1.Într-un anume fel (inducerea suspiciunii generalizate, paranoia totalitaristă) se apăra dictatura anterioară de vocile dizidente şi altfel sunt acestea, acum, indexate şi marginalizate în capitalismul sălbatic & oligarhic. Înainte, erai luat la ochi fără a te strădui prea mult; cine avea curajul să protesteze începea intra deîndată să fie filatîn vizorul puterii, era filat, ascultat, marginalizat şi, eventual, încarcerat. Adică erai “cineva”: contai pentru putere doar ca argument pentru întărirea, menţinerea şi perpetuarea ei. Aveai măcar acel tip deun minimum de satisfacţie care îţi legitima “efortul”, reacţiunea. Aveai măcar “mulţumirea” că lupta ta nu e în van. Chit că înfundai puşcăria, groapa sau vreun lagăr politic din vest – ăsta fiind posibilitatea “bună”.

Acum au dispărut filajul, verificările, bătăile, suspiciunile şi presiunea constantă. Acum, ai “libertatea” de a te lega cu lanţuri în faţa Guvernului sau de a semnala indiferenţa politicianistă prin greva foamei. Sau de a porni mii de revoluţii de catifea, virtuale, şi enşpe mii de petiţii care nu vor schimba aproape nimic, niciodată. Poţi să înjuri de pe blog şi de pe forum puterea cât vrei: a devenit o banalitate să te pui de-a curmezişu’, să fii contra. Dar aceasta este tot o urmare directă şi nefastă a crasei indiferenţe politice. Atâta cât schemele funcţionează acolo susîn rarefiatul aer al puterii, puţin îi pasă cuiva de “acolo” că este înjurat pe un blog (vi-l imaginaţi pe vreun baron local pierzând indexând cu acribie vremea cureacţionarii virtuali internetu’?). Iar singurul moment în care contezi, adică în cabina de vot – ei bine, acesta e anulat prin “micime”: actul de mituire prin…mici/micăraie (sunt şi alte metode, mai subtile, dar asta e cea mai flagrantă imagine de tranzacţionare a cetăţeniei). Nu contezi nici căîn postura de reacţionar sau critic al puterii. Nu te bagă nimeni în seamă. Se numeşte că eşti stigmatizat prin indiferenţă. Lătratul în gol a devenit sport naţional, generat de imensul hiatus dintre oligarhi şi cercurile adiacente şi oamenii de rând. Mai grav e că în absenţa unei cenzuri veritabile, scade şi calibrul virtualilor contestari. Orice mediocru patentat se poate indigna, la o bere, la terasă, faţă de mizeria generalizată. E mulţumit că a înjurat niţel conducerea, aşa că îşi poate savura liniştit, în continuare, berea chioară şi somnul liniştit.

Dar să ne bucurăm, totuşi: am scăpat de bătăi.

2. Copilul tău e, pe lângă un odor nepreţuit şi o prodigioasă progenitură, şi cea mai bună marfă a ta, dar pentru alţii. De când se naşte până când îi predai ştafeta pentru continuarea creditelor tale neporformante (echivalentul tembelei “intrări în viaţă”, sau varianta stupidă, “adaptarea” la aceasta), este ţinta predilectă a marketingului discret abuziv şi feroce. Cum adică, ai fi atât de nemernic încât să nu-i satisfaci orice dorinţă a copilului tău? Din fragedă pruncie, el trebuie uleiat, îmbălsămat, îmbrăcat, hrănit, parfumat şi cocoloşit. E de departe cea mai siguă investiţie a ta, pe termen lung. Toată drăgălăşenia şi dulcegăria asociată imaginii imaculate a copilului nu reprezintă, de cele mai multe ori, decât o făţărnicie mediatică, un truc ieftin de acaparare subtilă a celui mai sigur potenţiaului client: mama. Ea, săraca, nu-şi va refuza nici un efort pentru a-şi proteja şi îngriji copilul adorat, ferindu-l de exteriorul agresiv şi oferindu-i tot ceea ce i se sugerează că doreşte. Inepuizabilul sentiment matern, Probabil probabil una dintre cele mai bune afaceri ale secolui XX.

3. Limba română, redusă la funcţionalitatea mercantilistă; vehicul de transmitere doar a unor concepte, ideologizată, sărăcită de estetică şi de bucuria sunetului. Cât despre literatură nouă, mai bine nu mă pronunţ.

4. Dar din dar se face rai – o sintagmă cu pedigree neprietenos pentru unii partizanii ai modernităţii, care, probabil, nu reuseşec să tolereze, să conceapă sau să-şi lămurească nici măcar o elementară, primară definiţie a raiului “pământesc”: şi anume crearea unui consens social (în cetatea imediată), a unei armonii generate de eficienţa absolutistă a dăruirii. Actul acesta gratuit nivelează, unge, relaţiile sociale. Creează încredere acolo unde acesteia i-ar trebui poate mult prea mult timp să se cristalizeze. Impulsul din spatele gestului poate fi unul contractualist, dar acest caz este neinteresant. Să-l studieze sau să-l promoveze adepţii individualismului. Ce contează este motivaţia idealistă, a efectuării actului fără a aştepta nimic în schimb. Aceasta este cea mai concretă, palpabilă şi experimentabilă formă a unui principiu creştin, care sugerează să oferi, să dăruieşti fără rest. Mai mult de atât nu cred că se poate explicita pe limba actuală un “concept” cu rădăcini teologice, altfel aparent abstract, stigmatizat prin indiferenţă sau trufia atotştiutorului.

În ierarhia celor văzutelor, aceasta e cea mai la îndemână modalitate de exersare activă a unui principiu de naturăcu fundament religioas şi cu aplicabilitate pe scară largă.ă. Pentru restul programului, sugerăm câteva zile de singurătate în natură.

5. Oligarhul, această figură discret omniprezentă. Ştim că e acolo, dar nu ştim de unde să-l apucăm. E eteric, apos. Şi, cel mai important, e aistoric. E lipsit complet de racordul la istorie, altfel nu ar putea să acţioneze în limitele moralei sale, cel puţin chestionabile. Şi are stupida impresie că “face” istorie. Sau o face, dar într-o modalitate ineficace, dementă, paranoică. Oare se poate vorbi de o antropologie a oligarhului?

6. Muzica, câteodată acest stupid surogat al tăcerii. Liniştea e din altă categorie. Relaxarea iarăşi, e un alt tip de poveste, specifică acestei vremi, dar fără nici un fel de prelungire. E aversul aparent calm al agitaţiei cotidiene, al retragerii într-un spaţiu personal, cu o funcţie foarte clară: chipurile, să ne refacem aşa-zisa energie interioară pentru a reintra revigoraţi în circuit, cu forţe proaspete. Şi totuşi, muzica, câteodată acest stupid surogat al tăcerii…

Scrisă de Ştefan Muşat

Don Slater – Consumer culture and modernity|

Auzim aşa de mult vorbindu-se despre consumerism şi societatea de consum în stânga şi-n dreapta că ajungem să ne întrebăm, chiar şi noi, ăştia mai antropologi din fire şi destul de sensibili la subiect, dacă nu cumva totul e un mare balon de săpun din categoria vorbit mult despre nimic, cum se întâmplă în cazul multor altor subiecte pe valul trendului cvasi-intelectualicesc. De la Baudrillard încoace, chiar şi cărţile despre cu totul altceva trebuie să arunce câteva referinţe la „consumerism” (eventual şi „globalizare”). De, punere în context.

Ba chiar termenul a intrat şi-n limbajul cotidian pare-mi-se, aruncându-se cu el la orice ocazie de a fi trendy sfidând, aparent, trendul (mă refer la aşa-numitele atitudini de hipsterdom – prin care se încearcă a se fi la modă prin bravada de a fi împotriva modei, ca să explic foarte din topor termenul pentru cei care nu-l cunosc). În condiţiile acestea, e uşor de înţeles de ce unora dintre noi li se poate face cam lehamite când aud despre încă o lucrare despre consumerism. Ei bine, asta nu e una dintre acele cărţi care adaugă grosime fără adâncime vrafului de literatură tematică.

