Cartografieri ideologice – SFÂRȘITUL ISTORIEI ȘI ULTIMUL OM
Autor: Francis Fukuyama
Rating: 
Glaznost şi Perestroika sunt primele adieri ale vântului schimbării care începe să sufle dinspre Kremlinul supus reformelor lui Mihail Gorbaciov. Deasupra unei Europe Răsăritene încremenită sub suflul îngheţat al doctrinei Brejnev îşi face apariţia un soare timid, speranţa că lumina împrăştiată de valorile forjate la Moscova va indica o altă cale, potrivită de această dată cu aspiraţiile spre libertatea ale popoarelor din spaţiului răsăritean. Prin înlocuirea liniilor de forţă ale diplomaţiei sovietice din ultimele decenii, suveranitatea limitată şi ireversibilitatea cuceririlor socialismului, care “legitimaseră” intervenţiile Armatei Roşii în Budapesta anului 1956 şi Praga lui 1968, speranţa prindea contur. Popoarelor răsăritene şi central europene li se recunoaşte dreptul de a-şi alege de sine stătător calea de dezvoltare dorită, capitalismul ori socialismul, în vreme ce căderea zidului Berlinului consfinţea dezintegrarea lagărului comunist.
În luna august a aceluiaşi an 1989, revista americană The National Interest găzduia în paginile sale articolul-interogaţie al lui Francis Fukuyama, The End of History?. Specialist în problematica Războiului Rece şi director adjunct al planificării politice în administraţia Bush, după ce anterior avusese şansa să slujească statul american şi în timpul administraţiei Reagan, Fukuyama este privit ca omologul lui George Kennan, principalul doctrinar al Războiului Rece. Ideea pivot a autorului, liberalismul câştigă net confruntarea cu celelalte ideologii ale secolului XX, nazismul şi bolşevismul, iar astfel istoria ajunge la capătul ei, este socotită la acel moment o teză filosofică majoră. Omenirea şi-a împlinit destinul, prin universalizarea democraţiei liberale, forma perfectă a guvernării. Aceasta în pofida faptului că triumful liberalismului în planul ideilor şi al conştiinţelor nu se concretizase ca formă de organizare politică în întrega lume. Fukuyama are însă motive întemeiate să creadă ca acesta este destinul politic implacabil al întregii umanităţi.
Tabolul geopolitic al lumii post-Război Rece, cu Occidentul care-şi păstrează postura de făuritor al destinului omenirii, constituie o reluare peste timp a unei mai vechi teze hegeliene, potrivit căreia spiritul se străduieşte în vreme să ajungă la deplina conştiinţă de sine, stare obiectivată într-un nou aranjament instituţional. Prin succesiunea neîntreruptă a modalităţilor de aplecare asupra lumii, a reflecţiilor despre bine, rău, zei etc., a diverselor forme de conştiinţă adică, istoria este împinsă spre înainte. Tezele, antitezele şi sintezele, formula progresului istoric susţinut prin gâlceava ideilor, nu sunt altceva decât formele de conştiinţă specifice unor secvenţe temporale anume. Teza, o afirmaţie, este urmată de o antiteză, o afirmaţie contrară, întrepătrunderea primelor asigurând sinteza, căreia i se opune o altă opinie, şi aşa mai departe.
Deplina mulţumire a insului constă nu în prosperitatea materială, susţine Hegel, ci în recunoaşterea statutului său de persoană înzestrată cu drepturi şi libertăţi, năzuinţă împlinită în 1806, punctul terminus al istoriei după filosoful german. Argumentul alegerii acestui an îl constituie bătălia de la Jena, câştigată de Napoleon Bonaparte împotriva armatei prusace, de fapt o victorie a dezideratelor Revoluţiei Franceze – libertate, egalitate, fraternitate – în faţa principiilor monarhiei absolutiste întrupate în statul prusac.
Prin biruinţa ethosului liberal asupra celui comunist, anul 1989 reconfirmă gândul lui Hegel. Dar mapamondul continuă sa fie străbătut de temporalitaţi distincte. De partea corectă a graniţelor civilizaţionale trasate de Fukuyama din bibliotecă se află zona post-istorică, tărâm al păcii eterne kantiene unde nevoile sunt satisfăcute integral, iar contradicţiile sunt rezolvate pe deplin. De asemenea, aici toate conflictele sunt soluţionate fără rest. Singura activitate care mai suscită vreun interes este cea economică. E un spaţiu în care nu se mai întâmplă nimic notabil, căci în perioada post-istorică nu mai există nici artă, nici filozofie. Doar grija permanentă pentru muzeul istoriei umane. Portretul ultimului om e zugrăvit în culori terne, acesta încadrându-se de minune în peisajul omogen al lumii postistorice.
