Beție și kitsch

Cât de slăvite sunt peste tot, astăzi, trăirile de moment, atât de dragi celor care fac apologia “clipei” (Trăieşte-ţi clipa!), uitând însă că o trăire intensă nu este decât o beţie a impulsurilor şi a senzaţiilor dacă se raportează numai la prezent, la dorinţa de distracţie şi la etalarea propriului sine în faţa celorlalţi. Un asemenea mod de valorizare a clipei – atât de promovat astăzi de cultura media şi apreciat de adepţii ei – este tocmai contrariul educaţiei, spiritualităţii şi chiar sensibilităţii umane, deoarece imersiunea în senzualitate şi impulsivitate nu este decât o exaltare a Eu-lui în ceea ce are el mai instinctual şi mai gregar. Din punct de vedere cultural, această formă de trăire este chiar o anihilare a clipei.

Sociologul englez Zygmunt Bauman, în cartea sa Modernitatea lichidă (1999), remarcă predilecţia contemporană pentru “viaţa instantanee”. Autorul se înscrie între teoreticienii postmodernităţii, el denumind noua fază a modernităţii “modernitate lichidă” – o metaforă prin care sugerează “topirea” structurilor şi a valorilor modernităţii într-un relativism moral, estetic, religios, cognitiv, rezultând o dezintegrare a reţelelor sociale, a familiei, o “fluidizare” a educaţiei, tradiţiilor, a responsabilităţilor şi a legăturilor sociale. Pentru Bauman, epoca “modernităţii solide” era una a “raţionalităţii instrumentale” (aşa cum a definit-o Max Weber, prin adecvarea mijloacelor la scopuri), în care timpul era gestionat pentru a maximiza rezultatele muncii. “Modernitatea grea” apreciază bunurile durabile, acumularea de valori materiale, dar apreciază şi “termenul lung”, proiectele şi valorile perene, deci şi cultura “înaltă”. “Modernitatea lichidă”, însă, nu atribuie nicio funcţie duratei eterne. Pentru ea, timpul se reduce la instantaneitate, iar valorile “grele”, cele pe care le consacră timpul – cum este cazul vechii culturi – nu mai sunt apreciate.

“Indiferenţa faţă de durată transformă nemurirea dintr-o idee într-o experienţă şi o face obiectul consumului imediat: felul în care trăieşti clipa face ca acea clipă să devină o experienţă nemuritoare”, consideră Bauman.

Valorificarea cea mai înalt spirituală a clipei o întâlnim poate în cazul sentimentului poetic, o trăire raţională şi afectivă în acelaşi timp, tăcută în exterior dar reverberând sublim în conştiinţa şi inima poetului. Această trăire este exprimată exemplar de Paul Valéry:

“Pot plânge oricând şi, poet ce mă aflu, am băgat de seamă că nu există gândire care, urmărită până cât mai aproape de suflet, să nu ducă la ţărmurile lipsite de cuvinte, ţărmurile acelea mute unde mai rămân doar mila, tandreţea şi un soi de amărăciune pe care ni-l dă amestecul de etern, de întâmplător şi de vremelnic: ursita noastră”.

Aşadar, câtă emoţionalitate, câtă compătimire, câtă trăire într-un act de meditaţie poetică! Câtă deschidere spre condiţia umană găsim într-o valorizare tăcută, interiorizată a clipei, şi câtă de-sensibilizare, cât egocentrism există într-o valorizare impulsivă şi zgomotoasă a clipei.

Trăind într-un “realism integral” (Julien Benda) – al pragmatismului şi valorilor instrumentale, al stăpânirii de bunuri lumeşti, al orgoliului şi al voinţei personale -, exaltând trăirile goale, impulsive, refuzându-l pe Dumnezeu, omul are toate şansele ca la capătul acestui drum să se întâlnească doar pe sine şi nimic altceva, adică să-şi uite cu totul orizontul spiritual care i-a orientat atâtea veacuri aspiraţiile, morala şi comportamentul:

“Şi-atunci, înregimentată într-o imensă armată, într-o imensă uzină, nemaiştiind decât de eroisme, discipline şi invenţii, batjocorind orice act liber şi dezinteresat, perfect hotărâtă să nu-şi mai plaseze idealul dincolo de lumea reală şi nemaiavând alt zeu decât pe sine însăşi şi bunul ei plac, omenirea va săvârşi lucruri mari, va dobândi stăpânirea cu adevărat grandioasă a materiei înconjurătoare şi conştiinţa cu adevărat voioasă a puterii şi a măreţiei sale. Şi istoria va zâmbi la gândul că Socrate şi Iisus Christos au murit pentru această specie” (Julien Benda, Trădarea cărturarilor).

