Când am fost ţărani cu ţăranul
Isterie în târg: cultura moare, dar nu predă. Sub auspiciile depresionare ale unei toamne ceţoase, nişte minţi poate nu la fel de înceţoşate, dar cam rătăcite, sugerează printr-un docoment oficial înlocuirea mobilierului (şi expoziţiei) existent la Muzeul Ţăranului Român, odată cu terminarea lucrărilor de consolidare care se preconizează anul viitor. Imediat după apariţia docomentului cu pricina, cu uluitoare repezeală, piariştii Muzeului pornesc o petiţie – ah, salvatoarele petiţii! – prin care să atragă atenţia opiniunii publice asupra nedreptăţii ce stă se abată peste mult prea premiatul lăcaş de cultură tradiţională. Deh, metodă nouă pentru expoziţie veche. Şi cu o la fel de uluitoare repeziciune oamenii s-au solidarizat în interesul muzeului. Ce mânie, câtă supărare şi vervă întru apărarea moşternirii milenare. Dar, din punctul meu de vedere, e ceva putred în toată această afacere.
Undeva, prin întortocheatele cărări ale puterii, vreun individ s-a sictirit de “succesul” muzeului şi cu ajutorul bâtei, face valuri-valuri. Să fie contextul manevrei politice şi un pretext pentru a discuta potenţialul Muzeului? De ce nu? Deşi această tentativă poate sugera o doză de ipocrize şi lene. Să fi avut nevoie de un “context” pentru a discuta destinul muzeului, chiar dacă am observat demult ce se întâmplă acolo? Bâta, sub formă de raport al unor experţi, sugerează diverse. Dintre aceste diverse, voi selecta trei recomandări: re-considerarea liniei muzeale actuale, desfiinţarea Clubului Ţăranului şi a Târgului Ţăranului.
Credeam acum ceva timp că, odată pus într-un muzeu, orice obiect, eveniment sau persoană moare ca prezenţă fizică în lumea reală. Nici ţăranul pe care mi-l închipuiam nu a scăpat acestui gând. Eram ferm convins că, odată cu mania enciclopedistă marca Gusti, ţăranul a fost transformat din om concret, viu, în exponat, într-o figură de ceară care să alimenteze fie un naţionalism deşănţat, fie, ulterior, cine ştie ce campanie debilă de branding de ţară. Ori tare mi-e teamă că ţăranul român nu este acolo, nici măcar la jumătarea distanţei dintre cele două apucături. Nu cred că se mai află decât în puţine locuri din ţara asta. Şi se prea poate ca unul din ele să fie chiar Muzeul de pe şoseua Kiseleff. Evident că nu îl vei întâni pe badea acolo, dar traseul propus de Horia Bernea poate fi o încercare de “re-punere” într-un anume context. Cu siguranţă că însăşi ideea de a vizita o “replică” poate fi cercetată şi ar putea suscita o întrebare precum: “Nu participă şi muzeul, prin definiţia sa, la perpeturea falsului sau rupturii?” Iată, probabil încă o dilemă ce s-ar putea transforma în dezbatere lămuritoare…
Pe una din inscripţiile din Muzeu citim că rostul acestuia este de a arăta vizitatorilor bogăţia şi varietatea culturii tradiţionale româneşti, în contrast cu sărăcia de conţinut a zilelor noastre. Prin urmare, putem spune că accentul este pus pe “restaurare”, dar cu subtil iz pedagogic. Nu este o critică acerbă a modernităţii, nu o polarizare violentă, ci este prezentarea unui model uman şi ontologic care a existat în spaţiul românesc; după ce ieşi, parcă ai vrea să arunci cuvinte de ocară la adresa mizeriei actuale, căci lumea pe care ai vizitat-o este doar o poveste frumoasă, dar îţi aduci aminte că îngăduinţa face şi ea parte din aceeaşi poveste. Amprenta este unică, irepetabilă, dar îmi stăruie o întrebare: oare contextul unui muzeu, chiar şi de calibrul MŢR-ului, tocmai prin spaţiul fizic restrâns, care obligă la comprimare, nu devine tendenţios în “bogăţia” pe care vrea să o exprime? Să fie vorba de un efect de varietate obţinut prin comprimare?
Restaurare înseamnă, în primul rând, înţelegere. Care şi ea, la rându-i, are mai multe paliere; ceea ce este deosebit în cadrul acestui muzeu este că Horia Bernea a intuit resorturile vieţii tradiţionale: ierarhie, prezenţa unui principiu ordonator, organicitate. Nici nu este de mirare, având în vedere filiaţia sa gustiană, ca să-i zic aşa, inspirată de prezenţa tatălui său, eminent pupil al mai sus amintitei şcoli. Dar spre deosebire de pre-mentorul său, care pur şi simplu a trântit pe câteva hectare nişte case şi biserici, opera de restaurare a lui Horia Bernea este una extrem de profundă, căci ţine seama de factorul spiritual, cel care ordonează, invariabil, întreagă viaţă tradiţională.
Nu este nimic idilic, bucolic sau păşunist în toată curgerea aceasta. Totul este simplu, natural, la locul lui. Nimic care să obosească, să impună ceva sau să agreseze ochiul sau simţământul. Actul de înţelegere al creatorilor se concretizează în toată linia muzeală. Este firesc ca punctul de pornire să fie crucea şi înspre final să vedem cum era bătută potcoava sau cum şi şi ce se mânca; acest lucru denotă respect pentru ierahie, căci prioritară, se pare, era mântuirea. Asta nu însemna că mureai de foame doar ca să te mântuieşti, ci că mâncatul este firesc şi natural în procesul de mântuire. Cred că tărie că nu e cazul să privim cu scepticism acest punct de vedere; neputinţa noastră de astăzi, de a mai privi în acest chip viaţa, nu justifică cu nimic acest scepticism sau cine ştie ce încordare cartesiană. Mai mult, bogăţia exterioară este o expresie a unei bogăţii interioare: altfel nu îmi explic ouăle pictate, atenţia detaliului la broderii, ingenuitatea icoanelor sau diversele scule de prelucrat lemnul şi fierul.
Organicitatea înseamnă, de fapt, continuitate care, la un nivel inconştient, poartă şi amprenta unui ermetism. Acest ermetism nu trebuie înţeles ca intoleranţă, ci mai degrabă ca un anticorp care veghează asupra reglajelor la nivel social. Acest sentiment de unitate coerentă este ilustrat de linia muzeală: totul este integrat în organismul satului şi în viaţa acestuia, de la lingură la icoană, de la căciulă la strana preotului. Un singur obiect dat la o parte şi această organicitate dispare automat, şi nu se reflectă doar în relaţia cu spiritualul. Este prezentă pretutindeni, de la grâu la finalitatea sa, pâinea, etc… Nu este o sumă de elemente, aritmetică. Este, mai degrabă, reflexia Creaţiei: fiecare are locul său, bine stabilit, adică rostul său. Viaţa este reglată după ciclurile naturale – fapt arătat de Ernest Bernea în Spaţiu, Timp şi Cauzalitate -, asta presupânând o altă dimensiune a organicităţii, adică respectul datorat naturii. Prin urmare, dorinţa de a schimba mobilierul este cât se poate de aiuristică. O soluţie mai potrivită, deşi mi-e greu să estimez costurile şi sensibilităţile care ar putea fi afectate, ar fi găsirea unui alt spaţiu, ca anexă a muzeului, care să vină în completarea expoziţiei prezente. Astfel, s-ar îmbina linia de gândire tradiţională cu alte moduri de exprimare, nu mai puţin importante. Din 90.000 de obiecte se poate crea şi altceva, în mod complementar, nu?
Trebuie să înţelegem că MŢR este o fărâmă de tradiţie, expusă în mod tradiţional. Este, dacă vrem, înţelegerea înţelegerii. Dacă muzeul în sine este aşa ceva, găsesc firesc ca şi activitatea acestuia să fie conformă. De aceea, îndeajuns cu laudele, acum urmează întrebările.
Lucrurile bune se întâmplă se devină victimele propriului succes. Şi tare mi-e teamă că acest lucru s-a întâmplat şi la MŢR: câştigător a multor premii şi lăudat, în mod meritat, locul fruntaş parcă l-a încremenit. Şi dorind să iasă din aceasta, a apelat la instrumentar modern: PR, branding şi centru cultural. Nimic imputabil în acest fapt, doar că mă întreb cum poţi suprapune ideile iniţiale pe tehnici noi? Bineînţeles că şi întrebarea reciprocă este valabilă. Din perspectiva din care a fost gândit Muzeul, e clar că rostul unor acte culturale care nu se înscriu în linia iniţială intră în derizoriu. Prin urmare, ce caută DJ Vasile la Clubul Ţăranului? Nu este o întrebare acuzatoare, ci mirarea produsă de transformarea Muzeului în brand cultural. Iar sub aripa protectoare a “deschiderii” sugerate de UE, s-au operat nenumărate acte culturale care, personal, nu cred că au acoperire la nivel de crez artistic în spaţiul Muzeului.
