condiţia ca cel împrumutat să subscrie la o listă de axiome considerate ca fiind minimul necesar pentru sănătatea economică. Această mascaradă prezentată ca fiind ceva tehnic şi dincolo de orice dubiu, include pretenţii ideologice de genul “întreprinderile de stat trebuie să fie privatizate” şi “barierele care împiedică intrarea firmelor străine trebuie să fie abolite”. Cu alte cuvinte : vrei să-ţi salvezi ţara ? Atunci vinde-o.

Şi dacă tot e să-ţi vinzi ţara, atunci neapărat e s-o faci la preţul pieţei, adică pe nimic. În Rusia, o companie petrolieră de nivelul celei mai mari pe care o are Franţa, s-a vândut pe 88 milioane USD. Norilsk Nickel, care produce a cincea parte din nivelul mondial de nichel, s-a dat cu 170 milioane USD, deşi profitul ei anual atinge 1,5 miliarde USD. Compania petrolieră Yukos, care controlează mai mult petrol decât Kuweitul, s-a vândut pentru 309 milioane USD. Are acum venituri de peste 3 miliarde USD anual. 51% din gigantul petrolier Sidanko a mers pentru 130 milioane USD. Astăzi, stocul este evaluat la bursă pentru 2,8 miliarde USD. O enormă fabrică de arme s-a tranzacţionat contra 3 milioane USD, adică preţul unei case de vacanţă în Aspen. Totuşi, aceste privatizări i-au nemulţumit enorm pe economiştii de la Chicago: bunurile statului s-au vândut strict nomenklaturiştilor autohtoni, interzicându-se orice acces capitalului străin.

Ce se ascunde în spatele retoricii lui Milton Friedman şi a Şcolii din Chicago? Un exerciţiu de cucerire de tip colonial, în condiţiile postmodernităţii. La urma urmei, mesajul economistului nu este decât o reluare parodică a celebrei afirmaţii a lui Adam Smith, conform căreia piaţa ar avea mecanisme de reglare naturale, mâna invizibilă care aranjează lucrurile fără ca vreo autoritate să trebuiască să intervină în vreun fel. Nu ştiu dacă nerozia strămoşului britanic e mai mare decât cea a contemporanului american. Însă pentru oricine e clar că deregularizarea pieţelor e similară cu gestul de a arunca nişte peşti de acvariu într-un ocean în care fojgăie rechinii. Putem arbora o mină fericită, n-avem decât să spunen că peştişorii sunt la fel de liberi ca şi predatorii, realitatea e că niciodată un Carasius auratus nu s-a hrănit cu o balenă albastră. Deşi, libertatea s-o facă nu i-a lipsit, aici nu avem dubii.

Într-o lume în care au dispărut petele albe ale ţinuturilor neexplorate, multinaţionalele s-au trezit fără “naţiunile barbare şi sălbatice” care fac tot farmecul colonialismului. Şi atunci s-au gândit să le fabrice. Eliminând legile care protejează capitalul autohton, colonialişti de azi înhaţă ceea ce colonialiştii de ieri numeau “terenuri goale”, în schimbul unor mărgele de sticlă. Numai că astăzi aceste “terenuri goale” sunt: servicii poştale, parcuri naţionale, şcoli, servicii de securitate socială, etc. Statul este acum ultima frontieră, iar conquistadorul multinaţional îl pradă cu aceeaşi dârzenie pe care a arătat-o predecesorul lui care şi-a părăsit casa pentru a căuta aur în Anzi. Ce au în comun sistemul de telefonie din Chile, liniile aeriene din Argentina, câmpurile petrolifere din Rusia, sistemul de transmitere a apei din Bolivia, fabricile din Polonia? Toate au fost puse în valoare prin efortul public, şi s-au vândut apoi pentru mărgele de sticlă.

Apogeul şi decăderea unei ideologii

Milton Friedman a murit. Ravagiile ideologiei “pieţei libere” sunt atât de evidente, încât în multe părţi ale lumii este foarte greu să găseşti un om care să nu fi cunoscut în mod direct efectele doctrinei şocului. După ce au fost năuciţi în repetate rânduri, mulţi au învăţat să fie atenţi în aceste momente. Odată ce mecanismele doctrinei şocului au fost înţelese pe deplin, comunităţi întregi devin din ce în ce mai greu de luat prin surprindere, din ce în ce mai dificil de confuzionat. Libanul de după războiul din 2006 reprezintă prima lecţie a unui popor care nu mai este dispus să accepte daruri otrăvite. Cu distrugeri evaluate la 9 miliarde de USD, primul-ministru Fuad Siniora era gata să primească împrumuturile acordate de FMI şi comunitatea statelor din Europa şi SUA, în schimbul binecunoscutelor imperative ideologice. Numai că Libanul mai avea o experienţă similară, dobândită în urma războiului precedent cu Israelul. Acelaşi ciclu: distrugere – împrumuturi – înstrăinare. Oamenii îşi aminteau cât de bucuroşi fuseseră că războiul se terminase, că străzile erau reconstruite. Până să se dezmeticească, totul era însă vândut, banii împrumutaţi construiseră averi private, pe care le plăteau tocmai cei cărora li se interzicea accesul în spaţiile noilor îmbogăţiţi.

Libanezii n-au mai vrut să înghită a doua oară aceeaşi escrocherie. Iar guvernul a trebuit să se resemneze. În paralel, Mişcarea Hizballah a început reconstrucţia, piatră cu piatră, cămin cu cămin. Familiile afectate de bombardamente primeau 12.000 USD pentru cheltuielile anului următor, adică de patru ori mai mult decât dăduse guvernul american refugiaţilor din New Orleans după uraganul Katrina, după cum remarcau ziariştii Ana Nogueira şi Saseen Kawzally. Versiunea adoptată de această forţă politică n-a vizat construirea de hoteluri de cinci stele, ca în Kabul, nici de piscine olimpice pentru poliţişti, ca în Iraq. S-a evitat experienţa negativă a supravieţuitorilor din Sri Lanka, din ajutoarele cărora s-au construit hoteluri pe plajă. S-a angajat mâna de lucru locală, nu ca în Iraq, unde “reconstrucţia” s-a făcut cu muncitori străini, într-o ţară în care şomajul atingea 70-80%.

America Latină s-a trezit şi ea din letargie. În noiembrie 2006, Rafael Correa, economist de stânga, îl învingea în alegerile din Ecuador pe Alvaro Noboa, unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară. Correa făcea apel în campanie la “depăşirea aberaţiilor neoliberalismului” şi i-a declarat pe funcţionarii Băncii Mondiale persona non grata în ţara lui. În Bolivia, preşedintele Evo Morales naţionaliza resursele de gaze naturale de la multinaţionalele “jefuitoare”. Chile şi Argentina sunt conduse de politicieni care declară public că sunt împotriva experimentelor Şcolii din Chicago făcute în ţările lor. Atât preşedintele chilian, Michelle Bachelet, cât şi cel argentinian, Néstor Kirchner, au fost încarceraţi în perioada dictaturilor anterioare. Socialism?! Mai putem gândi astăzi în termeni ideologici, păstrându-ne totuşi aderenţa la real? Ceea ce se construieşte acum în America Latină are puţine în comun cu doctrina socialistă. Mai puţină centralizare ca în anii ’60, mişcări mult mai greu de demolat dacă sunt decapitaţi câţiva lideri. Ruperea legăturilor la nivelul teoriilor economice cu SUA atunci când Venezuela, Costa Rica, Argentina şi Uruguay au anunţat că refuză să mai trimită studenţi la School of America. Mai radical decât toţi, Rafael Correa a refuzat să reînnoiască înţelegerea pentru găzduirea celei mai mari baze militare americane din America de Sud.

Ceva extrem de neplăcut pentru Friedman, dar şi pentru Stalin, pare să se întâmple. În Brazilia, un milion şi jumătate dintre foştii fermieri care trăiau în gunoaie la marginea oraşelor au cerut pământ neutilizat, pentru a-şi relua viaţa de dinainte. În Argentina, două sute de fabrici în faliment au fost resuscitate de muncitori, care le-au transformat în cooperative de proprietari. Hugo Chávez a făcut din dezvoltarea cooperativelor în Venezuela o prioritate. În paralel, în Statele Unite, giganticul Halliburton, după ce a tratat guvernul SUA drept bancomat personal, câştigând numai din războiul din Iraq peste 20 de miliarde USD, refuzând să angajeze lucrători din Iraq, îşi exprima recunoştinţa faţă de plătitorul de taxe american mutându-şi cartierul general în Dubai. Respingând visul nord-american al unei zone comerciale libere din Alaska în Terra del Fuego, Bolivia a propus Alternativa Boliviană pentru Americi (ALBA), bazată pe barter, în care fiecare ţară propune ceea ce produce mai bine, în schimbul a ceea ce are nevoie, independent de preţurile pieţei globale. În loc să lase ca acestea să fie decise de traderii din New York şi Londra, sud-americani preferă să le stabilească ei înşişi. FMI, puterea supremă în anii ’90, începe să nu mai aibă ce căuta pe continent. În 2005, portofoliul sudamerican se ridica la 80% din împrumuturile organismului internaţional – în 2007, doar 1%. Beneficiind din veniturile aduse de petrol, Venezuela a început să acorde împrumuturi ţărilor în curs de dezvoltare. Înconjurată de ape financiare tulburi, America Latină construieşte o zonă de relativ calm economic şi predictibilitate, adică ceva ce globalizarea consideră că ar fi imposibil.

După cum spunea, Milton Friedman a murit, ducând cu el în mormânt o ideologie care s-a străduit din greu să ascundă un secret murdar: nu fusese niciodată, nicăieri, votată. Deşi afirma cu tărie că democraţia şi piaţa liberă merg mână în mână, avea nevoie disperată să-i elimine pe toţi cei care credeau că peştii din acvariu nu pot înota în acelaşi loc cu rechinii şi balenele. Cu o ipocrizie grosonală, “omul de ştiinţă” care a conceput-o s-a deplasat personal pentru a da lecţii de economie criminalilor din lumea întreagă (Augusto Pinochet şi Deng Xiaoping sunt cele mai notabile nume), susţinând ulterior că nu există nicio legătură între ideile sale şi masacrele şi tortura comise în văzul lumii. Astăzi, unii dintre elevii lui Friedman fac obiectul acuzaţiilor de genocid şi compar pe banca acuzaţilor în ţările în care şi-au exercitat activitatea politică. Concitadinul lui, gangsterul Al Capone, se face vinovat de câteva asasinate comise cu sânge rece. Profesorul universitar Milton Friedman dă socoteală Justiţiei Divine pentru sute şi sute de mii de morţi şi dispăruţi, zeci de milioane de flămânzi, chinuiţi şi dezmoşteniţi din lumea întreagă. Preţul îngrozitor pentru nişte construcţii mentale care nu s-au dovedit niciodată eficace când au fost puse în practică, îmbogăţind astronomic doar câţiva deja superbogaţi. Dacă m-ar întreba cineva vreodată pe cine prefer dintre cei doi, optez fără regret pentru Capone. A fost mult mai puţin periculos decât un profesor de economie, şi atunci când a promis însetaţilor rachiu, s-a ţinut de cuvânt!

Scrisă de Radu Iliescu

Autor: Jean-Claude Carrière
Subtitlu: Poveşti filozofice din lumea întreagă
Rating:
Traducător: Brînduşa Prelipceanu
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2006
416 pagini
cartonată
ISBN: 973-50-1171-9

Maliţia mă împinge să cântăresc: 416 pagini, 21 de titluri de capitole (însumând două pagini), un-mare-număr de poveşti, o introducere de 20 de pagini. Sunt rău, deci mă afund în statistici ropotind o trei simplă: dacă 416 reprezintă 100%, iar 22 de pagini semnate Jean-Claude Carrière sunt ics, atunci ics este egal cu 22 ori 100 supra 416, adică 5,2884% contribuţie pură sub nume de autor. Ştie cineva de la ce proporţie de material alogen în sus începe un plagiat? Cui îi datorăm oare restul de 94.7116% din cuprinsul volumului? O evidenţă mai subtilă decât sughiţul unei furnici dar mai zdrobitoare ca o manipulare mediatică mă tulbură: dar surâsul? Dar lacrima? Cum aş putea, cine ar putea măsura fiorul unei poveşti ce ţi se oferă de dincolo de negura veacurilor? Iau calculele de la capăt şi rectific: Jean-Claude Carrière este autorul cărţii în proporţie de a douăzecea parte, şi totodată preacinstit cărăuş de lacrimi, surâsuri şi fioruri într-o incalculabilă ipostază.

Altminteri, rostul unei crestomaţii nu e de a ne spune ceva despre cel ce o alcătuieşte, ci despre lucruri aflate dincolo de penibile orgolii de autor ţuculos şi musculos. Cine-a scris povestea aceea despre judecătorul complet incapabil să separe cartofii mari, de cei mijlocii şi de cei mici, în absenţa unor arguţii doctrinare şi a unei jurisprudenţe care să lămurească cu acribie cele mai mici dedesubturi ale dilemei? Oh, studenţi la Drept din lumea întreagă, scoateţi capul din tratate şi răsuflaţi uşuraţi, cineva s-a gândit la noi şi ne-a răzbunat. Dar despre omul care adoarme la umbra unui copac fermecat, menit să îndeplinească orice dorinţă, şi care nu se miră, tâmpul, de masa şi fecioara ce i se oferă fără efort? “Numai de n-ar trece pe aici vreun tigru, în timp ce dorm.” Numai de nu s-ar prăbuşi civilizaţia noastră sub povara vâscoasă a îndepărtării noastre de Principiu – ne legănăm toropiţi de somn la picioarele lui Axis Mundi. Cine-a scris povestea în care un rabin stabileşte că semnul după care cunoaştem că s-a sfârşit noapte şi se ivesc zorile este, indubitabil, când ne uităm la un chip necunoscut, un străin, şi vedem că este fratele nostru?