Prisosul de trăire determinat de partea thymotică a sufletului, de simţul înnăscut al insului pentru dreptate, de sentimentul propriei valori tradus în lipsa compromisului şi obiectivat în nevoia de a învinge, chiar cu preţul propriei vieţi, piedicile care-i zăgăzuiau libertatea este înlocuit în faza post-istorică de mediocritatea sentimentelor omului-marfă, lipsit de dorinţa de a fi recunoscut de ceilalţi şi îndepărtat de sine însuşi prin recompensele efemere ale culturii de masă. Autoconservarea este acum valoarea supremă, iar viaţa sufletească a ultimului om, preocupat doar de creşterea propriului confort, este net inferioară aceleia a sclavului din zorii umanităţii. Desfiinţarea relaţiei dintre stăpân şi sclav va avea ca rezultat nu emanciparea ultimului, ci căderea acestuia într-o robie şi mai accentuată, crede Tocqueville.
Probabil că lectorul a înţeles că ultimul om al istoriei este cetăţeanul şi că în zona posti-storică sălăşluiesc democraţiile liberale. Cu toate acestea, diferenţa dintre cetăţeanul Revoluţiei Franceze, pregătit să plătească preţul suprem în schimbul libertăţii, şi cetăţeanul snob şi lipsit de reacţie al unei lumi-marfă, ale cărui drepturi sunt posibile doar prin îngrădirea lor treptată (apropos de ultima lege care-şi propune să ne pună la adăpost de răufăcători prin propria-neîncarcerare) există o diferenţă notabilă cu privire la mărimea părţii thymotice a sufletului. Sub zona temporală a civilizaţiei postistorice ridicată pe soclul “eternelor” valori seculare ale Occidentului, deci într-un fel de areal sublunar al universului ptolemeic, unde se găsea şi Pământul, loc al corupţiei, instabilităţii şi al permanentei schimbări, sunt dispuse de autor naţiunile fostelor Lumi a II-a şi a III-a.
Aici istoria continuă să curgă, fiindcă dezideratele Revoluţiei Franceze n-au găsit încă un sol valoric fertil pentru a spori, dar, un Fukuyama din cale afară de optimist, trage nădejde că ele vor prinde curând. Din moment ce-au rodit în lumea occidentală, creuzetul reperelor universale astăzi, succesul e garantat. Nu-i necesar deci ca toate naţiunile să fi devenit deja liberale spre a fi atins sfârşitul istoriei. E suficient ca ele să fi recunoscut supremaţia ideologiei liberale, acest summum al gândirii umane obiectivat în forma de guvernământ perfectă: democraţia.
Fukuyama identifică şi potenţialii agresori la adresa democraţiei: religia şi naţionalismul. Istoria a fost întotdeauna stăvilită de societăţile fundamentate religios, ce s-au dovedit neputincioase în asigurarea unei minime stabilităţi economice şi politice. La fel, naţionalismul de sorginte etno-culturală, cu (la ora actuală) potenţial dezagregant, este considerat un intrus periculos în lumea postistorică. Deci un nu hotărât metanaraţiunilor, principala sursă a solidarităţii sociale cândva.
Cu un an înaintea colapsului Uniunii Sovietice, Colin Gray, specialist american de marcă în domeniul relaţiilor internaţionale, prognoza că principala ameninţare la adresa valorilor liberale ale civilizaţiei occidentale continuă să rămână comunismul. Dezarticularea blocului comunist a semnificat, printre altele, şi lipsa de acurateţe a analizelor geopolitice întreprinse de o serie de experţi guvernamentali. Sfătuitorii administraţiei americane în sfera politicii externe, plătiţi din buzunarul contribuabilului american, dăduseră greş. În contextul iminentei prăbuşiri a regimului comunist, articolul şi, ulterior, cartea lui Fukuyama au reprezentat o încercare neoconservativă grăbită de a relua discursul specific Războiului Rece, aducător de fonduri uriaşe pentru institutele de cercetare din câmpul relaţiilor internaţionale, focalizat acum pe acelaşi inamic, fostele ţări ale Lumii a II-a şi a III-a, împietrite în istorie (doar) prin refuzul de a fi adoptat învăţăturile unui Occident nihilist. Reţine atenţia cartografierea ideologică a lumii întreprinsă de Fukuyama, dar, poate mai important, referirile la o serie de gânditori importanţi – Hegel, Tocqueville, Nietzche, Weber ş.a.- care atrag atenţia asupra pericolelor democraţiei, ocultate de mirajul drepturilor, şi mai puţin al obligaţiilor, cetăţeneşti.
Scrisă de Lucian Dumitrescu
Related posts:
