Templul Borobodur din Indonezia, poate cel mai mare templu budist din lume. A fost terminat în anul 800 era noastră. Ca şi Veneţia, lenta, dar sigura sa dezagregare sub influenţa poluării şi dorinţei de cunoaştere a oamenilor, induce o adâncă temă de reflecţie.

Autor: Aurel C. Popovici
Rating:
Editura: Domino
Anul apariţiei: 2006
271 pagini
ISBN: 978-973-8496-64

Când eram în facultate încercam o durere acută când vedeam bibliografiile pline de autori străini. Suferinţa mea era sporită de colegii şi prietenii care îmi mărtuiseau că nu aveau încredere în autorii români şi că numai cei străini meritau să fie studiaţi. Deşi protestam în adâncul meu le dădeam adesea dreptate. Se părea că evul comunist nu ne lăsase decât manierismul unor inter şi antebelic poate răsuflate şi importul masiv de ştiinţă de exterior. Mica mea experienţă livrescă este importantă deoarece ea dă seama de un inconfort pe care mulţi români îl resimt în variate feluri : şi anume acela că Panteonul este sărac ! Că pur şi simplu nu există substanţă, iar România nu este decât un caz menit să-l studiem din afară. Adevărul este că pe România (ca lume, ca limbaj, ca mod de viaţă şi stare de fapt) nici măcar nu o cunoaştem. Şi aceasta apare de multe ori din resemnarea şi neputinţa noastră; din cuplarea eşecului personal pe determinismul unei situaţii pe care nu o încercăm s-o schimbăm.

De ceva timp încerc bucuria de a descoperi România. Aurel C. Popovici este o astfel de ocazie. O posibilitatea de a cunoaşte o biografie ca o istorie intelectuală ce redă masa contradicţiilor pe care le încearcă însuşi românismul (şi odată cu el cei mai mulţi dintre noi).

Un Alexandr Yakovlev valah, continuator al lui Eminescu (poate fără să-şi propună şi să vrea) el este de un patriotism care nu se pliază ideii de stat naţional. Manualele ne-au învăţat că scopul istoriei româneşti a fost făurirea statului naţional unitar centralizat român. Momentul 1 decembrie 1918, Alba Iulia fiind împlinirea acestui vis milenar. Pe cale de consecinţă patriot nu poate fi decât acela care luptă pentru acest deziderat.

Lupta lui Aurel C.Popovici, ca jurist, şef al Partidului Naţional Român şi apropiat al lui Franz Ferdinand s-a concentrat pe acomodarea pe baze etice ale românilor şi altor naţionalităţi din cuprinsul Monarhiei Duale. Ideile sale, un ecou mai vechi al romantismului fuseseră frecventate şi de alţi revoluţionari români de la 1848 precum Ioan Titu Maiorescu sau Nicolae Bălcescu care propuseseră diferite proiecte federaliste pentru popoarele central-esti europene. Tot pe acest tronson ideatic, Franz Naumann în MittelEuropa (1915) găsea o federalizare a popoarelor central europene sub egida pangermanismului ca singură cale de a rezista Rusiei.

Născut la Lugoj în 1863 (şi mort în 1917), viaţa sa este contemporană cu perioada BelleEpoque-ului şi cu Ausleich-ul (coabitarea dintre Austria şi Ungaria). Pentru Popovici, ca şi pentru alţi critici ai dualismului, dar fideli împăratului, dualismul nu era decât un compromis instabil care oferea concesii nepermise populaţiei maghiare şi cehe în defavoarea altor resortisanţi ai Imperiului. În Statele Unite al Austriei Mari (1906), lucrarea sa de căpătâi, singura soluţie salvatoare devine federalizarea Monarhiei pe baze egalitare, având drept model Elveţia şi Statele Unite.

Prin aceasta el se revelă ca, probabil primul nostru cărturar şi formator de opinie proamerican. Nu în sensul strategic al alianţei cu America, ci ca model de societate şi amenajare politică. Dacă filiera conservatoare şi contrarevoluţionară îl apropie de Eminescu, credinţa într-o soluţie supranaţională şi profederalismul său îl despart clar de gazetarul de la Timpul. În cazul lui Popovici, o Austrie puternică ar fi jucat un rol echilibrator între granzii Europei şi ar fi amorţit tensiunile etnice care întreţineau un climat iredentist şi revanşard. Model de coabitare şi prosperitate, o Austrie Mare ar fi putut coopta în diferite alianţe statele de la Gurile Dunării. Ni se conturează în minte viziunea unei Europe Unite care se extinde nu prin forţa armelor ci prin caracterul seducător al instituţiilor sale.

Polemici cu naţionaliştii, mai degrabă o lucrare secundară a sa, adună o serie de articole şi scrisori deschise, multe îndreptate îndreptate împotriva adversarilor din presă şi care redau atmosfera epocii. Colecţia de eseuri este importantă întrucât dă măsura crezului său conservator, credinţei în măsuri reformatoare, treptate, gestionate de un stat minimal precum şi aversiunea faţă de socialism.

Eşecul planului său şi al lui Franz Ferdinand de a vedea o monarhie reformată, alături de planurile altor moderaţi ai vremii va conduce spre carnagiul Primului război mondial şi al unei epoci care o numim secolul XX. Ca filozof politic, lecţia sa de înţelepciune este un set de soluţii pragmatice clădite pe un fundament pesimist. Şi anume acela că nu putem fi împreună ca oameni, clase sociale şi naţiuni decât în anumite condiţii şi într-o anumită măsură. Dincolo de parametri rezonabilului începe extremismul.

Scrisă de Silviu Petre

În 1985, Steve McCurry, jurnalist şi fotograf la National Geographic a fotografiat o fată din Afganistan. Ea a devenit cea mai celebră copertă din istoria revistei:

În 2002 au găsit-o din nou. Se numeşte Sharvat Ghula, are acum peste 30 de ani, este căsătorită şi are trei copii. O poveste despre suferinţă, frumuseţe şi autenticitate.

Citatul ultracunoscut al lui Clausewitz statuează războiul ca o continuare a politicii prin alte mijloace. Războiul, completează strategul prusac este un act şi un instrument al politicii. Factorul politic este acela care hotărăşte pornirea războiului şi totodată îi modelează intensitatea pe toată durata acestuia. Înţelepciunea convenţională ne spune că importanţa ducerii unui conflict rezidă în probabilitatea victoriei. Cu cât aceasta este mai scurtă şi mai puţin costisitoare cu atât strategia este mai bună. Însă de multe ori semnificaţia unui război nu trebuie căutată în şansele victoriei cât în durată propriu-zisă. Preluând un dicton al lui Nietzsche din Zaratustra : nu o cauză bună sfinţeşte un război ci un război bun sfinţeşte orice cauză.

În rândurile următoare voi încerca să investighez hotărârea Statelor Unite de a finaliza actualul conflict din Afganistan. Voi porni de la premiza (care se va dizolva în conţinutul textului) că Statele Unite fie nu pot fie nu doresc să rezolve dosarul afgan. Eclipsat timp de cinci ani de războiul vecin din Irak, teatrul afgan părea o non-problemă ce nu merită atenţia. Odată cu noua administraţie Obama, refocalizarea atenţiei media arată un alt tablou. La deja opt ani de la ocupaţia trupelor occidentale, comerţul cu opium este mai mare decât în timpul talibanilor. Regimul de la Kabul nu numai că nu controlează decât o fracţiune din teritoriu dar este deosebit de corupt. Mulţi membri ai aparatului de stat sunt foşti paramilitari cu un trecut pătat implicaţi în traficul cu droguri. Însuşi fratele preşedintelui Hamid Karzai, Ahmed Walid Karzai a devenit ţinta unui astfel de subiect. Rapoartele instituţiilor internaţionale arată că la capitolul “domnia legii” nu s-a făcut niciun progres.

Fapt ce pune într-o lumină proastă planul şi sinceritatea intenţiilor americane. Compromis de moment până la victoria militară sau complicitate ?!

Într-un sudiu anterior arătam că prezenţa complexului militaro-industrial american este un generator de războaie. În eseul de faţă voi rafina puţin tabloul : voi presupune că SUA, la fel ca orice alt stat este un actor schizofrenic ale căror instituţii pot urmări planuri diferite. Dacă o parte a administraţiei sau opiniei publice pot dori cu adevărat instituirea unui stat de drept la Kabul, alte ramuri, precum CIA văd în prelungirea ostilităţilor şansa comerţului cu narcotice.
Ultima parte a eseului va fi dedicată listării unor potenţiale soluţii non-militare utilizabile în combaterea producţiei de opium.

I. Statul ca entitate schizofrenică

Pentru a putea înţelege modul cum se alcătuieşte profilul unui comportament politic trebuie să dăm un ocol prin sociologia organizaţiilor.

Teoria clasică, în mare parte de factură weberiană (ulterior întărită de lucrările lui Ronald Coase (1937) concepea o organizaţie/instituţie ca pe un organism viu, monolitic în care predominau ierarhiile bine stabilite şi raporturile de cooperare. Teoriile mai noi ale lui Alchian si Demsetz (1972) utilizând modelul actorului raţional atribuie unei organizaţii un caracter mai degrabă concurenţial în care fiecare angajat este stimulat de propriile interese mai mult decât de vreun scop comun.
Restrângând problematica ne vom focaliza pe statul ca atare şi îl vom considera similar unei firme. Uzul ne-a educat să concepem statul ca pe un actor unitar. Sa atribuim o singură voinţă unei pete monocrome de pe hartă. Examinând intim teoria decizională lucrurile nu se prezintă aşa de simplu. Cum strălucit arăta Graham Allison la începutul ailor ‘70 în Teoria deciziei, folosind drept caz criza rachetelor din Cuba (1962) decizia apare ca un compromis/negociere între o pluralitate de instituţii ce însumează statul : lobby-uri, ministere, departamente şi subdepartamente, agenţii şamd. Nu numai că decizia este deci numitorul comun a unor astfel de negocieri birocratice dar ea poate fi de multe ori schizofrenică şi contradictorie. Astfel că un stat poate emite mai multe proiecţii pe mai multe căi. Fiecare instituţie îşi poate urmări propria-i agendă.

II. Afganistanul şi producţia de opium

a. Scurt istoric

Ţară predominant agricolă, Afganistanul obţine o foarte însemnată parte din venituri (ilicite sau legale/ în tezaurul statului sau al cetăţenilor săi) din producţia şi comercializarea drogurilor. Diferitele estimări situează procentajul din cadrul pieţei mondiale la 75% la sută, deşi cele mai multe evaluări dau un procent cvasiunitar : 91-92%.6 Deşi unele surse leagă începutul comerţului cu droguri de politica secretă a CIA de a sprijini logisitic şi militar mujaheddinii anti-sovietici, cultivarea opiaceelor face parte din tradiţia afgană. În 1970 se apreciază că 28 dintre provincii găzduiau cultivarea opiului rezultându-se o producţie de 250 tone metrice. În 1985, în timpul războiului cu URSS, producţia afgană se ridica deja la 31% din piaţa mondială. Un punct nodal în distribuţia opiului îl constituia Pakistanul ale cărui autorităţi şi serviciu secret avea un interes deosebit în susţinerea talibanilor : atât din motive ideologice cât şi pentru foloase materiale. (Un raport al DEA din 2000 lista în jur de 40 de sindicate mafiote pakistaneze). Venirea talibanilor la putere nu a făcut decât să continue şi să dezvolte o practică ce căpăta tradiţie deja- astfel între 1992-1995 producţia afgană s-a cifrat la 2200-2400 tone metrice (TM) pentru ca în 1995-1999 să crească la 4500 TM (75% din producţia globală). În aproximativ aceeaşi perioadă (1994-2000) numărul satelor cultivatoare s-a ridicat de la 2008 la 6645.

b. Situaţia prezentă

Anul 2000 a constituit un moment de referinţă marcat de interzicerea comerţului cu opium de către clericii talibani din motive mai degrabă economice decât religioase : supraproducţia opiaferă pe piaţa mondială impunea re-eşalonarea exportului afgan. Dacă invazia condusă de trupele americane şi aliaţi a întrerupt vremelnic dinamica fenomenului, începând cu perioada post-invazie producţia opiacee a crescut într-un ritm alarmant an de an. Astfel, numai în 2003-2004 suprafaţa cultivată s-a extins de la 80.000 ha la 131.000 ha. În aceeaşi perioadă traficanţii de la graniţele afgane au obţinut 2,4 mld$ dintre care 2,2 mld s-au canalizat către organizaţiile mafiote din Asia Centrală.O piaţă deosebit de importantă dacă nu chiar cea mai importantă rămâne Europa unde vânzările din droguri au însumat 20 de milioane de dolari în ultimii ani. Tabloul este cu atât mai alarmant cu cât aria stupefiantelor reprezinţă abia 3% din totalul de 654.000 ha cât reprezintă suprafaţa totală cultivabilă a Afganistanului.

Între 2002-2003 venitul afganilor din opium s-a ridicat la 4, mld.$ (cu 70% mai mare ecât ajutorul provenit de la donorii internaţionali). La mijlocul anilor 2000 se aprecia că circa 3,3 milioane de afgani îşi câştigă traiul din acest domeniu ; 800.000 dinte aceştia fiind muncitori manuali, şi nu proprietari de plantaţie iar 48.000 lucrători itineranţi.

Un raport întocmit de consilierii preşedintelui Obama din decembrie 2009 arată că radiografia veniturilor obţinute din droguri acordă talibanilor 4% din venituri ; fermierilor 21%, restul de 75% parvenind guvernului afgan.

Din suma de 65 miliarde dolari cât însumează traficul mondial de opiu, doar 5-10% (3-5 miliarde$) sunt spălaţi prin sistemul de tranzacţionare tip hawala (specific lumii islamice). Restul este spălat prin bănci legale, cele mai multe occidentale.

Un raport adiacent întocmit de Senatul SUA arată că în Afganistan, din 2006 nici un cap mafiot important nu a mai fost adus în faţa justiţiei.

Afganii înşişi nu sunt scutiţi de tentaţia consumului. La începutul lui 2009 se aprecia că există circa 1,2 milioane de cetăţeni afgani dependenţi şi patruzeci de clinici modeste pentru a-i trata. Monitorii internaţionali apreciază că 95% din cadrele poliţiei afgane au consumat sau sunt dependente de heroină.

c. Politica de combatere

În urma întâlnirii de la Bonn s-a emis decretul din 17 ianuarie 2002 prin care era interzis cultivarea, comerţul şi consumul de opiu. Tot la Bonn este identificată Marea Britanie ca principală ţintă a traseului narcotic al opiumului afgan şi este creat un partenerat cu autorităţile de la Londra. Un al doilea decret al autorităţilor afgane din 3 aprilie 2002 va avea ca urmare distrugerea a 15.000 ha de opiu în cursul aceluiaşi an.

Un al treilea decret al AIA din septembrie 2002 viza prevenirea potenţialei extinderi a culturilor de stupefiante. Tot în toamna lui 2002 Consiliul Naţional Afgan creează Directoratul Contranarcotic, agenţia asemănătoare DEA-ului american care să gestioneze lupta contra fenomenului. Alături de directorat, tot în octombrie 2002 au fost reorganizate şi puse sub comanda Ministerului de Interior Poliţia Naţională Poliţia de frontieră şi cea Muntoasă (Highway Police). Strategia Naţională Afgană de Combatere a Drogurilor din mai 2003 continua drumul început afirmând dorinţa guvrnului afgan de a reduce producţia de opium cu 70% până în 2008.

Trupelor afgane li s-au alăturat forţele armatei americane şi ale DEA-ului care au iniţiat în 2002-2003 operaţiunile Afganistan şi Containment.

Chiar dacă progresele par irelevante ele totuşi există şi s-au manifestat mai ales prin reducerea numărului de provincii opiacee de la 18 la 13 din 2006 în 2008, cu speranţa măririi numărului la 24 în 2010. Cum cifrele importante sunt cele care contorizează efectele narco-traficului pe piaţa mondială, rezultă că lupta contra drogurilor mai are multe de înfăptuit. (Victoria a la Pyrrus este şi mai mult diminuată dacă luăm în calcul faptul că cinci dintre cele 18 provincii presupus libere sunt încă în mâinile talbanilor şi, ce este mai important opiumul a fost înlocuit de culturi de canabis). Richard Hoolbroke, trimisul special al SUA în Afganistan şi Irak învinuia lipsa unei strategii pe termen lung din partea SUA.

d.Consumul de droguri la nivel mondial

Pe mapamond se consumă 3700 de tone de opium ilicit anual.

Cota afgană este de 375 de tone de opium şi morfină anual (este vorba de opiumul brut fără a lua în calcul heroina şi cocaina ce rezultă din rafinarea acestuia) din care 110t ajung in Europa, 100 tone spre Asia Centrală, 25 spre Africa, între 15-17 spre China şi în jur de 15-20 tone pe piaţa nord-americană. (Alte surse dau 88 tone pentru Europa şi 70 pentru Rusia). Informaţiile arată că în 2008-2009 2/3 din opiumul exportat de Afganistan era rafinat sub forma heroinei.

Diferite rapoarte ale UNODC, Banca Mondială sau Amnesty International arată că în lume există în jur de 11 milioane de dependenţi de heroină ; 14,3 milioane de cocaină ; 25 milioane de amfetamine şi 159 milioane fumători de marijuana. În ceea ce priveşte dependenţii de heroina şi cocaină peste 3 milioane se găsesc în Europa deVest şi 1,6 milioane în Iran. Dintre consumatorii de droguri cu grad mare de risc 100 de mii mor anual. Dintre aceştia 10.000 sunt în statele membre NATO şi 30.000 în Rusia.

După cum se poatevedea din datele disparate de mai sus Eurasia este cea mai afectată zonă lumii. Piaţa europeană conuce detaşat cu un profit de 20 milioane $ anual, secondată de Rusia (17 milioane) şi SUA plus Canada (8 milioane).

America de Nord în schimb, în ciuda unor fluctuaţii nu a înregistrat o creştere semnifictivă ca urmare a amplorii fluxului de opium afgan şi derivate ale acestuia. Dacă în Los Angeles spre exemplu numărul dependenţilor de heroina şi cocaină a crescut de la 137 în 2002 la 282 în 2004 (pentru a se reduce la 239 în 2005) consumul total de droguri s-a diminuat între 2001-2007 de la 19,4% la 14, 8% în rândurile tinerilor.

Dacă populaţia Statelor Unite nu pare afectată per ansamblu nu acelaşi lucru se poate spune despre soldaţii americani. Aflaţi în prima linie a luptelor aceştia sunt tentaţi din diferite motive să devine narco-victime. Astfel dacă între 2002-2004 se înregistrau 277 cazuri de dependenţă în rândul trupelor din Afganistan, între 2005-2007 numărul acestora a crescut la 3057.

e. Implicarea CIA

Odată enumerate datele rămâne pe tapet dilema fundamentală: în ce măsură hegemonul american sau CIA profită de pe urma războiului din Afganistan şi drogurilor conexe. Din punct de vedere al obiectivităţii un asemenea demers ar fi îngreunat de lipsa unui consens între diferitele şcoli de gândire autori, editori şamd. Preluând teoria gramsciană pentru care intelectualul este expresia unor factori soco-economici putem vedea un hiatus între autorii din “cadrul sistemului” şi cei critici. Pentru cel care crede în sinceritatea adeziunii politicii americane la discursul oficial orice punct de vedere heterodox ar fi taxat drept teorie conspiratorie.

Pentru mulţi autori critici (marxişti sau nu) datele pot să nu fie verificate cu acrateţe tocmai pentru a-şi alcătui poziţia antiamericană.

Totuşi nu se poate nega că, în lumina trecutului evenimentele ultimilor opt ani par să confirme o îndepărtare a factorilor de decizie de la Washington de principiile dreptului internaţional şi ale moralităţii. Unipolaritatea a creat ceea ce Hardt şi Negri au numit ‘dreptul imperial’- afirmare a dreptului hegemonic de a-şi oferi propria legitimitate fără aprobare exterioară. În aceeaşi logică trebuie să ţinem seamă, în long duree de creşterea complexului militaro-industrial american. Hipertrofierea acestuia în ultimile decenii a creat o suprastructură cu propriile necesităţi şi cu o autonomie pe care administraţiile succesive de la Casa Albă nu o mai pot cenzura.

În ceea ce priveşte activitatea CIA în perioada pre 11 Septembrie s-a remarcat prin proliferarea unor acţiuni sub acoperire prin intermediul unor firme fantome concepute ca joint ventures cu lumea arabă a afacerilor. Războiul contra terorii proclamat de administraţia Bush II va culmina cu scandalul închisorilor secrete folosite de Agenţie pentru detenţia, tortura şi extragerea de informaţii de la suspecţii de terorism. Semnalată de diferite ONG-uri (Amnesty International) şi în 2005 de Washington Post, prezenţa bazelor secrete este admisă de preşedintele Bush înr-un discurs din setembrie 2006. Negată de acesta, lărgirea prerogativelor CIA este originată întrun ordin secret al preşedintelui din 2002 prin care se cerea prinderea făptaşilor care au plănuit atacul din 11 Septembrie 2001 prin orice mijloace. Existenţa unor centre de detenţie ascunse în ţări aliate SUA precum Uzbekistan, Thailanda, România sau Polonia a devenit un punct important în critica adresată conceptului de război împotriva terorii şi a administraţiei de la Casa Albă.Michel Chossudosvsky, critic marcant al militarismului american duce ecuaţia mai departe şi argumentează legătura dintre raţiunile narcoindustriei şi sistemului bancar american şi invazia de după 11 septembrie.

Cele mai grave şi mai tranşante acuzaţii vin din partea ambasadorului rus în Afganistan care afirmă că avioane ale SUA transportă heroină din Afganistan la bazele Ganci din Kirghistan şi Incirlik din Turcia.

III. Posibile soluţii

Cum victoria militară nu este decât o fracţiune a scopului mai amplu al eradicării drogurilor atenţia trebuie concentrată asupra unor rezolvări non-militare, de natură bio-chimică. Prima se referă la posbilitatea distrugerii culturilor opiacee prin diferiţi genţi patogeni, ciuperci, viruşi sau pesticide. A doua, mai constructivă se concentrează asupra posibilităţii înlocuirii culturilor de opiu cu alte plante. Degeaba li se iau fermierilor sursa hranei dacă nu le este dată şi o alternativă la schimb.

Soluţia 1.

Deşi non-militară soluţia 1 se află cel mai aproape ce aceasta prin carcaterul ei distructiv. Soluţia Nr.1 ar presupune utilizarea duşmanilor naturali ai plantelor opiacee deja existente sau fabricarea genetică a unora noi, derivaţi sau nu din invadatorii deja existenţi. Ideea folosirii unor agenţi biologici pentru eradicarea culturilor de narcotice exista deja dinainte ca preşedintele Nixon să proclame războiul contra drogurilor la sfârşitul anilor ‘60. Condusă de universităţi precum Berkeley şi ulterior de programe ale CIA, operaţiunea viza rafinarea unor corozivi verzi precum:

Fusarium oxysporum sau Pleospora papaveracea. Alături de fungi, arsenalul genetic posedă o paletă mai largă de microorganisme precum bacterii ori viruşi gen D-437. Încă din 1988 parteneriate înte guvernul SUA şi ONU sau state latino-americane precum Peru, Ecuador ori Columbia a captat atenţia decindenţilor. Deşi seducătoare, utilizarea agenţilor verzi sa dovedit controversată întrucât efectele colaterale ale acestora, atât asupra agriculturii cât şi asupra oamenilor sunt foarte probabile. Spre exemplu Fusarium oxysporum şi-adovedit acţiune corozivă asupra unor culturi non-opiacee distrugând recoltele pe hectare întregi.

Deşi guvernul afgan şi administraţia Karzai au interzis asemenea măsuri în Afganistan anumite surse confirmă posibile acţiuni ale aviaţiei SUA de distrugere biologică a culturilor de opium.

Soluţia nr.2

Simpla distrugere a cultuilor narcotic nu reprezintă decâţ maximum jumătate din soluţie. Odată ce fermierilor l-a fost luată principala sursă de venit, ceva trebuie să o înlocuiască.

Cel puţin trei culturi alternative ar puea înlocui cu succes tradţionalul opiu : mei; şofranul şi floarea-soarelui.

A.Cunoscută şi ca papaverum viratum, meiul este o plantă înaltă care creşte extensiv în preerile americane şi Mexic alături de alte locuri din lume. Proprietatea de a produce etanol prin prelucrare a transformat-o într-un subiect de studiu în încercarea de a găsi combustibili alternativi la benzină şi petrol. Anumite păreri consideră că planta s-ar putea adapta în condiţiile pedo-climaterice ale Afganistanului. Cultivarea şi prelucrarea ei pe scară largă ar putea face din Afganistan un sursă de export pentru combustili non-poluanţi (în cel mai bun caz).

. Şofranul (Crocus Sativus Linneaus) are utilizări atât în industria parfumurilor cât şi în cea famaceutică. Cultivarea sa în provincia Herat în 2006 a adus o serie de rezultate considerate excepţionale (320 de kilograme la 40 de hectare). Piaţa (prezumabil) emergentă afgană de şofran însă are de înfruntat mult mai experimentatul rival iranian, în a cărui provincie, Khorasan se produce 85% din şofranul cerut de piaţa europeană.

C. Cultura de floarea soarelui fost implemenată începând cu 2004 ca parte a Proiectului pentru o Viaţă Alternativă (PAL)- iniţiativă a Comisiei Europene şi a concernului german Deutsche Gesellschaft für Technische Zusammenarbeit (GTZ) în trei provincii : Nangahar, Laghman şi Kunar.

Scrisă de Silviu Petre

Autor: Joachim-Peter Storfa
Rating:
Editura: Paideia
Traducător: Maria Sass
187 pagini
Anul apariţiei: 2003

Iată o carte care ar trebui să ne lase livizi de invidiecă nu a fost scrisă de un român. Monografia profesorului vienez Joachim-Peter Storfa aduce un aer de prospeţime într-un spaţiu polematic îmbâcsit de fixaţii vechi de atâtea generaţii. Este deasemenea un omagiu şi un răspuns la vechile dileme privitoare la actualitatea şi propagarea lui Mihai Eminescu dincolo de spaţiul mioritic. O perspectivă austriacă reface într-un fel un arc în timp ce lega începutul culturii româneşti, junimiste racordate la spaţiul germanofon, central european.

Încadrându-l pe Eminescu în filigranul epocii istorico-economice în care acesta s-a dezvoltat, profesorul Storfa încearcă să demonstreze, poate prea apăsat stanţa arhiconservatoare a gazetarului de la Timpul.

Specific spaţiul central-est european este înapoierea sa conştientizată dureros faţă de un Occident în drum spre apitalism, industrializare şi liberalizare. Pariul care îi frământa pe gânditorii est-europeni este tocmai încercarea unei dezvoltării accelerate prin împrumuturi de modele externe, menţinând totodată vechile tradiţii. Spre deosebire de naţionalismul francez, cosmopolit, definit prin egalitatea legislativă, naţionalismul german care a poliferat în răsăritul continentului este unul mai degrabă etno-lingvistiv, afla la întretăierea dintre mistic, istoric şi biologic.

Istoria spaţiului românesc ca mostră a liberalismului târziu

Ca studiu de caz decupat din problematică mai amplă a zonei, spaţiul românesc (şi aici ne referim mai ales la Vechiul Regat) va parcurge drumul occidentalizării odată cu începutul secolului XIX şi lichidarea regimului fanariot. Traseu jalonat de o serie de evenimente : revoluţia lui Tudor Vladimirescu ; Regulamentele Organice ; Revoluţia din 1848 ; Unificarea şi reformele lui Cuza ; Independenţa (1877/1878) şi proclamarea Regatului (1881). Obligaţia spaţiului românesc de a arde etapele pentru a se sincroniza cu Vestul va avea drept efect un mimesis pervers : o însuşire trunchiată a unor valori pliate pe o tradiţie diferită. Regulamentele Organice şi Legea agrară din 1864 menite a liberaliza ţărănimea şi a lichida servituţile feudale au mărit corvoada agricultorului faţă de boier şi nici nu a rezolvat chestiunea împroprietării pe termen lung. Nevoia cronică de capital străin a economiei româneşti va fi însoţită de scandaluri de corupţie şi dependenţa României de cercuri capitaliste apusene, realitate aspru criticată atât de stânga cât şi de dreapta naţionaliste. [1]

Consecinţele Legii agrare pot fi redate în cifre : 8,4% din totalul gospodăriilor erau lipsite de pământ ; 39,8% poseau între 2-5 ha ; 18,6% deţineau loturi de 5-10 ha. La sfârşitul secolului XIX, 47% din gospodării erau lipsite de suprafaţa şi condiţiile unei vieţi decente. [2]

O altă consecinţă nefastă a împroprietăririi a fost păstrarea de către boieri a celor mai bune păşuni, mori şi păduri, după cum arată Dobroganu-Gherea în neoiobăgia. [3]

Arendarea de către boieri a 80-90% din moşie a creat o clasă de speculanţi financiari venali care au întregit tabloul. [4]

Situaţia ţărănimii s-a menţinut şi a explodat la 1888 şi 1907 cu atât cu cât nu s-a dorit rezolvarea sa în mod real. Manualele redau un antagonism profund între liberali şi conservatori. Mai aproape de adevăr ar fi a spune că şi unii şi ceilalţi făceau parte din clasa superioară. Rude mai sărace ale vechilor familii moşiereşti, liberalii erau mici boieri pătrunşi de ideile progresiste apusene care s-au adaptat ca industriaşi, realizând o revoluţie de sus. Etichetaţi ca radicali roşii de Eminescu şi de conservatori, ei înşişi se vor dovedi reacţionari în chestiunile socialiste- astfel se explică “monstruoasa coaliţie” împotriva “cezarismului plebscitar” al lui Alexandru Ioan Cuza [5]; punerea piedicilor social-democraţiei în anii 1890 sau blocarea Legii Orleanu din 1908 care ar fi reglementat activitatea sindicală. [6]

Eminescu şi ideea construcţiei naţionale

Pentru a descrie naţionalismul/patriotismul eminescian ar trebui să adoptăm o abordare dialectică compusă dintr-o teză ( naţiunea ca paradigmă explicativă), o antiteză (compusă din descrierea ameninţărilor şi defectelor din cuprinsul tabloului) şi o sinteză ce se constiutie în soluţie pentru a remedia situaţia existentă.

Cuvântul familiaritate utilizat de filozoful Michael Oakeshott [7] s-ar plia cel mai bine pe modul cum percepe naţiunea perspectiva eminesciană. Pentru Eminescu naţiunea devine o adevărată categorie ontologică care înglobează nu numai oamenilor prezenţi ci şi relaţiile dintre ei văzute în long durée ca legătură supratemporală încapsulată în ordinea cosmosului :

“Fără ea [naţiunea] nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec-ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu. Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea ; cum fără ea nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume.” [8]

“Naţiunile nu sunt decât nuanţele prismatice ale omenirei şi deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de explicabilă, cum putem explica din împrejurări anume diferenţa dintre individ si individ.”

În contrast cu tema contractualistă inaugurată a Revoluţiei Franceze, individul nu este parte a unui acord liber consimiţit prin care se instituie Cetatea- el este doar o moleculă desprinsă din substanţa mai largă a comunităţii istorice din care a apărut :

“Individul este osândit prin timpuri şi spaţiu de a lucra pentru acea singură parte căreia îi aparţine. În zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea – el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în care s-a născut. ”[9]

Însă aparentul său paseism incurabil îşi dispută prezenţa cu o viziune hobbesiană, darwinistă, pentru care societatea este o luptă perpetuă pentru supravieţuire şi afirmare pe care doar statul o poate regula [10](deci iată o perspectivă liberală !) :

“Societatea a câmpul schimbărilor vecinice, al luptelor pentru existenţă şi supremaţie, un bellum omnium contra omnes.”

” Nu este în lumea asta nici o stare de lucruri şi nici un adevăr social veşnic.” [11]

Gânditor realist, ce întrunea hărnicia unui investigator cu lecturi juridico-economice consistente, Eminescu este prea conştient de necesitatea industrializării ca singură formă viabilă pentru propăşirea unei naţiuni. Industrializarea reprezintă în ochii săi un efort cu sumă nenulă din care toată lumea poate câştiga şi care poate nivela discrepanţele dintre casele sociale :

“De aceea operaţiunea posesiunii industriale nu înseamnează numai bogăţie, ci posibilitatea, ca cel ce nu posedă nimic să capete o posesiune fără ca posesorii de până atuncea să piardă prin aceea ceva. ”

“Astfel posesiunea industrială este miezul libertăţii civile ; ea nu e numai isvorul bogăţiei ci şi al libertăţii. Antiteza dintre clase piere şi ea şi în locul ei vine lucrul. Aşadar spiritul istoriei economiei naţionale este dezvoltarea libertăţii prin posesiunea industrială.” [12]

Un rol crucial în ecuaţia expusă este factorul muncă. La Eminescu, munca are o conotaţie aproape teologică. Cuvântul muncă înseamnă mai mult decât activitatea tehnică de producţia a uneltelor şi obiectelor, ci un Verb ce însumează o serie de activităţi cu rol în ţeserea permanentă a urzelii societăţii. Munca înseamnă şi a te împrieteni, şi a întemeia o familie, a transmite valorie generaţiilor succesoare şamd- deci un veritabil proces de reproducţia a unui tip de om : românul înlăuntrul românităţii.

Ce impurifică acest proiect modernizator ? Două sunt păcatele capitale identificate de poet : a) unul de natură adminsitratvă şi altul b) de natură etnică.

a) Statul hipercentralizat creat în pripă de importurile liberalilor (împotriva cărora Eminescu îşi îndreaptă principalele săgeţi) a proliferat o clasă birocratică parazitară ce sustrage fondurile care ar putea fi folosite în alte scopuri. Birocraţia supraaglomerată transformă statul român într-un sistem de prăduire pentru venalitatea individuală şi de grup.

“În state demagogice se formează , pentru rezolvarea acestor chestiuni, o clasă de politicieni, de patrioţi de meserie, fără trecut, fără tradiţii, cari fac din politică o speculă, un mijloc de traiu.” (Timpul, 8 mai 1881)

“Statul e azi maşina, prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra potrivnicilor lor politici.” (Timpul, 3 decembrie, 1877)

b) Răul societăţii româneşti este cauzat de infuzia nefastă a străinilor. Aici distingem două ipostze ale acestora : la nivelul înalt, al elitelor sub forma liberalilor de sorgine grecească, fanariotă ; de jos, sub forma evreilor care inhibă comerţul românesc în calitate de cârciumari şi arendaşi.

Diatribele împotriva prmilor par mai dure şi mai definitive decât împotriva celor din urmă. Astfel, dacă s-ar ocupa de meserii producţie, cinstite (agricultură, industrie) evreii, arată Eminescu s-ar putea integra în societatea românească fără ca cineva să le conteste meritele sau tradiţiile :

” Dacă în locul muncii actuale, care nu consistă în mai mult decât înprecupeţirea de muncă străină, Evreii se vor deda ei înşişi cu ocupaţiuni productive, dacă şcoalele noastre, în cari oricând au fost primiţi şi trataţi pe picior de perfectă egalitate, atunci viitorul art.7 nu va mai fi o piedică pentru ei, căci nimeni nu va contesta unui român adevărat, de orice rit ar fi, dreptul de cetăţean român. ” (Timpul, octombrie, 1979) [13]

În ceea ce-i priveşte pe liberalii de sorgintă presupus fanariotă, Eminescu îi etichetează ca elemente degenerate incapabile de a fi integrate nu numai în societatea românească ci şi în cea omenească, pe de-a întregul ei :

” Studii cranscopice comparative ar fi de folos şi tineretul facultăţii de medicină şi-ar câştiga un merit, comparând încăperea cubică a unui craniu în adevăr daco-romanic cu strâmtoara acelor scorburi găunoase în cari rezidă sterilitatea intelectuală şi perfidia partidului roşu.” (Timpul, 6 august 1881) [14]

Ce rămâne de facut ? Soluţia se regăseşte în subtextul antitezei şi criticii vitriolice eminesciene. Un stat de drept populat de funcţionari cinstiţi care să gestioneze trecerea armonioasă de la o societatea rural-agrară la una modernă bazată pe o clasă mijlocie viguroasă.

Mai accesibil decât naţionalism etnic germanic însă mai intolerant decât un melting pot de tip francez, pentru naţionalismul lui Eminescu am putea crea o categorie intermediară : aceea de naţionalism bizantin (termen ales din comoditate, fără vreo legătură cu religia).

Am putea defini naţionalismul bizantin/eminescian ca un discurs identitar în care acceptabilitatea subscrie cultura etniei fără a se mărgini la aceasta din urmă. Astfel românismul ar presupune etnici români ce vorbesc limba română şi cunosc cultura română însă poate accepta şi alte rase dacă acestea acceptă să înveţe un cod socio-cultural (adică să se românizeze).

Dacă unele dintre polemicile sale, astăzi taxate drept rasiste şi incorecte politic depind de părtinirea gazetarului şi poetului junimist, altele în schimb sunt cât se poate de actual-stringente. Chestiunea independenţei româneşti în condiţiile penuriei cronice de capital autohton însoţeşte drumul unei Românii ce se zbate să iasă din zona gri a subdevoltării.

Încercarea de concilia o agricultură performantă cu industria şi statul de drept par şi astăzi ţeluri greu de atins. Problema corupţiei, în mare parte întreţinută de mentalităţile ce se autoreproduc revine în atenţie cu fiecare relecturare a operei politice eminesciene.

Referinţe bibliografice

[1]“Capitalul comercial român, care e de la început modern şi deci pur comercial nu exercită nici o influenţă revoluţionară asupra economiei româneşti. El se îndestulează cu crearea condiţiilor elementare de existenţă ale comerţului capitalist, introducând sub aport economic, circulaţia de mărfuri, economia bănească şi proprietatea privată şi, sub raport juridico-politic, instituţiile de Stat şi de drept liberalo-burgheze. Iar odată împământenit, el continuă a funcţiona ca agent al capitalismului străin, desăvârşind după putinţă opera începută.“(pp.46-47)

“Lipsa de capital însă este boala cronică a ecnomiei româneşti, bineînţeles din punct de vedere obiectiv, căci subectiv, în economia românească şi mai ales în agricultură nu exista atunci baza trebuinţei decapital : tendinţa de transformare capitalistă.” (p.56) Lotar Rădăceanu, Oligarhia română în Lotar RĂDĂCEANU, Şerban VOINEA, op.cit.

Vezi şi Petre Ţuţea:”Statul român nu apără bogăţiile ţării şi nu garantează munca naţiunii. Nu pentru că nu e statul naţiona al românilor, ci statul sucursală de la Gurile Dunării, al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru intereul ei sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea.” în Radu Mihai CRIŞAN, Strategie economică eminesciană. Modelul naţional-strategic românesc. Schiţă de contur, Cartea Universitară, Bucuresti, 2003, p.84

[2] Radu Mihai CRIŞAN, Geneza economiei eminesciene, Cartea Universitară, Bucureşti, 2005, p.24

[3] Constantin Dobrogeanu-GHEREA, Neoiobăgia, Editura Socec, Bucureşti, 1910

[4]Radu Mihai CRIŞAN, Geneza economiei eminesciene, op.cit., p.24

[5]Daniel BARBU, Politica pentru barbari, Nemira, Bucureşti, 2005, pp.64-67 şi passim. Într-un articol Eminescu însuşi face o asemenea observaţie când îi acuză pe liberali că se dovedesc reacţionari şi neloiali principiilor clamate. Mihai EMINESCU, Statul, Ed. Saeculum, Bucureşti, 1999, pp.48-57

[6] Ibidem, p. 84

[7] Michael Oakeshott, On being Conservative, accesat pe 5 decembrie 2009

[8] M.Eminescu, OpereVI. Proză literară, Bucureşti, 1982, p.160 în Joachim-Peter STORFA, op.cit., p.35

[9] Ibidem, p.60. Nu ştim să existe o încercare de a unifica interesul lui Eminescu pentru indianistică cu părerile sale politice, multe de factura germană. Conceprea individului ca parte a unui întreg care îl generează şi în care trebuie să se întoarcă aduce mult cu ideea de Brahman, Spiritul universal atotgenerator. Pentru mai multe detalii privind Eminescu şi indianistica vezi Amita BHOSE, Eminescu şi India, Junimea, Iaşi, 1978 şi Mircea ITU, Indianismul lui Eminescu, Orientul Latin, Braşov, 1995

[10] “Statul însă, ca o formă şi mai înaltă a aceluiaşi principiu, nu vede în clase indivizi deosebiţi,, ci un complex de organe sociale, un individ : naţiunea. Toate clasele sunt înaintea sa egal de importante, menirea sa este de a stabili armonia între ele, de e opri ca una să fie exploatată prea mult prin alta, căci toate trăiesc şi înfloresc una de la alta şi pieirea unei condiţionează peirea mai curândă sau mai târzie a celeilalte.” (Convorbiri literare, 1 august 1876) Joachim-Peter STORFA, op.cit., pp.125-126

[11]Mihai EMINESCU, Cugetări,op.cit., p.81

[12] Mihai EMINESCU, Economia naţională, Ed.Junimea, Iaşi, 1983, pp.60-66

[13] Joachim-Peter STORFA, op.cit., p.42

[14] Ibidem, p.64

Scrisă de Mirela Băcanu Vasile şi Silviu Petre

Autor: Zbigniew Brzezinski
Rating:
Traducător: Raluca Ştireanu
Editura: Scripta
253 pagini
Anul apariţiei: 2005

Miza unei cărţi este rezultanta vectorială dintre poziţia autorului şi necesităţile unei colectivităţi. Într-o ordine de idei apropiată, perenitatea unei lucrări constă tocmai în ne-specializarea sa. Dacă o carte este foarte specializată atunci utilitatea sa nu poate servi decât irepetabilităţii unei clipe ad-hoc. Dacă Biblia stârneşte lecturi fervente, dacă îl mai studiem pe Aristotel sau îl dezbatem pe Machiavelli este pentru că operele lor au acel caracter trans-istoric ce impune o re-vizitare periodică. Rândurile pe care le ignorăm din plictiseală sau oboseală la lumina lămpii nu reprezintă decât moştenirea pe care clasicitatea ne-o refuză pentru a transmite următoarei generaţii. Că tot veni vorba de Machiavelli, pentru că la el apelăm apelăm cel mai frecvent, seducţia operei sale apare când încercăm să-i restabilim esenţa prin straturile groase de machiavellisme succesive pe care timpul le aşază peste original. Şi după fiecare citire rămânem neputincioşi când nu-i putem rezuma interlocutorului opera florentinului decât apelând la vulgarităţi ieftine de genul ” scopul scuză mijloacele”. Înţelegem atunci că fiecare mare gânditor are în opera sa o parte exoterică, dedicată tuturor şi una ezoterică pe care numai maestri o pot pune în aplicare.

Care este esenţa Principelui machiavellian asupra căruia tot revenim ? Parţial descriptiv, parţial prescriptiv, opusul florentin este un strigăt de eliberare a Italiei din mâinile barbarilor de către un om de mâne forte conform unor precepte eterne pe care autorul i le aduce la cunoştinţă. Care a putea fi astăzi un candidat la statutul de Speculum- de oglindă a principilor ? Zbigniew Brzezinski, un adevărat scrimeur al diplomaţiei contemporane, (după efectele faptelor sale directe poate mai influent decât Machiavelli însuşi) îşi propune în Marea dilemă un demers similar renascentiştilor. În locul patriei avem sistemul internaţional pe care principele- America este chemat să-l remedieze pentru binele ei şi al tuturor. Rândurile de faţă mărturisesc deopotrivă o fascinaţie şi o neputinţă. Fascinaţie pentru subtilitatea unei opere care nu dezvăluie decât fragmentat gândurile autorului şi neputinţă din aceeaşi cauză- probabil că nu am reuşit niciodată să ajung decât la liziera dintre exotericul şi ezotericul operei sale. Ca fiu al unui diplomat de carieră polonez, Zbigniew Kazimierz Brzezinski a ajuns secretar pe probleme de securitate al preşedintelui Carter în anii ‘70-’80 fiind cunoscut pentru viziunile sale agresive faţă de Uniunea Sovietică, marcă ale unui liberalism militarist (hawkish liberalism). Prin convorbirile duse cu liderii talibanilor el a fost unul dintre strategii războiului anti-sovietic din Afganistan. Dar probabil cele mai intense critici la adresa sa se leagă de activitatea de membru al Comisiei Trilaterale pe care a cofondat-o în ani ‘70 şi pe care inamicii o consideră un for ocult menit a aduce o noua ordine mondială bazată pe instituţionaliarea unei elite plutocrate.

Ca schemă largă de gândire a politicii americane faţă de lume, Brzeznski se situează în acea linie a geopoliticienilor tip Nicholas Spykman şi George Kennan (poate cel mai influent dintre ei) care au gândit hegemonia americană postbelică în dependenţă de evoluţiile Eurasiei. Nicholas Spykman, geopolitician de origine olandeză a elaborat în anii ‘40, cu puţin înainte de moarte doctrina Anacondei care ar fi trebuită să sugrume URSS-ul printr-un cordon de state fidele Occidentului. În 1946 şi ‘47, George Frost Kennan, diplomat şi sovietolog şcolit la Riga a scris două articole prin care re-definea doctrina Anacondei sub forma îndiguirii (containmentului, cum a ajuns cunoscut-o). Pornind de la ideea că apostolatul leninist nu este decât un nou chip pentru vechiul apetit expansionist al ţarilor, Kennan a propus ca SUA să îndiguiască nu comunismul ca atare ci doar Rusia Sovietică pentru ca temerile tradiţionale ale culturii politice ruseşti să conducă spre colaps. Se pare că, în cele din urmă istoria i-a dat dreptate. Pornind de la acest fundament geopolitic, Brzezinski îi va adăuga un optimism liberal. Combinaţie de geopolitică şi liberalism transnaţional, gândirea sa pare o lamă bimetalică compusă din elemente contradictorii. Dacă geopolitiă este deterministă geografic şi calată pe Eurasia, liberalismul transnaţional nu are o restricţie geografică şi crede în diminuarea suveranităţii statelor în omleta globalizării. Lumea gestionată de organizaţii supranaţionale şi de ong-uri va accentua cooperarea şi prosperitatea între comunităţi contribuind la edificarea unei societăţi civile globale. Alăturarea de geopolitică şi liberalism corespunde unui set de cupleturi : agent şi structură ; prezent şi promisiune ; ameninţare şi soluţie. Dacă sistemul internaţional reprezintă structura (şi în speţă Eurasia), acesta se bazează pe raţiuni geopolitice : adică pe o grilă de înţelegere ce vede lumea în termeni de conflict şi luptă pentru resurse. Dacă America (agentul) doreşte să nu fie marginalizată şi să-şi promoveze interesele atunci trebuie să adopte regulile jocului. Să se murdărească puţin pentru a realiza mult.