Orbecăim, orbecăim în neştire, refuzându-ne evidenţa: nimeni. Nu, nu vreau să invoc acum inepţia comodă a creatorului popular, cu care am luat cândva un zece la română, soră geamănă cu prostia lăfăită a omului primitiv, cel care descoperă religia închinându-se la buza peşterii, în faţa unui foc de tabără aprins de-un fulger. Nimeni nu înseamnă mulţi, ci multpreamultul. E mai mic ca un bob de muştar zdrobit în praful drumului de o turmă de cămile, aşa cum trebuie ca să faci din el vârful condeiului cu care se scriu în colţul ochiului poveştile din o-mie-şi-una-de-nopţi. Cerul şi Pământul nu-l pot încape, numai inima povestitorului îl poate cuprinde. Iar poveştile lui nimeni ne transmit, invariabil, că există ceva. Ne alfabetizăm, facem şcoli şi universităţi, ne pavoazăm pereţii biroului cu diplome, dar ce ne-am face fără cevaul pe care numai nimeni ni-l poate şopti?

Dacă e adevărat că ne întâlnim cu nimeni pe firul uniunii contrariilor, atunci alba-neagra e cel mai spiritual joc la care poţi pierde bani proşti în lumea asta. Superb, necruţător, inexplicabil, alba-neagra e poveste-destin în acţiune. Uite adevărul, nu-i adevărul, unde-i adevărul? Plângi, eu râd. Râzi, stai niţel că te fac să plângi. Lumea este aşa cum este, ne spune Jean-Claude Carrière. Lumea nu este aşa cum este. Lucrurile fiind aşa cum sunt, putem alege cunoaşterea: este greu. Putem alege necunoaşterea: este şi mai greu. Nicio înşelătorie, nicio trişare, alba fugăreşte neagra, un sfânt ne spune că dacă ne temem de Dumnezeu, să fugim cu toţii cât ne ţin călcâiele, dacă mai avem vreme. În braţele Lui. Un dascăl bun poate fi folositor sau nu. Depinde de dobitoc. Puterea este fragilă, prin urmare neliniştită, aşadar şovăielnică, deci nesigură, deci contestată, deci fragilă. Debusolantă şi perfect inutilă, ca o maşină care culege cartofii, îi curăţă, îi găteşte şi apoi îi mănâncă.

Ai milă, Doamne, şi nu mă ajuta! Rugăciuni de sfânt, rugăciuni de poveste. Se încreţeşte pielea cefei, se caţără părul spre zenit. Sau simţim în sfârşit că Allah pe toate din lumea asta le ţine de ceafă. Şi dacă raiul e ca într-o poveste evreiască, făcut din cărţi ce abia acolo ajungem a le înţelege? Un rai cu miros rânced de bucoavnă, cu cărţi legate în piele de viţel roasă la margini, după care să ne căţărăm pe scara lui Iacov. Aş vrea să ştiu, ne împovestim sau ne dezpovestim aflând de femeia care luase literal îndemnul bărbatului de a trage uşa după dânsa, nevoind deloc să ştie că se înşala, ci cum să facă s-o târâie mai uşor. Ştiu sigur că ea, în ce-o priveşte, s-a des povestit. Ştiu sigur? Dar măcar ştiu? Cercul mincinoşilor e plină de certitudinile lui nimeni, în absenţa cărora viaţa mi se pare searbădă, ipocrită şi inutilă ca un dineul de cinci sute de netoţi al unui ambasador. Bucurie sau măgar? Nastratin Hogea n-are dubii. Eu de ce-aş avea? Ce este verde, stă pe cracă şi vorbeşte? Dac-ar fi vorba de un papagal, n-ar fi o ghicitoare. Ce e mai mare ca tristeţea unui crocodil care constată că fiinţa omeneasca este lipsită de recunoştinţă? Noaptea s-a sfârşit, frate străine, şi eu n-am găsit răspunsul. Dar ce vină are noaptea?

Scrisă de Radu Iliescu

Editori: John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu
Subtitlu: A treia forţă. Renaşterea României profunde
Rating:
Editura: Logos
Anul apariţiei: 2009
352 pagini
ISBN: 978-973-8131-66-8

Motto: “Wall Street-ul şi City of London sunt pline de firme ale căror lucrători au cele mai înalte dimplome universitare şi cele mai înalte calificări în domeniul afacerilor. Puse la un loc, aceste persoane formează însă un grup atât de netot încât nu numai că şi-a dat singur foc la casă, dar era să dărâme şi tot edificiul capitalismului.” (Philip Blond)

Motto: “A gandi în mod serios o alternativă care să contracareze excesele economice de astăzi înseamnă să redefineşti ceea ce înseamnă să fii modern. Nu-i altceva decât să redefineşti ceea ce înseamnă să fii modern. Nu-i altceva decât o bătălie de idei privitoare la viitorul economiei mondiale şi a civilizaţiei umane în general. Poate, printr-o mare ironie, inspiraţia şi terenul fertil pentru o astfel de întreprindere se află în acele teritorii sărace şi “înapoiate”. Ţăranii, consideraţi astăzi fără viitor, ne-ar putea salva de noi înşine.” (Adam K. Webb)

Dau scris (vorba lui Pavel Stratan) că Economia libertăţii a fost mai mult decât o lectură pentru mine. A fost o întâlnire. Am început lectura cu circumspecţie, temându-mă să nu dau peste încă un ism. Fascism, nazism, socialism, capitalism, comunism – cine stă să le mai numere, trucuri ieftine dar atât de sângeroase care trag pe sfoară disponibilităţile înnăscute ale omului pentru comportamentul religios şi-n faţa căruia stăm azi dezvrăjiţi. Însă colecţia de eseuri cuprinsă între coperţile acestui volum nu are nimic în comun cu o tentativă ideologizantă, pot răsufla uşurat. Este teorie, evident, însă în sensul cel mai autentic al vocabulei vechilor greci, adică se situează la un palier superior practicii, totuşi adiacent. Interesant de observat că utopiile sunt şi ele teoretice, însă la modul ficţional, vizând aducerea practicii în acord cu propriile elucubraţii. Citind această culegere de eseuri, ni se oferă un fond ideatic care ne vorbeşte despre trecut, traiectoria cea mai sigură dacă vrem să reînnodăm cu un viitor organic. Utopiile n-au nimic comun cu trecutul, ele fabrică viitorul pur şi simplu. Dar să vedem mai bine despre ce este vorba.

Prin 1987, cineva îmi zicea: “Nimeni nu va mai clinti vreodată regimul comunist.” Fondul discuţiei de atunci e irelevant, nimic subversiv, nici eu nu eram dizident (prea ocupat fiind cu clasa a IX-a de liceu, cred), nici interlocutorul meu nu era nomenclaturist. Nu eram, cu certitudine, singurii care credeam pe atunci că paradigma totalitară comunistă se poate lua la trântă cu veşnicia. Istoria ne-a dovedit, şi nu doar nouă, că ne-am înşelat. Peste noi s-au abătut de atunci: capitalismul, globalizarea, proiectul unional european, val după val, roi după roi. Vremurile s-au dus, alte vremuri s-au aşternut din nou peste români. Nimeni nu va mai clinti vreodată capitalismul/ democraţia/ globalizarea – faceţi un test, să vedeţi că aproape toţi din anturajul vostru, începând cu voi înşivă, credeţi acest lucru. Într-un fel sau altul, viitor ne va dovedi din nou că ne înşelăm. Nefiind veşnice, vor trece şi acestea, cum au trecut cele dinaintea lor. Capitalismul, multiculturalismul, corectitudinea politică, nu sunt decât proiecţiile himerice ale veacului, vedeniile în care credem prea orbeşte.

Dar dacă toate sunt trecătoare, şi suntem prea bătrâni pentru a ne mai lăsa seduşi de utopii, ce-ar trebui să punem în loc? Repet, în niciun caz alte invenţii. Omenirea e bolnavă nu din cauza conservatorismului ei, ci din cauza preaplecării spre progres şi ficţiuni. Atunci când, în Imperiul Roman, apar pentru prima dată persoanele juridice, sub denumirea de universitas, acestea sunt semnul progresului, şi acceptate sub titlul unor ficţiuni utile. Cine putea prevedea că în America sec. XIX-XX aceste construcţii juridice vor deveni de departe cu mult mai puternice şi mai bogate decât orice structură organică, inclusiv statală, şi de departe cu mult mai longevive decât poate permite speranţa de viaţă a unui individ în carne şi oase? Instituţia prezidenţială a înlăturat monarhia în virtutea unei promisiuni: caracterul temporar al funcţiei ar împiedica delirul grandorii. Ne-am temut de regii preaputernici, şi am adus în locul lor preşedinţi de paie, care urcă pe tron datori-vânduţi în urma unor campanii exorbitante. N-am făcut decât să-i alungăm pe cei cărora le putea fi ruşine de posteritate, dând puterea în mâna unor eminenţe cenuşii, deasupra cărora nu se află nicio instanţă vizibilă. Oricum ne învârtim, toate creaţiile filosofice cu care ne împăunăm de la Renaştere încoace ne-au procopsit cu mai multe şi mai profunde dezastre decât riscurile de la care am vrut să ne sustragem.

De ce capitalismul e prost şi păgubos

Un ţăran creşte nişte pui de găină. Când aceştia sunt mari, merge să-i vândă la târg, pentru a-şi face rost de haine de firmă, un carburator pentru caleaşcă şi o plasmă pentru camera din faţă a bordeiului. Orice manual de economie postrevoluţionară ne oferă acest exemplu pentru a ne convinge că există o fatalitate în ordinea capitalistă. Am face, chipurile, ceea ce s-a făcut din toate timpurile (cu pauza de rigoare introdusă de erezia totalitarismului). Am fi, se străduiesc să ne inoculeze convingerea stimabilii manipulatori, în acord cu toate epocile în care oamenii au făcut schimburi libere, pe piaţa liberă. Realitatea este că, dimpotrivă, capitalismul are foarte puţine în comun cu schimburile societăţilor tradiţionale, ba mai mult, ceea ce se petrece azi peste tot în lume are foarte puţine conexiuni cu teoria capitalismului, aşa cum au elucubrat-o cândva un Adam Smith şi un David Hume, ca să nu menţionăm decât doi dintre cei mai cunoscuţi colportori de erori intelectuale.

Pentru cel care studiază capitalismul, aşa cum o face John Chrysostom Médaille în Teoria distributismului, cea mai mare problemă este că acest sistem nu este unul performant şi economic, în ciuda obsesiilor pentru rentabilitate pe care le dezvoltă. Şi cred că nu trebuie să fim economişti ca să avem o percepţie, fie şi sintetică, a amplitudinii si veridicităţii acestei constatări. Utopia capitalistă se naşte cu o profundă lipsă de respect pentru fiinţa umană, pe care o anulează ontologic, reducând-o la o marfă ca oricare alta, inevitabilă în ciclul de produţie. Ca forţă de muncă (cu acelaşi titlu ca şi tractorul, informaţia sau fluxul monetar), omul trebuie să se supună legilor pieţii, devenind din ce în ce mai performant la un preţ din ce în ce mai mic. Împingând rigorile acestor doi vectori undeva spre absurd (pentru că de absolut nici nu poate fi vorba), omul visat de capitalism ar trebui să fie un factotum gratuit.

Cum viaţa e mult mai creaţă decât proiecţiile utopice, forţa de lucru are pregătire inegală şi adesea coboară sub parametri. Din punctul de vedere al capitalismului pur, tot ceea ce nu este suficient de performant sau temporar defect (boli, inclusiv profesionale, graviditate sau incapacitate de muncă, inclusiv din cauză de vârstă) trebuie înlăturat. Dacă monstruozitatea numită capitalism ar fi fost lăsată vreodată să circule liber prin social, s-ar fi hrănit, pe lângă cărbune, oţel şi petrol, cu oameni, asemeni căpcăunului din poveste. Şi atunci au apărut nişte corective, ne spune John Chrysostom Médaille, menite să îmblânzească suferinţa şi să degripeze mecanismele consumului: asistenţa socială şi camăta. Intervenţia statului în direcţia susţinerii semenilor noştri deveniţi neinteresanţi pentru sistemul capitalist (orfanii, bolnavii, gravidele, handicapaţii şi pensionarii) este astăzi aplaudată cu generozitate şi cerută insistent, numai că trecem cu vederea o componentă importantă a demersului: birocratizarea. La fiecare câţiva asistaţi social există un funcţionar, al cărui unic scop este să cântărească ajutorul pe care statul îl distribuie acestora. Un întreg eşafodaj uman, dublat de un aparataj tehnic redutabil, se înfruptă din ceea ce teoretic revine celor insuficient de vânjoşi încât să susţină societatea capitalistă. Prin comparaţie, societăţile tradiţionale, bazate pe structuri familiale puternice şi pe caritate religioasă, risipesc mult mai puţin.

Cum logica sistemului capitalist se bazează nu numai pe pauperizarea forţei de muncă, ci şi pe consumul producţiei, ultimele veacuri au mai asistat la încă o calamitate: amplificarea tumorală a camătei. Nicio religie nu acceptă această practică, existând în fiecare, fără excepţie, interdicţii scrise împotriva ei. Acolo unde acestea au fost încălcate, s-a făcut prin recurgerea la artificii hermeneutice imposibil de acceptat în condiţiile ortodoxiei dogmatice. Iar când Scripturile interzic ceva, există o cauză care, indiferent că e la îndemâna tuturor sau nu, ar fi bine să nu fie trecută cu vederea. În orice societate tradiţională masa monetară reală este finită, iar acumularea ei prin intermediul împrumuturilor cu dobândă, este calea cea mai simplă şi mai imorală prin care o mână de oameni se poate îmbogăţi fără efort, acumulând prin spolierea ireversibilă a celor mai mulţi. Oripilaţi de această viziune, cei din vechime au înţeles că, dacă turmele se pot înmulţi fără a împiedica înmulţirea altor turme, dacă ogoarele pot rodi fără să împiedice rodirea altor ogoare, banii nu se pot îngrămădi la unul fără să-i stânjenească pe cei mai mulţi.

