Când unu şi cu unu fac una – LEGITIMITATEA ESTETICĂ A CĂSĂTORIEI

Autor: Søren Kierkegaard
Rating:

“Suntem aici ca să spunem Adevărul” ar spune vestitorii acestuia, îmbrăcaţi în alb şi stând de veghe deasupra cetăţii decăzute. Iar dacă mâine unul dintre ei s-ar întrupa în faţa noastră, poate prima constatare ar fi următoarea: prea mulţi copaci sunt tăiaţi pentru a promova fiţuici inepte, în care analfabeţi emoţionali şi ontologici se încumetă să vorbească depre dragoste. Care de ceva vreme nu mai este dragoste, amor, eros, surpriză, ci preferinţă strict biologică. E depăşirea reflexului de reproducere, e accentuarea acestuia în scopul unei plăceri amorale – pentru că există şi această categorie, ca extensie în concret a lipsei totale de moralitate. Şi se poate vorbi, în acelaşi mod, despre filme şi seriale la fel de inepte care pledează pentru o sexualitate exacerbată – dar ipocrit mascată –, pentru drame puerile şi romantism de cea mai joasă speţă.

Dar aşa ne cere publicul, ar spune copiii veacului, sub chip de argument. Mă întreb ce insultă mai mare poate fi la adresa bunului simţ un serial cu patru individe dezorientate şi alienate, ale căror existenţe interioare simpliste sunt promovate drept realitate? Şi vă asigur că acest vestitor nu s-ar opri aici şi, în barba-i, ar adăuga întristat: stupid trebuie să fi ajuns omul, de îşi anulează sensibilitatea, pornirea lăuntrică şi firească de a iubi, prin condamnare la alienare mediatică. De la “Vreau ca să fiu cu tine” până la “Ei nu aveau masă şi el scria pe genunchii ei” apare o fractură, un abis care absoarbe totul în el, un soi de absorbţie aridă care suge toată vlaga existenţială. Nimicul glorificat ca singură realitate posibilă, iată unde s-a ajuns.

Dar, ca specie, avem noroc. De cele mai multe ori cu cei care se ridică deasupra speciei. Şi poate tocmai de aceea s-a născut cultura clasică. Dar nefiind iubitori de aşa ceva, credem că serialele, FHM-ul şi Cosmopolitanul dictează trendul în materie de amor şi relaţii intersexe. Fals. Bieţi moderni, în vanitatea şi trufia lor debilă, ei cred că au descoperit roata; dar lucrurile importante s-au cam spus demult. Apelul la cultura clasică (adică MARE) este vital. Atenţie, însă: este un apel sub chip de sabie ce taie în carne vie. Curge sânge? Şi ce dacă. Se numeşte restaurare.

De data aceasta, tăişul la care apelăm este cel al lui Søren Kierkegaard, probabil unul din cele mai ascuţite, intense, confuze şi demente (în sensul frumos) ale secolului XIX. Încă din 1843, danezul argumentează şi sintetizează superb funcţia căsătoriei, fundamentele acesteia şi cum poate intra ea, ca trăire concretă şi imediată, în etern. “Legitimitatea estetică a căsătoriei”, făcând parte din volumul Enten – Eller, este o misivă adresată unui tânăr obsedat de cuceriri amoroase imediate, scrisă de către asesorul Wilhelm, din postura de soţ. El este cel care, din dorinţa de a-l combate pe tânărul Don Juan, propune o finalitate cultivată în mod estetic, religios şi etic a căsătoriei şi aduce argumente în favoarea importanţei acesteia. În termeni foarte simpli, scrisoarea este un îndem de trecere de la libertinaj la responsabilitate, sub auspiciile căsătoriei.

Titlul include două oncepte ce reprezintă temelia dizertaţiei filozofului danez: “legitimitate” şi “estetică”. Voi reveni şi asupra ideii de căsătorie, dar ulterior, odată cu clarificarea primelor două.

Miza întregului demers este felul în care estetica se păstrează chiar şi în cadrul căsătoriei, în condiţiile în care frumuseţea clipelor dintâi piere după un anume timp: “deşi nu mă ştiu chemat să scriu cărţi, m-aş simţi cu adevărat obligat să fac acest lucru dacă aş şti că pot salva chiar şi o singură căsătorie de infernul în care s-ar scufunda singură, ori că aş face mai pricepute câteva fiinţe, pentru a duce la bun sfârşit cea mai frumoasă sarcină care li se poate da.”

