Barbarii. Eseu despre mutaţie – I
Alessandro Baricco – Barbarii. Eseu despre mutaţie |
Acum câţiva ani, pe când eram student, la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială s-a iscat o oarecare buimăceală. Cauza era trecerea de la învăţământul de lungă durată, subvenţionat de stat, cu studenţi mai puţini, la aşa-numitul „sistem Bologna“, cu 3 ani de studii şi cu foarte mulţi plătitori de taxe. În doar câţiva ani, numărul studenţilor dintr-un ciclu universitar a crescut de la câteva zeci la câteva sute. Creşterea cantitativă nu a fost însoţită, însă, şi de una calitativă. Din contra. Renunţarea la examenul scris la admitere şi numărul foarte mare de locuri cu taxă au slăbit mult criteriile de selecţie.
Noua „faună“ studenţească se manifesta zgomotos, uneori prin figuri de „jumping“ executate pe hol înaintea cursurilor. Profesorii erau derutaţi în faţa invaziei de insolenţă şi mediocritate, unii întrebându-se dacă mai e vreun sens în a preda unei majorităţi dezinteresate şi slab pregătite. „Cum să te mai faci înţeles?“ era una din frământările pe care ne-o dezvăluiau la seminarii. S-a recurs la o manieră mai simplă şi atrăgătoare de abordare a disciplinelor, cursuri mai puţine, cerinţe mai mici. Rămânea însă o problemă: biblioteca. Ea nu fusese proiectată pentru câteva sute de studenţi, aşa încât, uneori, din micuţa sală de împrumut ieşea o coadă care se arcuia pe o bună parte din holul facultăţii. Impresionat de acest asalt pătimaş asupra cărţilor, un profesor a avut o străfulgerare: „Vai de noi! Au năvălit hunii, goţii şi cu vizigoţii!“.
Păcat că profesorul nu şi-a completat geniala exclamaţie printr-un eseu, iar eu trebuie să vorbesc acum despre cartea unui scriitor italian, Alessandro Baricco, „Barbarii. Eseu despre mutaţie“, apărută în 2006. Subiectul este asemănător: decăderea culturii, slăbirea tradiţiei şi a cultului profunzimii, asaltul mediocrităţii şi a spectaculozităţii în tot mai multe domenii, de la fotbal la jurnalism sau literatură. Cartea adună 30 de articole apărute în decurs de 6 luni în cotidianul „La Repubblica“. Textul este simplu, atrăgător şi direct. Slăbiciunea lui ar fi argumentaţia ştiinţifică, autorul ţinând să rămână nemodificat, „cu repeziciunile lui imprudente şi cu sincera lui barbarie“. Dar tocmai acest lucru îl face savuros!
Fotbal şi vin
Deşi este licenţiat în filosofie, cu o lucrare condusă de celebrul Gianni Vatimo, singurul autor pe care Baricco îl citează (şi îl elogiază) este Walter Benjamin, care încerca să înţeleagă lumea nu doar din Poe şi Baudelaire, ci şi din desenele cu Mickey Mouse sau din moda clădirilor de sticlă. Barrico se adapă atât din lumea cărţilor şi a muzicii clasice, cât şi din cea a vinului, fotbalului sau a Internetului.
Vinul este un simbol şi însoţitor al culturii europene, de la Hristos, care l-a binecuvântat înmulţindu-l, până la Baudelaire, care i-a cântat diversitatea, binefacerile şi puterea sa rodnică. „Pentru a compune o operă comică, muzicianul conştiincios trebuie să recurgă la ajutorul vinului din soiul Champagne; va găsi în el voia bună spumoasă şi uşoară pe care o cere genul. Muzica religioasă are nevoie de soiurile Rhin şi Jurançon; în ele dai de gustul amărui şi ameţitor al ideilor profunde“ e neobişnuita recomandare a lui E.T.A. Hoffmann citată de Baudelaire în eseul său „Despre vin şi haşiş“.
Baricco aminteşte că Italia şi Franţa au fost singurele ţări care au dezvoltat un anumit rafinament al vinului. Cultivarea strugurilor şi fabricarea „marilor vinuri“ erau privilegiul unei aristocraţii. Servirea lui ţinea de o anumită artă: „gustarea vinului e o treabă ce nu ţine atât de prima sorbitură sau de momentele în care îl beţi, ci de tot timpul de după aceea, de istoria pe care vinul v-o povesteşte ulterior. De-a lungul întregii cine, faceţi o călătorie printre senzaţii care se schimbă şi vă antrenează, într-un fel sau altul, şi vă răsplătesc, însă cu măsură şi cu un straniu şi sofisticat sadism. Când vă ridicaţi, vi se spune că acela era un barbaresco dintr-un anume an şi dintr-o anumită podgorie: una din numeroasele posibilităţi“.