Desigur, după Acordurile de la Breton-Woods pericolul a dispărut, acum banii se tipăresc ca ziarele, băncile fac bani electronici din tastatură, pentru că oricum împrumută ceea ce n-au. Putem răsufla uşuraţi, riscul ca cineva să se îmbogăţească sărăcindu-i pe toţi ceilalţi a dispărut. Vorbim, în mod realist, de o iluzie ceva mai densă la unii şi mai subţire la alta, fără a nega impactul profund pe care această iluzie o are asupra celor mai mulţi. Rămâne însă o problemă: ce ne facem când, după ce toată lumea consumă copios banii oferiţi de cămătari, nimeni nu mai vrea să aibă de-a face cu ei pentru că realizăm că ne-am amanetat viitorul pe vreo 10-15 ani înainte? Tragi-comic, spunem că intrăm în criză, de ca şi cum iarna, când copacii, albinele şi urşii hibernează, natura ar intra şi ea în criză. Niciun biolog nu riscă însă ridicolul la care se expun lejer politicienii şi economiştii. De fapt, dacă admitem că sistemul capitalist nu poate exista decât prin escaladarea absurdă a consumului, şi cum banii pentru asta nu provin de la forţa de muncă, pentru că patronii nu vor să cheltuiască prea mulţi bani cu aşa ceva, atunci trebuie să înţelegem că perioadele penibile în care oamenii sunt concediaţi şi toată lumea strânge cureaua nu sunt crize, în adevăratul sens al cuvântului, ci fac parte din mecanismul intrinsec al lucrurilor.

Hai să ne întoarcem însă la dulcele moment al nebuniei capitaliste în care toate merg strună, produc care mai de care şi toţi consumăm buluc prin supermarketuri. Să nu oftăm, cu puţin ghinion reapucăm vremurile astea, şi să vezi atunci fericire la cântar pentru toată lumea! Moment în care în fiecare secundă o să se arunce o găleată de bani pe… publicitate. Niciodată înainte de vremurile moderne nu s-a plătit mai mult pe o perversiune de care am putea să ne lipsim fără să fim ameninţaţi nici măcar de umbra unui sughiţ. Desigur, planeta ar fi cumva mai tristă în absenţa valului de cretinătate roz şi pufoasă deversat sub acest nume, dar cu certitudine închiderea unui rezervor de risipă revoltătoare ar compensa din plin mahmureala postpublicitară. Marea virtute a publicităţii e că te ajută să te faci cunoscut. Marele ei păcat e că te poate face atât de cunoscut încât să te îmbogăţeşti dincolo de limitele oricărui calcul vânzând apă neagră cu bulbuci. Marea ei calitate e că te face pe tine să vinzi acolo unde alţii vor rămâne cu stocurile în depozite şi vor închide. Marele ei defect este că, pentru ceva a cărei seriozitate nu depăşeşte o banală halucinaţie, e destul de scumpă.

Au să spună unii: sistemul este nedrept (punând semnul egal între om şi materii prime), apelează abuziv la artificii (îngrăşând cămătarii), şi risipeşte nepermis (apelând la publicitate şi consumând resurse neregenerabile), dar altul nu există. Culegerea de eseuri adunată de Ovidiu Hurduzeu şi John Chrysostom Médaille contrazice această prejudecată. Ba da, există şi alte posibilităţi. Nu suntem condamnaţi fără ieşire la capitalism. La fel cum istoria nu ne-a condamnat nici la comunism, cum debitau cândva politruci cu fruntea scundă. Şi nu, nu trebuie să ne lăsăm pradă milei birocraţilor, cum preconizează socialiştii, pentru ca problemele noastre să dispară ca prin miracol. Mai mult decât atât, unii dintre noi trăiesc deja altfel în lumea capitalistă, participând la ea atât cât este nevoie, fără să ajungă la compromisuri degradante. Într-un anume sens, germenii unei alte orânduiri au încolţit de mult, minând sistemul din interior.

Distributismul: vin vechi în sticle noi

Adam K. Webb, în eseul Ţăranii viitorului, conjugă istoria mentalităţilor cu teoriile economice. Face, de fapt, ceea ce manualele de şcoală şi cărţile de popularizare evită cu obstinaţie: racordează proiecţiile intelectuale la oameni vii, şi nu în funcţie de un schelet ideologic imposibil de găsit în lumea reală. Dimensiunea antropologică a demersului său constă în evocarea unui sat peruan aflat într-o periferie îndepărtată a modernităţii, pierdut în înălţimile Anzilor: Pomatambo. Locul este curtat, rând pe rând, de promisiunile politicienilor capitalişti şi de cele ale gherilelor maoiste. Ambele forţe au o istorie presărată cu crime şi hoţii, dar realitatea nu le împiedică să facă mereu tam-tam că-i ajută pe ţărani. Asta în faţă, pentru că pe la spate atât stânga cât şi dreapta liberală/neoconservatoare manifestă dispreţ pe ţărani, pe care-i consideră un obstacol şi cărora le refuză locul în societatea lor preferată. Progresul înseamnă dispariţia sătenilor din Pomatambo.

Or, situaţia din acest colţ uitat de lume este foarte importantă pentru a şti ce-am pierdut noi. În comunitatea aceea funcţionează norme tradiţionale de egalitate şi colaborare. Mare parte din obştea sătească este constituită din terenuri exploatate în comun şi asolamente. Ţăranii mai săraci beneficiază de pe urma ajutorului pe care şi-l oferă reciproc, de la recoltare şi până la construcţia de case. Gherilele maoiste au făcut eroarea să creadă că nicăieri ca aici n-ar putea înflori utopia comunistă: o cantină sătească, administrată de stat, o grădiniţă comunală, uniforme pentru toată lumea. Ţăranii au refuzat însă să schimbe viaţa lor tradiţională bazată pe întrajutorare şi pe independenţa gospodăriei tradiţionale cu o colectivitate administrată birocratic.

Pe de altă parte, capitalismul vrea să-l transforme pe ţăran într-un salariat la oraş sau într-un antreprenor neobosit care să înlăture legăturile organice din comunitate în favoarea activităţilor pe tiparul agrobusiness-ului. Prima operaţiune pe care se oferă s-o facă este oferirea de titluri de proprietate acolo unde pământurile aparţin de generaţii familiilor şi obştilor. În felul acesta se mută centrul reglementărilor juridice în afara comunităţii. Terenurile care sunt deţinute în comun sau trec prin rotaţie de la o familie la alta se privatizează ireversibil. Cu o piaţă a terenurilor activă şi presiunile exercitate de bănci şi de marea economie, fermele comerciale bogate îi înghit pe micii proprietari, comunităţile sunt distruse iar săracii sunt mai săraci. Micii proprietari de altădată devin muncitori agricoli fără pământ, atunci când nu sunt forţaţi să plece în oraşe şi să locuiască în barăci.

Exact ceea ce s-a întâmplat în Europa în epoca de înflorire a capitalismului.

Însă, ţăranii din Pomatambo nu doresc nici una, nici cealaltă dintre posibilităţi. Vor: apă potabilă, electricitate, drumuri pavate, clădiri solide, îngrijire medicală şi educaţie. N-au nimic împotriva tehnologiei. Vor însă ca tehnologia să se potrivească cu felul lor de a-şi duce viaţa. Vor deci mai multe oportunităţi, dar să-şi păstreze valorile. Nu li se pare nimic şocant să continue să practice agricultură, să-şi păstreze sărbătorile şi să crească animale, având televizor, dispensar şi şcoală pe înălţimile Anzilor. Vor modernitate, dar nu văd de ce să renunţe la practicile locului. Lecţia pe care ne-o transmite Adam K. Webb este semnificativă: putem primi cele bune pe care epoca ni le oferă, nu trebuie să fim crispaţi sau orgolioşi peste măsură. Dar nu trebuie nici să ne lăsăm înşelaţi de fraudele cu care tot epoca ne îmbie: rămâie socialismul şi capitalismul de gâtul celor ce le-au adulat, valorile autentice vin din trecut, şi tocmai de aceea trebuie să le păstrăm şi ştim că sunt ale noastre, nu elucubraţiile oareşcui!

Suntem educaţi să credem că dorinţa de profit (adică lăcomia) este motorul fundamental al economiei. Că singurul care poate pune zăbala în gura unui capitalism nestăvilit este statul, prin costisitoarele lui mecanisme de reîmpărţire a prosperităţii. Acolo unde faptele contrazic aceste două teze, se ţes conjuraţiile tăcerii. De fapt, oamenii n-au fost dintotdeauna sclavii capitalistului, iar armatele de funcţionari care taie frunza la câini sunt creaţii recente. Există şi alte modele care ar putea circumscrie activitatea economică. Capitalismul, lăsat de capul lui, sfârşeşte pradă aberaţiilor sinistre: se evaluează astăzi că la fiecare dolar investit în producţie, şi care produce deci valori utile, alţi treizeci şi şapte de dolari se învârt haotic în investiţii pur speculative, adică menite să scoată nu pâine, ci alţi dolari. E timpul ca măcar cei care pricep să se întoarcă la paradigme economice prin care, cum spune Philip Blond, se remoralizează piaţa, se relochează economia şi se recapitalizează nevoiaşii.

Între capitalismul care-l îngenunchează pe angajat în faţa patronului, şi socialismul care îngenunchează în faţa asistenţei sociale, există o a treia cale: mica proprietate şi solidaritatea familiei şi a comunităţii. O economie bazată pe conlucrare, nu pe fugăreala nesfârşită spre un iluzoriu loc întâi. K. Polanyi spune: “Piaţa înaintează deşertificând societatea.” Logica pieţei este simplă şi falsă în acelaşi timp: “Dă-mi să-ţi dau.” Cu reversul: “Nu-mi dai, nu-ţi dau.” Echilibru? Nu. Sărăcire totală. Şi asta pentru că nobleţea începe de la: “Ţine, nu-mi datorezi nimic.” Într-o societate în care legile pieţei se impun, nu mai poate funcţiona politicul, pentru că oamenii politici îndatoraţi de voturi sunt nişte oameni de paie. Nu mai poate funcţiona şcoala, pentru că funcţia profesorului este să dea, iar cea a elevului să primească, şi arareori altcumva. Nu mai rezistă nici ierarhia religioasă, se năruie şi disciplina militară, în vreme ce oamenii de geniu, văzându-se puşi în situaţia infailibilă de a primi mai nimic faţă de ce pot da, se mercantilizează şi ei. Părând să introducă echilibrul, logica pieţei rupe osia societăţii, pentru că o lume organică funcţionează prin demăsurare: Nu aştept nimic, pentru că dau totul. Nu sunt capabil să dau nimic, pentru că sunt copleşit de generozitatea ta. Dă-mi-să-ţi-dau e o lozincă cu care abia se pot schimba cuiele pe ace de gămălie.

Distributismul spune că cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui om este să lucreze pentru altul. Nu contează dacă acel altul este un capitalist tangibil, o corporaţie omniprezentă şi eterică sau statul socialist. Soluţia ar fi, deci, să lucrăm pentru noi. Ferma personală, atelierul, cabinetul sau o cooperativă de angajaţi-proprietari. În toate aceste ipostaze, analizate în eseuri diferite, sloganul pare să fie acelaşi: “Afacerea mea este casa mea, şi nu e de vânzare!” Fără patroni, fără angajaţi, dar nu fără ierarhii. Împărtăşirea unui cod comun, inclusiv naţionalist şi religios, ca în cazul cooperativelor Mondragón din Ţara Bascilor, iniţiate de un preot catolic. Să roboteşti pentru tine, fără un şefuţ de trei parale care să te alerge ca pe un cal şi să te plătească cu aerul că-ţi dă de pomană. Să te investeşti, să creezi, să inovezi, fără să aştepţi laudele şi primele nu-ştiu-cui, ci pur şi simplu pentru că aşa simţi că trebuie, şi să te bucuri de rezultate, chiar şi atunci când sunt doar tatonări. Să nu aştepţi pensia, şi să-ţi susţii bătrânii bolnavi, fără să le aminteşti că primesc deja una. Să dai cu amândouă mâinile din ceea ce ai strâns cu una, la nunţile şi înmormântările familiei şi ale comunităţii.

Ce şanse avem?

Voi fi tranşant: în ansamblu, niciuna. Individual, enorme. Distributismul nu este o ideologie, nu are şi nu va avea niciodată un aparat care să-l impună. Nu se ţin şi nu e raţional să aşteptăm şedinţe de partid. Ca să fie mai mult decât o experienţă underground, are nevoie însă de un material uman din ce în ce mai rar în zilele noastre: oameni cu dragoste pentru lucrul bine făcut, care nu vor să se lase călcaţi în picioare, profund şi activ neîncrezător faţă de sistem. Adică exact contrariul a ceea ce cultivă capitalismul: indivizi hiper-rentabili, hiper-timoraţi şi hiper-dependenţi. Nu vei convinge în ruptul capului pe cineva fascinat de “salariile decente” din marile metropole să-şi cumpere o grădină şi să-şi producă în timpul liber o parte din legumele de care are nevoie, la marginea unui oraşel cu dimensiune umană. Oamenii preferă să se plângă de calitatea din ce în ce mai scăzută a “produselor de marcă”, dar cu niciun chip nu ar fi de acord să producă cu cunoştinţele şi abilităţile proprii artefacte de serie mică şi cuprinzând mai puţină tehnologie, însă incomparabil mai fiabile.

Şi totuşi, ce poate face distributismul pentru tine în special? Cum spuneam, enorm. Totul începe cu o reflecţie în termeni de sistem. Dacă e adevărat că într-o zi camioanele vor trage pe dreapta şi avioanele vor rămâne la sol, din cauza (ar trebui să spun mai degrabă “datorită”?) scumpirii exorbitate a petrolului, atunci e bine să ştii că aglomerările urbane vor fi mult mai afectate decât comunităţile mici. Dacă e adevărat că birocraţia este din ce în ce mai scumpă, atunci e bine să iei în calcul falimentul asistenţei sociale, şi să încerci să anticipezi economisind pentru când nu vei mai putea munci, şi îngrijindu-ţi părinţii, ca să dai exemplu bun. Dacă e adevărat că şcoala este din ce în ce mai proastă, refuzând să mai formeze caracterele copiilor, atunci n-ar strica să nu mai aştepţi să facă alţii ceea ce te priveşte pe tine în mod direct. Dacă e adevărat că preţul producţiei de masă a alimentelor e otrăvirea ta şi alor tăi cu conservanţi, coloranţi şi e-uri, atunci n-ar fi rău să încerci să produci tu o parte din ceea ce mănânci, pentru că numai de ceea ce faci tu eşti cu adevărat sigur. Dacă e adevărat că printre reprezentanţii religiei s-au strecurat mulţi care sunt simple umeraşe pentru sutane, cum spune într-o conferinţă Dan Puric, lasă tot şi pune mâna pe Sfinţii Părinţi, citeşte, roagă-te, află!