Nu e nici o lucrare fascinantă, care să-ţi răstoarne lumea şi să-ţi dea peste cap ideile anterioare (decât dacă ai un sufleţel de teoretician cu valenţe de şoricel de bibliotecă, fascinat de întortocheli, ciocniri şi cvasi-suprapuneri de paradigme, precum subsemnata), dar e în primul rând una foarte utilă celor care se-nvârt printr-un domeniu cât de cât tangent cu ideea de consumerism (şi, după cum spuneam mai sus, câte domenii în care să nu se dezbată consumerismul mai există?).

Dincolo de faptul că nici nu e extrem de nouă, Consumer culture and modernity ar trebui să fie punctul de pornire pentru toţi cei care vor să aprofundeze literatura pe subiect, fie ea scrisă înainte sau după lucrarea de faţă. Motivele ar fi următoarele:

1. Don Slater face o istorie foarte bine documentată atât a literaturii despre cultura consumului (şi a consumatorului), cât şi a fenomenului de consumerism în sine (emergenţa acestei culturi, datând de mai bine de trei-patru secole, în caz că era cineva convins că e un fenomen recent).

2. Toate lucrările pe care le veţi mai citi pe subiect vor folosi termenii de „consum”, „consumerism” şi „semnificaţie” (ultimul fiind utilizat relativ la actul de consum, în sensul de „meaningful consumption”, de act non-arbitrar) dar nu toţi autorii vor vorbi, de fapt, despre acelaşi lucruri. Don Slater clarifică minuţios cum fiecare termen folosit în literatura de specialitate acoperă o paletă largă de înţelesuri, depinzând de paradigma din care vine autorul şi de poziţia pe care acesta o susţine sau o combate în disputele teoretice. Citind lucrarea de faţă confuziile care pot interveni devin foarte uşor de evitat. Iar această trecere în revistă a semnificaţiilor subtile, dar clar delimitate care împart acelaşi termen se face nu doar pentru cele trei noţiuni enumerate mai sus, ci şi pentru mulţi alţi termeni vehiculaţi prin lucrările care abordează consumul.

3. Nu este vorba despre o carte care să rămână blocată pe axa pro-contra, aşa cum o fac majoritatea care tratează un subiect controversat. Nu este o carte care să-şi propună să convingă că fenomenul culturii de consum este unul nociv sau, dimpotrivă, unul util dintr-un punct de vedere sau altul. Este în primul rând o carte care clarifică. Discuţia se poartă între paginile ei la un nivel meta. Asta nu înseamnă că autorul se menţine într-o confortabilă neutralitate, refuzând asumarea oricărei poziţii. Dimpotrivă, poziţiile discutate în lucrare sunt arătate cu degetul, dezaprobate parţial pe diverse criterii de inconsistenţă sau aprobate parţial în acord cu convingerile pesonale, exprimate direct, ale autorului. Nici măcar un clasic precum Barthes nu e scutit de ciufuleală, atunci când autorului i se pare că abordează superficial sau contradictoriu un termen, o ipoteză. Şi totuşi, discuţia nu riscă să cadă în veşnica problemă legată de găsirea unui locus pe axa pro-contra a fenomenului discutat. Asta, după mine, e mare lucru.

Consumer culture and modernity abordează critic şi concepte mai vechi decât consumerismul, dar fără de care o discuţie despre acesta nu poate avea loc. Un exemplu este teza „nevoilor de bază” (în sensul celor din piramida imaginată de Maslow), dar ideea unei naturi umane bazale este mult mai veche. Problema cu aceste aşa-zise basic needs este că, deşi organizarea socială le presupune acolo (diferind, desigur, de la societate la societate), este foarte greu de definit ce sunt ele şi dacă ele există de fapt (dacă au, cu alte cuvinte, un substrat obiectiv, dincolo de definirea lor culturală).