Kitsch-ul totalitar

“Ce a rămas din muribunzii Cambodgiei?

transformaţi în kitsch. Kitsch-ul e staţia de legătură între fiinţă şi uitare”.

(Milan Kundera, Insuportabila uşurătate a fiinţei)

Kitsch-ul, după profesorul în istoria filosofiei Grigore Georgiu, este un termen convenţional care desemnează o specie de creaţii pseudoartistice, inferioare din punct de vedere calitativ, având următoarele trăsături principale: prevalenţa stimulilor elementari, biologici (erotism, violenţă, vulgaritate) şi etico-afectivi (sentimentalism, idealizare, schematism, viziune melodramatică asupra vieţii), o accesibilitate directă a mesajului (semnificaţii univoce, simpliste, într-un limbaj standardizat, chiar rudimentar), axare pe divertisment, cultivând gusturi triviale, promovând atitudini provocatoare, aşa încât operele-kitsch urmăresc doar să placă, să fascineze, nu să exprime ceva anume.

În zona kitsch-ului s-ar putea plasa astfel o serie întreagă de producţii ale culturii media: filmele şi emisiunile de divertisment, melodramele cinematografice, serialele tv, romanele comerciale de dragoste etc. Totuşi, citându-l pe Cezar Radu şi lucrarea sa “Artă şi convenţie”, Grigore Georgiu aminteşte că nu putem confunda kitsch-ul cu arta mediocră sau cu prostul-gust, care sunt eterne. “Radu Cezar consideră că fenomenul kitsch este rezultatul unui şoc cultural ce apare la impactul dintre două tipuri de culturi (…) suficient de inegale pentru ca una să fie asimilată”. Astfel, codurile morale, reprezentările asupra lumii, tradiţiile, stilurile de viaţă ale culturii “mai slabe” sunt influenţate şi asimilate de cele ale culturii “mai puternice”. Efectul este asimilarea unor valori, atitudini şi comportamente ale culturii mai prestigioase fără a asimila însă în profunzime şi codurile lor culturale. Cezar Radu exemplifică prin atracţia exercitată de cultura urbană asupra indivizilor din mediul rural. Kitsch-ul nu poate exista fără un subiect-kitsch, care intră în contact cu o anumită ofertă cultural-artistică. Singura posibilitate de apărare împotriva kitsch-ului ar fi educaţia. Însă, “de fapt, în momentul în care o cultură devine conştientă de prezenţa nocivă a kitsch-ului, acesta deja s-a şi răspândit şi consolidat, a şi cuprins pături semnificative ale publicului, şi-a şi creat mecanisme de autoreproducere şi autopromovare adecvate realităţii socio-culturale respective, iar eradicarea lui a şi devenit practic imposibilă..

Să remarcăm că dominaţia simbolică a culturii media (prin amploarea şi prestigiul ei) asupra culturilor locale, tradiţionale, chiar şi asupra culturii “înalte”, este o condiţie suficientă pentru apariţia operelor-kitsch şi a omului-kitsch. Reducerile, simplificările, schematizările pe care cultura mediatică le aplică tuturor valorilor culturale fac într-adevăr ca “din Beethoven să rămână doar un morocănos cu o coamă neverosimilă”, Frankenstein să fie asociat cu un monstru, deşi în romanul scriitoarei Marry Shelley el este de fapt creatorul monstrului – dar mai grav e că kitsch-ul este expresia unui vid intelectual. Deturnarea scopului artei de la a oferi cunoaştere la a oferi plăcere, fascinaţie, divertisment, falsifică valoarea estetică sau cea de adevăr a unor producţii culturale. Arta devine puerilă, falsă, un amalgam de stereotipuri, de imagini şi jocuri de cuvinte, fără un conţinut solid structurat.

“În împărăţia kitsch-ului domneşte dictatura inimii”, adaugă Milan Kundera. Într-adevăr, melodrama şi sentimentalismul sunt caracteristicile sale, dar kitsch-ul este în acelaşi timp un produs cultural “grosier”, transmite semnificaţii banale, într-un limbaj pompos, vulgar de multe ori, tocmai pentru a fi înţeles de toată lumea. În acest fel, kitsch-ul denaturează valorile, iar omul-kitsch este chiar acela care nu mai ştie să diferenţieze între nobil şi josnic, între frumos şi inestetic, poate chiar între bine şi rău. Aceasta este poate şi semnificaţia titlului romanului lui Milan Kundera: Insuportabila uşurătate a fiinţei. Deoarece, anulând diferenţele, kitsch-ul face ca existenţa umană să-şi piardă dimensiunile culturale, devenind de o frivolitate insuportabilă. Poate tocmai la aceasta se referă autorul când scrie că “kitsch-ul e staţia de legătură între fiinţă şi uitare”.

Scrisă de Florentin Cristian

No related posts.