Când inefabilul scapă cronometrului – TIMP ŞI DESTIN
Autor: Constantin Rădulescu-Motru
Rating: 
Obsesia timpului este omniprezentă în zilele noastre. Adeseori ne surprindem zicând “Nu avem timp”, “Ce repede trece timpul” sau “Parcă nu mai ai timp să faci nimic!”. De fapt, vizavi de aceste realităţi nu există o reală părere de rău ci, mai degrabă, o posibilă uimire faţă de modul în care timpul – sau ceea ce percepem noi ca fiind timp – se accelerează sau se dilată. Secolul vitezei a condamnat irevocabil meşteşugul de a percepe timpul în mod “evenimenţial”: fiecare moment să aibă unicitatea sa, timpul fiind astfel o înlănţuire de momente distincte. Foarte uşor ne putem imagina acest timp ca o sinusoidă, în contra ideii atât de răspândite astăzi, cum că timpul ar fi o linie continuă, nefracturată…Iar pentru cei cu o imaginaţie mai bogată şi cu predilecţie pentru esenţe, se poate recomanda aprecierea timpului ca suprapuneri de linii sinusoide, convergente sub auspiciile lui “Aşa trebuia să se întâmple”.
Demersul lui Constantin Rădulescu-Motru este unul cât se poate ambiţios pentru momentul apariţiei cărţii (1939): perceperea timpului ca destin în dauna perceperii timpului în mod raţional, cronometric. Dar care sunt diferenţele între aceste două percepţii?
Timpul cronometric este timpul mecanic, al cărui punct de referinţă sunt fenomenele naturale; acestea fiind repetitive – sau oferind o astfel de aparenţă – devin suport referenţial pentru orice activitate umană care presupune o predicţie. Ce înseamnă acest lucru? De vreme ce omul are un punct stabil după care să-şi poată gestiona curgerea timpului, automat fiecare activitate a lui poate fi plănuită după acest reper fix. De la culesul grâului şi până la manufacturarea de microcipuri integrate, timpul este factor prim. Dar la fel de adevărat că una este “când o veni vremea” şi alta este “dead-line-ul” impus de distribuitor…Timpul cronometric este cel care se regăseşte îndeosebi în societăţile industriale, cu un ritm accelerat de viaţă, ele fiind cele care au această necesitate înscrisă în gena lor: însăşi sintagma “economie de piaţă” intră sub incidenţa acestei modalităţi temporale. Ori ştim foarte cu toţii prioritatea “economiei de piaţă” astăzi…Este foarte relevant citatul în care Motru afirmă:
”Adevăr este aceea ce se poate prevede, în ordinea timpului. Şi fiindcă ordinea timpului este o ordine matematică, este adevărat numai aceea ce se poate formula în raporturi matematice.”
Timpul subiectiv, sau cel numit de Rădulescu-Motru destin, este timpul simţit de fiecare om, comunitate sau popor în parte. Aici autorul sesisează foarte bine neajunsul ştiinţelor experimentale – metodă foarte la modă la vremea respectivă – de a putea capta în vreun fel intensitatea şi gradul de simţire al fiecărui om în raport cu timpul său. Se pleacă de la premiza că omul îl poate percepe şi într-un alt mod, altfel decât linear şi preventiv; acestă modalitate este unică pentru fiecare persoană în parte, formulată ontologic în specia “devenirii”. Dinamica acesteia îi oferă unicitate: fiecare om este unic prin felul în care simte trecerea timpului, el aflându-se într-un permanent schimb de informaţie cu exteriorul. Tocmai acest schimb nu poate fi surprins de vreo schemă raţională, de aceea psihologia îşi propune, încă din acel moment – anul apariţiei cărţii, să descrie viaţa sufletească a omului în general, renuţând la determinismul cauzal, în termenii unei “prognosticări ipotetice”. Rădulescu – Motru chiar adaugă:
“Fiecare fapt sufletesc formează cu contingenţele sale un tot inseparabil. Acest tot îşi are legea sa, adică legea care se potriveşte numai lui şi nu altuia.”
Punctul în care intevine Rădulescu-Motru este acela în care sintetizează aceste două direcţii, sub forma teoriei personalismului energetic. Dacă fiecare din aceste perspective a timpului are, în substanţa ei, înscrisă predispoziţia fie către spiritual (“devenirea” este finalitatea sufletească), fie către material (determinismul cauzal), atunci omul trebuie să caute esenţa în unitatea dinre acestea două. Este dat chiar exemplul Evului Mediu, perioadă în care viaţa materială este subordonată vieţii spirituale. Rădulescu-Motru se încumetă să afirme:
”Energia fizică, după această ipoteză, s-ar identifica treptat, prin ciclul transformărilor sale, procesului de personalizare pe care îl reprezintă viaţa sufletească a omului.”
Este cel puţin interesantă perspectiva lui Rădulescu-Motru asupra ideii de destin în cadrul creştinismului. Pus în contradicţie cu modelul umanist aristotelic, ce reclama realizarea doar în virtutea moştenirii omului, şi nu depăşirea acesteia (“omul de vocaţie”), creştinismul solicită credinciosului depăşirea cu întru-totul a condiţiei umane, în numele vieţii veşnice. Astfel, destinul omului este integral în mânile lui Dumnezeu. Desăvârşirea cerută de dogma creştină asigură omului împlinirea sa – “chemarea la rol”. Acest har, coborât prin graţie divină în om, oferă omului darul profeţiei. Această nouă “poziţionare” înlătură vechea opţiune filozofică elenă, dorind eliberarea omului de sub tutela materialităţii.
Aici sesizăm ceva aparte: Rădulescu-Motru se întreabă dacă perspectiva christică este sinonimă cu omul de vocaţie, care presupune “chemarea omului la o perfectare a muncii spre binele vieţii sociale şi economice”. Răspunsul este nu. Ceea ce am numit interesant dintâi este acest fapt: sesizarea acestei neconcordanţe sugerează o valorificare superioară a omului de vocaţie în raport cu împlinirea destinului creştin? Pentru că dacă ar fi aşa, atunci autorul intră într-o contradicţie: de vreme ce se afirmă superioritatea actului sufletesc în dauna adaptării la mediu – de ordin mecanic, determinist – cum poate sugera că preocuparea pentru viaţa economică poate fi deasupra împlinirii spirituale?
Răspunsul este dat în paragrafele imediat următoare: substanţa sufletului este cea care oferă unicitate fiecărei clipe trăite de om, această unicitate fiind singura care îl individualizează faţă de ceilalţi oameni. Astfel, actul de prevedere, subscris destinului, este şi el o rezultantă a acestei legi individuale. Acest act de prevedere nu este unul controlabil prin mijloacele standard specifice unui timp cu intervale regulate. Cu toate acestea, finalitatea destinului este una fixă, tocmai că arată “legătura necesară dintre substanţialitatea sufletească a unei vieţi şi manifestările acesteia”. Motru sintetizează că “linia destinului” este cea care este cuprinsă în substanţa sufletească a omului şi, mai mult, a popoarelor, cei dintâi nefiind capabil de a fi un “simbol al finalităţii omeneşti”, nu mai mult decât pot deveni popoarele. Dar această substanţă sufletească are o natură incertă, nu i se precizează sursa, ci doar sunt inventariate doct diferitele teorii care susţin păreri adesea contrare, tocmai prin aceasta Motru căzând şi el pradă “ştiinţificismului” pe care îl combate, anterior şi ulterior.
Întrebarea finală, dacă poate omul să-şi planifice propriul destin: după ce examinează ambele poziţii, cea negativă şi cea pozitivă, Rădulescu-Motru sesisează neajunsul ştiinţei, care tratează omul din puncte de vedere abstracte şi ireductibile între ele, neavând nici o tangenţă cu omul concret, viu, real. Timpul trăit al de acesta fiind relativ, de aici se deduce faptul că asupra lui nu se pot face nici un fel de estimări precise, deci ştiinţa nu poate face măsurări cantitative, de ordin determinist. Inefabilul scapă cronometrului. Este de la sine înţeleasă, pentru Rădulescu-Motru necesitatea unei “arte” sau chiar ştiinţe – psihologia, sociologia – care să îl ajute pe om la făurirea propriului destin. Aici semnalăm apariţia unei intuiţii cu adevărat importante: cum că destinul omului nu se poate realiza decât atunci când acesta conştientiezează toate posibilităţile sale de manifestare, pe toate palierele acesteia. Aceste posibilităţi sunt ierarhizate şi ni se atrage atenţia asupra faptului că acestea se împlinesc în mod diferit pentru fiecare. Concluzia e clară:”Arta făuririi destinului consistă tocmai în a pregăti aceste condiţii optime pentru fiecare”. Iar mai încolo, o frază cu adevărat profetică la adresa urmării cursului firesc al ierahiei ne pune, poate, într-o postură cel puţin ciudată:
”Marea rătăcire, care poate zădărnici orice încercare de făurire a destinului, porneşte de la neglijarea acestei ierarhii”.
Scrisă de Ştefan Muşat
No related posts.