Aşa cum a arătat şi Marshall Sahlins în Culture and practical reason, cultura nu dă doar haine specifice nevoilor de bază, ci le crează de la zero. Principalul contra-argument pentru această observaţie (venind, de obicei, din sfera mass-mediei, a economiei şi a lumii cifrelor în general) e următorul: totuşi, dincolo de nevoile create prin publicitate sau tradiţie şi exemplu cultural, există acel punct zero al nevoilor umane care odată depăşit abandonează orice adaos cultural în favoarea urgenţei de a supravieţui. Şi dincolo de acel punct nimic nu mai este cultură, iar realitatea fiziologică a acelor „nevoi de bază” începe.

Problema cu contra-argumentul descris mai sus, arată Slater, este că nu s-a înregistrat până acum nici un caz în care practicile culturale să fie abandonate cu totul, oricât de disperată ar fi urgenţa satisfacerii acelor „nevoi de bază” (chiar şi când supravieţuitorii unui accident au trebuit să recurgă la canibalizarea trupurilor celor care nu supravieţuiseră). Chiar şi la acest punct zero, orice act de satisfacere a unei nevoi este „meaningful”, adică culturalizat şi ritualizat.

„And even if a breaking point comes at some degree zero of human existence at which „basic need” emerges, this is surely no basis on which to define human need, for what we observe in these catastrophic conditions is not the „truth” of the need, but the extremes of social failure.” (p. 134-135)

De asemenea, ideea de punct zero al nevoilor de bază e un construct social imaginar pe care îl atribuim ca bază de plecare doar unui celălalt generic, atunci când vorbim despre victimele unor dezastre şi aşa mai departe, mai observă Slater. „In our own case, we invariably assert a right to more than a basic body.” (p. 135)

Şi, după ce desfiinţează teza nevoilor de bază, după ce abordează şi gama de poziţii teoretice asumate sau ocolite prudent de alţii în discutarea conceptului (pe care nu le mai relatez acum ca să nu plictisesc cu zeci de referinţe), tot autorul remarcă faptul că „Perhaps theorists should be less concerned with defining, or refusing to define, our basic needs, and more concerned with the social conditions under which the process of defining need is carried out in different societies. [..] Perhaps the issue is whether „consumer choice” is the best way for a society to go about defining, let alone fulfilling, its basic needs.” (p. 136).

Iar toată mini-dezbaterea din jurul ideii nevoilor de bază e doar una din multele astfel de mini-incursiuni în ipoteze care au trecut şi încă trec, în general, ca fiind de la sine înţelese. Măcar şi numai pentru asta, cartea merită citită, chiar în cazul în care subiectul culturii de consum nu prezintă un interes deosebit.

Dezavantajul lecturii lui Slater ar fi că lucrarea poate fi greoaie pentru cei care nu doresc să aprofundeze la nivel scolastic tema. Şi totuşi, deşi este una profund şi esenţialmente teoretică (cu toată ariditatea care poate deriva uneori de aici), observaţiile făcute de autor în discutarea diverselor hăţişuri abstracte şi terminologice sunt de o mare relevanţă pentru înţelegere în general.

Un exemplu ar fi momentul când, discutând abordarea semiotică asupra ideii de semnificaţie şi arătând cât de utilă poate fi, el remarcă şi că această perspectivă nu poate răspunde decât la întrebările legate de „cum”, nu şi la cele legate de „de ce”. „The how questions are undeniably crucial. Problems arise only if answers to them are mistaken for social explanations.” (p 142)

Observaţia respectivă a ieşit pentru mine în evidenţă şi deoarece coincide cu o părere mai veche pe care mi-am format-o despre o anume categorie de modele mecaniciste, biologiste, mediciniste etc de reprezentare a unor realităţi umane. Dar pentru a nu mai divaga, închei afirmând, din nou, că lectura lui Slater ar trebui să fie punctul de plecare pentru orice alte viitoare lecturi despre consumerism, modernism, postmodernism; şi de ce nu, despre natura umană, economie şi cultură contemporane în general. Cu alte cuvinte, despre aproape tot.

Autor: Don Slater
Titlu: Consumer culture and modernity
Rating:
Editura: Polity (UK)
Anul apariţiei: 1998
Număr de pagini: 240
ISBN: 9780745603049

Scrisă de Miriam Cihodariu

Ilf și Petrov – Atitudine dispreţuitoare faţă de stomac|

Distinşii analişti şi politologi se înşală când pun relaţiile tensionate dintre Rusia şi România pe seama vitregiilor istorice. Antipatia ruşilor faţă de noi trebuie căutată în romanele umoriştilor Ilf şi Petrov. După cele aproape 800 de pagini savuroase din „Douăsprezece scaune“ şi „Viţelul de aur“, cu peripeţii şi întorsături neaşteptate, iată-l pe Ostap Bender ajuns, într-un sfârşit, la graniţa cu România, împodobit cu aur şi bijuterii sub şuba-i blănită. Ce trai, ce aventuri îl aşteaptă dincolo, unde banii pot cumpăra orice. New-York, Paris, Rio de Janeiro, pregătiţi-vă! Doar câţiva grăniceri români îl despart de visul său. Cum să nu poată trece de aceştia, el care a răzbit prin hăţişurile birocraţiei, a corupt funcţionari, înfruntând membri ai partidului şi oameni inteligenţi, luând-o de nenumărate ori de la capăt? Adio, cenuşie existenţă sovietică!

Dar iată că ceva nu merge. Grănicerii români au mirosit îndată viţeluşul bleg ivit la masa lor. Acceptă râzând aurul oferit ca mită de Ostap, dar nu au nici un haz. Şi nici măsură, nici respect. Deodată, se aruncă, hulpavi, pe „marele maestru al combinaţiilor“, smulgându-i toată averea, şuba şi cizmele, expediindu-l înapoi pe pământ sovietic, ca pe-un derbedeu extracomunitar. Umorul şi imaginaţia, subtilitatea, atâtea intrigi fin construite se termină brusc la graniţa ţării noastre, neînsemnând nimic pentru ferocii străjeri ai capitalismului, soldaţii români.

Ostap Bender trebuie s-o ia încă o dată de jos, în urmărirea himerei sale: viţelul de aur, divinitatea păgână construită de vechii israeliţi în timp ce Moise se afla pe Muntele Sinai, devenit simbol al idolatriei materialiste, la Ilf şi Petrov. Asemenea vagabonzilor fermecători din romanele lui Steinbeck ( „Tortilla Flat“ şi „Cannery Row“), personajul celor doi umorişti nu poate fi înţeles dincolo de mediul său. Ce-ar fi făcut Ostap Bender într-o lume osificată, fără susceptibilităţi de ideologie şi morală, în care banii erau totul? Probabil la fel ca hoinarul Mack dacă ar fi ajuns preşedintele Statelor Unite: s-ar fi plictisit teribil!

1+1=1

Într-o carte rară, din 1979, „Atitudine dispreţuitoare faţă de stomac“, pe care marketingul literar al editurilor de azi a ocolit-o, traducătorul Alexandru Stark realizează o selecţie interesantă de proze şi însemnări ale celor doi autori. Prima parte cuprinde povestiri şi un breviar de idei semnate de Ilia Ilf şi câteva proze ale lui Evghenii Petrov, pentru ca în restul cărţii să vedem cum au evoluat creând împreună. Cititorul va constata cât de diferit scriau la început fiecare. În timp ce Ilf părea mai direct şi fulgurant, Petrov era mai elaborat. Într-un înduioşător capitol intitulat „Amintiri despre Ilf“, scris de Petrov după ce camaradul său a murit de tuberculoză, sunt evocate greutăţile de la început, când munca grea, puţinul răgaz, dar mai ales firea şi dispoziţia lor diferită făcea creaţia în doi atât de anevoioasă: „Eh, aici începe nebunia! În timp ce unul e plin de energie creatoare, arzând de dorinţa de a da omenirii o nouă capodoperă, celălalt stă tolănit pe divan cu picioarele în sus şi citeşte istoria bătăliilor navale, susţinând că e grav bolnav (după toate probabilităţile chiar pe moarte)“ . În însemnările lui Ilf găsim o evocare asemănătoare. „Cum scriem în doi? Iată cum scriem: Era o zi (seară) de vară (iarnă) când un tânăr (nu prea tânăr) băiat cu şapcă (pălărie) de culoare deschisă (închisă) venea pe jos (cu tramvaiul) pe zgomotoasa (liniştita) stradă Miasniţkaia. Şi totuşi, până la urmă, ajungem la o oarecare înţelegere“.

Comparând schiţele şi portretele narative scrise de fiecare la început cu povestirile mai ample scrise „la două mâini“, ne putem da seama de superficialitatea şi fragilitatea talentului şi de munca uriaşă, strădania continuă şi disciplina care se ascund în spatele unor mari creatori. Ultimele povestiri din carte sunt două capodopere. În „1001 de zile sau Noua Şeherezadă“, cititorul face cunoştinţă cu Şeherezada Şaitanova, prinsă în lupta dintre „doi titani“, tovarăşul Sataniuk şi tovarăşul Fanatiuk, care reuşeşte să evite concedierea povestind, timp de 14 zile lucrătoare, istorii nemaiauzite despre fantome, funcţionari cu existenţă dublă sau „tovarăşi cu carnete fermecate“.„Funcţionarul invizibil (O personalitate luminoasă)“ ne introduce în dilema birocratică iscată de un ins devenit invizibil. Mai este el persoană fizică? Poate fi concediat? Mai are dreptul la spaţiu locativ şi salariu? Şi cum ar putea să i se facă un monument unui om invizibil?..

Traducătorul cărţii consideră că la sfârşit nu mai vorbim de Ilf şi Petrov, ci de unul singur: ILFŞIPETROV. Cu toate că, după cum amintesc ei într-o „dublă autobiografie“, deşi au făcut atâtea lucruri minunate împreună, „conduita autorilor a purtat uneori amprenta unui profund individualism. Aşa de pildă, Ilia Ilf s-a căsătorit în 1924, iar Evghenii Petrov în 1929“.

Extrase din „Carnetele de însemnări“ ale lui Ilf:
„Înainte invidia îl hrănea, acum îl roade…“

„În romanele fantastice esenţial era radioul. Se aştepta ca el să aducă omenirii fericirea. Uite că radioul există, dar fericire nu.“

Scrisă de Florentin Cristian

Titlu: Atitudine dispreţuitoare faţă de stomac
Autori: Ilf şi Petrov
Rating:
Editura: Univers
Traducere, selecţie şi prefaţă: Alexandru Stark
Anul apariţiei: 1979

Michel Houellebecq – Particulele elementare|

Limbus puerorum

“When you are young, your potential is infinite.
You might do anything, really.
You might be Einstein. You might be DiMaggio.
Then you get to an age where what you might be gives way to what you have been.
You weren’t Einstein. You weren’t anything.
That’s a bad moment.”
Chuck Barris

Până unde eşti pregătit să mergi cu problematizarea a ceea ce te înconjoară? Noima instituţiei învăţământului, aşa cum cred că a ratat să observe Silviu aici, este în definitiv reglementarea procesului de nesupunere în faţa regulilor. Şcoala s-a născut cu această compoziţie deşi, în ciuda impresiilor de moment ale clienţilor ei, pare implicată în exact procesul opus. Indiferent, şcoala te învaţă să, dar mai ales cum să, spui „nu”: nu ştiu, nu înţeleg, nu accept etc. Wittgenstein aruncă undeva în On Certainty ideea că o uşă poate fi închisă sau deschisă în infinit de multe feluri, dar că o uşă fără balamale nu e în niciun fel; de fapt, încetează să mai fie o uşă. La fel, depinde de tine ce accepţi („ce laşi să intre”) şi ce respingi („ce laşi afară”), dar ca să te găseşti în procesul de manevrare a unei uşi, îţi trebuie balamale.

Din nefericire, însă, şcoala se termină. Ajuns la maturitate, omul descoperă chestiunea socială în imediata opoziţie a chestiunii cunoaşterii; îşi pune întrebări cu privire la ce e de făcut, ce e de urmat, ce e de schimbat, ce e de ales etc. Câtă vreme ridica două degete şi lua notiţe, „ce… ce… ce…” erau întrebări: acum sunt opţiuni. Unele de neevitat.

Aici, apropo, legea e uşor overrated, mai ales azi când accesul la textul legii nu e practic îngrădit decât de ignoranţă. Cu şcoala terminată, uşa lui Wittgenstein nu se aplică la fel de pilduitor: există aceeaşi infinitate de feluri de a fi individ „în mediu”, însă nelegiuirea este o opţiune între altele, doar o opţiune. În aceeaşi manieră în care guvernul scoate din cotidian unele activităţi mult prea constante pentru a nu fi formalizate, e.g. colectarea taxelor, guvernul te scoate din uz. Cu toate acestea, un prizonier este „în mediu”, oricâte balamale a rupt. O exagerare a lipsei de balama şi o sugestie cu privire la iminenţa unei aşa condiţii găseşti, artistic, în A Clockwork Orange. Nu-i nicio dănănaie, „Evidence of the old glazzies. Nothing up their sleeves. No magic, little Alex”.

Particulele elementare (1998) a lui Houellebecq este o viziune asupra acestui moment. Luuuuuuuuuuungit cât să se înţeleagă. Pus în faţa deciziilor ultime, omul trăieşte experienţa egoismului de rang înalt, a egoismului total. Somat să se redefinească, omul sfârşeşte prin a-şi recunoaşte imutabila singurătate. Devine, deci, asemenea particulelor elementare. Este programat genetic să acţioneze astfel şi nu altfel. Viziunea lui Houellebecq este că acest egoism este reductibil, în ultimă instanţă, că este analizabil. Bruno şi Michel aleg, cititorul observă.

Ambii născuţi în dubioşii ani cincizeci, ambii întruchipând premisele perfecte ale unei neasocieri patologice, Bruno şi Michel trăiesc amplificat ceea ce fiecare dintre noi trăieşte la foc mic. Primul, îngrozit de lupta pentru supravieţuire din orfelinat, alege plăcerea. Al doilea, îngrozit de singurătatea copilăriei, deziluzionat, alege cunoaşterea. Şi Bruno şi Michel devin obsedaţi de ţelul lor auto-impus. Fără să fie vreo capodoperă a stilului, dacă Houellebecq reuşeşte ceva în trasarea acestor două vieţi, aceea este să aducă discursul indirect în forma capabilă de a exprima egoismul. Îmi pot imagina, de exemplu, un autor elisabetan şi unul rus care ar fi umplut sute şi sute de pagini cu reflecţiile eroului – sperând astfel să ajungă să „oglindească” cutare sau cutare psihic. Criticii, apoi, s-ar fi delectat cu un roman „psihologic”. Houellebecq alege calea opusă, ceea ce-l face surprinzător. Este tipul de carte pe care n-ai citi-o a doua oară nici mort. Pură coincidenţă, o altă metaforă a lui Wittgenstein se potriveşte aici: unele cărţi (între care Tratatul lui) sunt precum nişte scări, le foloseşti pentru a trece dincolo de un obstacol, după care le laşi să cadă în urma ta. La fel cu epopeea lui Houellebecq: e nevoie de întreaga aparatură pentru a-şi susţine metodologia – ideea că individuaţia e analizabilă prin literatură – şi e nevoie de întreaga aparatură pentru a transmite mesajul – că înaintea oricărei decizii morale omul nu poate fi decât egoist – dar, precum scara lui Wittgenstein, după ce te ajută să traversezi, scara e inutilă.

Houellebecq ne doreşte să nu ajungem acolo. Cel puţin finalul mie asta mi-a spus.