America şi americanismul

Teza afirmată încă de pe prima pagină este seducătoare şi incitantă : America reprezintă hegemonul global şi actionează asupra lumii într-un mod dialectic,contradictoriu- dacă guvernul de la Washington lucrează cu statele şi guvernele, societatea americană, în schimb, focar al mondializării tinde să şteargă graniţele tradiţional dintre oameni şi societăţi. Aşadar America ar fi acel ouraboros de pe mormintele primilor creştini în care capătul şi finalul coincid. Politicul judecă la nivelul clasic al jetoanelor numite suveranităţile naţionale, în timp ce cultura pop, de masă fluidizează şi chiar ameninţă acest demers. Dacă acest proces nu este bine gestionat consecinţele pot fi dezastruoase : nu numai că valorile americane ar fi ameninţate dar şi poziţia SUA în lume alături de stabilitatea internaţională. Vedem aici persistenţa dihotomiei dintre lentila geopolitică şi cea liberală.

Dacă politicul judecă în funcţie de bine şi rău/ ameninţare şi cooperare oamenii umblă liberi, societăţile au de multe ori propria dinamică. Dacă factorul politic este doar reactiv, adică este luat prin surprindere atunci el devine represiv. Soluţia optimă este democratizarea statelor şi societăţilor. Pentru că numai într-o democraţie imperfecţiunile pot fi îmbunătăţite fără costuri violente iar consensul se realizează între cei guvernaţi şi guvernanţi. Precum un prinţ iluminat care îşi contemplă posteritatea, America trebuie să-şi folosească proeminenţa pentru a crea un mediu internaţional paşnic şi prietenos în care aceasta să poate ieşi la pensie/ să-şi trăiască statutul post-hegemonic. O viziune înaltă, propriul sfârşit al istoriei al autorului- idee care apare mult mai intens în Marea tablă de şah din 1997 şi care pare să fie trecut neobservată analiştilor, mult prea ocupaţi cu critica lui Fukuyama.

Cum autorul îşi canalizează ideile prin intermediul celor două paradigme, voi adopta şi eu structura duală şi voi prezenta ideile sale pe două paliere:1) cel al statelor; 2) cel al globalizării.

1) Nivelul statelor

Ca succesor al defunctului imperiu liberal britanic, America postbelică trebuia să-şi afirme interesul într-o lume fracturată ideologic de Uniunea Sovietică. Într-un fel, însăşi cariera sa de scriitor va oglindi etapele interesului american faţă de spaţiul eurasian. Dacă primele sale studii de sovietologie (poate mai serioase decât cele de după 1991) sunt fine şi ample sondări în universul comunist, în anii ‘90 Brzezinski se va orienta către găsirea unor soluţii pentru acomodarea Washingtonului la vidul de putere lăsat de declinul secerei şi ciocanului precum şi pentru reconstrucţia Europei centrale şi de est. Înainte ca decidentii de la Nw York, Londra, Paris ori Strasbourg să se decidă ce azimut să urmeze, Brzezinski sugera un amplu plan Marshall pentru Europa de est dublat de efortul de atragere în NATO şi familia europeană a tinerelor state postcomuniste : Polonia, Ungaria, România, Cehoslovacia şi Ucraina- necesitate a ciuntirii sferei de interes a unei posibile resurecţii imperiale ruseşti.

În cosmosul geostrategic instabil de după 1990, agenda Washingtonului ar trebui să aibă o structură concentrică.

- În primul centru ar trebui o alianţă fermă cu Uniunea Europeană. “SUA şi Uniunea Europeană reprezintă, împreun, nucleul dur al stabilităţii politice şi al bunăstării globale.” (p.87) Cu populaţie mai mare decât a SUA, de (375 de milioane de locuitori ai celor 15 membri, la nivelul anului 2003) şi un PIB aproximativ egal, UE cheltuieşte aproape jumătate din bugetul militar al SUA. Spenglerian, Brzezinski ca şi în lucrarea anterioară : Triada geostrategică, acuză Europa de a fi sucombat unei oboseli ce nu mai vrea să cucerească lumea ci preferă un nivel de viată mai geműtlich (comod) (p.171). Diplomatul lucid din el se teme însă şi de Europă prea activă militar care ar stânjeni America pe plan internaţional ca rival de temut. Fostul demnitar american însă nu se poate decide dacă primul plămân al Occidentului este într-adevăr etiolat sau doar prezintă o instabilitate latentă care s-ar activa în cazul retragerii prezenţei militare americane de pe continent. Astfel, fără bazele US Army, o Germanie re-militarizată ar relua postura de turbulent. (O teză similară cu cea a elevului său John Mearsheimer din 1990 în articolul Back to the future). Teamă reală sau pur şi simplu infatuarea unui american ce crede că îi este lumii indispensabil?! (Dacă o Germanie ar renaşte militar-agresiv peste noapte ar trebui să înţelegem că toate realizările americane pe planul democratizării sunt atât de efemere încât toate argumentele lui Brzezinski sunt inutile..)

Pentru a preîntâmpina angoasele atlantice, America ar trebui să nu mai acţioneze arogant şi unilateral iar Europa ar trebui să devină mai activă pe plan militar. Altfel, Europa nu va fi decât un “câine care latră dar nu poate muşca” (p.92). Până când se va încorda, Europa nu ar mai trebui să pună piedici americanilor la fiecare pas sau să ceară acestora să se “supună celui mai mic multiplu comun al consensului colectiv”(p.93). Metaforă strălucită ce denotă că scopurile pe termen lung nu ar trebui sacrificate doar pentru a obţine surogate de soluţii pe termen scurt.

Al doilea cerc este compus din statele est-europene mai sus enumerate şi de cele din zona Mării Negre extinse (Mările Neagră + Caspică) : Georgia şi Azerbaidjian. Includerea acestora în NATO şi Europa devine necesară atât pentru ţinerea Rusiei la respect cât şi pentru ameliorarea instabilitătătilor potenţiale din zonă. Vedem aici că Brzezinski nu gândeşte diferit de neoconservatorii pe care îi va critica mai târziu. S-a văzut cât de departe a mers flirtul Georgiei cu Alianţa Atlantică şi limitele răbdării Kremlinului. Dacă ne gândim că aceste state fost totalitare, inclusiv România sunt sărace, includerea lor în NATO este mai mult păgubitoare la nivelul aportului militar. Acuza de oboseală şi de lipsa patosului războinic nu mai este atacată în cazul lor de Brzezinski.

Al treilea cerc este compus din Federaţia Rusă şi statele central-asiatice : Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan şamd. Faţă de Rusia, duritatea trebuie să reprezinte mijlocul democratizării acesteia. O abordare fermă însă inteligentă, bazată pe nevoia Europei de gaze naturale şi petrol poate aduce uriaşul spaţiu slav într-o comunittae de valori comune/ comunitate care încet-încet va părăsi mentalităţile autocratice.

Al patrulea cerc este cel al Asiei de Est, compus din giganţi economici, militari şi civilizaţionali: China, India, Coreea de Sud şi Japonia, care satelizează state mai puţin importante dar nu neglijabile : Malaezia, Singapore, Taiwan şamd. Prima şi ultima din şir au candidat pe rând în anii ‘80, respectiv ‘90 la statutul de primă ameninţare faţă de Occident şi America. Brzezinski însuşi indica în anii ‘70 China post-Mao drept posesoarea unei evoluţii economice care o recomanda ca un pericol mai mare decât însăşi Uniunea Sovietică. Japonia în schimb are o relaţia specială dar subordonată faţă de învingătorii din 1945. Deşi ne-am obişnit să o vedem ca un gigant economic dar un pitic militar nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de o imagine de suprafaţă. Chiar cu o restricţie de 1% din PIB (maximul pentru apărare stipulat prin constituţie), Japonia are suficient potenţial pentru a deveni un adversar de temut. Cu al doilea buget de apărare din lume după cel al SUA, Japonia cheltuieşte în domeniu mai mult decât Franţa sau Marea Britanie şi posedă un arsenal de submarine, nave şi rachete balistice deloc neglijabil.(Racheta M-5 dezvoltată în anii ‘90 este îmbunătăţire a unui model american extrem de avansat. Racheta H-2, cu scop spaţial are o rază de 5000 de mile şi poate arunca un proiectil de 2 tone spre oricare oraş al Chinei)(pp.111-112).

O Japonie tot mai naţionalistă şi mai sigură pe ea fie va căuta o reformulare a alianţei cu SUA, pe baze mai echitabile, fie va deveni tot mai defensivă. O alianţă cu China în numele unei vagi ideologii a asianismului nu este suficientă să producă anxietăţi Occidentului. Ca şi în cazul lui Kissinger (Are nevoie America de o politică externă, vara 2001), pentru Brzezinski Asia de Sud-Este ar trebui comparată cu Europa dinainte de 1914. O lume sfredelită de rivalităţi fragil ţinute în lesă de diplomaţie şi prudenţă. O echilibristică abil bazată pe relaţia cu Japonia dar deschisă faţă de China şi India este singura soluţie atât pentru interesele americane în Pacific cât şi pentru statele din zonă care, deşi rivale nu pot juca decât un rol regional.(Este de remarcat că Brzezinski are aici o atitudine mai maleabilă faţă de India decât ca exprimată în 2000 în Triada geostrategică.)

Rimlandul/marginea continentului este ocupată de Balcani Mondiali, o fâşie uriaşă de pământ care se întinde din sudul Chinei, străbate nordul Indiei, Asia Centrală şi ajunge până în Golful Persic, Orientul Mijlociu şi Turcia. Cu o populaţie deja uriaşă şi rată de creştere enormă, se estimează că numai populaţia a patru state : India, China, Pakistan, Bangladesh va creşte cu 1,05 mld. până în 2050. Se apreciază că până în 2020 populaţia sub 30 de ani va reprezenta în : Asia-30% ; Orientul Mijlociu-47% ; Nigeria-70% (în timp ce populaţia Occidentului şi a Japoniei este tot mai îmbătrânită) (p.167). Deasemenea Balcanii Mondiali reprezintă zona cu cele mai puternice conflicte religioase din lume : Palestina-Israel ; Gujarat în India ; Indonezia ; Iran şamd. Fără o conclucrare cu Rusia şi China şi fără o politică moderată faţă de Turcia şi Iran, explozia fanatismelor poate avea consecinţe incalculabile.

2) Globalizarea

Înaintea oricărei definiţii savante, globalizarea reprezintă o creştere a socializării între elementele sistemului internaţional (grupuri, firme, ong-uri, guverne etc etc).

În plan economic, pentru că globalozarea este asociată în primul şi în primul rând cu piaţa şi finanţele globalozarea a condus, pentru mulţi la o polarizare şi mai mare a venturilor, recunoaşte Brzezinski. Ca o “binecuvântare cu două feţe” (p.161), globalizarea poate aduce bunăstare în măsura în care ea se realizează după norme morale (idem) iar SUA trebuie să contribuie la o repartizare echitabilă a resurselor pentru statele nevoiaşe.

În altă ordine de idei globalizarea permeabilzează apariţia unor fenomene culturale. P de-o parte avem “Coca-colonizarea lumii” (p.155) la care atât masele cât şi elitele sunt sensibile. În contrasens globalizarea instigă la anti-americanism, atât din partea unor foste ori emergente puteri (Rusia, China, Iran, de multe ori Franţa). Amestec de determinism marxist şi umanitarism creştin, alături de anxietăţi ecologice, ambalate cu resentimente faţă de inegalitatea globală, anti-globalizarea poate evolua spre o doctrină anti-americană coerent de periculoasă. Aici fostul secretar de stat democrat pare să subscrie, fie şi implicit/inconştient tezei lui Hardt şi Negri. Dacă America şi câmpul ei de forţă reprezintă Imperiul, atunci pluralitatea eterogenă a nemulţumiţilor compun Multitudinea. Însă modul cum situaţia s-ar putea rectifica/ soluţii concrete fie şi punctuale lipsesc. Este o critică confortabilă venită din interiorul unui Davos man ce ţine o prelegere într-o conferinţă. Un rechizitoriu pentru loisirul nostru mental dar care per total nu este cu nimic muşcător. Picătura de lămâie din ceaiul zilnic, ca să-i dea savoare.

Războiul contra terorii iniţiat de administraţia Bush II a simplificiat foarte mult realitatea strategică şi a introdus în aceeaşi oală mai multe categorii de duşmani: deopotrivă state, organizaţii teroriste, cauze, mentalităţi şi procese. În condiţiile în care America rămâne o societate deschisă imigranţilor iar valurile de anti-americanism s-au accentuat exponenţial, războiul contra terorii: 1) nu va rezolva problema prin soluţii strict militare; 2) va aduce potenţialii terorişti pe tărâmul american. Să nu uităm că 9/11 s-a produs în condiţiile unei libertăţi de circulaţie într-un mediu internaţional ostil. Şi atunci efectul în spirală declanşat va determina America să devină dintr-un cosmos liberal, o societate închisă, represivă condusă de un guvern poliţienesc paranoid faţă de orice manifestare a iniţiativei civice.

Marea dilemă : o lucrare într-adevăr incitană pe care o putem privi din mai multe direcţii. Pentru un familiarizat cu alte teoretizări, mai ample sau mai sistematice, opusul lui Brzezinski prezintă o anumită comoditatea/ Aceea a diplomatului care sintetizează datele deja cercetate de alţii şi vine la sfârşit cu propria-i analiză. Poate plictisitoare dincolo de pagina 100, ea seamănă unei picturi impresioniste în care formele şi contururile (adică mezul tare al ideilor) se pierde într-un ritual al colorării (al variaţiilor pe aceeaşi temă). Lumea lui Zbigniew Brzeznski este nostalgia poverii omului alb care înţelege să dialogheze cu alte culturi atâta timp cât îşi poate menţine dominaţia. Critica sa, din interiorul sistemicului, este cea a vechiului administrator britanic sau a diplomatului est-european căruia îi repugnă simplismul pop al diplomaţiei americane. Machiavellian, el va crede în primatul puterii dar va prefera blândeţea atâta timp cât cea din urmă poate avea succes.

Scrisă de Silviu Petre

Autor: Tiberiu Brăilean
Rating:
Editura: Institutul European
352 pagini
Anul apariţiei: 2004

A vorbi despre globalizare înseamnă a convoca o perspectivă pluridisciplinară. Cum altfel am putea vorbi despre aceste mediu care este globalizarea şi care găzduieşte în interiorul său atâtea scopuri şi mijloace?! Cum omniscienţa ne este refuzată, orice discurs despre globalizare nu poate decât să reprezinte confesiunea raportării la lume a autorului, apelând la bagajul cunoştinţelor sale sub-enciclopedice. Derutant pentru pasionaţii de studii strategice sau geopolitică perspectiva lui Tiberiu Brăilean poate părea contrariantă. Un melanj de teologie şi economie, textul redă peisajul unei lumi care se cere analizată cu o minte deschisă la orice. Dacă este să facem un pas înapoi dinspre conformism ne dăm seama că multe dintre marile sisteme de gândire sunt adeseori încercări de a raţionaliza fascinaţia teologiei. Filozofia istoriei, darwinismul social ori geopolitica au reprezentat modalităţi de a rimela într-un cadru modern şi ştiinţific vechi supersiţii sau prejudecăţi.

Preluând parcă lexiconul lui Michael Oakeshott, problema înţelegerii globalizării la Tiberiu Brăilean este familiaritatea. Cum orice peisaj socio-culturalo-economic redă o anumită familiaritate subiectului cunoscător, orice încercare de răsturnare a acestuia ţinteşte spre confecţionarea , adesea dureroasă a unei noi familiarităţi. Globalizarea este deci, în această lumina un proces total care zguduie toate paradigmele pe care le aveam despre lume şi care, în faţa ei devin anacronice.

Trecând în revistă diferitele viziuni la modă, Brăilean constată insuficienţa acestora.

Nici o definiţie predominant economică :

“Mişcarea liberă a capitalului însoţită de dominaţia crescândă a pieţelor financiare globale şi a corporaţiilor multinaţionale asupra economiilor naţionale” [George Soros, p.131] ;

sau una sociologică :

“Intensificarea relaţiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură localităţi îndepărtate, încât evenimente care au loc pe plac local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtare, şi invers” [Anthony Giddens, p.131].

Autorul este mai degrabă adeptul definiţiei lui Giorgios I.Mantzaridis care priveşte globalizarea în opoziţie cu universalizarea- prima fiind o omogenizare brutală a tuturor culturilor în timp ce a doua acţionează precum un cheiasol ce înmănunchiază toate particularismele căutând un numitor comun. [ibidem]

Pentru Brăilean, o definţie a globalizării trebuie să listeze toate marile efecte ale acesteia : 1) o tendinţă profundă de regăsire a unităţii ; 2) internaţionalizarea schimburilor de producţie ; 3) libera circulaţie a bunurilor, informaţiilor şi persoanelor ; 4) dominarea firmelor internaţionale ; 5) creşterea concurenţei la nivel global. [p.138]

Nereuşind să sintetizeze atâtea perspective, Brăilean pare să oscileze între Susan Strange şi Robert Gilpin : între ideea conform căreia statul dispare într-un cosmos economic tip cazinou şi o regionalizare a marilor regiuni ale lumii (Asia, Europa, America etc). Între înfeudarea politicului în favoarea economicului şi credinţa că puterea statului se consolidează cu fiecare nouă reformă, război sau inginerie socială de proporţii.

Revenind la chestiunea familiarităţii de la care pornisem, globalizarea distruge contractul social- acel instrument de reînnoire şi prelevare a voinţelor ce rezidă în afinităţile culturii naţionale. În locul cuplajului dintre muncă şi socializare care creau coeziunea socială, avem o structură tot mai oligarhică şi mai puţin transparentă care îşi transmite voinţa prin intermediul organismelor internaţionale sau marilor corporaţii. Reunind atât sensibilităţile stângii cât şi pe cele ale dreptei, concluzia nu poate fi decât o creştere a inechităţilor la nivel global.[1% dintre cei mai bogaţi oameni ai lumii primesc tot atât cât şi cei mai săraci]. Cincimea cea mai bogată a lumii deţine 80% dintre resursele acesteia iar cincimea cea mai săracă deţine doar 0,5%. Doar 500 de milioane de cetăţeni dispun de un nivel de viaţă confortabil [p.182]. Într-o cheie sociologică tributară teologicului, rezultatul este mutarea centrului de greutate spre profit şi consum. Dinspre nevoia stringentă şi firească de bani şi iubirea acestora ca scop ultim în viaţă. Răsturnând priorităţile de pe piramida lui Maslow consumul apare ca o întâietate a nevoilor de afirmare asupra celor primare. Consumăm (produse, servicii, experienţe etc) pentru a socializa, pentru că plictiseala navighează mereu spre Nou pentru a pluti la suprafaţa caleidoscopului evenimentelor.

Analizând speculaţia bursieră din America ultimul deceniu, autorul, la nivelul anului 2004, prevesteşte zorii unei crize economice. Scrisă în anii Bush II şi ai războiului din Irak şi Afganistan contra ca tranşeu împotriva terorismului global, lucrarea încearcă o radiografie a resorturilor culturale americane ce alimentează o anumită practică externă. Deşi îl critică cu mai multe fandări de floretă pe Z.Brzezinski autorul pare să preia perspectiva acestuia. America este o forţă ce acţionează pe două căi:

Unu- ca forţă militară ce acţionează unilateral este agentul sistemic care zgâlţâie structura internaţională amenintând să provoace un şir nedeterminat de violenţe. Războiul contra terorii ca azimut ce oferă Washingtonului în sfârşit un duşman după Războiul rece va coaliza întreaga lume împotriva valorilor occidentale. Alianţa privilegiată a SUA cu anumite regimuri islamice absolutiste precum şi cu Israelul creează la nivelul percepţiei o fantă între discursul etic predicat de congresmeni şi preşedinţii de la Casa Albă şi consecinţele unor alianţe care se dovedes nefaste la nivel geostrategic.

Doi : ca vector economic şi cultural America produce efecte ambivalente dar semnficative. Brăilean oscilează între critica acidă pe care atât interbelicul românesc cât şi marxismul o exersează (SUA : ţara materialismului superficial şi galopant) şi fascinaţia valorilor acesteia, indicator al pasiunii faţă de moştenirea Părinţilor Fondatori. Ca şi Tocqueville la vremea sa, Brăilean exprimă o seducţie îngrijorată faţă de un proiect ce promite bunăstarea şi decenţa oamenilor dar care nu merge exportat. Este astfel mai de dorit o cetate pe colinăcare să ne fascineze cu fizionomia sa decât un hegemon cruciat.

Critică fascinată asupra Americii nu trebuie se naufragieze într-o notă anti-occidentală sau anti-antlantică. Europa cel puţin, trebuie să imite coeziunea politică a Americii şi eficienţa economică a acesteia dacă vrea să fie un partener demn şi un ambreiaj al ambiţiilor, uneori nesăbuite ale Casei Albe.

O lucrare, repet, stingheritoare pentru cititorii de literatură în RI dar o carte ce exprimă orgoliul de a ajunge la o cunoştere complexă a lumii în care trăim. Ca şi România profundă a lui Hurduzeu şi Platon, dar neridicându-se la coerenţa acesteia din urmă volumul lui Brăilean reîncearcă itinerariul invers de la religie la economie. Dacă munca şi caritatea sunt valori cristice vărsate în modernitatea laică, atunci pentru a restaura sănătatea lumii contemporane trebuie să privim retrospectiv. Profitul trebuie să fie rezultatul muncii, nu punctul de plecare al gratuităţii tuturor dorinţelor ilicite.

O lucrare nu extraordinar de coerentă şi organizată ; o colecţie de melanjuri care îşi află coerenţa la a doua, a treia, a n-a recitire. Un volum al cărui forţă stă tocmai în slăbiciunile sale- nu este minte fiecăruia dintre noi doar un provizorat care se zbate să se pună la curent cu iureşul lumii contemporane ?!

În ciuda oricăror regrete pe care ar putea sa le suscite, ‘Nenumele nimicului’ nu poate fi o masă de minereu steril pentru lectorul atent.

Scrisă de Silviu Petre

Autor: Francis Fukuyama
Rating:
Editura: Antet
Anul apariţiei: 1995

Nimic personal, doar afaceri!

Care este perspectiva optimă pentru a reda esenţa acţiunii umane în societate? Lentila potrivită care ne poate indica miezul comportamentului uman se constiuie şi într-un ghid util pentru acţiune. În evul mediu era teologia. Legitimitatea acţiunii politice se producea în scopul mântuirii supuşilor regali pentru care viaţa pământească nu era decât anticamera veşniciei. Odată cu sociologii şi pozitiviştii sociologia este ştiinţa descifrării şi igienizării comunităţii. Pentru psihiatrii secolului XX miza o constiutia lectura atentă a impulsurilor umane care produc războaie şi plămădesc violenţa. Sfârşitul Războiului Rece, pare să spună sociologul Francis Fukuyama aduce supremaţia economicului. Zoon politikon există în măsura în care este şi un agent economic. Dinamica socială este citită în cheie economică. Departe de mai fi doar un compendiu de date reci neinteresate de pulsiunile iraţionale [în măsura în care a fost vreodată] economia ultimilor decenii, spune Fukuyama a devenit noul limbaj. Noul lexicon. Economiştii au preluat în analiza lor elemente din filozofie, psihologie, studiile strategice şamd. Primul meu contact cu un asemenea salt teoretic a fost când am citit despre experienţa şi sfaturile unui tânăr antreprenor ce dorea să pună pe picioare o discotecă. “Când începi o afacere te construieşti pe tine”- afirmaţie cu iz existenţialist care împinge graniţele finanţelor în reflecţia cu privire la modul cum ne găsim un sens în viaţă.

Orice întreprindere este o un plonjeu nu numai în universul financiar ci şi într-un noian de experienţe care îţi vor modela personalitatea. Iar economia, spre deosebire de politică sau război are mult mai mari şanse să fie un joc de sumă nenulă. Unul în care participanţii riscă mult mai puţin să îşi piardă viaţa şi, fie ei învingători sau învinşi într-o afacere singulară contribuie la progresul comun. Economia pare să fie spaţiul unei re-construcţii permanente a socialului; un paradis cu limite inerente, dar în care totul este reciclabil. Aşa este formulată cel puţin teza optimistă din Sfârşitul istoriei. Istoria [dacă prin istorie înţelegm politică şi război] este înlocuită de un mediu mult mai permeabil în care distanţele dintre oameni pot fi mult mai repede şi meritocratic ajustate [şi reajustate]. Temperat de critici, scrierile viitoare ale lui Fukuyama vor încerca să studieze raportul dintre politic şi economic via tradiţiile culturale. Optimiştilor necondiţionaţi ai supremaţiei pieţei li se răspunde prin exemplificarea atâtor eşecuri datorate unui asemenea universalism economic. Raţionalitatea omului economic nu există în realitate. Ea este ceva circumstanţial. Fiecare are o raţionalitate tributară culturii în care trăieşte.

De aceea miza secolului XXI va însemna modul cum construim instituţii adaptate specificului local care să asigure respectarea drepturilor omului, a libertăţii şi prosperi-tăţii [Fukuyama, 2003]. Înainte de a ne ocupa de instituţii trebuie deci să ne ocupăm de societate şi în special de societatea civilă. Societate civilă definită drept: “o mixtură de instituţii intermediare, societăţi de afaceri,..cluburi, sindicate.. care ajută oamenii să se integreze în propria lor cultură şi îi înzestrează cu acele întreprinderi care le permit să trăiască în societate şi prin intermediul cărora valorile şi cunoştinţele acelei societăţi sunt transmise peste generaţi”.

De la consideraţiile generale textul înglobează o serie de cazuri specifice mai multor ţări/culturi: franceză, chineză, coreeană, japoneză etc.

Aflăm astfel că firmele chinzeşti sunt afaceri de familie strict legate de linia biologică. Cum familia este foarte unită şi nu manifestă încredere faţă de străini, afacerea este sortită stagnării şi în cele din urmă declinului odată ce generaţiile succesive nu mai sunt interesate de disciplina strămoşilor şi doresc o viaţă de huzur. Cum familia nu doreşte să încredinţeze managementul firmei străinilor, energia creatoare nu se poate reîmprospăta şi decandenţa este legată de capriciile biologiei.

Cultura familială japoneză în schimb este mai permisivă. Familiile japoneze nu sunt atât de stricte şi contactul cu străinii este astfel mai accentuat. Rezultă de aici că, transpusă în etica afacerilor, durata companiilor familiale japoneze nu este dependentă de capriciile felului în care natura selecteză aptitudinile urmaşilor. Dacă aceştia nu doresc să preia firma părinţilor succesiunea poate reveni unor experţi străini, neînrudiţi.

Asemănator cu situaţia din China, dar nu atât de intens, familia franceză manifestă o coeziune puternică invers proporţională cu neîncrederea manifestată de străini. Neîncrederea se traduce printr-o slabă disponibilitate de asociere şi adaptare. O explicaţie rezidă şi în caracterul statal al societăţii franceze; caracter care a înăbuşit iniţiativa privată şi a creat un respect exagerat poate pentru scara ierarhică.

Fixaţi de perspectiva weberiană asupra birocraţiei vedem capitalismul doar ca pe un spaţiu al alienării, în care legăturile dintre oameni sunt rupte pentru a fi recompuse la un nivel mecanic. Legăturile familiale şi căutarea prosperităţii, vedem, nu sunt neapărat incompatibile. La urma urmei ceea ce numi trafic de influenţă, nepotism, este efectul pervers al nevoii omului de a reinstitui familiaritatea. În cine poţi avea încredere decât în familie?! Dar dacă rapacitatea de clan distruge meritocraţia atunci ceea ce numim alienare- adică decuplarea competenţei de loialitatea biologică ar putea fi singura soluţie. Aşadar ruptura legăturilor oneroase determinate biologic de pe piaţa muncii şi recompunerea lor într-un spaţiu familial mai mare: acela al întregii societăţi/naţiuni.

La urma urmei nu poţi locui toată viaţa cu părinţii.

Scrisă de Silviu Petre

III. Arme pentru toţi

Am fi tentaţi să credem că un eşafodaj militarist slujeşte beneficiului unui stat aflat în opoziţie cu alte state, indiferent dacă beneficiul revine comunităţii ca întreg sau doar unui cerc restrâns de influenţă. Cum statele, şi mai ale marile puteri sunt entităţi hegemonice, militarismul este angajat într-o surprinzătoare relaţie dialectică, oferind mijloace atât statului gazdă cât restului lumii. O teză oglindită de propria antiteză! Ca deţinătoare ale celui mai important complex militaro-industrial din lume, SUA nu posedă doar cea mai performantă armată dar reprezintă şi campionul exporturilor internaţionale de armament. Astfel din 1992 SUA au exportat armament în valoare de peste 142 mld$, cele mai multe contracte către naţiunile în curs de dezvoltare. În 1999 SUA furniza armament, tehnologie şi instructaj pentru 92% din conflictele de pe mapamond. În 2001 contractele de armament la nivel mondial sau ridicat la 26, 4 miliarde de dolari, SUA fiind parte a 45,8% din totalul acestora. Primatul american în comerţul cu arme devenea astfel de 2,5 ori mai mare decât al Marii Britanii, de 9,7 mai mare decât al Rusiei şi de 19 mai mare decât comerţul cu arme al Franţei. Multe dintre ele au ajuns în zone precum Somalia, Rwanda, Liberia, Zair şamd.

Membri permanenţi a CS al ONU reprezentau 88% din livrările mondiale de armament conform Amnesty Internatonal. După 11 septembrie vânzările de arme către diferiţii aliaţi sau regimuri angajate în lupta contra terorismului au devenit mai relaxate şi mai puţin supuse condiţionărilor. Un raport către Congresul SUA din octombrie 2008 arăta că cele mai multe contracte de vânzare a armamentului între 2000-2007 avuseseră loc spre naţiunile în curs de dezvoltare (66,6 % din totalul contractelor; 70,5% numai în 2007). Valoarea tranzacţiilor s-a ridicat la 42,3 mld. $ în 2007 faţă de 38,1 mld.$ în 2006. Rusia şi Statele Unite au însumat 52,5 % din totalul tranzacţiilor de armament în perioada 2004-2007. Primii trei cumpărători aflaţi în curs de dezvoltare în 2007 au fost Arabia Saudită (10,6 mld. $), India (5 mld. $) şi Pakistan (4,2 mld. $).

IV. Soldaţi şi cetăţeni

Dintotdeauna cetăţenia a fost legată de o anumită concepţie asupra suveranităţii din care dimensiunea militară nu a lipsit. Dacă percepem securitatea naţională ca pe un bun public, atunci cetăţenia reprezintă dividentul ce atestă participarea la banca numită armată! Dacă Evul Mediu afirmă războiul ca un sport al regilor bazat pe profesionişti, epoca modernă prin intermediul armatelor de masă reinstituie dubletul cetăţean-soldat ilustrat de legionarii romanii. Timpurile actuale, într-o bună măsură neo-medievale, sunt o tranziţie spre reprofesionalizarea armatelor şi abandonarea caracterului lor cantitativ. Decuplarea ipostazei cetăţean-soldat poate avea consecinţe greu calculabile pentru creşterea contrastului dintre scopurile factorului militar şi nevoile societăţii. Politicienii şi afaceriştii ajung să folosească armate private pentru beneficii străine publicului larg, apatic ce nu mai înţelege sau nu mai vrea să se dedice unor obiective de securitate.

Mai ales în democraţiile occidentale postmoderne există un civism global care îndeamnă la rezolvarea unor situaţii umanitare/etice dar în acelaşi timp refuzând mijloacele propriilor guverne. Unele războaie, precum cel din Irak durează mai mult şi pentru că pur şi simplu nu sunt suficient de mult soldaţi pentru a obţine un rezultat clar într-un timp scurt. Armata americană nu face excepţie. O trăsătură statistică a conflictelor contemporane în care a fost implicată, mai ales după Vietnam este raportul tot mai mare dintre numărul total de cetăţeni şi numărul personalului militar. Dacă în timpul Războiului de Secesiune 13% din populaţie a participat la război; în anii ’40 12%, Coreea a redus procentul la 3%; Vietnamul a înregistrat o uşoară creştere: 4% urmând ca astăzi cantitatea personalului combatant sau adiacent să reprezintă un maxim de 1% din populaţia de 300 de milioane a SUA.

Cum armata a reprezentat mereu un indicator al caracterului societăţii-mamă o introspecţie în structura etno-socială a armatei SUA poate fi interesantă.

Astfel pentru critici armata americană arată ca un mozaic de minorităţi entice sărace pentru care uniforma este singura modalitate de scăpare dintr-o viaţă civilă lipsită de perspective. Astfel Chalmers Johnson arată că negrii sunt supra-reprezentaţi (20% faţă de 12,71% în viaţa civilă). Hispanicii sunt sub-reprezentaţi cu 11% faţă de 13% -> ponderea lor reală în societate. Corpul ofiţeresc este încă şi mai ermetic rasial: 9% dintre ofiţeri fiind africani; 4% hispanici şi 9% alţii. Femeile reprezentau în 1999 18% dintre recruţi. Jumătate dintre femeile ofiţer sunt de origine minoritară (neagră sau hispanică). Un studio al Heritage Foundaton din 2006 îşi propune să rectifice ceea ce consideră a fi doar inducerea în eroare a mass-media. Conform studiului, idee unei armate de marginalizaţi nu este reală. În ceea ce priveşte clasa socială, educaţia şi compoziţia rasială, societatea per ansamblu s-ar regăsi în armată. Astfel la capitolul avere, numărul săracilor s-a diminuat între 1999-2005 de la 18% în 1999 la 14,6% în 2003 şi 13,7% în 2005. În ceea ce priveşte educaţia procentul celor care deţin diplome este de 98% faţă de 75% media naţională. Numărul ofiţerilor care au diplome înalte (facultate, studii postuniversitare sau doctorale) a oscilat în 2000-2005 între 10-17%. În ceea ce priveşte dimensiunea rasială, albii sunt reprezentaţi în armată în proporţie de trei sferturi, procent similar ponderii lor în populaţie. Negrii, după o supra-reprezentare în 2003 au ajuns la un număr aproximativ cu populaţia de profil. Cei mai supra-reprezentaţi au fost hawaienii (de şapte ori!) iar cei mai sub-reprezentaţi asiaticii.

În ceea ce priveşte motivaţia înrolării, expedientul economic pare să fie periferic în faţa altor raţiuni: spiritul de aventură (74%); patriotismul (55%); datoria faţă de ţară (66%); dorinţa de a fi soldat (46%). Motivaţia economică a fost răspunsul a 36% dintre chestionaţi.