Sistemul actual te vrea absent, te vrea supus, te vrea moale. Distributismul îţi spune că poţi fi aici, poţi fi rebel, poţi fi implicat. Începe prin a te gândi că fiecare zi în care te uiţi la televizor mai multe minute decât la oamenii cu care intri în contact e prea departe de realitatea ta ca să merite trăită. Conştientizează că a fi rebel nu e totuna cu a purta pantaloni cu turul lăsat caraghios în dreptul genunchilor, ci înseamnă a pricepe perversiunea sistemului şi a te sustrage, la început mai puţin iar mai apoi mai mult, tuturor ispitelor lui. A fi rebel nu înseamnă să umbli cu o bombă în rucsac cu care să vrei să arunci Sistemul în aer, ci să te tragi undeva la marginea lui şi să aştepţi să se năruie sub propria lui obezitate. A fi cu adevărat liber înseamnă, până la urmă, să pricepi. Spuneam că, în ansamblu, nu avem nicio şansă cu distributismul. Şi asta pentru că, fiind în esenţa lui o abordare anti-sistemică în conjunctura actuală, nu va face binele cu forţa nimănui, şi să-ţi imaginezi că erodarea capitalismului va fi la fel de amuzantă ca o tură cu sania pe derdeluş e nerozie curată. Pe de altă parte, cei care înţeleg că sunt cu adevărat liberi, în vreme ce dependenţa e iluzorie, au şanse teribile să facă ceva pentru ei înşişi şi pentru cei din jurul lor. Nu pot să nu-mi amintesc cuvintele unui celebru distributist şi luptător anti-sistem al secolului XX, Mahatma Gandhi: “Fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume.”

Scrisă de Radu Iliescu

Autor: Vasile Lovinescu
Rating:
Editura: Rosmarin
Anul apariţiei: 2003
390 pagini
cartonată
Ediţie îngrijită de Florin Mihăescu şi Roxana Cristian
ISBN: 9732300647

Motto: “Degenerarea unui ciclu se arată mai întâi prin ruina lui intelectuală, prin incapacitatea de a vedea aspectul de semne de foc ale lucrurilor dimprejur.” (Vasile Lovinescu)

Orice exerciţiu hermeneutic este un test-despre-cum-este-cu-putinţă-altceva. Exegeza este neapărat de natură duală, fiind o lectură-scriere, o cazanie, deci pe undeva o caznă, flacăra care înfierbântă până la fierbere lamura, argintul curat, carevasăzică lămurit. Cheia hermeneutică nu este un sistem, obligtoriu fals prin însăşi logica lui adormitoare, ci o sumă de repere la care ajungi prin facultatea aceea uitată a intelectului care e intuiţia, salt al spiritului spre adevărurile esenţiale care n-are nimic în comun cu raţionamentul ticăit, prea contabilicesc adesea. E o dez-văluire a ceea ce e dincolo de semnificant, fireşte nefiind mai puţin, cum spuneam, o încercare-despre-cum-este-cu- putinţă-textul-însuşi.

Fără a avea pretenţia ierarhizării inefabilelor, vom spune că hermeneutica textului sacru n-ar fi ceea ce este în câmpul cultural românesc fără scrierile lui Vasile Lovinescu. Şi vom adăuga, sentenţios şi fără teama de a şoca spiritele înguste, că autorii textelor sacre româneşti sunt Petre Ispirescu, Ion Creangă şi mulţii, neştiuţii povestitori din jurul focului ce-a ars milenii şi secole în vatra acestui neam. Poveştile, baladele, doinele şi cimiliturile lor au fost înmormântate în cărţi, formă perversă a uitării prin scris. O parte din ele încă se mai spun în casele celor care cred că puiul învaţă să fie om de la Făt-Frumos şi de la Ileana Cosânzeana, nu de la Counter Strike şi Age of Empires.

Şi astfel se realizează o profeţie de demult, care spune că în vremurile din urmă Adevărul va fi pe buzele copiilor. Nu adevărurile ficţionale la care aspiră nevolnic o literatură deviată hedonist spre satisfacţii iluzorii, ci Adevărul pur şi simplu. În căutarea acestei certitudini spirituale s-a pus hermeneutica lui Vasile Lovinescu, cărturarul-copil care ascultă poveştile şi le dezleagă ca pe cimilituri, în acord cu ştiinţa simbolurilor expusă de René Guénon în Simboluri ale ştiinţei sacre. În posteritatea deschisă de ideile guénoniene, se poate spune că demersul lovinescian este unul dintre cele mai fructuoase, chiar dacă Occidentul tradiţionalist continuă să-l ignore, în special datorită barierei lingvistice.

Orice text sacru este o pătrundere în Muntele Sacru, o peşteră a Minotaurului. Intrat în ea, ai nevoie de firul Ariadnei, altfel fiara neînţelegerii te devoră fără ca măcar să-ţi dai seama. Textul te cuprinde cu obscurităţile lui, nu-ţi mai dă voie să ieşi la lumină, te rătăceşte maliţios şi vai de neisprăvitul care crede că bunele lui intenţii (în fapt, mascând o incapacitate personală trecută neglijent cu vederea) îi pot sluji de călăuză. E nevoie de bunul sfat al Sfintei Vineri, de Creanga de Aur, descrisă de Vergiliu în cartea a şasea a Eneidei. Fără iscusinţa lor, cititorul-căutător îşi lasă oasele pe aiurea.

Creanga de Aur este capabilă să indice o cărare acolo unde drumul pare absent. Firul Ariadnei lasă un semn pe drumul parcurs, împiedicând dispariţia lui şi implicit salvgardând posibilitatea întoarcerii. “Dar pe lângă aspectul doctrinar mai este şi aspectul metodic al problemei. Cititorului îi trebuie o învăţătură care să fie în acelaşi timp şi o descărcare electrică. Vrăjmaşul nostru de căpetenie este apatia mentală, cenuşa formată de cadavrele noţiunilor sedimentate de secole. Straturile lor au înăbuşit în omul modern Amintirea, Anamnesis, Dorul, Nostalgia, obârşii izvorâte din intuiţia intelectuală.”

Exerciţiul exegetic este o călătorie iniţiatică în el însuşi: pornim de la prostia noastră funciară, pe care ne-o revelează neînţelegerile provocate de textul sacru, înmodestindu-ne, ne căţărăm pas cu pas spre piscurile sensurilor eterne, şi ne înveşnicim pe măsura descifrării de hieroglife şi scheme transcendente. Materia primă care serveşte drept suport acestei călătorii intelectuale este invariabil mitul, coborârea uranică, formă de încifrare deopotrivă simbolică şi rituală, “labirint fără ieşire, [...] un ghem fără Ariadnă, o încâlcitură de aţă ce se rupe la fiece moment când tragi de ea.” Atât de Real încât a fost alungat din realitatea acceptabilă, atât de Adevărat încât a devenit sinonim cu minciuna, mitul tradiţional e tradiţie, e predanie a strămoşilor încredinţată copiilor noştri.

Şi aici reia Vasile Lovinescu teza lui René Guénon, conform căreia basmele autentice ar putea proveni din Tradiţia Primordială, folklorul nefiind o “creaţie populară”, produsă spontan de masa poporului. Singurul fapt popular este supravieţuirea formelor simbolice. Poporul îndeplineşte funcţia unei memorii colective, funcţie “lunară”, denotând caracter pasiv, incapabil de iniţiativă şi de spontaneitate. Ceea ce se conservă astfel este o sumă considerabilă de date de ordin esoteric. Din acest punct de vedere, gradul de conştiinţă şi de luciditate al redactorilor în ceea ce priveşte tâlcul adânc al miturilor pe care le aşterneau pe hârtie este de o importanţă cu totul secundară. Valoarea miturilor e intrinsecă, independentă de ignoranţa sau cunoaşterea redactorului.

Cu o nuanţare adusă tezei maestrului: René Guénon consideră basmele ca nişte reziduuri ale tradiţiilor esoterice dispărute. Vasile Lovinescu optează pentru posibilitatea unei concomitenţe a basmului cu doctrina iniţiatică pe care o reprezintă mascat: doctrina este destinată cercului capabil să primească lumina direct, în timp ce basmul este pentru ceilalţi, capabili să vadă numai umbrele din caverna platoniciană. Imposibil de negat în acest punct posibilitatea ca basmul să fi fost menit a constitui prima încercarea din viaţa noastră: cei care n-o trec devin adulţi, persiflând ironic credinţele bune numai pentru copii. Ceilalţi, cei puţini, devin ceea a fost şi Vasile Lovinescu, un ales.

De aceea spune el: “Mai precis, mitul fiind la rădăcina timpului şi a spaţiului, e o zădărnicie, o contradicţie în termeni, să-i cauţi o origine spaţială şi temporală. Mitul este coextensiv rădăcinii principiale a lumilor, prin urmare participă la armonia, la “ordinea” ei. Cuvântul “ordine” are aceeaşi rădăcină ca şi “rit”. Asta însemnează că nu a irupt în lumea noastră ca o revărsare de ape, ci ca o incantaţie rimată. Şi în adevăr, în forma lui cea mai înaltă, mitul este o “incantaţie”, care actualizează mitul principial în lumea noastră, a devenirii, cu efecte soteriologice necesare. Şi adaptarea Tăcerii (mit, mueo, a tăcea, mut – au aceeaşi rădăcină), la forma discursivă, nu a putut fi elaborată decât în sanctuare, de fiinţe înalt calificate pentru această adaptare; prin urmare, nu se poate visa nimic mai puţin popular decât mitul.”

Mai trebuie spus ceva: nu există basme, ci Basmul. La fel cum, dintr-un punct de vedere atât de înalt încât pentru mulţi devine inaccesibil: nu există destine, ci Destin. Şi asta pentru că, într-adevăr, într-un mod cu totul altul decât au crezut iluminiştii şi propagă astăzi orbeşte statisticile, Omul, creatura lui Dumnezeu, există şi el. Departe de noi dorinţa de a nega rolul salvator al diferenţelor, care pe nu anume palier sunt pline de savoare şi sens. Şi totuşi, cum să explici faptul că, invariabil, nimeni nu intră de viu în Paradis fără să se fi scufundat mai înainte în infern, pentru a ieşi de acolo purificat, după ce va fi omorât balaurul şi-i va fi tăiat limbile? Cum altfel decât găsind unicitatea în multiplicitate, scotocind precum copoiul urma vânatului sacru, până în vizuina nostalgiei începuturilor?

Volumul lui Vasile Lovinescu poate coagula împrăştierea spirituală a novicelui. Este scris fără complezenţă, nevrând să ia cu nimic în seamă apucăturile vremurilor. Este scris, iarăşi, fără milă, nevrând să ţină cont de neputinţa intelectuală a lumii de azi şi de mâine. Este scris, mai presus de toate, în spiritul Adevărului dintotdeauna al textelor sacre, în virtutea adagiului implacabil: “Cel ce are urechi de auzit, să audă.” (Matei 11, 15; Matei 13, 9; Marcu 4, 9; Marcu 7, 16; Luca 8, 8; Luca 14, 34) Restul, cei ale căror urechi sunt decoraţiuni exterioare, rămână pradă nebuniei lor!

Ne naştem cu toţii feţi-frumoşi şi ilene cosânzene, cu nimic inferior eroilor solari din mitologii. Trăim în lumea fenomenală, în care lumea principială se reflectă ca într-o oglindă, în acord inversat. Toate lucrurile trecătoare care ne înconjoară sunt în mod definitoriu simbolice, pentru că e simbolic tot ceea ce nu-şi are raţiunea suficientă în sine. Universul întreg e trecător, iar miza intelectuală a existenţei este a-i realiza simbolismul, adică a-i realiza rădăcinile în lumea imuabilă a ideilor.

Numai că, spunem îndreptând prin parafrază vorba sucită a unui scriitor de tristă celebritate, universul întreg conspiră împotriva împlinirii acestui proiect. De aceea e nevoie de cai năzdrăvani, de armele şi de straiele bunilor şi tătânilor noştri, pentru a asana Borborosul lumii, de-a lungul încercările care ne aşteaptă, şi care nu sunt nici rele, nici grele, ci teribile, ceea ce e cu totul altceva. Drumul de la abjecţiunea condiţiei umane spre sfinţenia transcendentă e presărat cu deşerturi, cu păduri nesfârşite, fojgăind de balauri şi zmei. Şi toată această aventură fantastică nu face decât să înceapă atunci când găsim Creanga de Aur, lipsa de măsură comună dintre Principiu şi lume, în virtutea căreia primul o mistuie pe a două.

Spre luare aminte asupra celor ale vieţii, înainte de a purcede în marea călătorie iniţiatică, Vasile Lovinescu ne lasă să medităm la confruntarea dintre sacerdotul Dănilă Prepeleac şi forţa brută a râmătorului în Materia Primă, la modul în care Satan se dizolvă în Demiurg, reliefându-şi modul de operare şi funcţia în Univers, fără de care acesta nu ar putea trece de la potenţă la act (în Stan Păţitul), povestea tribulaţiilor sacrificiale ale celui de-al treilea avatar al lui Vişnu, Sweta Varaha, Mistreţul Alb (în Povestea Porcului), joncţiunea dintre curentul hyperborean şi cel atlant, care e cheia basmului Harap-Alb.

Scrisă de Radu Iliescu

Autor: Ana-Maria Cazacu
Rating:
Editura: Steaua Nordului
Anul apariţiei: 2007
478 pagini
cartonată
CD inclus
ISBN: 616-511-009-0

Limba franceză, această oroare pentru elevii români, nu este, orice s-ar crede, cel mai complicat idiom din lume. Nu vorbim de chineză şi arabă, care o surclasează atât la pronunţie cât şi la grafie (dar nu şi la gramatică). Nu este nevoie să ne aruncăm ochii atât de departe. În Europa, lituaniana şi sora ei geamănă, letona, dau bătăi de cap şi mai mari atât din punct de vedere a raportului dintre fonetică şi scriere (nativii spun că diavolul însuşi s-ar chinui să înveţe aşa ceva), cât şi a nesfârşitului şir de excepţii de la reguli. În materie de iregularităţi, maghiara ar face limba lui Molière să pară simplu joc de preşcolari. În abstract, genul acesta de comparaţii este până la un punct legitim, dar nu foarte util.

Când vine vorba de cursuri care se vor practice însă, lucrurile pot fi nuanţate, şi nu de dragul comparaţiilor de magazin duminical. Dacă admitem că profesoara de franceză tipică este fată bătrână, cu părul prins în coc şi fustă maxi (mă rog, toate profesoarele pe care mi-a fost dat să le întâlnesc se abat semnificativ de la normă, dar fie!) atunci trebuie ca un curs practic să rupă cumva automatismele şi să fie… altfel! Adică fără coc şi fustă maxi, v-aţi prins. Lăsând gluma deoparte, o lucrare care-şi propune să ne familiarizeze cu o limbă străină poate face parcursul mai agreabil sau dimpotrivă, ne poate oferi o imagine complet greşită despre ţinta pe care ne-am propus-o. Inevitabil, câtă vreme instrumentul e mai aproape ca scopul, oricine riscă să le confunde, iar preţul unui curs conceput în pripă se măsoară, în caz de erori, în numărul de ucenici rataţi.

Senzaţia pe care ne-o oferă cursul scris de Ana-Maria Cazacu este, şi o spunem cu părere de rău, mai degrabă a unui obstacol decât a unei punţi în calea celor care doresc să se apropie de o limbă cu o reputaţie şi aşa destul de dificilă. Trebuie nu doar voinţă şi motivaţie reală pentru a o “traversa”, ci nervi de oţel, adică o sumă de calităţi care cu greu pot fi întrunite de aceeaşi persoană. Principalul reproş pe care îl facem este legat de caracterul pletoric al lecţiilor: când întinzi 19 lecţii pe 478 de pagini o faci cu preţul demăsurării etapelor de studiu. Hai să dăm un exemplu: constatăm cu stupoare că lecţia 2 se încheie undeva la pagina 44, tragică opţiune, care ne-a dus cu gândul la muncile lui Hercule (deşi credem că, pus să aleagă între Hidra din Nemeea şi lecţia 2 a acestui curs, grecul s-ar fi prins mai bucuros să captureze animalul fabulos pentru grădina zoologică din Paris, orice, numai să nu fie chinuit aşa).

Am văzut multe cursuri de învăţat limbi străine până acum. Pe cele mai multe le-am buchisit şcolăreşte, cu stiloul în mână. Am rezolvat exerciţii, am facut traduceri, am copiat şi tocit lexic. Continuăm să o facem, din vechi nostalgii de şcolar combinate cu împătimirea de limbi străine. Ne-am pus imediat întrebarea, cum de lecţiile concepute de Ana-Maria Cazacu sunt în asemenea măsură atinse de gigantism? Prin dopaj cu gramatică. Structura unei astel de lecţii este corectă în sine:

texte introductive
lexic
textul propriu-zis al lecţiei
gramatica
lexic
exerciţii.

Corect, frumos – în teorie. În practică, la partea cu gramatica dozajul este letal, dacă un învăţăcel îşi pune mintea să prelucreze inflaţia informaţională de acolo are toate şansele să uite că are în faţă un curs practic, pedalează prin teorie şi n-are şanse să asimileze cunoştinţe, exerciţiile sunt departe, proţăpită în faţă este fantoma unei fete bătrâne, cu părul prins în coc şi fustă maxi, uitându-se peste ochelari, corectându-l scrupuleusement la fiecare eroare şi ameninţându-l cu corigenţia. Dacă nu aruncă bucoavna cât colo, convins că franceza este o limbă foarte grea, merită un loc în Panthéon (cel construit în Quartier Latin, nu edificiul romanilor).

În realitate, după cum spuneam la începutul acestei recenzii, în materie de dificultate franceza e surclasată de o mulţime de limbi, chiar dacă lasă lejer în urmă cam toate surorile latine (excepţie limba noastră, care cred că e chiar cea mai grea, avantaj pe care nu toţi românii se grăbesc să-l speculeze!). Până la urmă, nu există limbi dificile, există doar cărţi neinspirate, în care eşti pus să lopătezi la gramatică în schimb, scrise după criteriul: hai să umplem paginile cu ceva, chiar dacă deversăm pluralul substantivelor compuse încă de la lecţia 2, deşi niciun om normal constituit nu are nevoie de aşa ceva dacă nu doreşte să ia premiul Nobel pentru literatură ca scriitor de limbă franceză. Sau: şi ce se întâmplă dacă e absolut inuman să pleznim 24 de conjugări verbale la lecţia 8, se mobilează spaţiul? Se. Plus argumentul forte: ce dacă pronumele complement apare abia la lecţia 17, deşi nici un sughiţ acătări nu se poate trage fără ele, sunt acolo? Sunt. Cursul nepractic al Anei-Maria Cazacu ilustrează cazul nefericit al dominaţiei gramaticii asupra bunelor intenţii, asupra competenţei în predare, şi în general asupra celui suficient de naiv să-şi pună mintea cu el.

Scrisă de Radu Iliescu

Autor: Jean Baudrillard
Rating:
Editura: Denoël
Anul apariţiei: 1982
114 pagini
cartonată
ISBN:978-2282302263

Motto: „Putem să ne întrebăm în privinţa faptului ciudat că după mai multe revoluţii şi un secol sau două de ucenicie politică, în ciuda ziarelor, a sindicatelor, a partidelor, a intelectualilor şi a tuturor energiilor puse în slujba educaţiei şi a mobilizării poporului, se mai găsesc (şi vor fi exact tot atâtea în zece sau în douăzeci de ani) o mie de persoane gata să protesteze şi douăzeci de milioane « pasive » – şi nu doar pasive, dar care preferă fără ocoliş, de bună credinţă şi în deplină bucurie, fără măcar să se întrebe de ce, un meci de fotbal unei drame umane şi politice?”

Titlul volumului trimite la unul dintre romanele lui Marcel Proust, A l’ombre des jeunes filles en fleurs. Şi ca şi în cazul creaţiei literare, discursul gravitează în jurul unui pol paradoxal, pe de o parte proiectabil, visabil, dar care nu încetează să se sustragă morganatic tuturor încercărilor de palpare: eternul feminin pentru romancier, masa tăcută pentru filosof. Proust a vrut să surprindă femeia, sau cel puţin ipostazele ei la care avea acces. Baudrillard vizează masa şi tot ceea ce intră în contact cu ea: politicul, mass-media, sensul şi socialul.

Neputându-ne concentra pe toate liniile de forţă ale volumului, alegem să ne limităm la scrutarea interacţiunii a două dintre ele: masa şi politicul. Cele două noţiuni-entităţi coexistă, coabitează, se condiţionează, se limitează reciproc, se interpătrund, se confruntă. Însă nu ca într-un duel, cu parteneri pe măsură, deschişi şi dedicaţi, nici ca într-un joc, cu reguli şi satisfacţie, ci ca într-o încleştare agonică. Masa este creaţia modernităţii, societăţile tradiţionale necunoscând acest tip de societate amorfă, a-nucleară, a-structurală şi a-comunitară. Politicul apare tot cam pe atunci, şi îşi arogă autonomia numai după ce se desparte de religios, undeva în timpul vieţii lui Niccolò Machiavelli.

Ca şi modernitatea, masa este o invenţie, de aceea definiţiile ei trebuie să fie şi ele inventate. Jean Baudrillard face apel la tot ceea ce epistemologia este susceptibilă să ne ofere pentru a crea din bucăţi o astfel de configurare. Astfel, nu există mase amorfe versus alte tipuri de mase, există doar mase pur şi simplu, care implicit sunt amorfe, neutre, fără centru. Masa face… masă, adică absoarbe orice încercare de a o electriza prin social şi politic, pe care le neutralizează pur şi simplu. Ele nu sunt bune conducătoare de social, nici bune conducătoare de politic, nici bune conducătoare în general. Tot ceea ce le traversează devine difuz, pentru a se pierde brusc fără să lase urme.

Astronomic vorbind, masa este o asamblare în vid de particule individuale, de deşeuri ale socialului şi de impulsuri mediatice. Este o nebuloasă opacă a cărei densitate în creştere absoarbe toate energiile şi fasciculele luminoase care o înconjoară, înainte de a se zdrobi sub propria greutate. Masa este o gaură neagră în care politicul este anihilat. De aceea, spune Jean Baudrillard că: „N-a existat niciodată pentru popor un spectacol mai amuzant ca eşecul unei clase politice. În străfundurile « conştiinţei populare », clasa politică rămâne inamicul său fundamental.” Masele sunt compuse din cei eliberaţi de obligaţiile lor simbolice, prinşi în reţele infinite şi destinaţi să fie strict terminale de acelaşi model, care devin în cele din urmă doar deşeuri statistice. Din punct de vedere gramatical, masa nu are atribut, nu are predicat, nu este subiect, nu este obiect, nu are calitate, nu are referinţă. Singura definiţie onestă pe care ar putea-o avea este indefiniţia ei radicală. Ea este neutră, adică nici unul nici celălalt (ne-uter).

Spuneam că politicul s-a eliberat în Renaştere de religios, devenind autonom. Pentru puţină vreme, poate pentru o clipă doar. S-a încărcat imediat de o referinţă socială (poporul). Cum aceasta s-a uzat extrem de rapid, odată cu iluzoria specificitate dobândită astfel, ea a fost rând pe rând înlocuită cu noi şi noi repere: rasa (în nazism), clasa socială (în marxism), economicul (în liberalism). Or, masele încep exact în punctul în care politicul se saturează, îşi pierde specificitatea şi calitatea istorică, iar idealul său se disipă. După ce secole de-a rândul politicul şi-a propus domolirea pornirilor sociale, astăzi (în modernitatea târzie) s-a trezit în faţa unui golem mut şi absent, şi-şi doreşte ca nimic altceva să-i injecteze sens, atât cât să-l menţină în stadiul de emulsie controlată. Însă masele nu vor sens, ci spectacol, şi de aceea tentativele politicului nu pot fi decât eşecuri lamentabile. Masele idolatrizează jocul semnelor, dar resping dialectica sensului. De altminteri, în societatea modernă sensul nu este decât un accident ambiguu şi fără prelungire. El poate privi doar o fracţiune minimă, o peliculă superficială a societăţii.

Dacă moartea sistemelor este suprasaturarea lor, moartea politicului survine în absenţa investiturii sale, momentul în care referentul social clasic (poporul, clasa, proletariatul) nu mai poate să însufleţească semne politice eficace. Pur şi simplu, spune Jean Baudrillard, nu mai există un semnificat social care să dea forţă unui semnificant politic. Singurul referent care mai funcţionează este cel al majorităţii tăcute, o entitate nebuloasă, o substanţă flotantă a cărei existenţă este pur statistică, şi al cărei mod de manifestare este cel al sondajului. Or, masele nu pot îndeplini funcţia referenţială, pentru că nu ţin de logica reprezentării. Ele nu se exprimă, sunt sondate. Nu reflectează, sunt testate.

Adevărata problemă de azi este tăcerea maselor. Politicul nu o sesizează, şi continuă să se întemeieze pe următoarea ipoteză: masele ar fi permeabile la acţiune şi la discurs, ele ar fi prezente în spatele sondajelor şi a statisticilor, adică ar fi capabile să producă informaţie. Aceasta din urmă este orice dar nu este un mod de comunicare, mai degrabă un agent de emulsie neîncetată, de input-output, de reacţii în lanţ dirijate, ca în camerele de simulare atomică. Însă procesul este contradictoriu, pentru că informaţia, în loc să recreeze „relaţia socială”, este un proces antropic, o modalitate a sfârşitului socialului. În loc să transforme masa în energie, informaţie produce şi mai multă masă. În loc să in-formeze, adică să creeze structuri, informaţia neutralizează şi mai mult „câmpul social”, adică creează din ce în ce mai multă impermeabilitate la instituţiile clasice ale socialului, la conţinuturile informaţiei însăşi.

Fisiunii structurilor simbolice provocate de violenţa raţională a socialului îi succede fisiunea socialului însuşi prin violenţa „iraţională” a mass-mediei şi a informaţiei – rezultatul final fiind tocmai masa atomizată, nuclearizată, molecularizată. În aceasta ar consta, conform lui Jean Baudrillard, încleştarea dintre masă şi politic, înfruntarea celor două „clase” ale postmodernităţii: una purtătoare de social, stăpână a timpului şi a istoriei, şi o alta, masă informă, reziduală, lipsită de sens.

Civilizaţiile noastre moderne au trăit pe baza unei expansiuni şi a unei explozii la toate nivelurile, sub semnul universalizării pieţii, a valorilor economice şi filosofice, sub semnul universalităţii legii şi a cuceririlor. Dar, în urma unui proces de ambalare şi de accelerare, explozia a devenit incontrolabilă, şi a atins o viteză sau o amplitudine ucigaşă, sau mai degrabă a atins limitele universalului, şi a saturat câmpul expansiunii posibile. Reversul epocii de aur a acestor culturi este implozia moale de astăzi, ilustrat de leitmotivul masei tăcute: o magmă vâscoasă, lipicioasă, care atrage totul, capabilă să înglobeze fiecare element străin, cu inconştienţa şi eficacitatea sinistră a unei mlaştini.

Scrisă de Radu Iliescu

Autor: Florin Mihăescu
Rating:
Editura: Sfântul Gheorghe Vechi
Anul apariţiei: 2000
194 pagini
necartonată
ISBN: 973-98376-6-2

În plin centrul Bucureştiului există o oază nesperată de linişte, pe o străduţă întoarsă spre sine ca o cochilie de melc, într-o casă acoperită vara cu straie pudice de iederă, cu nişte camere în care auzi cariul tropăind prin mobilele vechi. Acolo l-am cunoscut pe Florin Mihăescu, creştin şi deopotrivă cărturar, omul modest care a fost amestecat în câteva din cele mai ameţitoare aventuri spirituale ale veacului XX românesc. Ultimul mohican al Rugului Aprins, ultimul supravieţuitor al cercului de studii guénoniene însufleţit de Vasile Lovinescu, hermeneut al lui Shakespeare, “un Kant levantin, cel mai organizat produs al celui mai haotic secol”, cum îl numeşte cu deferenţă Pr. Ioan Buga în prefaţa acestui volum.

Multe dintre întâlnirile mele stau sub semnul prea-târziului. Am auzit prima oară de Vasile Lovinescu pe o trecere de pietoni din târgul Ieşilor, unde s-a nimerit să isprăvesc cu cineva verbalizarea unei chei hermeneutice la un basm clasic chinezesc. Ar trebui să-l citeşti pe Lovinescu, îmi spune interlocutorul, faceţi acelaşi tip de conexiuni. Lovinescianizam carevasăzică, fără să ştiu. L-am căutat ca pe un frate, l-am citit ca pe un părinte. Prin el am ajuns mai apoi la René Guénon, de acolo am căutat o întrevedere cu Florin Mihăescu. Cei ale căror scrieri mi-au influenţat decisiv cursul vieţii se trecuseră deja dintre noi când puneam mâna să-i citesc. A rămas undeva, suspendat între prezent şi nefiinţă, într-o casă incredibil de verde şi de tăcută, de o luciditate care-l ridică deasupra tuturor lucrurilor mărunte, încărcat de ani dar fără vârstă, Florin Mihăescu.

Simbol şi Ortodoxie este o introducere la hermeneutica Evangheliilor. Este o deschidere spre doctrina creştină, făcută dintr-un punct de vedere superior, intelectual. Prea lesne uităm că lui Iisus i s-a spus “Învăţătorul”, la fel cum lui Ioan – Botezătorul, lui Isaia – Proorocul, lui Iov – Cel Drept, lui Solomon – Cel Înţelept. Iisus a încarnat în Israel o funcţiune de Cunoaştere. Primul lui act public a fost un act de cunoaştere (Luca 2, 45). Florin Mihăescu scrutează evenimentul christic din perspectiva aceasta covârşitoare, care i-a pus şi continuă să pună în încurcătură pe cei care o abordează.

“Poate cea mai bună dovadă că doctrina propovăduită de Iisus se adresează în primul rând cunoaşterii este şi faptul că în unele din aspectele ei ea nu este înţeleasă.” Odată intrat în perspectiva metafizică, n-ai dreptul să pretinzi ca lucrurile să ţi se prezinte sub o formă simplă. Piscurile nu coboară amabil spre cel ce tânjeşte după înălţimi. Dimpotrivă, se învăluie în ceţuri, în lumină orbitoare şi-n flori de gheaţă. Se mai spune că Raiul se ia cu asalt. Din punctul acesta de vedere, disputele dintre Iisus şi fariseii capătă sens. Iudeii îl acuză că vindecă cu ajutorul demonilor (Ioan 8, 43). Iisus spune că ei sunt îndepărtaţi de sensul religiei pe care o propovăduiesc (Ioan 5, 46; Luca 11, 52; Ioan 3, 10). De la neînţelegerea Fariseilor şi până la reaua lor credinţă, până la intoleranţă şi violenţă, culminând cu răstignirea lui Iisus, nu mai e decât un pas.

Primul motiv al neînţelegerii este incapacitatea intelectuală a ascultătorilor lui Iisus. Principala problemă în calea înţelegerii era exact schimbarea de perspectivă de la pământesc la ceresc şi de la exterior la interior (Luca 17, 20). Mulţimile abordau mesajul la nivel pragmatic şi emoţional. Fariseii îl receptau analitic şi literal. În prezenţa lui Iisus, care radia o putere neobişnuită, apostolii au înţeles multe lucruri care altfel ar fi rămas superioare puterii lor de înţelegere. Înţelegerea are loc după Înviere (Luca 24, 45). Şi o altă treaptă în înţelegere este atunci când primesc “darul limbilor”, întâiul har al cunoaşterii. Incapacitatea ascultătorilor lui Iisus se datorează în primul rând dificultăţilor doctrinei şi noutăţii ei. Învăţătura creştină se întemeiază pe adevăruri de un înalt şi inefabil nivel metafizic şi teologic, imposibil de abordat exclusiv mental şi logic.

Nu doar doctrina este greu accesibilă, ci şi modul în care a propovăduit Iisus. Cele mai mari dificultăţi le pun pildele şi parabolele. “O pildă este aşadar un mijloc de cunoaştere mai înalt decât vorbirea obişnuită, este chiar un mod de a cunoaşte tainele cereşti care printr-o simplă expunere discursivă nu pot fi înţelese. Căci pilda transmută sensul imediat în sens arhetipal, separă omenescul de divin, unindu-le în acelaşi timp în mod surprinzător şi pătrunzător.” Pilda e o vorbire simbolică. Uneori Iisus foloseşte direct simbolul, ca în teologia luminii (Ioan 8, 12). Şi mai greu de înţeles este vorbirea paremiologică, spienţială, care forţează sensul duhovnicesc (Matei 8, 22; 10, 39). Absurditatea aparentă este făcută să provoace metanoia, ruptura de nivel (Marcu 4, 25) prin concilierea contrariilor.

Lucrarea lui Florin Mihăescu îşi propune, şi reuşeşte, să defrişeze discursul creştin postmodern, mai ales cel de sorginte (neo)protestantă, invadat de un soi de pseudo-activism, heirupism sentimentaloid şi alţi tropi retorici cu totul inadecvaţi: “Din motive greu de descrifrat, în secolele care au urmat şi mai ales în ultimele secole, între această doctrină şi exegeza creştină s-a interpus de multe ori un văl de discursivitate şi redundanţă, de sentimentalisme şi moralism care a dus în bună măsură la îndepărtarea oamenilor de sensul interior al cunoaşterii.” Raportările la iubirea creştină, legitimă în sine, dar exacerbate prin renunţarea la privirea atentă asupra funcţiunii cunoaşterii, sfârşesc prin a conferi asupra religiei creştine o imagine trunchiată, şi în cele din urmă falsificată. Rezultatul acestei degenerări nu poate fi decât dispariţia paradigmei intelectuale tradiţionale în spaţiul creştin, cei care se pretind practicanţii acestei religii vehiculând ca toată lumea reflexele lumii profane. Ei nu sunt nici măcar conştienţi de tezaurul ideatic zăvorât în spatele unei uşi dincolo de care nu mai vor să treacă, din plictiseală intelectuală. Ceva aplecări sensibile, mici scheme comportamentale, un efort în fiecare duminică, şi toate aceste crâmpeie numite pompos “religie”…

Scrisă de Radu Iliescu

Autor: Graham Fuller
Rating:
Editura: Penton Oversease
Anul apariţiei: 2002
Audio CD
ISBN: 978-1591252283

Motto: “There are only two things that you need to learn when you study a foreign language: words and how to put it together.” (Graham Fuller)

Să stabilim dintru început: ceea ce spune Graham Fuller, fost angajat al Foreign Office, în urma unei vieţi petrecute prin câteva zeci de ţări din toată lumea, care l-a împins să înveţe vreo zece limbi străine, nu poate fi calificat drept “secret”, la fel cum el nu este în niciun fel un “expert” (cum îl prezintă scurt maşina publicitară). Lucrarea, foarte plăcut de auzit, fiind un audio-book, este opera unui diletant (şi ne raportăm la verbul italienesc dilettare – a desfăta, a delecta), a unui pasionat deci, care s-a investit intelectual de fiecare dată când a fost aruncat în “băi lingvistice” diverse: turcă, germană, chineză, franceză, spaniolă, arabă… E un lucru remarcabil, din care au ce învăţa toţi începătorii, dar care cu greu poate oferi vreo noutate profesorului de limbi străine, sau celui care a trecut deja de a treia limbă…

Primele minute, până te prinde vraja vorbitorului, sunt greu de surmontat. E aproape imposibil să nu te buşească râsul când auzi de două ori avertismentul: “această carte nu te va învaţă nici japoneză, nici rusă, dar cu siguranţă îţi va face efortul învăţării mai uşor”. Mi-am amintit, fără să fac un efort deosebit în acest sens, de o americanul acela care, călătorind pe una din nesfârşitele autostrăzi în linie dreaptă de care nu duce lipsă continentul acela, fixează pilotul automat al vanului din dotare după care merge în spate să-şi facă o cafea. Autostrada face la dreapta. Maşina nu prinde ideea. Omul se frige cu cafea la limbă, şi dă în judecată firma producătoare a pilotului automat pentru că nu scria în manualul de utilizare că jucăria nu trebuie lăsată fără supraveghere.

Graham Fuller e om prudent, şi american pe deasupra, deci avertizează: “această carte nu te va învaţă nici japoneză, nici rusă, dar cu siguranţă îţi va face efortul învăţării mai uşor”. Mă gândesc că riscul de a fi dat în judecată pentru neînvăţarea efectivă a niciunei limbi în cele vreo 3 ceasuri şi ceva cât durează audiţia a fost astfel exorcizat. Cam în punctul acesta se opresc şi reproşurile pe care le pot face acestei lucrări, repet, plăcute şi utile. Partea frumoasă este claritatea abordării, şi de aici accesibilitatea generală a ideilor expuse, alternarea prezentărilor teoretice cu exemplificări din experienţa lingvistică remarcabilă a autorului, sintetizarea fiecărui capitol în câteva puncte la sfârşit. Aerul general este de lucrare de didactică a limbilor străine care se adresează elevilor, şi nu profesorilor, şi nu pot decât să recunosc că este nevoie de aşa ceva.

Fireşte, lectura este pentru un public american, de aici folosirea limbii engleze ca pivot în exemplificări, şi a culturii usamericane, dar cred că nu este prea greu niciunui român să se transpună în pielea auditorului ţintă, trăgând concluzii adaptate la propria situaţie. Graham Fuller te cucereşte, şi nu prin erudiţie (nimic supărător să-l auzi conjugând în turcă, sau exemplificând tonalităţile limbii chineze), ci prin onestitate. Subliniază de câteva ori faptul că învăţarea oricărei limbi străine implică “a lot of hardwork”. Deci chestii de genul “prostugheza în zece minute pe zi, sau douăzeci de paşi” se exclud din start. Nu aici e problema însă, şi-i dau dreptate: important este nu cât trebuie să munceşti, ci să o faci eficient, să nu patinezi. Nu efortul în sine descurajează, ci micile eşecuri (care se transformă într-o înfrângere mare şi lată în cele din urmă).

În vederea evitării a ceea ce el numeşte “painfull experiences with languages”, Graham Fuller dedică un capitol (ar trebui să spun oare: “douăzeci de minute”?) motivării ucenicului. Recunosc că nu-i facil să-l convingi pe locuitorul unei ţări-continent, în care se foloseşte engleză din Alaska până în California, că o limbă străină i-ar aduce satisfacţii nebănuite (şi nu le înşir aici, întrebaţi-o pe profa voastră de frangleză cum e cu accesul la altă cultură şi la alt mod de a gândi, vă asigur că e tobă cu toate astea). Interesantă mi s-a părut întrebarea: ce anume precede succesul în învăţarea unei limbi străine? Inteligenţa? Nu, zice. Sunt de acord cu el, le spun şi eu elevilor mei că învăţarea nu este o chestie de deşteptăciune ci de tenacitate. De unde corolarul evident: studiul limbilor străine formează caracterul. Suntem cu toţii suficient de inteligenţi încât să învăţăm limba altui popor, ceea ce ne împiedică e de altă natură.

Ei bine, nici logica, nici urechea muzicală, deşi trec drept premise ale însuşirii excelente a unui idiom, nu sunt demonstrate (mă întreb cum ar putea fi?). Dimpotrivă: curiozitatea, motivaţia, abilitatea de a imita şi entuziasmul sunt motoarele care conduc spre reuşite notabile. Şi o bună metodă, zic eu. Exact cu asta se ocupă Graham Fuller: să ştii la ce urmează să te aştepţi, să-ţi arate cât de sus se ridică pe alocuri ştacheta, să te avertizeze unde vei fi tentat să faci prost. Un fel de ghid de utilizare a limbilor străine (atenţie, a nu se lăsa efortul învăţării nesupravegheat, cu riscul ieşirii din carosabil!).

A fost cât se poate de interesant pentru mine, să constat auzindu-l pe Graham Fuller că limbile nu sunt nici grele, nici uşoare, depinde din ce perspectivă te pronunţi. A zis-o şi explicit, dar a lăsat să se înţeleagă adesea acest lucru. De exemplu, pentru vorbitorul unei limbi indo-europene faptul că acelaşi cuvânt (fonetic vorbind) al limbii chineze poate reprezenta patru lucruri complet diferite, în funcţie de tonalitatea cu care este pronunţat (crescătoare, descrescătoare, crescător-descrescătoare sau joasă) trebuie să fie crâncen. Concomitent, chinezii se întreabă: de ce să adaugi un “s” la plural în engleză, când oricum ai precizat deja faptul că sunt mai multe elemente? Ceea ce el numeşte the gender gap – substantive masculine, feminine (în franceză, spaniolă şi italiană) sau chiar neutre (în germană), la care se adaugă acordul cu adjectivele care le determină – e o complicaţie sinistră pentru anglo-saxon sau turc. Diferenţa de gen la persoana I şi a II-a din arabă şi ebraică sunt menite să-i descurajeze pe toţi cei care nu au aşa ceva în limba maternă (sau paternă). Şi atunci, ce este aceea o limbă “grea”?

Graham Fuller mi-a amintit de întrebarea unui coleg, prin anul II, la Litere: când ştii că ştii o limbă străină? Un profesor ne răspundea atunci: când începi să visezi în limba respectivă. Durează câteva săptămâni, dacă procedezi cum trebuie, ca să ajungi la experienţa onirică, semnul infailibil că tu ai intrat în noul spaţiu lingvistic, că noua limbă se topeşte în mintea ta. Dacă te străduieşti de la început să gândeşti direct în idiomul care te preocupă, dacă asociezi direct imaginile cu noile cuvinte, dacă pricepi rapid sistemul de formare a cuvintelor (sufixare, prefixare, compunere, schimbarea valorii gramaticale), dacă logica ta se pliază regulilor gramaticale străine, atunci da, ajungi acolo. Şi odată ajuns, răsplata supremă a efortului susţinut, e materializarea proverbului: “One language, one man. Two languages, two men.” Sau, cum spun românii: “Câte limbi ştii, de atâtea ori om eşti”, şi n-am făcut decât să respect ceea ce Graham Fuller spune despre traduceri: nu traducem cuvinte, ci idei.

Scrisă de Radu Iliescu

Autor: Faouzi Skali
Rating:
Editura: Albin Michel
Anul apariţiei: 1996
Colecţia: Spiritualités vivantes
160 pagini
semicartonată
ISBN: 978-2226076106

Motto: “Nu împărtăşiţi înţelepciunea celor cărora nu le este hărăzită,

Altfel aţi fi nedrepţi faţă de ei.”

(hadith sahih)

Interesul pentru sufism în Franţa a fost suscitat de opere excepţionale, ca cea a lui René Guénon, sau lucrări mai universitare, ca cele ale orientaliştilor Louis Massignon şi Henry Corbin. Sunt notabile lucrările despre sufism elaborate de: Titus Burckhardt, Michel Chodkiewicz, Martin Lings şi Jean-Louis Michon, la care exigenţa unei cercetări critice riguroase se împleteşte cu finalitatea spirituală a acestor învăţături. Pe fondul acestor demersuri, lucrarea marocanului Faouzi Skali se distinge printr-o abordare inconfundabilă: universitar franco-arab (doctor în antropologie, etnologie şi ştiinţele religiei), membru al Grupului Înţelepţilor numit de preşedintele Comisiei Europene, fondatorul colocviului internaţional “Un suflet pentru mondializare” (din 2001) şi al Festivalului de la Fez al muzicilor sacre ale lumii (din 1994) – este nu mai puţin musulman prin naştere, dintr-o familie cu puternice rădăcini tradiţionale, dintre care nu puţini şi-au asumat practicile devoţionale sufite, el însuşi fiind discipolul Şeicului Sidi Hamza al-Butshitshi al-Qadiri.

Dar nu background-ul autorului, amestec cu dozaj misterios de înalt funcţionar internaţional şi practicant fără compromis al unei religii nu tocmai trendy (dacă ar fi buddhist sau hindus, s-ar înţelege, dar aşa, islamist?), ci stilul redactării. E o carte care ţi se adresează direct, fără a fi vorba despre un monolog, e un dialog la care asişti ca interlocutor mut, un dialog care-ţi oferă ideile şi-ţi solicită comprehensiunea. E un discurs implicat, al cuiva din interior, sunt vorbele celui a cărui ştiinţă depăşeşte cu mult tot ceea ce spune. Un aer de scriitură medievală arabă, de letopiseţ european, de carte de învăţătură a unui tată către fiul lui, despre calea inimii, despre dragostea spirituală, misterul cel mai profund al Fiinţei şi motorul Căii. Sunt gânduri despre inimă, locul unde emoţia spirituală şi intelectul se unesc într-o viziune “iluminativă”, care n-au nimic dintr-o improvizaţie cu iz personal.

Cunoaşterea divină ca savoare

Ce va fi fiind sufismul? Din câte ştim, este esoterism, deci Islamul interior.E o cale a dragostei, fireşte, într-o religie a cunoaşterii, doar că distincţia dintre dragoste şi cunoaştere nu are sens în această tradiţie. Pe calea care duce la proximitatea Realităţii divine, nu există dragoste fără cunoaştere, nici cunoaştere fără dragoste. E o practică spirituală cu reguli foarte precise, cu maeştri consacraţi şi recunoscuţi, cu ritualuri lipsite de fast dar deplin semnificative (ca toate ritualurile islamice), cu confrerii adesea extrem de numeroase, cu o doctrină esoterică protejată nu atât de străjuirea geloasă a cunoscătorilor, ci de incapacitatea vulgului de a ajunge intelectual la adevărurile ei, după cum spune Junayd: “Preasfânta demnitate a ştiinţei este atât de mare, încât nu se pot folosi de ea decât cei cărora le este destinată.” În cultura occidentală abrutizată şi desacralizată, seducţia pe care o exercită confreriile sufite ţine de natura lui, cale a inimii, adică acelaşi nucleu care se află şi în centrul învăţăturii christice.

Dacă ştim toate acestea, se cheamă că avem repere în privinţa a ceea ce este sufismul. Dar ştim oare cu adevărat ce este sufismul? Faouzi Skali goleşte masa cu un dos de palmă, pentru a ne oferi: sufismul este o savoare. Putem dizerta la nesfârşit despre gustul sărat, dar cum va putea oare afla cineva ce este acesta fără a pune pe limbă câteva cristale de sare, îmbibându-le încetişor cu salivă, pentru a le aneantiza uşor de vălul palatului? Ce e mai înţelept: a scrie cărţi despre savoarea sării sau a lua puţină sare pe limbă? Putem, în locul câtorva linguriţe pline, să dregem o ciorbă cu câteva pagini despre savoarea gustului sărat presărate peste ceaun, fie şi ele excelent scrise? Ajunşi la aceste întrebări, ne putem pune întrebarea legitimă: dacă toate cărţile despre Dumnezeu nu-L pot înlocui pe El, dacă nicio carte despre mântuire nu mântuieşte, de ce să scrii o carte despre sufism, ştiut fiind dintru început că rezultatul nu va fi nici iniţierea sufită, nici parcurgerea acestei căi spirituale?

Din acelaşi motiv pentru care actele de adoraţie nu ne duc în preajma lui Dumnezeu, ci ne ajută să-L primim. O carte despre practicile spirituale nu poate le poate înlocui, dar poate totuşi să facă ceva excelent pentru cititor: să-l înveţe ce NU este calea iniţiatică. Mă tem că profitul cel mai notabil al celui ce se apleacă peste Urmele de lumină ale lui Faouzi Skali este acela de a şti, în sfârşit, ce NU este sufismul. Un proverb sufi spune: “Cei mai separaţi de Dumnezeu sunt asceţii prin asceza lor, devoţii prin devoţiunea lor, savanţii prin ştiinţa lor.” Sufismul nu este asceză, nu este devoţiune, nu este cunoaştere, fiind totuşi, din anumite puncte de vedere, câte ceva din toate acestea. El se derobează definirilor universitarde, pentru că, spune un adagiu: “Ştiinţa noastră este făcută doar din aluzii. Atunci când devine explicită, se ocultează.” Raportul dintre o carte despre sufism şi sufismul propriu-zis nu este acela dintre teorie şi practică (disjuncţie altminteri brutală, cu iz tâmpito-tâmpesc, de ca şi cum teoria n-ar fi despre practică, iar practica n-ar fi altceva decât o aplicaţie înecată în detalii a teoriei, fie şi limitată), ci relaţia subtilă dintre posibilităţile finite ale limbajului şi Infinitul însuşi. Esenţialul este dincolo de cuvinte.

Sufismul în hainele vremurilor

Marii maeştri sufi nu părăsesc forma tradiţională. Doar printr-o ignoranţă profundă în ceea ce priveşte iniţierea şi realităţile vieţii spirituale poate cineva decide să dispreţuiască formele, aflat într-o stare a conştiinţei în care e pe deplin condiţionat de acestea. Toţi falşii guru, sprijinindu-se mai mult sau mai puţin pe argumentul eliberării de orice formă, proiectează o asociaţie fraterno-universalistă care constituie în cele din urmă forma cea mai închisă, cea mai ruptă de mediul său, cea mai periculoasă, atât pentru dezvoltarea spirituală cât şi pentru echilibrul psihologic al indivizilor care aderă la ea: secta. Înverşunarea împotriva formelor care leagă toate curentele pseudo-spirituale New Age are la bază ignorarea unui principiu fundamental: forma în sine nu este nici bună, nici rea. Intenţia care precede formei, chiar nemărturisită şi invizibilă, este de departe, mult mai importantă, condiţionând-o.

Cine este cel care păşeşte pe calea spirituală? Un adagiu spune: “Sufitul este fiul clipei.” El nu este un paseist care oftează după epoca de aur a Islamului, nici un trândav care amână căutarea pentru nişte circumstanţe prielnice care se vor fi producând cândva, cine ştie când, mai sigur niciodată. Aici şi acum, sunt reperele actelor sale de adoraţie. “Fii propriul tău martor, căci în fiecare moment trăieşti, şi în fiecare clipă mori.” Nu doar viaţa este irepetabilă, cu bunele şi relele ei, ci fiecare respiraţie trebuie trăită cu rectitudine. Carpe diem, spune la veacuri distanţă Ecclesiastul… Se mai spune că Părintele Arsenie Boca îşi trăia viaţa ca şi cum ar fi fost, în fiecare moment al ei, în faţa Judecăţii de Apoi. Un alt adagiu sufi ne zice “Sunt atâtea căi, câţi copiii lui Adam.”

Vagi producţii hollywoodiene propagă despre sfinţii contemporani imaginea unei inadecvări: îmbrăcaţi în alb (culoarea consacrată a purităţii), în haine largi, orientale (deci venind din afara lumii noastre), mergând pe jos (din dorinţa de a nu pactiza cu tehnologia). Un proverb sufi ne spune altceva: “Sfinţii îmbracă hainele timpurilor lor.” Ne dezlipim minţile din ecranul televizorului şi ne întrebăm, cu respiraţia întretăiată: este cu putinţă un sfânt mecanic de locomotivă, în blugi, invocând numele sacru al lui Dumnezeu la pupitrul unui tren care alunecă pe şine cu halucinanta viteză de 300 km/h? Zâmbind deasupra unei bărbi islamice, cu neputinţă de a fi contrazisă, tradiţia ne spune că da. Nu numai că suflă unde vrea El, dar mai are şi facultatea de a nu se teme de nicio aparenţă, Duhul lui Dumnezeu.

O problemă de focalizare

Un adagiu sufit ne învaţă: “În tine, dincolo de tine, se găseşte o fiinţă de lumină.” Dincolo de ceea ce crezi că eşti tu, se află Sinele tău, sau Atman, cum ar spune hinduşii. Ascuns de sufletul tău este scânteia divină din tine, spiritus, cum ar spune creştinii catolici. În Evanghelia lui Ioan, găsim acelaşi raport: “Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică.” (12, 25) Ceea ce se vede ascunde ceea ce nu se vede, însă raportul dintre ceea ce putem percepe şi ceea ce ni se refuză nu e în favoarea certitudinilor celor mai uşor obţinute. Mai zice Faouzi Skali: “Dar înainte de a cunoaşte acest secret suprem, va trebui să parcurgi un drum lung, şi să dezlegi multe alte mistere. O călătorie lungă pentru care ai nevoie de toate forţele şi de toată energia ta. Fii hotărât şi ţine-te bine. Împunge-ţi sufletul cu pintenii, şi nu-i lăsa ragaz. Nu-l lăsa să te distragă cu lucruri zadarnice. Află că va face orice ca să scape de moartea sigură spre care-l conduci. Vicleniile sale sunt nenumărate. Fii deci vigilent: ispitele diavolului sunt nimic pe lângă ele. Ca o santinelă, stă de pază lângă comoara pe care-o apără. Ca un talisman magic, îţi vrăjeşte ochii şi tu nu încetezi să cauţi, bezmetic, ceea ce n-ai pierdut niciodată.” Sufitul este un restaurator, opera în care deturnează energiile care curg aiurea, înapoi în mătcile lor. Călare pe an-nafs (sufletul pasional), pe care din duşman îl transformă în vehicul, lucid şi neignorând pericolele cu care trăieşte până în clipa nopţii, e gata să se lupte ca Siegfried cu balaurul care păzeşte comoara Nibelungilor. Marea dramă a condiţiei umane se joacă în coşul pieptului fiecăruia dintre noi…

Conform doctrinei sufite, Dumnezeu nu ne scapă pentru că ar fi prea departe, ci pentru că e prea aproape. Nu suntem în imposibilitatea de a accede la El tocmai pentru că nu focalizăm bine. Drumul spre Realitatea divină ca problemă de fizică optică… În treacăt fie spus, dacă Realitatea este unul din numele Providenţei, atunci realismul este calitatea celui care a atins ceea ce sufiţii numesc fâna’, extincţia egoului şi identificarea cu Principiul. Starea aceasta n-are nimic cu supraomul lui Nietzsche, de exemplu, care nu-i până la urmă decât un om cu oareşce excrescenţe remarcabile, cum nu pot fi trecute cu vederea nişte tumori, de exemplu. E nirvana hinduşilor şi a buddhiştilor, e dispariţia tuturor iluziilor, e indescriptibil…

O furnică neagră, pe o piatră neagră, într-o noapte neagră

Adevărul fundamental al Islamului: “Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu.” Cea mai mare abatere decurge din acest postulat: politeismul, sau închinarea la altcineva decât Dumnezeul Unicul. Zeii ne înconjoară: unii vizibili şi dezgustători (viciile de orice fel), alţii cu aparenţă nobilă, de care ne ferim mai greu (cariera, familia, idealuri). În ultimă instanţă, printr-o perversiune nu foarte greu de imaginat, Islamul însuşi, rupt de finalitatea lui, poate fi un zeu, adică o piedică în calea spirituală, şi e cazul extremismelor şi a fundamentalismelor de orice fel, de riscul cărora niciun vehicul spiritual nu este scutit.

Desigur, nu-i greu să admiţi teoretic că Dumnezeu este unic, că nimic nu-I seamănă şi nu-L poate înlocui. Însă asta nu te îndepărtează automat de toate tentaţiile. Într-o zicere adnotată de tradiţia islamică, Profetul spune: “Politeismul ascuns este ca o furnică neagră, pe o piatră neagră, într-o noapte neagră.” Atât de mare este importanţa modului în care noi ne raportăm la lucruri, făcând din ele ajutoarele noastre spre Dumnezeu, sau piedici pe drumul nostru, încât Faouzi Skali scrie: “Aminteşte-ţi de acest lucru: oamenii acestei lumi îşi construiesc adesea nefericirea prin dorinţa lor intensă de fericire. În căutarea lor dezlănţuită uită acest secret simplu: fericirea, o! prietene, nu stă în lucruri sau evenimente ci în privirea pe care o acordăm acestora.”

O cale îngustă ca un fir de păr, tăioasă ca o sabie

Să mergi spre Dumnezeu e greu, să nu mergi e cumplit. Dacă ţi-e frică de mânia Lui, singura posibilitate e să alergi spre El, spune un hadith. Nu te poţi raporta la Prea Înalt altfel decât paradoxal: e prea aproape ca să-L vezi, dacă vrei să eviţi trebuie să-L cauţi. În relaţia cu El, nimic nu e simplu, nimic nu e linear. Sfaturile celor care au parcurs Calea sunt de aceea cum nu se poate mai binevenite. Nu trebuie să ceri miracole. Nu trebuie să abandonezi nici faptele, nici actele de adoraţie. Însă trebuie să faci totul cu inimă detaşată. Mai spune Faouzi Skali: “Asigură-te, în drumul tău, că nu cauţi decât Adevărul. Află că în raport cu El nicio viclenie nu este posibilă. Adevărul este cel care dă fiinţă oricărui lucru. El creează şi călăuzeşte. Prin El cerurile şi pământul participă la singura şi aceeaşi armonie. Ascultă prin El, o! prietene, şi vei înţelege ciudata şi profunda simfonie a universului. Nu căuta deci să faci, ci doar să primeşti, nu căuta deloc să furi ceea ce-ţi este oferit.”

Şi mai cu seamă, de ştiut că tot ceea ce facem este, în logica eficacităţii mundane, perfect inutil. Nefasta apucătură a schimbului (dau să-mi dai) nu are ce căuta aici. Nimic din ceea ce facem nu acumulează merite, nimic din ceea ce am acumulat nu se preschimbă în recompense. Dumnezeu nu e un negustor, de aceea calea spirituală nu se parcurge pedalând, iar capătul ei nu aparţine celor ce se disting prin hărnicie şi voinţă. Prin practicarea actelor de adoraţie, sinceritatea credinţei devine mai fină. Actele de adoraţie nu ne conduc la Adevăr, însă ne fac capabil să-L primim. De aceea căutarea cunoaşterii e adesea timp şi energie pierdută, dacă uităm să ne preocupăm de ceea ce cunoaşterea cere de la noi. Cunoaşterea divină nu se cucereşte, ea se dezvăluie celor vrednici de ea.

Călătorim spre Dumnezeu stând pe loc. Tot ceea ce facem nu e ca să obţinem, ci ca să fim capabili să primim preaplinul ce se revarsă asupra noastră. Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu. Într-un sens adânc şi greu de acceptat pentru inteligenţa noastră discursivă, nici noi nu existăm, nu mai mult decât ne-a dăruit El cu fiinţă. De aici o detaşare senină în sufism faţă de tot ceea ce ţine de crisparea facerii: “Asceţii rup obiceiurile lumii sensibile şi regulile lumii sensibile se suspendă pentru ei. Ei pot merge pe ape, zbura prin aer, suporta zile întregi setea şi foamea. Viziunea lor poate traversa timpul şi spaţiul. Dar înţelepţii sunt cei care rup obiceiurile interioare. Ei înlocuiesc orgoliul cu umilinţa, gelozia cu darul de sine, vanitatea cu sinceritatea, ura cu dragostea şi confuzia cu seninătatea. Nu regulile lumii vizibile le dau lor secretul, ci cele ale spiritului. Nu miracolele lumii le sunt date, ci cel al rectitudinii spirituale.” Îţi aminteşti, chiar şi fără să vrei, de înţeleptul taoist care se prezintă la un concurs al oamenilor puternici din Imperiul de Mijloc pentru a spune că poate, dacă necesităţile o cer, chiar să rupă piciorul unui greiere, dar că e mult mai slab decât cutare înţelept din creierii munţilor, atât de puternic încât nimeni, niciodată, nu i-a cunoscut forţa…

Adevăratul călător este fără artificii. Sufletul său e subjugat de căutare. Inima îi este dominată de privirea Adevărului. El este sursa faptelor şi gândurilor sale. Dar cel care şi-a uitat călătoria, e preocupat de el însuşi. Atenţia lui se îndreaptă spre acţiunile sale şi caută să fie mulţumit de ele. Cel care se exprimă în starea aceasta de spirit sfârşeşte prin a dezamăgi sau a fi dezamăgiţi. Dar cel al cărui secret e doar Adevărul, se lasă conduşi pe căi pe care doar El le cunoaşte. Toată calea spirituală încape într-un proverb sufi: “Caută-te până te găseşti, apoi părăseşte-te imediat ce te-ai găsit.” Drumul spre realizarea micilor mistere e până la ar-ruh (spiritul), de unde începe saltul, verticala imperceptibilă pentru cei ce nu o escaladează, al-miraj, saltul spre Tronul lui Dumnezeu, părăsirea sinelui…

* * *

L-am cunoscut pe Sidi Faouzi Skali într-o dimineaţă marocană, la marginea Saharei. Peste pantalonii europeni gri o djellaba albă, cu nimic mai arătoasă ca cea pe care o poartă ţăranii care pasc caprele, sau îngrijesc extraordinarele grădini de legume ce înfloresc inexplicabil printre pietre dezolante. Vorba cumpănită, aerul echilibrat şi improbabil al unei balanţe pe care nimic n-o poate tulbura, nici măcar calomniile josnice. Îi spun că în diferite medii este criticat. Îmi răspunde că e normal, fireşte, e un om care a făcut multe greşeli. Ar trebui să fiu uimit de faptul că nu-i trece prin cap să se apere, să se justifice, şi le dă dreptate înainte de a cunoaşte detaliile celor care-l acuză. Nu sunt. De departe, mă impresionează mai mult capacitatea lui de a dormi liniştit într-o simplă djellaba, în răcoarea pişcătoare a dimineţilor sahariene. Eu mă trezesc amorţit înaintea primelor raze ale soarelui, şi-aş da Mediterana, cu apa ei cu tot, pe-o pătură de lână. La câţiva paşi de noi, un ministru secretar de stat dintr-o ţară africană invocă numele lui Allah lângă un mecanic de locomotivă francez.

Scrisă de Radu Iliescu

Autor: Ernest Bernea
Rating:
Editura: Vremea
Anul apariţiei: 2008
129 pagini
cartonată
ISBN: 978-973-645-229-1

Neamul ce-am fost

Mărturisesc că nu scriu fără strângeri de inimă acest text, şi nu din puţine motive. Întâi de toate pentru că recenzez, pentru prima dată, un album de fotografii. Iar imaginea, ca şi literatura, îţi cere să fii faci piruete, să te dai de-a dura, să fii tu însuţi, orice va fi însemnând asta. Apoi pentru că fotografiile astea vin dintr-o lume care nu mai este, şi mă vizitează demonul nostalgiei când le privesc, căruia nu ştiu încă să-i rezist, oricât de ridicol ar fi să regreţi timpuri pe care nu le-ai trăit tu însuţi. În cele din urmă, pentru că lumea fotografiilor-document ale lui Ernest Bernea e o felie din trecutul românesc, şi toate eforturile mele de a sta departe de discursurile privind implicaţiile ontologice ale sentimentului românesc al fiinţei ar putea acum da greş. Dar fie, accept provocarea, cu riscul ficţionalizării…

Există un discurs exaltat despre românism, ilustrat de nerozia savantă a Părintelui Dumitru Stăniloaie: “Poporul nostru are o limba care-i folosită şi în Liturghie. La popoarele catolice, limba vorbită de popor este alta decât limba liturgică. La popoarele slave, limba liturgică e alta decât limba vorbită de aceste popoare. La greci, limba liturgică e alta decât limba vorbită azi de popor, e o limbă greacă veche. La noi, limba liturgică e cea vorbită de popor. De aceea, limba vorbită de popor capătă un cuprins de taină şi de sfinţenie. Noi avem cuvinte minunate. Poate toate cuvintele noastre au un cuprins de taină pe care nu-l au cuvintele altor popoare.” Cu tot respectul pentru distinsul teolog şi traducător al Filocaliei, fragmentul citat ilustrează o sincopă intelectuală.

Există un je m’en fiche-ism postcomunist care tratează românismul ca pe un articol de galantar, în privinţa căruia ai putea formula mofturi sau pe lângă care ai putea trece indiferent. Ce mi-e Clujul, ce mi-e Parisul? De ce în Craiova şi nu-n Chicago? Patria banului şi a satisfacerii ultimelor plăceri trendy… Atunci când limba maternă se reduce la un simplu vehicul de comunicaţie, când istoria nu-i mai veche de două săptămâni şi înaintează în paşii impuşi de ştirile de prima pagină, cum ai putea considera condiţia de român altcumva decât rezultatul unei decizii aleatorii a unui joc de zaruri?

În ce mă priveşte, cred că identitatea românească se poate asemui unei cămăşi. Una pe care o dai jos lesne ca s-o înlocuieşti cu alta mai practică ori mai curată. Sau cămaşa trimisă de Deianira lui Hercule, îmbibată în sângele centaurului Nessus, care te arde şi-ţi otrăveşte clipele. În raport cu alte straturi identitare, e periferică (cred mai mult în prezenţa unui câine gudurându-se pe lângă Tronul lui Dumnezeu, decât în intrarea în Paradis a unui român-pur-şi-simplu). Dar asta nu înseamnă că românismul nu te poate mişca sau durea. Nu pot fi de acord cu elucubraţiile celor care redesenează harta lumii amplasând Ierusalimul Celest la Bucureşti. Sunt însă oripilat de cei care se declară gata să abandoneze un dat misterios pentru o identitate ersatz.

Atât cât îmi pot aminti, m-am întâlnit prima oară cu România pierdută într-un cimitir din nordul Moldovei, lângă crucea sub care odihneşte străbunica mea. Un nume, nişte ani, o litografie înfăţişând o bătrână oţărâtă, în straie cernite şi cu năframă neagră, de sub care te privesc, în dezacord cu eternitatea locului, nişte ochi vii şi iscoditori. Graiul bunicii, Dumnezeu s-o odihnească şi pe ea acum!, povestind că mamă-sa, venită din Basarabia după cei ai noştri cedaseră de-a moaca pământul de dincolo de Prut, nu rupea mămăliga de sub ştergari fără să fi trimis un copil pe uliţă, şi înainte ca acesta să fi adus la masă un pribeag care încă nu prânzise în ziua aceea. În ceasul acela de vară, m-am întâlnit cu neamul meu, privind dincolo de hârtie, în ochii femeii fugită din calea satanelor comuniste, abandonând pământuri şi acareturi, dar ducând cu ea în bejenie grandioasa omenie a creştinului căruia nu-i ticneşte dacă nu împarte darabul lui de brânză şi ceapă zdrobită-n palmă cu unul din fraţii mai mici ai lui Hristos.

Mulţi m-au făcut să mă simt mândru că sunt român, la modul sensibil şi bun. Brâncuşi, când l-am priceput în sfârşit. Noica, cu ale sale reflecţii adânci la rostirea românească. Vasile Lovinescu, a cărui hermeneutică mă sedusese înainte de-a o citi. Ion Creangă, de fiecare dată când îl citesc, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt, tăcere cu tăcere. Amarul românului însă nu l-am gustat decât lângă o cruce, sub care şi-a găsit odihna un boţ de femeie ce-a uitat a zâmbi după ce şi-a îngropat şase din cei şapte copii. Zice-o vorbă despre justa măsură a lumii că niciodată Dumnezeu nu-l încarcă pe om mai mult decât poate duce. Neputându-mă îndoi de asta, mă întorc azi cu ochii minţii lângă strămoaşa în straie cernite, doar-doar oi afla din ce era făcută ţâţâna care-i priponise sufletul în piepţi…

În albumul România – simplitatea pierdută, o fotografie mă dă peste cap. Într-un lan de grâu cop, o bătrână în ie albă tivită cu negru, chipu-i ars de soare răsărind dintr-o maramă albă, ţine-n braţe un puiuţ de nepot. Strâns în glumă în brâu lat de flăcău, cu creştetul sub pălărie neagră cu ciucurel, mâna dreaptă-i se ridică a joc, în vreme ce stă pe braţele ei, cu genunchiul undeva ascuns de împreunarea palmelor negre ale femeii. El străluceşte a soare şi-a viaţă. Ea e arsă şi ratatinată ca o brazdă de pământ. Pruncul zâmbeşte ghiduş, bătrâna i-a râsu-plânsu’, mă uit şi n-aş şti, dacă plânge n-are lacrimi, dacă râde n-are hohot. Grâul îi îmbrăţişează pe-amândoi, implacabil ca viaţa, inevitabil ca moartea. În braţele strămoaşei mumificate dinainte de marea trecere, copilul învaţă să iubească Omul, să vadă chipul lui Dumnezeu în fiecare dintre noi. Cu năzdrăvanul în braţe, ostenita îşi aminteşte că inocenţa nepăcatului nu-i vorbă goală.

Mă uit la fotografia lui Ernest Bernea cu senzaţia asistării la o întâlnire intens improbabilă, la fel ca aceea dintre strănepotul care ascultă pe o bancă, la doi paşi de o cruce pe care se află o litografie, povestea unei mâini de străbunică ce şi-a înhăţat bărbatul şi l-a dus în spate fuga-fuguţa peste deal, să prindă trenul spre oraş, în vreme ce dragostea vieţii ei îşi strângea cu mânurile-nsângerate maţele ce stau să i se împrăştie, deschise de sapa unuia pestriţ la inimă. Aşa se face că pentru mine poporul român e un soi de cal năzdrăvan al lui Harap Alb, pe care-l duce în spate Sfânta Vineri, iar asupra lor fâlfâie în cercuri moartea, sau cel puţin asta am reţinut eu din basmul acela, unicul pe care bunica mi l-a spus vreodată fără să-l citească de undeva. Neamul meu. Popor de poveste şi de fotografii în culori de cenuşă. Acum – răcite-s toate. Noi, cei de azi, roim bezmetic într-o ficţiune scrisă de alţii.

Sunt român, nici mai bucuros, nici mai trist decât dacă aş fi fost patagonez. Doamne-ţi mulţam de-ndurare, m-ai fi putut face german, sau thailandez, sau peul, dar şi atunci Ţi-aş fi fost recunoscător. Se zice că într-o tabără din Statele Unite, un copil amerindian, ascultând naiul unui român, l-ar invitat pe acesta să vină cu el ca să cânte din nou, să-l asculte bunicul. După care l-a dus lângă un totem înfăţişând animalul sacru al tribului. Nu trebuie să fiu amerindian, nici măcar copil, ca să duc într-o zi cu mine România – simplitatea pierdută undeva într-un cimitir, pe-o băncuţă lângă crucea de sub tei, să-şi mai mângâie bătrâna eternitatea cu chipurile neamului ce-am fost.

Scrisă de Radu Iliescu