Este vorba de o nepotrivire, nicidecum expresia unei intoleranţe. Pentru că un Centru Cultural care este deschis faţă de alte paradigme tradiţionale este binevenit, iar acest lucru s-a întâmplat cu prisosinţă. Dar cei 12-15 ani de muzică electro pălesc în faţa a sute de ani de cultură tradiţională românească – sau a altor tipuri. Chiar nu observ o punte de legătură. Şi chiar aşa de secătuit să fie fondul nostru cultural, încât să apelăm la invenţii contemporane? Tradiţia cui o exprimă DJ Vasile? Îs atâtea coruri şi ansambluri vocal-instrumentale în ţara asta… Pe de altă parte, cineva ar putea sugera următoarele: domne’, nu trebuie să confundăm activitatea muzeului cu activitatea instituţiilor conexe. Cum ar veni, fiecare organizează pe cont propriu ce consideră că este mai interesant la un moment dat. Bun, dar atunci sub umbrela “Muzeul Ţăranului” şi “Clubul Ţăranului” apare şi muzica electronică (a nu se înţelege că am vreun dinte împotriva-i). În cazul acesta, ne regăsim în faţa unui creuzet în care sunt aruncate, în devălmăşie, tot felul de manifestări culturale. Poate că o definire mai precisă a termenului de “ţăran” ar produce o activitate (mai) coerentă la acest nivel.
Această nepotrivire de care pomeneam mai sus cred că a avut loc şi din cauza infuziei de know-how în materie de promovare. Lucru care este foarte normal, de altfel. Dacă trăim vremuri în care trebuie să “ieşim pe piaţă”, băgăm la înaintare ce avem. Dar acest know-how a venit şi cu bagajul de cosmpolit şi trendy aferent, dar nu mai puţin a creat o comunitate foarte pestriţă de persoane care frecventează Muzeul şi Clubul Ţăranului. Brusc şi peste noapte, ţăranul a devenit la modă. Şi la fel de la modă şi ocupaţia ştiinţifică conexă, antropologia, peste noapte devenită obiect de studiu a tinerimii avangardiste dâmboviţene. Dar mă întreb câţi dintre ei ştiu că antropologia, ca orice altă ştiinţă, presupune mult studiu şi un simţ empiric al naibii de dezvoltat. Tare mi-e teamă că nu mulţi…Dar “dă bine” să zici că eşti antropolog, sună exotic în mintea unora. Deşi, la o privire mai atentă, şi-ar da seama că se află în eroare.
Mai e o problemă: aceea a târgurilor găzduite de muzeu. Dar aici se impune o nuanţă: nu de puţine ori, târgul se transformă în bâlci sau în iarmaroc (deşi oare nu şi bâlciurile fac parte din aceeaşi tradiţie?) Iar preţurile, adesea, sunt prea mari. Dacă neguţătorul vrea să mă păcălească astfel, el este ţăran, dar dintr-acela strămutat la oraş – specie a dracului de periculoasă, căci şi-a pierdut dimensiunea morală. Sunt şi ei, cumva, oportunişti: odată cu ofensiva supermarketurilor populate cu mâncare de plastic, re-venim la mâncarea bună de altă dată. Dar se pare că mâncarea tradiţională a devenit un lux. Nu cred că vreau să dau vreo 20 de lei pe o bucată de clisă afumată…Asistăm, deci, la un soi de re-activare etnică, dar care este fără conţinut şi are substrat pecuniar, căci doar folosim linguri de lemn şi mâncăm sarmale, dar pe la Biserică, ioc…În acest punct, cred că Muzeul pierde teren la nivel de imagine.
Sintetizând, pot spune că “ţăranul” a devenit o marfă, un obiect vandabil, tocmai sub presiunea “deschiderii” de care am pomenit anterior. Devenind aşa, nu mai este nici măcar obiect de muzeu, care poate măcar mai poartă amintirea unei simplităţi intuite de creatori, ci este doar o marfă pe – şi în – marea piaţă culturală europeană. Când Apple a ajuns pe mesele de la MŢR, tare mi-e teamă că ţăranului i-a fost săpată groapa. Nu am învăţat lecţia simplităţii, discret şi subtil predată de întemeietori. Am fost nişte ţărani cu ţăranul.
Scrisă de Ştefan Muşat
Related posts:
cine a trîntit pe cîteva hectare nişte case şi biserici?
Dimitrie Gusti.