În realitate, estetica se regăseşte (şi) în cotidian, în acceptarea celor bune şi rele, deopotrivă. Există un aspect important aici: acela al împărtăşirii oricărei tip de experienţă, oricare ar fi aceasta, tocmai de aici rezultând esteticul din – şi – în căsătorie.Wilhelm este mulţumit de faptul că prima sa iubire (concept reluat ulterior) a devenit şi prima sa soţie: scopul său, în interiorul căsătoriei – pentru a o legitima – este de a afla dacă soţia sa îl iubeşte cu adevărat şi invers. “Re-întinrerirea” acestei iubiri capătă dimensiune estetică şi religioasă:”Tot ce era frumos în erotismul păgân rămâne valabil pentru creştinism atâta vreme cât el presupune şi căsătoria”. Acest act, de re-întinerire (sau re-inventare?) devine un act permanent în căsătorie. Frumuseţea este inerentă.

Pasiunea dintâi este cea care trebuie menţinută, deci. Dar, de cele mai multe ori, ea îşi alimentează focul chiar din obstacolele pe care le are de învins, acestea ajungând ulterior să justifice pasiunea. Dar tocmai aici se află eroarea: în loc să lupte cu ea însăşi, cu scăderile şi rutina sa, ea îşi creează permanent adversari imaginari, în exterior:

“Îndată ce se va descoperi ideea unei dialectici a iubirii înseşi ca şi cea a luptelor sale vinovate, a raporturilor sale estetice şi religioase, atunci nu va mai fi nevoie să se recurgă la taţi denaturaţi, la ginecee, la prinţese vrăjite, la gnomi, sau la monştri pentru a-i pune iubirii beţe în roate”.

E adevărat, astăzi nu avem parte de asemenea copilării, ci mai degrabă de puştani efeminaţi care îşi caută norocul pe un transatlantic izbit în gheţari, în timp ce atentează la nurii tinerei domniţe, evident, on the backseat of a car. Sau să punem în loc de gnomi, traficanţi de droguri. Dincolo de aceste jocuri ale imaginaţiei, ideea rămâne actuală: singura luptă veritabilă se dă în interior, nu în exterior.

În pofida acestor neajunsuri, iubirea romantică (adesea prima iubire de care vorbeam anterior) are tarele ei: este ”rapidă, imediată, pentru că se bazează exclusiv pe o necesitate absolută”. Nobleţea reiese din faptul că acest tip de iubire înglobează în ea însăşi “consecinţa de eternitate”, pentru că orice iubire se distinge de biologie prin priza la etern. Dar cu cât clipa ce ţine de natural, de fizic, este prelungită, cu atât mai mult se ancorează (iluzoriu) în eternitate. Adevărata imersiune în eternitate se face doar în prezenţa eticii, salvatoare tocmai pentru că stopează iluzia senzualităţii pure.

Prin urmare, dacă iubirea romantică are defectele menţionate, se cere un alt fel de a percepe iubirea. Ori tocmai aici Kierkegaard este un profet, preconizând minimalismul atât de prezent astăzi. De la ironizarea romantismului până la a nu pune nimic în loc, nu este decât un pas. Iubirea vremii respective (sau actuale!) este una care ţine de plăcere, este imorală, tocmai pentru că batjocoreşte eternul din dragoste, renunţând totodată la instituţia căsătoriei, condamnată drept ”infern”. ”Şi atunci de ce să ne mai mirăm că femeile doresc să se emancipeze, acest fenomen lipsit de de graţie, unul din multele care se întâmplă în vremea noastră şi de care se fac vinovaţi bărbaţii?

Dar imixtiunea raţionalului este cu atât mai perversă: “să fii iubit fără să iubeşti şi să nu iubeşti fără să fii iubit”. Practic, a te mulţumi cu clipa este imoral. Dar nu este imoral pentru că vreo instanţă superioară dispune astfel. Imoralitatea este generată de lipsa unei minime empatii faţă de premisa de eternitate a iubirii, tocmai de aceea amanţii se mulţmesc cu temporalitatea relaţiilor, sărăcindu-se, inconştient, pe ei înşişi. Acum, mergând înspre zilele noastre, concluzia filozofului danez rămâne actuală: legătura dintre un bărbat şi o femeie care nu este racordată la etic şi religios (de aici rezultând caracterul estetic, chiar sacru), este sortită pierii. Sau plictisului.

Urmează, îndeaproape, cercetarea motivelor care sau la baza căsătoriei, denumită şi iubire conjugală. Iar asesorul Wilhelm este cel mai potrivit să facă acest lucru: pe de o parte, tânărul căruia i se adresează contestă în mod strălucitor neajunsurile căsătoriei (rutina, plictisul), pe de altă parte, ”modesta” căsnicie a funcţionarului şi iubirea acestuia pentru soţie reprezintă sursele de inspiraţie pentru o apologie a mariajului. Dacă iubirea raţională şi iubirea romantică sunt “concepţii intermitente”, atunci sinteza dintre ele trebuie să sa raporteze la ceva superior: ori acest superior este sentimentul religios. Dragostea găseşte abia în sentimentul religios acel infinit pe care-l căuta zadarnic în iubirea produs al gândirii. Armonia ar consta tocmai în suprapunerea (”concentric” şi nu ”excentric”) sentimentului religios peste iubirea imediată.

Dar ce este căsătoria? Răspunsul e clar: ”…substanţa ei este însăşi iubirea, sau, spusă mai clar, pasiunea”. În absenţa iubirii, căsătoria devine contractualism psihologic, financiar şi biologic. Categoria eternităţii este prezentă doar în dragoste, acolo şi nicăieri altundeva. Sunt găsiţi condamndabili acei bărbaţi care privesc doar logodna ca un moment frumos din viaţa lor, considerând relaţia ulterioară o corvoadă, o amărăciune şi o pacoste. Eşecul unei asemenea viziuni provine din neputinţa acestor oameni de alătura iubirea cu căsătoria, crezând, în mod eronat, că debutul căsătoriei este finalul iubirii. Dar acest final brusc implică o anume fragilitate a iubirii, pentru că dacă încetează să existe tocmai în momentul în care ar trebui să înceapă, ea nu este virilă. Iar această confuzie ascunde o alta, şi mai periculoasă: cum că iubirea, instituţionalizată în căsătorie, ar înceta să existe, din cauza eticului şi a religiosului, care sunt presupuse de cea dintâi. Ori a lăsa iubirea în seama propriei sale voinţe şi energii, înseamnă a o abandona liberului arbitru. Adică re-intrarea în temporalitate, precum în cazul amanţilor.

Prin urmare, ce anume are întâietate: căsătoria sau iubirea? Plecând de la premisa că iubirea ar avea întâietate, atunci prima grijă a îndrăgostiţilor este să păstreze starea de graţie în cadrul logodnei. Dar aceasta este doar o amânare a contactului cu necunoscutul vieţii. ”Ea [logodna, n.m.] reprezintă iubirea care nu are nici o realitate, care nu trăieşte decât din suavitatea unei dulci posibilităţi.” Dar frica lansării în necunoscut este temperată de apelul la Divinitate şi la conştiinţă. Doar că această înşelătorie are urmări grave: este încă o ruptură între iubire şi căsătorie, tocmai prin absenţa elementului senzual din iubire, a cărui expresie etică se regăseşte în căsătorie. Dar nici glorificarea acestuia, în acelaşi spirit al separării dintre iubire şi căsătorie, nu este benefică, căci ar fi similară greşelii dintâi enunţate. Căsătoria implică iubirea, dar tot timpul la modul prezent. Iubirea nu deţine elementul etic şi religios pe care îl presupune căsătoria.

”Aşadar, Don Juan n-are decât să-şi păstreze plasa de prins păsări, cavalerul să-şi păstreze cerul nocturn şi stelele, dincolo de care nu se întrezăreşte nimic. Numai căsătoria posedă cerul ei, mult mai înalt”. Căci dacă actul mulţumirii lui Dumnezeu pentru iubirea dintâi, cea etern prezentă şi prezentă în etern, se transfigurează în conştiinţa datoriei, atunci căsătoria poate deveni o măreaţa lucrare dimpreună, a cărei adâncime nici nu poate fi percepută din exterior. ”În viaţă nu iubeşti decât o dată. Inima ţine la prima ei dragoste, la căsătorie. Ascultă şi admiră această armonie admirabilă a diferitelor sfere. Este acelaşi lucru, dar exprimat estetic, religios şi etic. Nu iubeşti decât o singură dată. Rolul căsătoriei este să facă din această iubire o realitate”.

Căsătoria este o sinteză a contrastelor, iar libertatea fiecăruia dintre partenei este dată de măsura dăruirii lor: cu cât fiecare dintre ei este capabil să se abandoneze celuilalt, cu atât libertatea creşte. Iar religia este cea care oferă această posibilitate, acţionând asupra iubiţilor precum un catalizator: dăruirea este, în primul şi în primul rând, un act de înaltă spiritualitate, care nu este specifică întrutotul iubirii, ci doar căsătoriei. Aici apare acest ”infinint intim”, simbol al dăruirii reciproce, nelimitate. Senzualul este ”înnobilat”, prin acţiunea spiritualului, care este cu mult superior celui prezent în prima iubire, mult prea abstractă şi prezentă. Contează aici nu ceea ce se pierde în ”evoluţia intimă”, ci ce anume se câştigă prin perseverenţa înspre scopul propus (iubire sinceră, concretă, stabilitate).

După cum am spus undeva mai sus, căsătoria marchează trecerea de la libertinaj la datorie. Mai putem spune că această datorie se poate constitui într-o şcoală a caracterului, pentru că mediul căsătoriei, impregnat de dragoste, maturizează spiritul. Dacă cineva s-ar căsători doar pentru a căpăta virtute morală, eliminând din joc ingredientul iubirii, cu siguranţă că acel mariaj va fi unul eşuat. De aici rezultă caracterul de subordonare pe care îl are educaţia morală în raport cu iubirea: iubind, ai responsabilitate, asumarea acesteia (de ambii parteneri) oferind consistenţă morală legăturii în sine: “Căsătoria înnobilează bărbatul în întregul firii lui, datorită gestului, propriu femeii, de a se înroşi de ruşine; acest gest îl corijează pe bărbat, pentru că femei este conştiinţa bărbatului”.

Dar oare doar iubirea romantică să fie estetică? Nu, pentru că ea este abstractă, face apel în permanenţă la exterior şi nu are o ”istorie interioară”. Dar iubirea conjugală, având în ea iubirea dintâi, posedă şi fidelitatea acesteia. Soţul care preţ de cincisprezece ani rămâne fidel, menţinând această stare în tot acest timp, trăieşte în mod estetic, pentru că ceea ce posedă el este un lucru pentru care luptă neîncetat, în primul rând cu timpul. Învingând timpul, se plasează în eternitate, dar rămâne în concret, în real: ”…noi nu avem nevoie să citim ori să auzim vorbindu-se despre ce este mai înalt şi mai frumos în viaţă, ci să-l trăim.” Iar trăirea ţine de interior, de interiorul fiecăruia şi de interiorul creat de cei doi soţi, de armonia rezultată din sinceritatea iubrii. Amprenta indiscutabilă a creştinismului reiese din următorul fragment:

”Te vei convinge mai bine dacă vei medita la atributele care pot fi aplicate iubirii conjugale. Ea este fidelă, stabilă, umilă, perseverentă, răbdătoare, indulgentă, sinceră, sobră, veselă, asiduă, docilă, fericită. Toate aceste virutuţi au calitatea de a aparţine interiorului individului. Individul nu luptă cu duşmani exteriori, ci cu sine însuşi, cu iubirea de sine.” Iubirea conjugală este divină, dar este divină tocmai prin faptul că este obişnuită. Atât şi nimic mai mult.

Acestea fiind zise, nu ne rămâne decât să privim cu ironie şi cu dispreţ către falsele probleme ridicate astăzi de aşa-zişii formatori de opinie: egalitatea între sexe, împărţirea sarcinilor în cuplu, nevroze sexuale, cine face de mâncare, cine aduce banii sau cine plimbă căţelul. În mod evident, acestea sunt insignifiante în absenţa dăruirii implicate de iubire. Ele capătă statut de ritual înfloritor în prezenţa acesteia şi de corvoadă nenorocită în absenţa ei. Trebuie reţinut că nu este exclusă seducţia, cum ar putea crede unii şi alţii. Dar trasformată în scop în sine, ea simplifică mult existenţa; pusă în slujba unui unui scop mai înalt – stabilitate, de exemplu – ea este salvatoare. Scrisoarea asesorului Wilhelm este importantă pentru că face apel la acele lucruri pe care, fără să ne dăm seama, le avem în noi, dar peste care s-a pus praful. Iată de ce revenirea la clasici este importantă, pentru că aceştia încă rămân un punct de reper, oricât de trufaşi am pune la îndoială, cartesian sau nu, valoarea lor.

Aproape de final, nu mi-ar părea rău dacă a curs sânge, aşa cum am anunţat dintru început. Este un sânge viciat, care alimentează imaginaţia şi mentalul nostru cu false idei şi prejudecăţi referitoare la unul dintre cele mai de preţ daruri ale bărbatului: putinţa de a iubi o femeie.

În loc de final, voi face un utopic apel umanitar şi ecologic: cer ca vreun editor cu dare de mână, chiar şi de la o revistă la modă, se re-publice acest text al lui Kierkegaard, alături de nişte comentarii ajutătoare. O bună înţelegere a acestei capodopere ar salva multe păduri, mulţi bani aruncaţi pe terapia de cuplu şi planning familial, nervi, timp şi, de ce nu, căsnicii şi suflete…

Scrisă de Ştefan Muşat

Related posts:

1. Când inefabilul scapă cronometrului – TIMP ŞI DESTIN