Asaltul barbarilor asupra acestei culturi selecte a început după Al Doilea Război Mondial, când americanii, ducând acasă amintirea vinului european, s-au gândit să facă şi ei ceva asemănător. „Vinul hollywoodian“ rezultat avea câteva caracteristici simple şi spectaculoase: „culoare excelentă, grade multe, gust rotund, foarte simplu, fără asperităţi; de la prima înghiţitură l-ai şi cunoscut pe de-a întregul, dă o senzaţie de bogăţie imediată, de plenitudine a gustului şi parfumului; după ce l-ai băut, urmările durează puţin, efectele se sting repede“. Succesul lui a fost atât de mare, încât, asemenea Hollywoodului, a devenit un „fenomen planetar“, SUA consumând azi mai mult vin decât Europa, Franţa şi Italia ajungând nu doar să-l consume, dar să şi-l producă! Principiile barbare surprinse de Baricco în acest „sat prădat“ sunt spectaculozitatea, ideea de a căuta calea cea mai scurtă şi rapidă pentru a plăcea, dar mai ales „înscăunarea la nivel mondial a unei practici care, salvând gestul, pare să-i risipească conţinutul, profunzimea, bogăţia originală, nobleţea, ba chiar istoria“. Asemena unui popor al cărui suflet dispare odată cu graiul său, pierderea de sens se manifestă şi la nivel lingvistic. Dacă în trecut aprecierea vinului era privilegiul unei „caste de critici sublimi“ (pe care puţini îi înţelegeau cu adevărat), un alt american s-a gândit că mai simplu ar fi să-i dea note. De la 50 la 100. Azi, pentru a comanda un vin, nu mai „trebuie specificat numele producătorului, adăugând numele unei anumite podgorii şi încheind glorios prin specificarea anului“ – ci se solicită o marcă oarecare sau, mai simplu, un „95“.
Rezumând, modul de acţiune al barbarilor ar fi următorul: “bizuindu-se pe o anumită inovaţie tehnologică, un grup de oameni aliniat la modelul cultural imperial accede la o activitate care îi era refuzată, o aduce la o spectaculozitate imediată şi la un univers lingvistic modern, reuşind să-i confere un succes comercial uimitor“.
În privinţa fotbalului, televiziunea este cea i-a accentuat trăsătura spectaculoasă. De la „lumea frugală în privinţa emoţiilor şi experienţelor“ mediatice de acum câteva zeci de ani, în care fotbalul era un spectacol atât de rar, neprelucrat tehnologic, încât avea o „frumuseţe parcă sacerdotală“, astăzi s-a ajuns la o supralicitare a tacticilor şi vitezei, la un dopaj mediatic şi sportiv al cărui sens nu mai e jocul, ci spectacolul lui. Baricco vede în „fotbalul total“, inventat în anii ‘70, prin care fiecare jucător trebuia să joace pe orice post, manifestarea „tendinţei spre mediocritate a barbarilor, care poartă cu ei fiorul unei vieţi totale“. Rapiditatea tot mai mare e un alt simptom: „Mediocritatea e iute. Geniul e lent. În mediocritate sistemul găseşte o circulaţie rapidă a ideilor şi gesturilor; în geniu, acest ritm e frânt. O minte simplă transmite mesajele mai iute, pe când o minte complexă le încetineşte“. Parafrazându-l pe autor, Mutu face mingea să se învârtă, Hagi o făcea să dispară.
Modelul lui Baricco dezvăluie, aşadar, şi lucrurile nevăzute, din spatele „asaltului“ asupra micuţei biblioteci a Facultăţii de Sociologie. Într-un articol intitulat „Transformarea cunoaşterii în marfă. Procesul Bologna“, tradus de Bogdan Ghiu şi apărut în nr. 35 al Revistei „Idea“, se vorbeşte despre sectorul privat care încearcă să controleze cunoaşterea şi cercetarea prin parteneriate cu universităţi, despre transformarea studenţilor în „clienţi“ sau despre alinierea învăţământului la realităţile economice – acesta fiind înainte orientat pe domeniul pur al cunoaşterii! Adolescenţii n-au nicio vină, aşadar. Barbaria îşi găseşte expresia cea mai concretă în chipul şi apucătorile lor, dar în profunzime, ea este mutaţie culturală şi istorică, un proces economic, politic şi social.
(Va urma)
Scrisă de Florentin Cristian
Autor: Alessandro Baricco
Titlu: Barbarii. Eseu despre mutație
Rating: 
Traducător: Dragoș Cojocaru
Editura: Humanitas
Anul publicării: 2009
240 pagini
978-973-50-2435-2
Related posts:
