Autor: Tor Nørretranders
Subtitlu: Despre limitele conştiinţei
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Laurenţiu Staicu
441 pagini
ISBN: 978-973-1931-09-8

Cartea lui Tor Nørretranders seamănă cu dulciurile din copilăria pofticioşilor. Dulciurile acelea care se mănâncă cu poftă, fără să te poţi opri. Însă, la final, când ai golit raftul, îţi dai seama că ai dobândit, pe lângă o durere de burtă, prilejul unui simpatic diabet zaharat, însoţit eventual de nişte dinţişori stricaţi.

Iluzia utilizatorului este o lucrare densă, efervescentă, a unui autor înzestrat cu un oarecare farmec, pe care nu-ţi poţi permite să o citeşti pe diagonală, care are ca ţintă principală înţelegerea a ceea ce se întâmplă cu conştienţa* noastră în situaţii precum ascultatul muzicii, iluziile optice, învăţatul cântatului la pian, mersul pe bicicletă – sau, mai pe scurt, de-a lungul întregii vieţi. Concluziile lui sunt surprinzătoare. La fel şi ale mele.

Fără a ne rătăci prea mult în jungla de detalii cu care ne răsfaţă autorul danez, să încercăm un rezumat. Povestea începe cu pacostea numită a doua lege a termodinamicii, care spune că ori de câte ori transformăm (sau consumăm) energie, rămâne din ce în ce mai puţină energie disponibilă. Cenuşa care rămâne după ce am băgat lemne în foc nu mai poate fi folosită pentru a face cald în sobă. Bateriile de la CD player nu mai pot fi folosite, decât dacă sunt din nou încărcate – adică un nou ciclu de consum de energie. Dar mai ştim că energia este constantă (adică şlagărul de la orele de fizică din liceu: “nimic nu se câştigă, nimic nu se pierde, totul se transformă”). De mai bine de un secol, aceste două legi au dat fiori oamenilor de ştiinţă, care cred că totul se îndreaptă către o moarte termică a universului. Unul dintre ei, Rudolf Clausius, a numit acest fenomen entropie (adică “măsura indisponibilităţii unei anumite cantităţi de energie”). Cenuşa, ca să spunem aşa, este “plină” de entropie. Nu va putea produce căldură – poate fi cel mult presărată pe jos, ca oamenii să nu-şi luxeze gleznele.

[Citeşte întregul articol pe pagina principală]

… featuring David Attenborough, Jane Goodall şi Carl Sagan…

Visul omenirii: o planetă minunată, naturală, în care oamenii cântă vorbesc ca roboţii.

Autor: Ray Kurzweil
Subtitlu: When Computers Exceed Human Intelligence
Rating: -
Editura: Penguin Books
Anul apariţiei: 2000
400 pagini
ISBN: 9780140282023

Ray Kurzweil este un om bun. A inventat, printre altele, maşini de citit pentru orbi, sintetizatoare de muzică, un sistem de recunoaştere a vocii umane şi foarte utilizatul OCR (Optical Character Recogition), prin care un text scris, odată scanat, se transformă în fişier editabil, spre bucuria tocilarilor care nu-şi permit cărţi scumpe.

Ray Kurzweil a scris, printre altele, o carte care se numeşte, pentru neengleziţi – “Era maşinăriilor spirituale. Ce se întâmplă când computerele depăşesc inteligenţa umană”. În esenţă, ideea lui e aceasta: computerele se dezvoltă din ce în ce mai mult, oamenii vor rămâne în urmă, ca urmare, oamenii trebuie să devină cyborgi – monştri de inteligenţă, hălăduind cu viteza luminii prin realitatea virtuală.

Acum, dacă autorul n-ar fi cine e – foarte cunoscut în Occident (un milion de cititori pe site-ul său, numele lui e scris de vreo 1.730.000 de ori pe Internet) – şi dacă n-ar fi făcut ce a făcut – adică invenţii, “tractoraşe, motoraşe” – cu alte cuvinte, dacă ar fi fost un simplu băgător de seamă care visează roboţei şi navete spaţiale, i-aş fi lăsat cu mare drag cartea colegului Cristi Mitran, mai pasionat de SF-uri şi aş fi trecut la cărţi mai vesele. Însă Kurzweil e Kurzweil. Nu e un scriitor oarecare, ci un inventator influent – deci, probabil că ştie ce şi de ce vorbeşte. Carevasăzică, fiind un element cheie în sistemul tehnologic, cărţile lui trebuie luate atent la puricat, pentru a distinge clar între realitate şi delir, între fabulaţie şi previziune, între vorbele mari despre viitorul mai bun al omenirii şi propaganda pro domo. Va să zică, să gândim la rece.

Avem, deci de-a face cu o carte care anticipează/pregăteşte viitorul omenirii Ca urmare, ar trebui să vedem ce înseamnă omul din punctul de vedere al autorului. Răspunsul ne este oferit încă de la pagina 2:

“Înainte de finele secolului XXI, fiinţele umane nu vor mai fi cel mai inteligent sau capabil tip de entitate de pe planetă. De fapt, îmi retrag cuvintele. Adevărul ultimei afirmaţii depinde de felul în care definim termenul de «uman».”

Deci, plecăm din start cu o ambiguitate asupra ideii de om. Confirmată ceva mai încolo (varianta originală):

“We are not at all permanent collections of particles. It is the patterns of matter and energy that are semipermanent (that is, changing only gradually), but our actual material content is changing constantly, and very quickly.”

Astfel, pentru Kurzweil, nu există oameni, ci omul în linii mari, “modelul general”, “tiparul”. Ce poate rezulta din această atitudine dilematică vom vedea mai jos. Rămânem deocamdată doar cu o întrebare de bun-simţ: “Cum poţi pretinde că vei face omul mai bun, mai proaspăt, mai curat, când tu nu ai habar de ce înseamnă un om?”.

Bun, nu ştim ce e omul, dar trebuie să-l apucăm cumva, totuşi. Aici are loc ceea ce vom denumi reducţionism tehnologic:

“Computerele gândesc, sau doar calculează? Şi invers, fiinţele umane, gândesc, sau doar calculează?”

Dacă am fi răutăcioşi, i-am întoarce replica distinsului tehnocrat – oare Kurzweil, când spune prostia asta, gândeşte, sau doar calculează? E viu, sau doar branşat la priză? Există în realitate sau e totul doar o proiecţie a minţilor noastre? Dacă admitem această premisă reducţionistă, că nu există o diferenţă majoră între oameni şi computere, atunci putem pune semnul egal şi între Luna plină şi roata de la căruciorul pentru butelii al bunicii mele – pentru că, nu-i aşa, ambele se învârt.

Omul, în viziunea tehnologică, este deci, o maşină de calculat. Este alcătuit din “inteligenţă” şi diverse balasturi – religioase, morale, culturale, istorice, biologice, care ţin inteligenţa pe loc. Creierul devine Graal, iar noi asistăm la primele manifestări ale unei noi forme de rasism: rasismul tehnologic. O întreagă oştire de tehnocraţi văd lumea ca pe o succesiune de probleme care trebuie rezolvate printr-o singură metodă posibilă: tehnologia. Găsim o metodă să producem inteligenţă artificială şi facem un xerox de oameni, pe care îi folosim la ce vrem noi: să ne spele copii, să ajute bătrânii să treacă strada, să ne facă mâncare, să omoare alţi oameni etc.
Reţinem ideea şi trecem mai departe, pentru a vedea ce crede Ray Kurzweil despre procesul istoric prin care trece calculul.

TABLELE LEGII

Inima cărţii este o aşa-zisă Lege a Rezultatelor Accelerate (Law of Accelerating Returns), formulată de Kurzweil, pe baza Legii lui Moore şi a Legii timpului şi haosului.

Legea lui Moore : Sus-numitul Moore – confondator al Companiei Intel –a constatat că numărul de tranzistori care se pot plasa fără cheltuieli suplimentare pe un circuit integrat se dublează la fiecare 24 de luni. Mai pentru neiniţiaţi – asta înseamnă că viteza de calcul al unui computer creşte exponenţial, repede-repejor. Legea lui Moore a fost revizuită – cam din 1970, viteza se dublează cu fiecare 12 luni. Prin comparaţie, dacă automobilele ar fi trecut prin acest proces în ultimii 50 de ani, o maşină ar costa azi o sutime de cent şi ar merge mai rapid decât viteza luminii.

Legea timpului şi haosului (a lui Kurzweil) zice aşa: într-un proces, intervalul de timp dintre evenimentele remarcabile (care pot modifica natura procesului sau pot afecta în mod real viitorul procesului) creşte sau scade în raport cu cantitatea de haos. Exact ca în România – cu cât e mai mare haosul, cu atât lucrurile se mişcă mai greu.

Se adaugă la aceasta implacabila poveste evoluţionistă [1] – văzută ca un fel de ştafetă multimilenară în care omul e doar un banal episod – care are ca morală faptul că evoluţia produce ordine, nu haos – tragem linie şi concluzionăm: dacă omul e un produs al evoluţiei, iar evoluţia produce ordine, cantitatea de ordine din Univers creşte, şi, pe cale de consecinţă, evenimentele remarcabile se succed din ce în ce mai rapid. Ultimele două sute de ani – din punct de vedere tehnologic, şi apoi social şi cultural – par să fie cea mai bună dovadă. Deci, suntem, fără să ştim, deja îmbarcaţi în rachetă.

INTERMEZZO

Am o dilemă referitor la una din premisele fundamentale ale lui Kurzweil: aceea de haos. În lipsa unei definiţii exprese, presupun că, pentru autor, haosul este ceea ce ar fi pentru noi toţi: o stare de dezordine, o neorânduială. Pentru un om obişnuit haosul înseamnă lucruri concrete: o cameră de cămin studenţesc, parcările supermarketurilor înainte de Crăciun şi de Paşte, o criză de personalitate, sau materia primă din care e făcut Parlamentul României. Nu-mi dau seama ce înseamnă haosul pentru un om de ştiinţă. Să ai acces la tainele celulelor sau atomilor şi să spui că există cantităţi mai mari sau mici de haos, îmi pare un soi de orbire foarte rafinată. Să te uiţi prin telescop la galaxii aflate la sute de ani-lumină distanţă şi să nu bănuieşti că orice eveniment al naturii are un rost al lui, uneori evident, uneori ascuns – chiar cele pe care noi le numim tragice, de la antilopa sfâşiată de leu la erupţiile vulcanice sau tornade – înseamnă să construieşti o realitate banală, subţire, unidimensională, pe care eventual să încerci să o “îmbunătăţeşti” cu un şirag luminos de centrale nucleare, depozite de arme, fabrici şi uzine. Să ajungi să crezi că totul e hazard (inclusiv credinţa ta în hazard), că nu există nici o menire a lucrurilor şi evenimentelor. Iar dacă nu există o menire a lucrurilor şi evenimentelor, lasă el să se înţeleagă, cu atât mai bine – avem tot dreptul de o impune „noi”.

Haosul are ca antonim ordinea, pe care Kurzweil o defineşte ca “information that fits a purpose” – informaţie adecvată unui scop. Fără a ne arunca în analize lingvistico-filozofice, trebuie spus că acest “purpose”, lipsit de adjectiv, îmi pare ca fiind ceva foarte suspect. Poate purpose-ul meu ar fi să rad de pe faţa pământului toţi oamenii al căror nume de familie începe cu N. Sau să dau foc judeţului Gorj. Sau să virusez site-ul oficial al Ministerului de Finanţe. E evident pentru oricine că în aceste cazuri, ordinea nu este nici premisa, nici rezultatul acţiunii mele. [2]

O LUME MAI BUNĂ, OBLIGATORIU

Deci, de la Kurzweil citire, dezvoltarea inteligenţei computaţionale e nu numai obiectivă, inevitabilă, dar şi necesară şi foarte cool. În ritmul de dezvoltare actual, s-ar ajunge ca un computer digital să egaleze capacitatea de calcul a creierului uman în jurul anului 2020. Ceea ce pentru tehnocraţi ar fi echivalent cu posibilitatea fabricării de oameni. Dar se vorbeşte deja de computere bazate pe ADN uman, nanotuburi sau, preferatele mele, computerele cuantice, despre care se spune că, în comparaţie cu cele digitale, pe care le folosim acum, sunt ca bomba cu hidrogen în comparaţie cu artificiile. Nu pot să nu menţionez nanoboţii universali – care se pot înmulţi singuri, schimbându-şi structura (putând forma, magic, şifoniere, haine, sau chiar neuroni).

Să ne gândim puţin la privilegiile pe care le vom avea în vremurile viitoare în care laboratoarele nu vor fi foarte diferite de ospicii – preferatul meu este acela că nu vom mai avea nevoie de corpuri, pentru că vom trece, treptat, în realitatea virtuală. Creierele noastre vor fi păstrate în incubatoare (primele succese în acest sens au fost deja înregistrate – la Universitatea din Pennsylvania, capul unei maimuţe decapitate a fost ţinut în viaţă timp de 7 zile, branşat la corpul alteia), iar „noi” vom asculta muzică emisă de propriul nostru cerebel (Brain Generated Music), vom avea acces fără nici un pic de transpiraţie la toate limbile şi literatura lumii, vom renunţa la tot ce implică corpul – adică la viaţă – dar ne vom îndeplini virtual toate dorinţele (inclusiv cele mai intime, sexul virtual a devenit deja o afacere de succes). Vom deveni – cum fascinat anunţă Kurzweil – software. Cred că sunt de-ajuns elucubraţiile de mai sus pentru a intui cam ce fel de lume se pregăteşte să ia naştere. O lume care poate arunca, fără nici un regret, o întreagă omenire, cu toată moştenirea ei de istorii şi culturi, în folderul de spam. [3]

EPILOG

Ray Kurzweil este un om care susţine cea mai inumană idee, pe care Francis Fukuyama o numea fără ezitare drept cea mai periculoasă a secolului XXI – transhumanismul. Nu ştiu dacă el şi colegii lui de laborator sunt nişte smintiţi dezinteresaţi sau nişte smintiţi plătiţi de Dumnezeu ştie cine pentru a face propagandă unor idei criminale (anul acesta trebuie să scoată ceea ce va probabil vârful de lance în propaganda trans-humanistă: The Singularity is Near, în care vor apărea numeroşi episcopi şi mitropoliţi ai noii tehnoreligii: Marvin Minsky, Aubrey de Grey sau Eric Drexler, despre care vom mai vorbi). Ceea ce mă interesează acum, în anul 2010, este dacă putem fi suficient de lucizi încât să împiedicăm genul acesta de scenarii. Nu de dragul activismului, nici de dragul încremenirii în trecut. Ci ca să rămânem oameni, cu virtuţi şi greşeli, cu împiedicări şi revelaţii, nu cine ştie ce superoameni virtuali, goi de sine, nemuritori şi reci. Iar dacă răspunsul este nu, probabil că viitorul moşit de Kurzweil şi ceata de transhumanişti este iminent, aşa cum vor ei să creadă, şi atunci probabil că şeptelul de cyberţânci – plutind prin fluxurile de silicon ale reţelelor neuronale – se vor amuza spunându-şi o anecdotă ştiut de toată lumea: ce a fost mai întâi – omul sau DVD-ul?

[1]… mit care începe cam aşa: 10–15 billion years ago The Universe is born. 10-43 seconds later: The temperature cools to 100 million trillion trillion degrees and gravity evolves. 10-34 seconds later: The temperature cools to 1 billion billion billion degrees and matter emerges in the form of quarks and electrons. Antimatter also appears. 10-10 seconds later The electroweak force splits into the electromagnetic and weak forces. 10-5 seconds later: With the temperature at 1 trillion degrees, quarks form protons and neutrons and the antiquarks form antiprotons. The protons and antiprotons collide, leaving mostly protons and causing the emergence of photons (light). 1 second later: Electrons and antielectrons; (positrons) collide, leaving mostly electrons.

[2] De ce nu putem atribui însuşiri de tip moral scopului? Pentru că atunci scopul nu ar mai putea fi identificat şi, pe cale de consecinţă, cuantificat din punct de vedere tehnologic.

[3] Pentru cei nedumeriţi că nu am acordat obişnuitul rating, voi clarifica: pentru că am citit volumul lui Kurzweil nu ca pe o carte – a cărei valoare poate fi „măsurată” în steluţe, ci ca pe un fel de declaraţie de război, venită de undeva de sus, din Olimpul în care s-au mutat tehnocraţii. Sau ca pe o sentinţă. Sau ca pe o fişă psihiatrică. Nici una dintre ele nu este compatibilă cu rating-ul.

Pentru cei ce doresc să afle mai multe idei din cartea lui Kurzweil, un breviar este disponibil la această adresă.

Scrisă de Silviu Man

Autor: Thorstein Veblen
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Smaranda Nistor
348 pagini
ISBN: 978-973-1931-16-6

Să presupunem că vă plimbaţi alene pe aleile parcului Herăstrău/ Romanescu/ Copou/ Rozelor. E o zi însorită de primăvară, peste tot flori, bâzâit de albine şi chicoteli de copii. Când, dintr-o dată, pe un petec de iarbă vedeţi tolănită, rumegând nonşalant câteva paie, o vacă. O vacă vie, în carne, oase şi coarne, cu ochi mari şi umezi, care-şi vâră limba aspră în nări în vreme ce se uită, parcă întrebător, la Dvs. Nu este nici un happening, nici un experiment artistic, nici o reclamă neconvenţională. Pur şi simplu Administraţia Parcurilor s-a gândit, gospodăreşte, că e mult mai util şi mai eficace să lase cornutele să tundă – şi, simultan, să îngraşe – iarba. După ce vă amuzaţi un pic, vă gândiţi că nu e chiar în regulă. O fi eco, dar nu e trendy. De ce? Unul dintre cele mai bune răspunsuri vine de la Thorstein Veblen, un economist american de origine norvegiană, care acum 110 ani a scris Teoria clasei de lux, o carte care rezolvă, printre altele, şi problema văcuţei din parc.

O istorie veche de mii de ani

Clasa de lux este, grosso modo, alcătuită din cei care nu muncesc, care-şi ocupă viaţa cu pierderea timpului în tot felul de ocupaţii neproductive, însă mari purtătoare de prestigiu. Formarea clasei de lux, spune Veblen, are rădăcini istorice adânci – ar începe să apară odată cu apariţia proprietăţii. Scenariul pare a fi simplu: când unele triburi primitive au cucerit altele, s-au format noi ierarhii. Odată cu această separare, are loc şi o diviziune a muncii; mai exact, cei care munceau permanent – agricultorii sau cei care pregăteau masa – erau inferiori celor care nu munceau – războinicii şi vânătorii, ale căror ocupaţii, deşi sezoniere, necesitau vitejie şi impuneau respect.

[Citeşte mai departe pe pagina principală]

Editori: John Chrysostom Médaille şi Ovidiu Hurduzeu
Subtitlu: Renaşterea României profunde
Rating:
Editura: Logos
Anul apariţiei: 2009
352 pagini
ISBN: 978-973-8131-66-8

În numele toleranţei la care ne declarăm cu toţii adeziunea, putem accepta multe idei sau păreri care nu seamănă cu ale noastre. De exemplu, putem accepta că există câţiva politicieni necorupţi (nu neapărat incoruptibili). Sau putem accepta că există şi români vii de care merită să fim mândri. Sau că America nu e chiar Paradisul. Putem accepta chiar, cu o uşoară grimasă, că televizorul tâmpeşte şi Adrian Mutu chiar e un cititor asiduu. Când vine vorba despre capitalism însă, ne baricadăm repejor după nişte axiome pe care amorul nostru propriu, de homo consumericus, nu ne permite să le supunem duşului rece al întrebărilor raţionale.

Explicaţia e destul de banală: fiindcă plecăm de la premisa falsă că dacă toţi muncim, ajungem să credem că ştim de fapt cum stau lucrurile în capitalism, ca urmare suntem liberi să repetăm fără prea mult simţ critic şlagărele binecunoscute, precum “Capitalismul poate e criminal, dar e singura alternativă viabilă”, “Decât 8 ore pe zi în comunism, mai bine 12 în capitalism” şi ceva mai publicitarul “Ah, ce bine că există Coca-Cola”. Şi, odată epuizată această vastă şi diversificată paletă de opinii, putem trece la fotbal şi la politică.

[Citeşte continuarea pe pagina principală]

Autor: David Bolchover
Rating:
Editura: Codecs
Traducător : Ion Vişoiu
Anul apariţiei: 2006
197 pagini
necartonată
ISBN: 973-8060-82-6

Sclavii plictisiţi

Motto: „Lăsaţi-vă intelectul, personalitatea şi imaginaţia la uşă şi, în schimb, lumea corportatistă va avea grijă de voi, cu condiţia să staţi cuminţi în banca voastră.” (Corinne Maier)

David Bolchover este un englez care n-a prea fost pus la muncă – după propria mărturisire, a beneficiat vreo unsprezece luni de un salariu dolofan fără ca măcar să treacă pe la serviciu. Într-un final, a fost concediat – fără vreo legătură aparentă cu lipsa lui de activitate – plătindu-i-se şi o sumă compensatorie.… Neplăcându-i situaţia şi având suficient umor, s-a apucat de scris Morţii vii – Rupţi de lume, duşi dintre noi: crudul adevăr despre viaţa de birou.

Cine sunt morţii vii? O specie de oameni pe care noi, românii, s-ar putea să nu o înţelegem din prima (eu, unul am avut dificultăţi destul de mari), obişnuiţi cum suntem cu imaginea unei multinaţionale în care totul şi toate (de la big boss până la femeia de serviciu şi automatul de cafea) duduie de muncă pentru propăşirea în numele progresului, imaginii companiei, teambuilding-urilor şi bugetului şefului. Adică cei pe care splendida limbă română îi numeşte ca fiind „tăietori de frunză la câini” sau, mai recent, „frecători de mentă”*. Care – şi aici e una din mizele tari ale cărţii lui Bolchover – sunt mulţi. Foarte mulţi. Şi asta o dovedesc statisticile, din care spicuim două dintre cele mai interesante :

- Un studiu făcut de Websense în anul 2002 (al cărui scop era estimarea pagubelor suferite de economia SUA din cauza unei medii de 1,5 ore petrecute pe Internet săptămânal! în alte scopuri decât cele de serviciu de către angajaţii americani) ajunge la concluzia că pierderile ating suma de … 85 de miliarde dolari. (Şi asta în condiţiile în care ora şi jumătate petrecută pe net de către angajaţi este, să admitem, visul nerealizabil al oricărui manager serios).

- Dar nu numai internetul face ravagii în corporaţii. Bolchover se grăbeşte să menţioneze o altă cauză a lipsei de productivitate – alcoolul: „Conform unui studiu efectuat în 2004 de agenţia de plasare a forţei de muncă Reed, mahmureala costă economia Marii Britanii 2,8 miliarde de lire sterline pe an (bugetul britanic pentru asistenţa internaţională pe 2004 a fost de 3,8 miliarde lire, iar suma rezervată pentru războaiele din Irak şi Afganistan a fost de 4,4 miliarde lire).” Etc. Etc. Şi multe alte motive şi modalităţi de a nu face nimic.

Trebuie spus că, evident, realitatea e probabil încă şi mai tristă de atât, ţinând cont că Bolchover nu a analizat decât situaţia din SUA şi Marea Britanie…

Însă, dincolo de statisticile cu care autorul ne inundă, cartea transmite un alt mesaj, foarte dureros. Anume că, atunci când se pierde scara umană a întreprinderii, când angajaţii ajung să nu se cunoască, raporturile dintre ei fiind de natură strict profesională, din acest moment începe minciuna, impostura, aflarea în treabă, ca semne ale unui rău mult mai profund – absenţa. Şi odată cu absenţa apare ceea ce Bolchover denumeşte „difuzarea responsabilităţii”. Nimeni nu are sentimentul că munceşte pentru un bine comun. „Nu există om pe patul de moarte care să-şi dorească să fi petrecut mai mult timp la birou”.

Munceşti nu pentru a obţine satisfacţia muncii tale, ci doar nişte bani cu care să-ţi procuri tu anumite satisfacţii. Spre exemplu, câţi funcţionari ai aparatului de stat românesc am văzut făcându-şi datoria cu dăruire? Cred că unul la mie e o estimare potrivită. Şi asta pentru că distanţa dintre funcţionar şi scopul muncii lui e atât de mare, fără o motivaţie serioasă, de natură interioară, efortul pur şi simplu nu-şi are rostul… Distanţa dintre tine şi realitatea muncii tale instituie ficţiunea muncii – şi de aici răsare principiul implacabil al lui „fă-te că lucrezi!”, după care se ghidează orice hârţogar şi plimbător de virgule. La fel, explică Bolchover, se întâmplă şi în companiile cu număr mare şi foarte mare de angajaţi:

„Oare îşi poate cineva imagina în mod serios că oamenii sar din pat dimineaţa doar fiindcă vor să contribuie la propăşirea brand-ului Shell sau Unilever?”

„Munca într-o mare corporaţie e ca o maşină de spălat gigantică, care se învârte pe loc şi nu ajunge nicăieri”. (Corinne Maier)

Ceea ce nu se poate, desigur, întâmpla, atunci când ai pornit o afacere cu încă doi amici, în care fiecare dintre voi e, pe rând sau simultan, şofer, secretară şi director de PR. Aici iei contact cu munca în mod direct, fără intermediul a doi subordonaţi care-ţi prezintă bilanţuri nerealiste, dar meşteşugite măiastru în Powerpoint. Aici „performanţele sunt la vedere”. Şi, mai mult, aici te bucuri direct de rodul muncii tale. O mică editură sau o cofetărie, un atelier sau un service de cartier îţi oferă în mod sigur satisfacţii mai mari decât irosirea zilnică de la birou pe care o numim generic „muncă”.

Gallup (2003): „80% dintre persoanele active britanice nu simt nici un angajament pentru slujbele lor, majoritatea dând vina pe şefii lor pentru acest nivel coborât de motivare”.

„67% din angajaţii cu vârste între 18 şi 35 ani din Marea Britanie sunt «nefericiţi din cauza muncii lor»” (anchetă realizată în 2003 de agenţia de comunicare Fish Can Sing)

Spuneam adineauri de insituirea unei absenţe în procesul muncii. Una din consecinţele cele mai tragice ale acesteai este distrugerea comunicării. Într-un mediu ne-firesc, oamenii absenţi nu pot vorbi cu adevărat. Opt ore, zece ore, paisprezece ore pe zi, oamenii se prefac că vorbesc. Unei false relaţii umane nu îi poate corespunde decât o falsă comunicare. Şi atunci ia naştere jargonul – „limbaj al creării şi dezasamblării de imagini, nu al onestităţii sau al transparenţei”, care, pe lângă faptul că maschează şi întreţine iluzia comunicării, funcţionează şi ca factor de menţinere al statu quo-ului. Nimic nu se poate schimba în bine într-o companie în care oamenii nu spun lucrurilor pe nume, şi nu vor să supere, diplomatic, pe nimeni, pentru a-şi menţine funcţia.

Falsitatea aiuritoare a jargonului este dublată de falsitatea comportamentului. Cu cât compania este mai mare, cu atât un procent îngrijorător din colectiv se va preface că munceşte. Cu cât compania este mai mare, cu atât va fi mai rigidă – şi de aici o evidentă lipsă de reacţie în faţa provocărilor realităţii. Când indiciile care pot anunţa situaţii nefavorabile trebuie să fie trecute prin trei departamente, până când vor ajunge ambalate sub formă de raport la şeful şefilor, probabil prins la rândul lui în urgenţa spectaculoasă a unui joc de Solitaire, e clar că munca a milioane de oameni stă pe o fâşie de gheaţă foarte subţire (iar când gheaţa se sparge, numim acest fenomen “faliment” sau, câteodată, “criză economică”).

Un singur minus major în cartea lui Bolchover, anume că lasă permanent senzaţia că această critică a capitalismului corporat pentru a o înlocui cu … un capitalism semi-corporat : „ne trebuie manageri”. Dacă prin manageri, autorul înţelege tot nişte tehnocraţi, dar mai mici, samsari ai “noii” lumi, prefer să rămân numai cu diagnosticul pe care îl oferă Morţii vii, nu şi cu soluţia. Soluţie care, după câte se pare, e foarte pe-aproape…

*Rog a se remarca sugestia botanică din ambele sintagme, o dovadă în plus că familia vegetalelor nu se rezumă doar la ferigi, frezii, cartofi şi arţari, ci include şi categoria mult mai ambiguă a unor plante de birou, purtătoare de ecuson şi funcţii simandicoase de provenienţă anglo-americană.

Scrisă de Silviu Man

[Citeşte partea I aici]

Partea a II-a

„Suntem cronicarii unor tentative creatoare de anvergură judeţeană…”

Silviu Man : Scriaţi la un moment dat: “când aud de cultură, mă pregătesc să înghit lemne discursive. La noi omul de cultură este cel care nu citeşte Platon sau Kant, Sofocle sau Thomas Mann, nu mai ştie matematică sau fizică, nu ascultă Palestrina sau Anton Bruckner, dar citeşte presa culturală naţională, din care Atlantida spiritului s-a scufundat în oceanul unei uitări originare“.

Vlad Mureşan : Există ceva absolut exasperant în cultura română, pe care am încercat să-l sesizez în acel text : oamenii îşi justifică propria unilateralitate. Ascultăm jazz pentru că n-am înţeles cu adevărat ce se întâmplă cu adevărat la Bach sau Palestrina, citim într-un mod exasperant poeţi şi scriitori locali, suntem cronicarii unor tentative creatoare de anvergură judeţeană, uitând că mai trebuie să citim, totuşi, tragedie greacă, Dostoievski şi alţi autori care ţin de o planetaritate a spiritului. Deci, primul lucru care mă irită în cultura română este provincialismul. Majoritatea revistelor de cultură ţin de o Uniune a Scriitorilor şi formulam exigenţa existenţei unei “uniuni a gânditorilor”, pentru că sunt oameni care gândesc şi care nu sunt admişi în Uniunea Scriitorilor, deşi scriu, din simplul motiv că ei şi gândesc. Un Noica nu există în USR – vă daţi seama ce caricatură. Cred deci că ar trebuie să existe şi o Uniune a Gânditorilor, pentru că altfel se presupune că cei care scriu nu trebuie să şi gândească.

Trebuie deprovincializată cultura română – nu pot să discut despre problema intelectului cu oameni care nu au minime lecturi: nu au Categoriile lui Aristotel, nici Parmenides-ul lui Platon, nici Critica raţiunii pure, nici Fundamentele aritmeticii a lui Frege – deci despre raţiune nu pot discuta cu oameni care au o problemă personală cu raţiunea. Nu pot discuta nici despre mitologie sau textele sacre cu oameni care nu au minime instrumente hermeneutice…

Silviu Man : Deci vorbim, deşi cuvântul poate părea prea dur, de o impostură…

Vlad Mureşan : În puţinele mele polemici, am luptat cu oameni care se revendicau în mod fraudulos de la nişte surse pe care nu le controlau, oameni care pretindeau că au terminat-o cu Kant, dar care fac sofisme clare şi pot fi lăsaţi corigenţi la o simplă analiză de text într-o universitate germană. Am polemizat cu oameni care se revendică de la Hegel prin multiple medieri exegetice şi care ratează contactul direct cu textul. Nimeni nu poate să spere să citească Fenomenologia Spiritului, fără să stea şase luni pe Critica raţiunii pure, şi fără să stea cel puţin şase luni, obsesiv, cu câteva ore de lectură bună pe zi, concentrate pe Fenomenologia Spiritului, prin lecturi reiterate. Cunosc foarte puţini oameni care au citit Fenomenologia Spiritului ; în afară de Noica, eu cunosc vreo doi oameni în viaţă care chiar au citit-o. Deci, acestea sunt lucruri foarte grave. Or, la noi există puterea decretului arbitrar, de a pune în paranteză o tradiţie prodigioasă, imensă, fără să probezi o minimă capacitate. Avem o inflaţie discursivă care nu are acoperire efectivă în muncă pe text. Toată lumea acuză impostura, inclusiv impostorii – dar vocaţiile tari se dovedesc pe parcursul unei vieţi…

Silviu Man : E un dat definitiv sau mai putem scăpa, primenindu-ne?

Vlad Mureşan : Eu cred că e un dat (spre deosebire de Germania, care este patria culturii prin excelenţă, ei fiind cei mai mari creatori în muzică, filozofie, matematică şi fizică. Abia în literatură pot ruşii pune ceva comparabil cu ce au germanii). Spre deosebire de o cultură precum cea germană, care este efectiv un bloc, cultura română s-a salvat prin excepţii; majoritatea marilor excepţii sunt oameni care au avut ceva de-a face cu cultura germană în special. Toată disiparea, retardul nostru istoric, periferialitatea şi provincialitatea noastră este fertilă pentru aceste câteva excepţii creatoare, dar în rest plătim un preţ greu pentru ele. Pot număra pe zece degete creatorii fundamentali din România şi pot pune în paranteză tot restul, atât de puţini sunt. Dar sunt totuşi mai mulţi decât la alte popoare care au o istorie recentă comparabilă cu a noastră, aşadar este o medie aritmetică bună la o judecată de apoi a culturii, despre care vorbea Noica. În rest, suntem condamnaţi la balcaniadă, excepţiile trebuie să sufere în tăcere şi să-şi actualizeze vocaţia într-o manieră izolată, cumva separate de aşa-zisa viaţă culturală românească, unde gălăgia asurzeşte munca lentă a spiritului. Hegel dădea un citat din Shakespeare : Sapă, cârtiţă bătrână ! – pentru că în munca ta secretă, subterană, în momentul în care vei ieşi la suprafaţă, tu vei avea deja un imperiu de galerii create.

„Există ceva faustic în categoria intelectualului…”

Silviu Man : Dar, apropo de momentul în care ai terminat de săpat imperiul tău de galerii şi ai ieşit la suprafaţă, nu e un semn de sănătate a culturii ca imediat să fii recunoscut ca valoros?

Vlad Mureşan : Ba da, e vorba de simptomatologia unui climat sănătos, dar atunci vorbim de Germania secolului XIX, nu de România diverselor secole. La noi nici un creator nu a avut viaţă uşoară… Gândiţi-vă, pentru Blaga a trebuit să existe o intervenţie a Regelui ca el să poată preda. Nae Ionescu abia a reuşit să predea la Universitate. Eliade, dacă nu pleca dincolo şi dacă nu era Nae Ionescu în spate, nu ar fi beneficiat de recunoaştere. Despre Cioran ce să mai spunem… Totul a început, până la urmă, cu Eminescu. Nici unul nu a avut o recunoaştere adecvată a meritului său, deci nu trebuie să ne facem iluzii. Suntem un popor ingrat în această privinţă, îmi pare rău să spun asta… Nu fac aici referire la mine, pentru că eu nu mă simt încă filozof, mă simt deocamdată un intelectual. Diferenţa imensă este că intelectualul are un proiect cu societatea – poate fi un intelectual politic, să aibă un proiect politic cu societatea, şi poate fi intelectual cultural – să aibă un proiect axiologic cu societatea. Ca să fii filozof, trebuie să nu mai ai nici un proiect cu societatea, să o ignori în mod suveran, aşa cum a făcut Noica şi să ai o problemă doar cu sacrul şi cu sensul. Ca filozof, trebuie doar să înţelegi, nu să organizezi lumea – asta e o muncă de intelectual. Şi eu sper să nu mai fiu intelectual în sensul acesta, şi să ajung filozof. Filozoful este cel care pune contemplaţia înaintea faptei… Există ceva faustic în categoria intelectualului – produs al modernităţii, care, în esenţă, pune fapta înaintea contemplaţiei.

Silviu Man : Nu este acesta un lucru periculos?

Vlad Mureşan : Ba e foarte periculos, şi de aici aşa-zisele trădări ale cărturarilor. În momentul în care fapta precede contemplaţia, poţi să spui că făptuieşti fără să gândeşti, ai fapte care nu au o pătrundere interioară suficientă prin care să sesizezi adevărata natură a lucrurilor. Şi de aici orbirile de stânga şi de dreapta ale succesivelor generaţii de intelectuali. Nu că filozofii n-ar fi avut picaje locale, dar totuşi Platon nu poate fi epuizat în Republica. Nu pentru asta îl iubim noi, ci pentru Parmenides şi pentru Sofistul. La fel şi la Hegel – nu pentru minima sincopă din sistem prin care elogia statul prusac, ci pentru ştiinţa logicii. Închipuiţi-vă, la capătul a 800 de pagini de logică cu ce se termină cartea: adevărul logicii speculative este mistica.

Silviu Man : Vorbeam despre trădările secolului XX, când ideologiile erau explicite. Însă unde se află intelectualul acum, după căderea Cortinei de Fier?

Vlad Mureşan : Aşa cum v-am spus, primul lucru regretabil este că intelectualul nu este filozof. Adică intelectualul are deja un proiect politic – mediocru, sau cultural – superior. Există două păcate ale faustismului intelectual : o anumită neutralitate a intelectualului care poate să-şi păstreze o anumită distanţă şi să fie un arbitru al societăţii…

Silviu Man : E legitim să fie neutru, ca intelectual? Nu e şi el om?

Vlad Mureşan : Ba da, este om, uneori prea om. Există un moment, al ceasului al treisprezecelea, în care el trebuie să iasă din neutralitate. Adică în momentul în care ruşii intră cu tancurile în inima unui popor, intelectualul nu are voie să tacă…

Silviu Man : Da, dar când vorbim de tancuri, deja vorbim de manifestările unei ideologii declarate. Nu este acelaşi caz cu vremurile noastre, ale ideologiei implicite, nedeclarate.

Vlad Mureşan : Da, e un mister aici, e o discuţie în sine. Este greu de cuantificat exigenţa angajamentului intelectual, pentru că prima lui mare vină este că nu este pur contemplativ, că nu este filozof, ci vrea să înfăptuiască. Din această cauză, el nu are o discriminare de laser care să preceadă implementarea proiectului său. Angajamentul intelectualilor este eminamente failibil, ei fiind angajaţi în diverse războaie locale cu diverse ideologii sau simulacre de ideologii sau cu false interpretări ale ideologiilor sau false structuri de conştiinţă. E greu să pariezi integral pe marxism, fără să ai o culpabilitate imensă refulată, e greu să pariezi integral pe capitalism din acelaşi motiv. E foarte greu să aperi capitalismul împotriva marxismului, fără să-i aperi o sumă de vicii care ţin de caracterul său unilateral istoric.

Eu am scris mult împotriva marxismului, dar vine cumva vremea unei analize spirituale a capitalismului. Am spus lucruri ignorate în general de cei care cred eu sunt pur şi simplu pro-capitalist. Capitalismul are la bază o anumită idolatrie, ideea centrală a capitalismului fiind aceea că time is money. Time fiind viaţă, life, putem spune life is money şi spirit is money. Deci există nişte tranziţii frauduloase pe care capitalismul le operează, încercând să extragă, finalmente, bani din spirit. Există o Mamona în spiritul capitalismului, pe care uităm deseori să o analizăm. A paria atât pe o determinaţie istorică, cât şi pe determinaţia opusă, ratează faptul teologic că în esenţă, Adevărul este supradeterminat. Intrând într-un partid, intrăm într-o parte. Or, cum spune Hegel, adevărul este întregul. Evident, noi nu avem acces la întreg, dar ideea este că noi trebuie să avem un orizont de aşteptare potrivit căruia adevărul este întregul. Hegel a avut un organ eshatologic foarte clar, care venea dintr-o bună înţelegere a teologiei şi şi-a dat seama, spre deosebire de alţi filozofi, că undeva adevărul trebuie să fi lucrat pe toate fragmentele prin care el s-a întrupat în istorie. De aici ideea unei fenomenologii a spiritului, ideea faptului că spiritul se desfăşoară prin succesivele lui irizări. El trebuie recompus cumva, noi fiind fiinţe cu acces fragmentar.

Doar prin concilierea acestui puzzle istoric al fragmentelor şi al perspectivelor unilaterale, putem regulativ obţine un orizont de acces către adevăr. Ori problema este că intelectualii cu angajamentele lor politice, culturale, pariază pe un fragment sau pe altul. Şi atunci cad inevitabil într-un partid, şi partidul este ceea ce este : o parte, iar nu un întreg. Un intelectual trebuie să aibă totuşi o echidistanţă care să reflecte faptul că el este un gardian al întregului. Deci asta l-ar salva, să fie suficient de lucid încât să poată critica ambele părţi ale unei opoziţii. Aş vrea un intelectual care să poată sesiza simultan şi defectele structurale ale capitalismului ca sistem al imanenţei şi pe cele ale marxismului, care e un alt sistem al imanenţei. Deleuze, apostolul delirului, spunea că adevărata definiţie a stângii este faptul că ea este o privilegiere a imanenţei. Or, problema este că, în acest sens, capitalismul este de stânga. Asta nu a remarcat Deleuze. Eu nu am auzit să fie capitalismul un purtător al marilor valori sacre. Capitalismul, ca şi marxismul, este un mod de a organiza şi de a reforma lumea. Dar religia şi căutarea mai profundă a sacrului începe printr-un divorţ cu mundaneitatea noastră, pentru că unde ţi-e inima, acolo îţi e şi comoara.

„Postmodernismul este un nihilism proletarizat, masificat”…

Silviu Man : Cum îi vedeţi pe studenţii Dvs.?

Vlad Mureşan : Eu îi văd ca pe un ogor care trebuie însămânţat. De pildă, primul lucru pe care-l fac la studenţii de anul I – nu le dau voie să-şi exercite dreptul de liberă opinie. Opinie poate avea oricine, este un drept constituţional, dar nu e şi un drept axiologic. Scopul culturii, şi mai ales al filozofiei, nu este doxa, este episteme. Prin urmare, trebuie întâi să ai câteva minime lecturi, să suporţi exigenţa acestora ca să ai dreptul axiologic de a formula opinii întemeiate care să facă tranziţia de la doxa la episteme. Există câţiva oameni chemaţi, vii, interesaţi, dar există şi inevitabila nevoie de a trăi – oamenii vor o diplomă. Până la urmă, oamenii se triază singuri. Nu poţi ajuta un om împotriva propriei lui inimi. Inima lui e purtătoarea voinţei lui. Tot ce pot să fac e să-i dau câteva minime repere pe care el poate să şi le asume.

Silviu Man : Unul dintre proiectele Dvs. este o carte de frondă…

Vlad Mureşan : O frondă împotriva frondei… Caracteristica esenţială a postmodernismului, aşa cum am spus, este rejecţia logică. Rejecţia logică este un operator negativ : nici – nici. Modernitatea are o afirmaţie – afirmă omul, dar are şi o negaţie – neagă divinul. Premodernitatea, într-un fel, era invers. Postmodernitatea neagă şi omul, şi divinul. Dacă modernitatea proclamă aşa-zisa moarte a lui Dumnezeu pentru ca omul să-şi creeze propriile lui soteriologii, care s-au prăbuşit evident pe propria lor lipsă de fundament, postmodernitatea nu oferă nimic. Ea are un discurs pur negativ. Şi asta înseamnă frondă, în esenţă.

Este un tratat de filozofie islamică, se numeşte Destructio destructionum. Cam acesta este şi lucrul pe care-l vizez eu: orice postmodern se revendică de la aşa-zisa deconstrucţie care, pentru utilizatorii pur ideologici ai acestui termen, nu este altceva decât o negaţie. Ei, când vor să nege, spun că deconstruiesc. Sunt câteva teze inacceptabile ale postmodernismului care trebuie atacate: în primul rând, primatul diferenţei faţă de identitate. Acesta este, dacă vreţi, numele propriu al postmodernismului. Postmodernismul îl considerăm un curent cultural, însă, în realitate, este un nihilism proletarizat, masificat. Nu este nihilismul lui Kirilov, nu este nihilismul unui mare cutremur spiritual, este un nihilism la purtător, al unor indivizi cu o existenţă comodă de burghez. Burghezi care vorbesc despre moartea omului, după care iau cina la un restaurant. Este o plastografie a nihilismului celui din Dostoievski, care era un nihilism al fiorului şi care era sincer în infernalitatea lui autodestructivă, pe când aici avem un nihilism de masă, al societăţii de consum. Orice adolescent, aşa cum îşi ia un tricou cu Che Guevara, preia şi o sumă de reflexe mentale aparent deconstructive. În esenţă, nu este nimic abisal în asta – aceasta este marea problemă a postmodernismului, nihilism neabisal. El nu rivalizează nici în vis cu nihilismul rusesc…

Silviu Man : Un nihilism la nivel de epidermă…

Vlad Mureşan : Da, un nihilism epidermic, nu abisal. Deci întâi, problema postmodernilor din punct de vedere spiritual este mediocritatea lor existenţială, care nu conferă acoperire unor proclamaţii care sunt toate mimetic preluate din marele nihilism rusesc. Comparaţi-l cu aceşti nihilişti de salon; nu e întâmplător că postmodernismul ca şi curent cultural s-a născut în Franţa, pentru că are o structură salonardă în esenţa lui, şi este azi un fenomen al societăţii postindustriale, acest postmodernism, făcut de oameni cu existenţă burgheză. În România comunistă, a penuriei, aceşti oameni nu ar fi avut acelaşi discurs, semn că nu au o vocaţie în spate. E trendy. Aş putea relua butada: postmodernisme caviar.

Deci crima logică a postmodernismului este aşa-zisul primat al diferenţei faţă de identitate. Ca să poţi diferenţia, tu trebuie să ai un acesta şi un celălalt. Pentru ca acesta să fie diferit de celălalt, acesta trebuie deja să fie el însuşi, şi celălalt să fie el însuşi. Care este rezultatul fundamental? Faptul că nu poţi obţine termeni ai diferenţei fără ca termenii diferenţei să fie ei înşişi autoidentitari. Şi atunci problema este că în oricare atom al diferenţei identitatea este deja prezentă. Deci diferenţa este un concept derivat din identitate, diferenţa nu este altceva decât autodiferenţierea identităţii, diferenţa nu are autonomie logică faţă de identitate. Diferenţa nu este decât o identitate automultiplicată, autodistribuită. Şi atunci crima conceptului de différance al lui Derrida rezidă tocmai în această idolatrie, în care tu iei un termen derivat şi îl consideri un termen prim. Dar nu poţi avea un singur termen prim aici, pentru că termenul de diferenţă este un termen intrinsec multiplu. Dar aşa cum am zis, multiplicitatea nu este altceva decât cum spune Hegel, Viele Eins – „mulţi uni”. Deci Unul precede multiplul din punct de vedere logic, nu poate fi gândit multiplul fără ca fiecare termen al multiplului să fie un mic unu, şi nu poate fi gândit diversul, diversitatea fără ca fiecare termen al diversităţii să fie deja un atom de identitate. Termenul lui Derrida este un fel de termen axial pentru toţi apostolii diferenţei. Ori acest termen cade, iar dacă rădăcina coruptă este tăiată, vor cădea şi viţele corupte…

Vlad Mureşan. Născut în 1976. A absolvit Dreptul (2001) şi Filosofia (2003) la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. Master în études politiques (EHESS, Paris, 2003), doctorat în filosofie contemporană (2009). A publicat cartea Criza antropologiei şi sarcina ei originară (Ed. Eikon, 2005). Redactor al revistei Verso. A publicat în revistele Idei în Dialog, Verso şi Observatorul cultural. Lector la Facultatea de Studii Europene, UBB, Cluj-Napoca, Catedra de Studii Americane, predă sociologie si filosofie.

Silviu Man (bookblog.ro) : Domnule Vlad Mureşan, scriaţi că unul dintre sensurile culturii este scoaterea omului din zoologie…

Vlad Mureşan : Ideea vine de la Aristotel, fiind una de tradiţie profundă a metafizicii oriental-occidentale, având în vedere că într-un fel, Occidentul s-a născut în propriul lui est. Diferenţa dintre om şi animal, să o spunem direct, este apercepţia, cu termenul lui Kant, care defineşte distinctiv omul faţă de animal prin acel tip de fiinţă care are capacitatea de a rosti judecata : eu gândesc. Acum, bineînţeles că noi avem mai multe etaje ale fiinţei şi omul nu poate fi epuizat în caracterul de fiinţă pur cognitivă, dar e cumva inevitabil că inclusiv straturile sufleteşti profunde, abisale, apar la lumină în momentul când reflectezi asupra lor. Deci gândirea e o viaţă mijlocită, dar nu poţi evita această mijlocire. Animalul e complet nemijlocit. Într-un fel, idealul e să recuperezi nemijlocirea vieţii, dar cumva cu tot cu mijlocirea gândirii, deci să depăşeşti animalitatea, să depăşeşti şi caracterul pur cognitiv, ştiind că adevărul stă undeva în conjuncţia lor. Dar nu poţi regresa, din punct de vedere axiologic, acesta esta un imperativ: că nu poţi regresa.

Există un mandat transcendent pe care omul îl are asupra animalităţii, şi mai sugerasem în acel text despre Sensul ultim al culturii şi că animalitatea palpită inerţial în noi, deci animalitatea nu este ceva gata depăşit. Cum spune Hegel, în sine noi ne naştem liberi, dar încă nu suntem şi pentru sine liberi. Viaţa este de fapt distanţa dintre actualizarea unei libertăţi date ca virtualitate, şi tot procesul acestei vieţi este o recuperare a libertăţii prin negativ, conflict şi prin autostăpânire.

Silviu Man : Ce se întâmplă atunci când omul care a ajuns la un anumit nivel de acumulare culturală – mă refer la omul european – începe să facă un fel de elogiu mai mult sau mai puţin expres animalităţii, instinctului brut? Cum se explică? Vorbim de o cultură care, în ciuda vechimii, pare că-şi taie singură craca de sub picioare…

Vlad Mureşan : Primul care vorbeşte despre cultură ca despre o alienare este Hegel, în Fenomenologia Spiritului, unde critică spiritul primilor oameni de cultură care sunt iluminiştii. Există ceva , inevitabil salonard în cultură. Cultura presupune, la un prim nivel, cultivarea intelectului. E o metaforă agrară: ai o ţarină care trebuie cultivată, pentru ca ceva să rodească. Este un postulat fundamental în cultură, şi anume că nu primim lucrurile gata făcute. Nu suntem civilizaţi prin naştere, nu suntem maturi prin naştere, lucrurile acestea trebuie obţinute, câştigate, cum am spus, prin negativ, prin conflict. Pe de altă parte, simplul fapt că de la început cultura – prin Voltaire, prin Diderot, deci prin spiritul francez al iluminismului – se defineşte ca o cultivare a intelectului, ea, cultivarea intelectului este simultană cu o pierdere a unei alte cultivări care era cultivarea inimii. Creştinismul este o cultivare a inimii, adică a unor straturi mai adânci din fiinţa umană, şi atunci cultura, cum spune Hegel, este mijlocire prin definiţie, ea este distanţă faţă de viaţă. Cultura s-a născut printr-o distanţare faţă de viul nemijlocit şi organic al vieţii. Prejudecăţile care asistă caracterul nemijlocit al metabolismului spiritual sunt lipsite de o anumită reflexivitate care pentru iluminist este începutul înţelepciunii…

Silviu Man : Nu e cumva şi o trufie aici?

Vlad Mureşan : Da, este o trufie a eului în faţa Sinelui, ca să vorbesc în termeni jungieni. Sau, mai clar, o trufie a categoriei împotriva arhetipului, o trufie a intelectului împotriva imaginaţiei (în sensul ei arhetipal, ontologic, nu ficţional). Pe de altă parte, adevărul nu stă doar în arhetipuri, noi nu suntem doar fiinţe arhetipale şi cardiace. Nu suntem doar ruşi, suntem şi germani. Intelectul nu este un lucru la care trebuie să renunţăm printr-un decret negativ, aşa cum vor postmodernii. Depăşirea intelectului se poate face şi în sus, către o zonă supraraţională a misterului, a inefabilului şi a incomprehensibilului transcendent, deci a zonei pe care o descrie Rudolf Otto când vorbeşte despre numinos. Acolo trebuie să existe un sacrificiu al intelectului, dar intelectul poate fi depăşit şi printr-o pură negare, care te aruncă direct în azilurile lui Foucault. Există deci şi o depăşire în jos a intelectului, care e o regresie acognitivă…

Silviu Man : Cum ajungi să distingi josul de sus într-un asemenea climat relativist?

Vlad Mureşan : Să distingem clar între zona intelectuală şi categorială, pe care a mizat cultura în naşterea ei (vorbeam adineauri despre alienare) – şi cea inconştient-arhetipală.

Din osmoza intelectului şi a inimii, intelectul trebuia să-şi câştige o autonomie proprie pentru a se cunoaşte pe sine, ca să spun aşa. Dar bineînţeles că idealul nu este această fractură între inimă, care este purtătoare de arhetipuri, deţine constelaţia simbolurilor fundamentale ale umanităţii (care sunt puteri ale sufletului, aşa cum ştim de la Jung şi Eliade, nu sunt doar metafore stilistice) şi intelect, care este purtător al coerenţei categoriale. Modernitatea debutează prin această sciziune fundamentală, cu o scoatere a umanităţii din inconştient care este bivalentă; este rău în măsura în care intelectul este scos din somnul dogmatic (chiar, cine dormea acolo? Era eul împăcat cu Sinele, omul care avea o trăire şi o încadrare în sacru organice, nemediate de o reflexivitate hipertrofiată). Modernitatea separă eul de Sine şi intelectul de inimă pentru a obţine autonomie proprie a intelecţiei. Hegel spune că aceasta este o alienare, pentru că o parte din fiinţa noastră se înstrăinează de ea înseşi. E o alienare care cumva trebuia să aibă loc, dar care nu poate să rămână aşa.

Un punct de vedere conservator, pur organic, va critica intelectul şi categoria pentru trufia lor, pentru că ele au o trufie şi o orbire proprie în faţa sinelui, a arhetipurilor, a adevărurilor profunde de ordin spiritual. Există două poziţii polar opuse: un dispreţ al conceptului pentru “prejudecăţile” Sinelui, dar există şi o legitimitate a Sinelui profund care critică această separaţie amnezică a intelectului.

Acum problema este că postmodernii nu fac parte din nici un scenariu: ei nu sunt nici moderni (adică să preţuiască, precum Descartes sau Kant, raţiunea şi categoria, dar fără să fie insensibili la zona misterului care transcende raţiunea), nici premoderni (adică în spaţiul în care Sinele îşi cere dreptul de a nu fi ignorat, de a nu fi tratat ca o simplă superstiţie şi prejudecată de către eul orgolios). Ei sunt călduţi, blazaţi, fiinţe pur negative care practică atât o deconstrucţie arhetipală, cât şi o deconstrucţie categorială (având oroare şi de intelect, pentru intelectul este cruciform, intelectul judecă, e un agent teribil al discriminării – logica are un rol fundamental în demistificarea sofismelor şi delirurilor, care sunt emanaţiile nebuniei).

„În momentul în care distrugi coerenţa arhetipală a cuiva, ajungi la delir spiritual”…

Silviu Man : Până la urmă, între minte şi inimă, unde e liantul? Cum putem să le armonizăm?

Vlad Mureşan : Aceasta este o sarcină a individuaţiei extrem de grea, dar nu imposibilă. Kant vorbea de o concordia facultatum – de o încercare de a concilia facultăţile, pentru că el sesiza că nu poţi trăi în schizofrenia asta dintre inimă şi intelect. Postmodernii, negând atât intelectul şi categoria, cât şi constelaţia arhetipală a fiinţei umane (inima), ei nu sunt doar relativişti în sens cognitiv, ci şi cinici într-un sens cardiac, cinismul însemnând tocmai punerea între paranteze a inimii. Postmodernii spun : anything goes…

Concilierea intelectului şi a inimii poate fi aproximată într-un regim profan printr-un efort pur cultural de comprehensiune. Am spus de multe ori lucrul aceasta : aş vrea să vorbesc cu un om care înţelege şi ce anume vor să spună Kant şi Frege, autori de o capacitate intelectuală redutabilă, dar cu care pot să înţeleg şi care sunt problemele lui Jung şi Eliade. Vreau să văd un om cu care pot discuta simultan şi despre antinomiile raţiunii pure (la nivel tehnic, intelectual), dar cu care pot să discut şi despre, să spunem, scara hierofaniilor cosmice la Eliade. Acestea sunt două limbaje complet distincte. Această lume a intelectului şi a logicii nu comunică aproape deloc cu lumea arhetipurilor, hierofaniilor şi a simbolurilor fundamentale, a sintaxei sacre a umanităţii, care te ajută să înţelegi ceva din limbajul cu care lucrează teologia. Vreau să văd un intelectual care a citit Biblia până la capăt cu onestitate. Intelectul are o orbire în faţa limbajului arhetipal al Scripturii şi atunci, o onestitate intelectuală este de ajuns ca să aproximezi această concordia facultatum, adică să înţelegi şi ce vrea logica cu exigenţa ei de coerenţă mentală, ci şi ce doreşte exegeza arhetipurilor, care vorbeşte şi ea despre o anumită logică a simbolurilor – deoarece simbolurile nu sunt arbitrare, nu sunt constructe culturale, arhetipurile fiind puteri sufleteşti, ontologice. Este de o semnificaţie profundă pentru fiinţa umană că cerul este sus şi pământul este jos, că dreapta şi stânga diferă într-o topografie axiologică. Dacă permutezi aceste lucruri, obţii catastrofe existenţiale. În momentul în care distrugi coerenţa mentală a cuiva, ajungi la delir. Dar în momentul în care distrugi coerenţa arhetipală a cuiva, ajungi la delir spiritual.

Silviu Man : Că ajungi la delir spiritual este una, dar când îi şi faci un fel de laudatio sau îl justifici, atunci mi se pare că lucrurile devin extrem de periculoase…

Vlad Mureşan : Da, pentru că ieşim din zona relativismului cognitiv şi intrăm în zona cinismului existenţial. Un om profan, dar sincer, spuneam, va putea înţelege atât exigenţele intelectului, cât şi exigenţele inimii, va putea înţelege că nu este întâmplător că există o coerenţă mentală şi că există şi o coerenţă arhetipală şi că nu te poţi juca cu aceste lucruri, că dacă produci contradicţii în mod deliberat, produci o minciună la nivelul fiinţei umane, sau dacă produci perversiuni arhetipale la nivelul sufletului (cum face Nietzsche, de exemplu, care vrea să răstoarne cerul şi pământul şi să împace vulturul cu şarpele, încercând să împace fraudulos binele şi răul cu de la sine putere), cazi în delir spiritual, o formă mult mai nucleară şi nocivă a incoerenţei.

Există, dacă vreţi, şi o exigenţă religioasă a împăcării inimii cu intelectul şi mă refer la isihasm aici, pentru că acesta este chiar scopul suprem al misticii răsăritene pe care, vă daţi seama, nu-mi permit să-l discut… Acestea sunt lucruri care ţin de o vocaţie autentică a unor oameni puţini la număr, dar în orice caz schizofrenia în care a ajuns filozofia occidentală primise un răspuns, de pildă, în opera lui Grigore Palama, unde se vorbea tocmai de unificarea intelectului cu inima, dar această unificare nu se face acolo prin pura voliţie a eului.

Silviu Man : Nu prespune aceasta o asceză?

Vlad Mureşan : Da, asta-i problema – asceza este sacrificiul pe care eul îl face luptând cu sine însuşi, dar, atenţie, între asceză şi mistică există o distanţă ca de la pământ la cer. Asceza este sacrificiul pe care eul îl face prin autonegare, dar nu este sigur că prin această autonegare, Sinele transcendent va surveni. Adică graţia nu este garantată prin simplul exerciţiul gimnastic al ascezei. Deşi, pe de altă parte, Duhul suflă unde voieşte, asta nu înseamnă că el suflă exact unde vreau eu ! Dar este foarte importantă această distanţă radicală dintre ascetică şi mistică, între faptul că până la urmă harul survine într-o manieră nedeterminată… Nu facem teurgii, nu avem formule sacre prin care-l constrângem pe Dumnezeu: uneşte-ne intelectul şi inima! Aceasta este dată celor cu vocaţie, e o taină în esenţă… Unificarea aceasta se face, deci, sub asistenţa harului şi asta depăşeşte puterile unui om cultural, deoarece cultura rămâne alienare şi rămâne războiul eului cu el însuşi, nu şi triumful lui. Deci asta nu e suficient, trebuie să vină şi ceva de sus…

[Citeşte partea a II-a aici]

Motto: “Obligă-i să clădească un turn împreună şi-i vei transforma în fraţi. Dacă vrei să se urască, aruncă-le grăunţe”. Antoine de Saint-Exupéry, Citadela

Acum ceva vreme, într-o postare de pe blogul Eminescu, mon amour, dl. Dragoş C. Butuzea se întreabă ce m-a găsit de m-am apucat să recenzez cărticica lui Eliade – “Despre Eminescu şi Hasdeu” şi mai ales, de ce nu m-am încruntat critic în loc să mă las “secerat de un discurs eliadesc hagiografic şi naţionalist”. Nota se încheie cu concluzia amară că sunt cam prins de “febra Eminescu” şi cu gândul că “avem nevoie de multe duşuri reci”. Trecând peste detaliul că oamenii care au febră nu se tratează cu duşuri reci, ci cu ceaiuri fierbinţi şi pastile, şi ignorând într-o mare măsură argumentul cvasipolitic*, încerc în rândurile de mai jos o detaliere (nu o explicaţie, nu o justificare) a atitudinii mele. În articolul de faţă nu este vorba despre Eminescu, sau numai despre Eminescu, ci despre valoare, un cuvânt care – deloc surprinzător – pare că a devenit proprietatea exclusivă a economiştilor (cu ocazia talk-show-urilor de specialitate) şi a băieţilor din Sălajean (cu ocazia chefurilor cu mici & bere la pet & manele).

REGRETE ETERNE. DOUĂ ARGUMENTE ÎN FAVOAREA DEFUNCTULUI

1. Argumentul de bun-simţ: Ce m-a mirat cel mai mult la blogul în care am fost urecheat a fost motivaţia demersului: anume că autorii lui încearcă să sufle “praful prostiei” aşezat de două secole pe “poetul Mihail Eminescu, un om printre mulţi alţii, de altfel”. Pe lângă ambiguitatea sintagmei (te întrebi dacă printre cei care au ajutat la operaţiunea de prăfuială s-ar număra în acest caz şi Noica, Perpessicius sau Petru Creţia), e lense de observat o contradicţie de termeni: poetul a fost un om printre mulţi alţii. Stai şi cugeţi apăsat: în cultura în care am fost educat, poetul – din orice epocă ar veni şi orice obsesii ar avea: romantice, simboliste sau postmoderne – este, orişicât, un om care nu prea e ca toţi alţii, că altfel nu ar fi poet. Aş fi înţeles dacă vreun angajat de la cimitirul Bellu, plimbându-se meditativ printre mormintele oamenilor de seamă, ar fi oftat cehovian : “da, şi ei au fost oameni. Ah, vanitas vanitatum…”, dar să auzi replica asta de la un om viu, tânăr şi care nu lucrează în industria funerară e uşor straniu. Dacă prin a fi om printre mulţii alţii, Butuzea înţelege că, senzaţional!, şi Eminescu se spăla pe ochi, îşi tăia unghiile, uneori îşi trecea mâna prin păr cu nervozitate, alerga când era în întârziere şi mânca cu regularitate pâine, atunci ideea trebuie felicitată ca pe o adevărată descoperire istorică.

Chiar şi aşa, ne place sau nu, dincolo de gesturile banale, Eminescu nu era un om obişnuit. Nu era “ca noi toţi”. Nici Eliade, nici Vulcănescu, nici Blaga, nici Ion D. Sîrbu nu au fost oameni obişnuiţi, că altfel nu mai ajungeau să pună bazele vreunei ştiinţe sau, in extremis, să moară la Aiud, refuzând orice compromis. Nu oricui îi e dat să pătrundă în cultură, nu oricine are intuiţii geniale, nu toată lumea are talent în poezie, nu oricine e în stare să citească 16 ore pe zi. Lumea, vrem-nu vrem, e rânduită aşa, ca nu orice pixălău să poată scrie “Război şi pace” şi nu orice avocat stagiar să nască epigrame ca ale lui Păstorel.

2. Argumentul aproape utilitar: într-o cultură e mai bine să crezi decât să nu crezi. Ceea ce este “Prayers won’t hurt” în religie, e respectul pentru înaintaşi în cultură. Altmineri, atinşi de boala autodeterminării, rămâne să bântuim în continuare printre noţiuni fără noimă, pe care le putem corecta şi aduce la zi la următoarea schimbare de paradigmă, văduviţi de maeştri, lipsiţi de semnul ierarhiei şi vulnerabili la orice imbecilitate înţolită după ultima modă cu note de subsol, argumentaţii sforăitoare şi sofisme. Iresponsabili în veselia noastră deconstructivistă, uităm că nimic bun nu poate ieşi la iveală într-un climat al contestaţiilor şi egocentrismelor. E un dat: nu poţi creşte fără să ai certitudini. Iar certitudinile ţi le dau părinţii, sau sfinţii, sau gânditorii veritabili, sau maeştrii, sau duhovnicii, dacă nu chiar vreun sfătuitor de taină sau vreun profesor care nu te chinuie cu idei deja mestecate. Aşadar, certitudinile nu pot fi decât fructul unei ierarhii.

CULTURA CA PARASTAS PERPETUU. PATRU CAUZE ÎN DEFAVOAREA TUTUROR

Să tot fie vreo patru cauze pentru care în vremea noastră e atât de uşor să aruncăm cu piatra peste decenii în fruntea respectabilă al domnilor de pe soclu:

1. Ideea deja înrădăcinată că se poate dialoga despre orice, că orice noţiune aparent incomodă poate fi trecută prin maşina de tocat a dezbaterii pentru a ieşi, ca un cârnăcior, pe partea cealaltă, liniară, previzibilă şi uşor de digerat de stomacurile sensibile. În lipsa unui simţ al ordonării axiologice, rezultatul unor asemenea dezbateri nu poate fi decât o societate din plastilină, spânzurată de spectaculoase semne de întrebare, a cărei conştiinţă lichefiată poate fi turnată în orice vas ideologic.

Problema nu este dacă Eminescu a avut sau nu păr pe picioare, ci cum centrăm tirul „dezbaterii”, dacă tot avem impresia că prin dialog putem afla orice. Nu-mi plac cei care se apără pretinzând că “asta e realitatea”. Acesta este nu este decât un argument de paparazzo care nu justifică, nu explică şi nu rezolvă nimic. Există un timp al sincerităţii, al vorbirii limpezi, al verdelui în faţă. Dar există, şi e poate cu mult mai important, un timp al discreţiei şi al eleganţei. Da, s-ar putea ca Eminescu să fi avut, în realitate, un păr pe picioare atât de interesant încât să merite o hermeneutică. Dar să faci analize piloase (sau orice altă de formă de rebranding cultural) într-o vreme în care cei mai mulţi dintre oameni sunt oricum mult prea tabloidizaţi ca să-i mai intereseze partea superioară a corpului lui Eminescu, înseamnă a te transforma tu însuţi într-un fel de cronicar de tabloid, mai cult, desigur, dar nu mai onorabil. Jules Renard scria în Jurnalul său: “Când o frază conţine cuvântul cur, oricât ar fi ea de sublimă, publicul nu va auzi decât acest cuvânt”. Iată un posibil răspuns, vechi de mai mult de un secol, la o întrebare ignorată de mulţi dintre contemporani: ce ascunzi atunci când arăţi ceva?

2. Obsesia balanţei – am căpătat, pe calea dialogului purtat de dragul dezbaterii, reflexul moderaţiei – de care îl uzăm, parcă temători, în orice context. Dacă vorbeşte un prost, trebuie să admiţi că e măcar sincer. Dacă nu e sincer, nu se poate, orişicât, să nu-i remarci argumentaţia corectă. Dacă amestecă mere cu pere, e de apreciat totuşi că e un tip echilibrat, care foloseşte neologisme şi care, mai ales, ţine cont şi de părerea celuilalt. Dacă preopinentul spune tâmpenii, nu e normal să-i zici că spune tâmpenii, ci să admiţi (după ce-ţi începi discursul printr-o formulă defensivă de tipul: “da, şi asta e adevărat, dar eu cred că…”, “părerea mea e că”, “mmmm….daaa, daaaar”), că măcar parţial, măcar un pic, pe undeva are şi el dreptatea lui. Important e ca toată lumea să aibă dreptate, talgerele balanţei să fie echilibrate, noi putem sta şi strâmbi, şi în cumpănă.

Dacă vorbeşti despre un imbecil notoriu, e nepoliticos să spui despre el că emană prostii; imbecilul nu e rău la suflet, ce Dumnezeu!, are şi copii. Dacă aduci în discuţie un escroc absolut, nu se cade să bombăni – în fond, ce naiba!, poate şi tu ai fi făcut la fel, plus că el dă de pomană la oameni, se îmbracă în blugi şi îşi face fundaţie de caritate.

Când, dimpotrivă, subiectul este un om al valorii, trebuie, de dragul obiectivităţii, să-i descoperi nişte bube în cap. Ori a avut o copilărie care l-a marcat, ori a fost simpatizant legionar, ori a fost cu bursă, ori n-are bursă, ori a fost văzut umblând cu femei, ori n-a pus virgulă între subiect şi predicat. Iată cum dialogul cel bun, în care mergi împreună cu celălalt pentru aflarea unui adevăr care să fie de folos amândurora, s-a transformat într-o pălăvrăgeală sleită, din care fiecare rămâne cu banala certitudine a propriilor îndoieli.

3. Apropierea : E un truism – şi e aici şi meritul revistelor glossy – să spui că în vremurile noastre apropierea excesivă între oameni sufocă. Ajungi să ştii prea multe despre cel de lângă tine. Omul de lângă noi e mai greu de creditat decât cel de departe, peste care putem să ne aşternem mai lesne propriile fantezii. Noica dă undeva un exemplu – în vremea lui Hegel, o doamnă ar fi declarat cu serenitate că nu a auzit vreodată vreo vorbă de spirit din gura d-lui Hegel. Asta se întâmplă cu cei vii. În cultură, unde se află, fatalitate, şi oameni morţi, se pare că se întâmplă acelaşi fenomen, dar pe un traseu ocolit. Afirmi despre un mare scriitor sau un redutabil filozof că a fost un om printre mulţii alţii, şi, pentru a-ţi întări părerea preconcepută, cauţi tot ce e mai banal despre el în mărturiile epocii – precum acea descriere de la care a pornit replica dlui Butuzea. Ai demonstrat victorios că e şi el om – subiectivismul epocii e dat ca obiectiv, iar obiectivul devine hrana propriei tale subiectivităţi ; ţi l-ai apropiat, îl poţi judeca fără probleme în orizontul firii tale, în care nu se strecoară decât ineditul, senzaţionalul, irelevantul. Istoria culturii începe să semene cu ziarul Libertatea, eventual cu George Sand pe pagina 5.

Nu scriu o pledoarie pentru tămâierea şi îmbălsămarea valorilor. Dimpotrivă, cred sincer că o mare parte din vina muzeificării lui Eminescu (care are ca pandant iconoclasmul năduşit de azi) aparţine profesorilor care n-au ştiut cum să-l povestească pe omul Eminescu, cu sărăcia lui, cu felul lui nebunesc de a-şi trăi viaţa, cu îndrăzneala şi zbuciumul lui etc. La fel de sincer cred că punând în circulaţie banalităţile scrise sau spuse în epocă despre om, acestea îi eclipsează valoarea spirituală. Realitatea unui fapt va ascunde adevărul unei conştiinţe. Va fi suficient pentru generaţiile de puşti internetificaţi să ştie că Eminescu era unul „cam ciudy”. Iar un om de care ai lipit o etichetă nu te mai poate provoca la nimic. Îl ştii, e “de-al tău”, „l-ai fumat”. De-acum poţi să îl tragi pe Caragiale de mustăţi, pe Arghezi de cravata roşie, pe Cioran de cămaşa verde, iar pe Eminescu îl poţi trimite să buchisească niscaiva cărţi de political correctness, că prea era intolerant. Iată cum apropierea deraiază pe nesimţite în apropriere.

4. Afinitate vs. Preferinţă

Cred că în cadrul raportului cultural există două paliere: unul – obiectiv, în care recunoşti valoarea şi, consecutiv, un altul – subiectiv în care-ţi formezi preferinţele conform structurii tale sufleteşti. Primul e o probă axiologică eliminatorie: nu ai cum să spui că Guţă e mai “tare” decât Pavarotti. Aici nu e loc de “aşa îmi place mie”, “mie, personal, e mai super Guţă”, “fiecare cu gusturile lui că de aia e democraţie”. Preferinţa vine abia la palierul următor, în care nuanţezi – alegi, după cum ţi-e firea, între Cehov şi Shakespeare, Brahms şi Wagner, Da Vinci şi Michelangelo etc.

În zilele noastre, primul plan este absorbit de cel de-al doilea. „Îmi place” devine argumentul suprem. Din această confuzie provine ideea că în vremurile noastre cultura ar fi un soi de supermarket în care poţi să-ţi alegi cel mai bun produs: cel care nu îngraşă şi nu conţine aditivi, coloranţi sau, Doamne-fereşte, conservanţi. O cultură slim, soft, care nu poate supravieţui fără reţete nutriţioniste.

LOC DE ODIHNĂ, LOC CU VERDEAŢĂ…

O cultură creşte prin verbul “a crede”. “A contesta” se foloseşte în vremuri de mare restrişte (când clasicismul se osifică, când romantismul atinge cote clinice etc.) şi în nici un caz fără a pune ceva în loc. Orice curent care nu a înlocuit un set de valori cu altul a eşuat zgomotos. Dadaismul a fost un sughiţ al istoriei culturii. Din existenţialism nu poţi ieşi decât precum Camus, cerându-ţi scuze**. (Asta dacă nu o ţii ca Jean-Paul Sartre, drept ca o linie, din inepţie în inepţie***). “A contesta” trebuie folosit cu multă parcimonie, din timp în timp (când te poţi ridica la nivelul unui Eugen Ionescu, spre exemplu). Numai din acest raport inegal, din această tensiune continuă între a crede şi a contesta putem avea o cultură viguroasă. Altminteri, când generaţii întregi cresc în spiritul contestării de dragul contestării, tot ce pot acestea produce sunt nişte mostre de “fantezie” colorată-egolatră. ****

Precum o navă pe mare, orice valoare lasă în urmă un siaj, un perimetru nou al spiritului pe care cei ce vin din urmă îl exploatează la rândul lor (nu altfel se formează generaţiile, şcolile de gândire). Adunate, valorile, împreună cu siajul lor, formează ceea ce se numeşte generic “tradiţie culturală”. În această zonă evoluează urmaşii, adâncind-o, reinterpretând-o, aici îţi “constrângi propriul tău haos să devină formă” (Gianni Vattimo). Tradiţia este astfel un spaţiu al stabilităţii şi echilibrului, care însă nu se mumifică şi nu împiedică manifestarea formelor noi. Tradiţia favorizează de fapt dinamica spiritului, fiind un aparent obstacol care te încurajează la a porni pe cont propriu „lupta cu îngerul”*****, al cărei capăt este definirea ta ca nou reper înscris în tradiţie. În acest raport natural, de forţe doar aparent antagonice, nu e loc de canonizare sau idolatrizare. Nikolai Berdiaev o spune cel mai bine:

“În cultură acţionează două principii: cel conservativ, orientat înspre trecut, cu care este în legături de moştenire şi cel creativ, orientat înspre viitor şi producător de noi valori. Dar în cultură nu poate opera principiul revoluţionar, cel al distrugerii. Principiul revoluţionar este în esenţa sa ostil culturii, este anticultural [...] Spiritul revoluţionar vrea să se înarmeze cu civilizaţia, apropriindu-şi valorile utilitare ale acesteia, dar cultura nu-i face trebuinţă“. (Filosofia inegalităţii)

Într-o cultură în care “suntem răspunzători de urmele pe care călcăm” (Rob Riemen), urmaşii nu au tupeu şi infatuare, iar “bătrânii” nu pufnesc din nas şi nu miros a naftalină. Scuzate să-mi fie analogiile, dar într-o cultură sănătoasă, care nu funcţionează conform principiului “morţii cu morţii, viii cu viii”, lucrurile stau cam ca în imnul lui FC Liverpool : “you will never walk alone” – şi aceasta pentru că o cultură nu înseamnă o adunătură de oameni deştepţi şi singuri.

… Amenda pe care o primi pentru lipsa recunoaşterii acestui siaj despre care vorbeam, a acestui raport onest şi rodnic cu cei de dinainte e cât se poate de usturătoare: nu ne putem afirma pe noi înşine. Şi atunci fireşte că nu ne rămâne decât să ne fabricăm mici şi meschine certitudini din îndoielile în care ne înmuiem înaintaşii.

Ce ar trebui făcut? Trebuie să reînvăţăm să punem distanţe. Şi nu mă refer la distanţă ca semn al unei intangibile mândrii (pe care nici un aristocrat autentic nu o are), sau al unui autism stupid, ci numai la distanţă ca semn al stimei. Altfel, vom rămâne în continuare la mii de ani lumină de idealul respectului şi seriozităţii, cu o cultură a tragerii de şireturi, în care, generaţii după generaţii, ne renegăm părinţii, ni-i îngropăm şi apoi ne întrebăm de ce nu ne dă nimeni pensie de urmaş. E la nave va…

Scrisă de Silviu Man

Note:

*Nu urmează să vorbesc aici de aluniţa naţionalistă de pe obrazul lui Eliade (nu e acesta scopul articolului şi, în plus, o discuţie de aşa natură ar trebui să înceapă cu analiza pistruilor internaţionalişti de pe nasul modernilor), dar nu pot să nu remarc intoleranţa la acest termen manifestată la mulţi dintre oamenii care altminteri propovăduiesc toleranţa. Prin urmare, scopul nu ar fi ca intoleranţa să nu mai existe, ci doar să fie canalizată în direcţia cea bună.

** “Nu credeţi că noi toţi suntem responsabili de lipsa valorilor? Şi că noi toţi cei care ne tragem din nietzcheanism, nihilism şi materialism istoric ar trebui să declarăm public că ne-am înşelat, că există valori morale şi că de-acum înainte vom face tot ceea ce este necesar pentru a el fundamenta şi explica?” – Albert Camus. Vezi Rob Riemen, Nobleţea spiritului, Curtea Veche, 2008.

*** Pe bună dreptate, Ion D. Sîrbu scrie la un moment dat, cu îndurerată ironie: “În ţara orbilor, Sartre e împărat”.

**** “Semnul după care putem recunoaşte moartea artelor este că, în lipsa unei vibraţii interioare de tip liric, se încearcă suplinirea golului prin creşterea intensităţii expresiei. Când interiorul s-a chircit, la exterior sporesc zorzoanele.” – Sorin Lavric

***** Într-o cultură care nu are pretenţii, care nu-şi rezervă, ca un patron care se respectă, dreptul de a-şi selecta clientela şi nu te obligă de la bun început la “antrenamentul sinelui la şcoala marilor clasici” (Mircea Platon) nu pot fermenta nici genii, nici asistenţi universitari oneşti, ci doar birocraţi ai spiritului.

Autor: Rob Riemen
Rating:
Editura: Curtea Veche
Anul apariţiei: 2008
178 pagini
Traducător: Gheorghe Nicolaescu
ISBN: 974-7551-30-6

Citind cartea lui Rob Riemen – Nobleţea spiritului. Un ideal uitat, mi-am amintit de o remarcă a lui Ernesto Sábato – că, de-a lungul istoriei, ideile importante se scriu la început cu litere mari, apoi cu litere mici, pentru ca, într-un final, vremurile să agaţe de ele cerceluşii unor ironice ghilimele. Volumul lui Riemen – având, surprinzător, nu o tematică strict intelectuală, ci mai degrabă una cvasireligioasă – ilustrează, fără a-şi propune neapărat aceasta, traseul parcurs de ideea de “umanism”.

Acel umanism care pune de-o masă rotundă şi reuşeşte cea mai mare victorie a omului în istoria multimilenară, după invenţia roţii şi a mp3-ului: “conciliază sacrul şi profanul, iluminismul şi romantismul, raţiunea şi mistica”. Învelite în asemenea speranţe pacifiste, ideile lui Riemen nu au cum să supere nici o conştiinţă: în prima parte a cărţii se distribuie vise la scară mare, zugrăvite tehnicolor cu trafalete progresist, idealuri de film made in USA cu Statuia Libertăţii în prim-plan.

Urmează, pe magistrala Thomas Mann-Spinoza-Socrate, dialoguri cu morală, date uneori prin făina unor comentarii precum: “raţiunea este cel mai important dar al omului”, „arta îşi extrage valoarea exclusiv din valoarea sa estetică”…

Dar, cum spuneam, pe autor nu te poţi supăra. Naivitatea feciorelnică cu care ne vorbeşte despre o federaţie mondială, o constituţie mondială, pacea mondială şi multe alte delicii (toate mondiale, toate gratuite şi dezinteresate) este un pic răzbunată când scrie tăios, comentându-l pe Thomas Mann, că “adevărul ar trebui să fie măsura demnităţii noastre”. Militează pentru împăcarea libertăţii cu siguranţa şi prosperitatea, şi a culturii cu civilizaţia, cu o dăruire de Miss Europa dedicată pe veci apărării cauzei balenelor. Vede agonia culturii europene, dar vrea s-o vindece băbeşte: cu mângâieri democratice în mănuşi septice. Se declară adeptul unui “umanism religios” – pesemne un alt nume pentru un soi de creştinism îndulcit, deschis inovaţiilor şi diversităţii de opinii. Răpit de idealurile de Don Quijote mic, mai mic decât măgăruşul lui Sancho, nu pare să vadă că barbaria îmbrăţişează fără de discriminare, cu egală putere, şi totalitarismul crud, şi democraţia gregară.

La sfârşit, cam sătul de înţeleapta hârjoneală, realizezi că Nobleţea spiritului (cu majusculă sau minusculă) nu-i decât o compresă de luxe cu rivanol aplicată pe rana de unde s-a desprins omul de Dumnezeu. De ce rivanol? Pentru că nu ustură.

Scrisă de Silviu Man