Căderea publicităţii – SFERA PUBLICĂ ŞI TRANSFORMAREA EI STRUCTURALĂ

Autor: Jürgen Habermas
Rating:

Lucrarea gânditorului german reuşeşte să surprindă cu abilitate zona de frecare – generatoare de tensiune atunci când statul nu-şi îndeplineşte întocmai rolul de instituţie menită a oganiza şi îmbunătăţi viaţa socială – dintre stat şi societate, dintre dimensiunea publică si cea privată a realităţii sociale. Studiul acestei zone tampon, sfera publică însemnând dezbaterea, mai mult sau mai puţin încununată de succes, dintre stat şi societate ce are ca moderator opinia publică, este unul diacronic, axat fiind pe o falie temporală cuprinsă între chiar momentul apariţiei sale conceptuale şi zilele noastre, efortul comprehensiv jonglând cu o serie de concepte, precum stat, societate, public, publicitate, opinie publică, raţiune, educaţie, proprietate.

Analiza lui Jürgen Habermas decopertează sfera publică formată în ţările considerate a constitui nucleul tare al Europei – Anglia, Franţa şi Germania -, fără însă să piardă din vedere întrepătrunderea dintre sectorul public şi cel privat petrecută şi în Statele Unite ale Americii. Contextul asupra căruia reprezentantul Şcolii de la Frankfurt îşi focalizează atenţia nu-i deloc întâmplător, în condiţiile în care conceptul de opinie publică (public opinion, opinion publique, öffentliche Meinung) se conturează în Anglia secolului XVIII (aici se vorbea de o general opinion cu mult înainte), apoi în Franţa şi Germania.

Aflăm că sfera publică descinde din cea literară, formată din publicul educat care între anii 1680-1730 se manifestă în spaţiul ce a constituit creuzetul opiniei publice : saloane, cafenele, săli de concerte, teatre şi expoziţii de artă. Acestea ,,[...] sunt centrele unei critici în primă instanţă de ordin literar, mai apoi însă şi politic, în care începe să se contureze, între societatea aristocratică şi intelectualitatea din rândul burgheziei, o prioritate a oamenilor culţi.”Astfel, în secolul XVIII, în Londra existau nu mai puţin de 3 000 de cafenele, loc al unor discuţii ce abordau subiecte considerate la vremea respectivă apanajul exclusiv al celor care gravitau în jurul Curţii. Într-un rescript al împăratului prusac Frederic al II-lea din anul 1784 se arată cum: ,,O persoană privata nu este abilitată să pronunţe judecăţi publice sau chiar insultătoare la adresa activităţilor, comportamentului, decretelor, legilor şi ordonanţelor suveranului sau ale Curţii, nici despre funcţionarii, colegiile şi curţile lor de justiţie. [...]O persoană privată nici nu este aptă pentru astfel de judecăţi, întrucât îi lipseşte deplina cunoaştere a circumstanţelor şi motivaţiilor. ”

La început, criteriile de accedere în cadrul sferei publice literare erau educaţia şi proprietatea, Kant fiind de părere că singurii îndreptăţiţi la a-şi folosi raţiunea în chestiunile de interes public, şi îndrituiţi deci să primească drept de vot, erau proprietarii. Motivul : proprietarii erau singurii lor stăpâni. Iniţiatorul Aufklärung-ului nu-i socotea pe muncitorii salariaţi capabili să se pronunţe asupra impactului pe care reglementările publice le puteau avea asupra sferei private, pe motiv că, deşi capabili sa raţioneze, le lipsea capacitatea de a privi lucrurile obiectiv, lăsându-se mânaţi de pasiuni şi resentimente, mai ales în condiţiile în care singurul bun de care dispun este forţa lor de muncă.

Alături de Kant, o întreagă pleiadă de gânditori, precum Montesquieu, Rousseau, Locke, Hobbes, Bentham apreciază importanţa vitală a opiniei publice, considerată opusă bunului plac şi tentaţiilor lumeşti care îşi pun amprenta asupra deciziei politice, şi, în consecinţă, ar reprezenta stavila raţională a autorităţii absolutiste, prefigurându-se ca unicul ,,tribunal incoruptibil’’ de care orice conducător este obligat să asculte.

Hegel este primul filosof modern care atrage atenţia asupra calităţii, de multe ori îndoielnică, a punctelor vedere formulate de opinia publică. Aceasta nu este ştiinţă, e de părere Hegel. Ştiinţa trebuie să fie ,,deschisă’’ , ,,determinată’’ şi ,,neechivocă’’, în vreme ce opinia publică este arta aluziei, a gândurilor ascunse şi a exprimării rămase în suspensie. Hegel demontează ficţiunile liberale potrivit cărora conştiinţa de sine a opiniei publice ar avea un eşafodaj exclusiv raţional. Prezentând teoria subconsumului, Hegel indica cum interesul universal comun al proprietarilor privaţi, aflaţi printre privilegiaţii vremii în evaluarea problemelor de interes public, este prin excelenţă unul particular. Teoriile liberale ale pieţei, potrivit cărora legile abstracte ale schimbului liber eficientizează producţia şi schimbul bunurilor, perspectivă împărtăşită de marea majoritate a proprietarilor epocii, produc automat un hiatus ireconciliabil între interesele publicului privat. Aşa că, fiind brăzdată de un clivaj profund, opinia publică încetează să mai aibă valoare de adevăr absolut, căci se manifestă nu ca sinteză, ci ca sumă a multelor opinii configurate de interese distincte. Hegel este primul gânditor care sesizează numeroasele interese antagonice care jalonează societatea civilă, lipsită din aceasta cauză de capacitatea de a transforma autoritea politică într-una raţională.

În scurtă vreme apar şi alţi gânditori prodigioşi care chestionează calitatea opiniei publice. Printre aceştia John Stuart Mill, care, observând că legile deveniseră un compromis între multiplele interese private divergente, se plânge de ,,jugul opiniei publice”, de ,, mijloacele coercitive ale opiniei publice”, remarcând atrofierea principalei funcţii a acesteia : stabilirea adevărului prin intermediul gândirii raţionale. În On the Liberty, Mill se arată preocupat de actuala educaţie a maselor, de care statul şi demnitarii Bisericii au încetat să se mai îngrijească, ea fiind lasată în seama unor oameni care, aflaţi sub impulsul momentului, comunică cu masele prin intermediul ziarelor.

Regresul opiniei publice este explicat de Habermas prin intermediul transformării publicului cunoscător şi judecător de cultură în public consumator de cultură. Câtă vreme la finele secolului XVIII poporul era ridicat la nivelul culturii de către elitele momentului, în zorii modernităţii cultura este coborâtă la nivelul maselor. În atari condiţii, a impregnării publicaţiilor cu un pronunţat caracter comercial, media manifestând o predilecţie pentru banal, capacitatea publicurilor de a reacţiona rapid, coerent şi corect – unul dintre fundamentele democraţiei – la deciziile politice se diminuează treptat, până la o neliniştitoare obnubilare a impulsului critic faţă de informaţia consumată, mai ales în cazul ştirilor televizate.

Era de aşteptat ca această cultură de consum să se răspândească mai ales în cadrul maselor populare, semidocte. Dimpotrivă, tonul este dat, arată Habermas, de grupurile sociale în ascensiune, care doresc să obţină şi o legitimare culturală a noului lor statut social : ,, Prin mijlocirea acestui grup iniţial, noile media se răspândesc ulterior în cadrul straturilor sociale superioare, pentru ca apoi, pornind de la ele, să cuprindă treptat grupurile cu statut social inferior.”
Astfel, vechea sferă publică literară se scindează într-o masă de specialişti, care ezită să analizeze public multele scurtcircuite sociale din pricina capacităţii reduse de înţelegere a unui public cvasisemidoct, şi publicul consumator de informaţie comercială, cu discernământ amorţit.

Lucrarea include şi o privire critică asupra itinerariului sinuos parcurs de publicitate, care din militant pentru racordarea publicului raţional la viaţa politică a vremii, public socotit în masură să emită judecaţi de valoare pertinente, s-a transformat astăzi în principala metoda de manipulare a unui public interesat preponderent de consum, incluzând aici şi politica de consum discutată de ,,inteligenţele de caldarâm”. Immanuel Kant se raporta la publicitate ca la principiul prin care politica se întrepătrunde cu morala, principiu al ordinii de drept, mod de iluminare – Aufklärung – şi de depăşire a stării de minorat: ,,A fi minor – aşa începe celebra lucrare a lui Kant – înseamnă a fi capabil să te slujeşti de propriul mod de înţelegere (Verstand) fără îndrumarea altcuiva. Această incapacitate este o vină proprie în cazul în care cauza ei nu o constituie carenţele modului de înţelegere, ci carenţele hotărârii şi curajului (…).’’ ( Kant, ,,Werke” apud J. Habermas, 2005, p. 154).

Astăzi, într-o sferă publică refeudalizată, sarcina publicităţii este aceea de a impune publicului o anumită perspectivă – nu cea corectă – despre un produs, o idee, o persoană sau o organizaţie, paradoxal, prin stimularea unei false conştiinţe a consumatorilor cum că ei ar contribui, în mod responsabil, la formarea opiniei publice.

Habermas încheie într-o notă pesimistă : ,,Dar despre refeudalizarea sferei publice trebuie să se mai vorbească şi într-un alt sens, mai exact. (…) Pentru că întreprinderile private le induc clienţilor lor conştiinţa de cetăţeni ai statului, atunci când aceştia iau hotărâri în calitate de consumatori, statul este nevoit să se cetăţenilor săi ca unor consumatori. În felul acesta statul încearcă şi el să beneficieze de publicity.” (p. 245) Astfel, cetăţeanul consumator, supus unei avalanşe de drepuri, uită obligaţiile corelative acestora şi, încetul cu încetul, devine mai puţin responsabil..

Scrisă de Lucian Dumitrescu

No related posts.