V. Şi totuşi vulturul prinde muşte

.. în loc de concluzie..

Dictonul vechi: Aquila non capit muscam reprezintă o afirmaţie normativă originată într-o constatare: vulturii nu trebuie să prindă muşte pentru că nu o pot face. Nu sunt echipaţi pentru aşa ceva! Războiul global contra terorii declarat după 11 septembrie 2001 ilustrează perfect metafora dictonului. Deşi conceptul pare fi o inovaţie postmodernă a administraţiei Bush II, rădăcinile sale sunt mult mai vechi apelând la tradiţia americană şi la practica Războiului rece. Asimetria totală ce opune un stat unei organizaţii-retea sau trupe de guerillă traduce o anume particularitate a istoriei americane. Toată mitologia western are ca miez ideea dreptăţii reactive pe care societatea o administrează prin intermediul unei potere (“coalition of the willing”) împotriva bandiţilor/ cowboy-lor răi sau indienilor. Deasemenea, tema frontierei afirmă un orizont mereu deplasabil în care orice status-quo este provizoriu iar distincţia dintre pace şi război este flexibilă.

În al doilea rând practica Războiului Rece este fertilă în operaţiuni secrete, clandestinitate şi războaie prin interpuşi care nu angajau America formal într-o luptă propriu-zisă dar menţineau implicarea strategică în exterior şi starea de asediu acasă.

Războiul contra terorii angajează perpetuu resursele Statelor Unite oferind complexului militaro-industrial o raţiune de existenţă perenă. Aşa cum criza economică a fost provocată de speculaţii bursiere mult peste valoarea producţiei existente, tot astfel strategia preventivă înrobeşte necesităţile strategice reale unor ameninţări virtuale. Rezultatul nu poate fi decât o spirală a violenţei care se autoîntreţine. Dacă ne gândim la schizofrenia hegemonului american care vinde arme şi iniţiază concomitent acţiuni umanitare atunci rezultă un joc de sumă nulă la rubrica stabilitate globală şi un perpetuum mobile pentru industria de armament şi dependinţele acesteia.

Asemeni vechii Rome, Republica Americană de astăzi este în pericolul de a rămâne definitiv o oligarhie în care singurul mod al cetăţenilor de a participa la destinul comun este unul non-politic: fie ca soldaţi şi mercenari peste graniţe fie ca simpli consumatori în supermarketuri.

Scrisă de Silviu Petre

Acţiunea filmului Gladiatorul stă sub zodia restituirii ortodoxiei unui principiu. La sfârşitul unei domnii glorioase, împăratul Marcus Aurelius, victorios pe toate fronturile contemplă locul său în istorie. Ce cadoul mai frumos poate încununa opera sa decât redarea formei politice iniţiale a Romei: Republica. Dacă Imperiul înseamnă pace, de ce pacea nu ar însemna echitate?! Evident o redare artistică a idealurilor propriei noastre epoci care îşi închipuie o devoluţie a puterii absolute rezultând într-o perestroika a antichităţii. Indiferent dacă s-a dorit sau nu un apropos cu nuanţe politice, filmul lui Ridley Scott vibrează ecouri ale angoaselor şi speranţelor noastre actuale.

O critică a rolului Statelor Unite pe glob, mai ales după 1991 a exprimat teama ca un imperiu american va necesita o conducere autoritară care va submina fundamentele republicii. Dacă pentru restul lumii America este un imperiu, pentru mulţi americani, fie şi educaţi sau la curent cu dezbaterile publice, cuvântul “imperiu” este repugnant, preferându-se eufemisme mai cuminţi precum: proeminenţă, supremaţie, hegemonie (Niall Ferguson).

Michael Ignatieff, fidel admiraţiei faţă de un prezumabil excepţionalism american preferă termenul de imperiu uşor (“empire lite”). Terry Nardin mută discuţia de la substantiv către atribut, vorbind despre nu o Americă în calitate de imperiu, ci de un imperialism al drepturilor omului pe care SUA îl pot exercita în zonele problematice ale lumii.

Înainte însă de a ne pronunţa asupra moralităţii expansionismului american a trebui să recurgem la un demers circular care să treacă prin examinarea resorturilor puterii militare americane în lume pentru a ne reîntoarce la dezbaterea deontologică. Mai precis la studiul complexului militaro-industrial american. Ceea ce numim complexul militaro-industrial reprezintă ansamblul raporturilor ce leagă politicul şi armata de marile corporaţii producătoare de armament cu mass-media şi electoratul. Un domeniu radiant cu mai multe nuclee exprimând o relaţie între factorii de decizie şi legitimitatea socială.

Eseul de faţă va avea o structură elicoidală, orbitând în jurul miezului principal pentru a ilustra diferitele aspecte: situaţia prezentă a armatei americane (partea I); originile complexului militaro-industrial (partea II); exportul de arme (partea III); relaţia dintre armată şi societate (partea IV); reflecţia asupra semnificaţiilor războiului contra terorii ca surogat de concluzie (partea V).

I. Colosul

Dacă anumite voci jubilează la gândul declinului puterii americane în perspectivă, pumnul armat al acesteia prezintă deocamdată un volum impresionant. Cu un buget de este 650 de miliarde $ în anul fiscal 2009 (4,7%/4,8% din PIB), Statele Unite sunt pe primul loc în lume la capitolul cheltuieli militare. Bugetul DoD-ului (Department of Defense) este echivalent după anumite state cu bugetele următoarelor 23 de state în clasament. Ajungând la cca. 37% din PIB în anii celui De-al doilea război mondial, bugetul militar american nu a depăşit zece procente pe parcursul Războiului Rece unde s-a situat între 6-8 % din PIB pentru a scădea la 3% după 1990. În 2008 cheltuielile de război ale SUA s-au ridicat la 711 mld. $- o pondere de 48% din totalul mondial (Europa având 20%; Rusia 5% şi China 8%).

Un asemenea combustibil financiar întreţine o forţă militară de aproximativ 1,4-1,5 milioane de oameni dublaţi de circa 800.000 de rezervişti. Efectivul este întrecut numai de Armata Populară Chineză.

Arsenalul tehnologic listează între 87-9000 de tancuri Abrams (probabil cele mai bun din lume) pentru trupele terestre şi marină; 9 grupuri de luptă navale şi trei tipuri de avioane camuflate (Stealth). Imperiul logistic american cuprinde între 730 şi 800 de baze şi facilităţi militare răspândite pe mapamond.

II. Apariţia complexului militaro-industrial american

Edificarea complexului militaro-industrial american în anii ’50 [deşi probabil că originea sa ar putea fi stabilită chiar dinainte] reprezintă deznodământul unei evoluţii tensionate a rolului Americii în lume. Credinţa într-un excepţionalism care sălăşluieşte într-un imperiu al libertăţii (Thomas Jefferson) vag şi măreţ a creat o polisemie problematică. Pe de-o parte avem o Americă neutră, o cetate pe de deal (the city on a hill) al cărui exemplu va lumina umanitatea şi care se fereşte de alianţe incomode (entangling alliances; Thomas Jefferson). Pe de alta o Americă expansionistă, cruciată care pleacă să vâneze demonii de peste mări (John Quincy Adams) şi a cărei sferă de interes devine treptat coextensivă cu întreaga lume. O doctrină Monroe care îşi extinde înţelesul pe măsură ce America se implică tot mai mult în afacerile internaţionale.

Ceea ce a devenit ulterior armata americană îşi are originea în miliţiile coloniale care au fost angajate împotriva coroanei britanice în timpul Războiului de Independenţă. Pacea cu englezii şi vastul spaţiu continental oferea doar oponenţi asimetrici care nu justificau o trupă foarte mare. De abia Războiul de Secesiune a fost adevăratul test militar al naţiunii, unul cu ea însăşi. Cel mai sângeros conflict la care a participat până acuma armata SUA a implicat 13% din populaţia opunând Nordul industrializat (cu o populaţie de 23.000.000 de oameni dintre care 2.100.000 soldaţi) Sudului agrar şi sclavagist (9 milioane dintre care 3,5 milioane sclavi şi o armată de 8-900.000 soldaţi).

Cu o armată şi marină încă modeste, Statele Unite erau la începutul secolului XX prima putere economică a lumii şi un hegemon cu apetit în expansiune. Între 1902-1911 armata regulată avea 75.000 de oameni, mult sub cifra de 100 de mii autorizată de Congres prin legea din 1902. Se apreciază că între 1908-1913 SUA au cheltuit 430.000$ dolari pe întreţinerea aparatului de război comparativ cu 22 milioane $ Franţa şi Germania (fiecare), 12 milioane $ Rusia şi 2 milioane $ Belgia.

În zorii Primului război mondial un program ambiţios de înarmare aduce Marina pe locul III în lume. Legea din 1916 creează o armată permanentă de 175.000 soldaţi pe timp de pace şi 300.000 pe timp de război.

Tăvălugul trupelor de peste Atlantic a înclinat definitiv balanţa în favoarea Triplei Înţelegeri oprind ofensiva Germaniei. Generalul Pershing, comandatul trupelor americane anunţa pe 4 iulie 1918 că un milion de soldaţi sosiseră în Europa (cu o rată de 250.000/lună). Numărul maxim de soldaţi pe care Washingtonul i-a recrutat s-a cifrat la impresionantul 3.685.458- o prezenţă demnă de o forţă cu pretenţii mondiale.

Legea din 28 februarie 1919 demobiliza armata reducând-o la un contingent de 19.000 de ofiţeri şi 205.000 de soldaţi în timp de pace. Ajustările din anii ulteriori vor stabili corpul de luptă la 125.000 de soldaţi şi ofiţeri în 1936.

Pe 7 decembrie 1941 forţele terestre deţineau 1.644.000 oameni grupaţi în 4 armate; 37 de divizii şi 40 de grupuri aeriene de luptă. Şocul de la Pearl Harbour şi decizia de a intra în război s-a concretizat printr-un masiv program de reînarmare care previziona 10 milioane de oameni disponibili sub steag (3,6 milioane în 1942). Tot în 1942 se creează nouă centre de comandă- un construct instituţional corespunzăor unei armate permanente.

La sfârşitul celui De-al doilea război mondial SUA deţineau 684.000 trupe de uscat; 306.000 aviatori şi peste 500 de mii de funcţionari în cadrul Marinei. Dilema securităţii din anii ’50 şi teama de un posibil nou război mondial menţine sub ordin un efectiv de 591.000 de trupe de uscat.

Cel de-al Doilea război mondial rămâne emblematic pentru asumarea definitivă a rangului de putere mondială cu responsabilităţile aferente. Nevoia sporită de mijloace de luptă va suda cercurile de la Washington de mediul corporat care le putea livra. Astfel, dacă primele 250 de mari companii deţineau în 1939 65% din cifra de afaceri de pe piaţă în 1944 aceasta se va modifica la 78%. Chiar şi preşedintele Eisenhower, al cărui discurs de adio este citat ca emblematic pentru ceea ce va însemna critica complexului militaro-industrial, va spori valoarea contractelor de război de la 35,6 mld. $ în 1957 la 47, 2 mld.$ în anul următor pentru a fabrica 4,5 milioane noi locuri de muncă.

La finalul Războiului Rece, pentru a face un salt peste timp SUA deţineau, pentru a da doar câteva cifre orientative: 105 submarine nucleare; 168 submarine Diesel; 184 nave mai.17 NATO, adică SUA şi aliaţii săi numărau 11,9 milioane de oameni opuşi la 13,9 milioane de soldaţi ai Pactului de la Varşovia. În 1991, după o încleştare homerică de peste patru decenii, costul Războiului Rece se ridica la 13,1 trilioane $ cu o rată anuală de 298,5 mld $.19

[Va urma]