Dar dacă ajungem? „What if we go coocoo?” Până unde eşti gata să problematizezi ceea ce te înconjoară? Tu, eu şi oricine care vede ce se întâmplă vom sta cuminţi şi ne vom dori să nu ne calce tramvaiele ca pe Labiş, să nu crească Euro, s-avem copii sănătoşi. Dar restul? Cum ieşi din mediul? Când ieşi din mediu? Unde ieşi din mediu? Ştiţi vechea poveste cu războinicul care se duce la marginea universului şi aruncă o suliţă? Unde ajunge suliţa? Asta nu realizează Alex în A Clockwork Orange şi de aceea la sfârşit pare nu doar nebun ci şi un pic prostovan. Asta realizează Houellebecq şi de aceea, dincolo de pornografie, romanul lui e mai inteligent. Viaţa socială e ca un limbus. Legiuitorul ştie ce să facă cu două tipuri de oameni: credincioşii (tu, eu, oricine) şi necredincioşii (Alex). Restul, planează undeva deasupra. Nu tocmai pro şi nu încă anti. Este de altfel, spune Houellebecq, şi ultima posibilitate a condiţiei umane, ultimul tip de criză. Romanul se termină cu sfârşitul lumii.

Autor: Michel Houellebecq
Titlu: Particulele elementare
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2006
400 pagini
ISBN: 973-46-0289-6

Scrisă de Octav Popa

Andrei Makine – Viața unui bărbat necunoscut|

Indiferent că i-ai citit o carte sau întreaga bibliografie, Andrei Makine pare un retro. Sau, mai rău decât retro – patetic. Nu are scene de sex, nu îți îneacă mințile în dileme prizabile precum „familia sau cariera”, personajele lui nu toarnă înjurături la fiecare replică, bărbații din romanele lui nu au bicepși mari, femeile povestite de el nu sunt siliconate. În plus, toate romanele lui, terminând cu Viața unui bărbat necunoscut – al optulea tradus în română, sunt pipărate cu aceleași teme & motive obsesive: Siberia, occidentul, comunismul, dragostea, nostalgia, răzbelul – toate tratate fără încordări și artificii stilistice. Dacă aș fi critic literar pe val, aș zice din vârful buzelor pedant țuguiate că și ăsta e un fel de truc – să nu te complici, să scrii simplu și citibil, pentru ca plătitorul să nu fie frustrat că a dat banii pe o carte pe care nu o înțelege. Raționamentul ar fi poate corect, dacă înapoia poveștilor delicat trasate de Makine nu s-ar afla o armătură strașnică de gânduri și idei măiestrit ascunse în pânza literară.

Unul din personajele principale ale romanului este Ivan Șutov. Un adjectiv potrivit pentru Șutov ar fi “neterminat”. Scriitor rus exilat în Franța, în vârstă de jumătate de secol, autor al câtorva cărți cândva căutate de public, acum uitate, Șutov e un fost. Un păcălit de istorie, ale cărui tristeți bătrânicioase și romantice sunt alinate de o franțuzoiacă tânără, nu lipsită de inteligență, care până la urmă își face bagajele și îl lasă pe umilul Șutov singur cu amintirile sale sovietice. Amintiri deprimante printre care însă, în acest moment cheie, Șutov o redescoperă într-o lumină nouă pe Iana, o iubire nepătată din tinerețile lui. Refuzat de o Franță bezmetică și de o franțuzoaică ușuratică, Șutov își caută rostul în țara pe care a părăsit-o de mult, unde se află o Iana sacră, care poate-poate nu l-a uitat de tot… Ivan nu caută de fapt, decât un bob de căldură omenească, îndeajuns pentru a-i contrabalansa întregul eșec personal și profesional.

Dar Rusia de azi nu are vreme de dragoste, vremea troicilor și dragostelor arzătoare a trecut. Moscova nu crede în lacrimi, iar Sankt-Petersburgul în care aterizează Șutov nu este decât un mega-bâlci din care nu înțelege nimic, așa cum nu a înțeles nimic din Paris. Și asta pentru că nimic nu pare a deosebi moravurile din cele două metropole – festivism delirant, publicitate obsesivă, sărbători ale prostiei. Privind hipnotizat la plasma din apartamentul imens al Ianei, Șutov descoperă că n-a plecat de fapt nicăieri. Paris și Sankt-Petersburgul aparțin aceleiași maioneze culturale. Iar Iana, Iana lui nu există, există numai o doamnă bine, înfiptă, a cărei principală ocupație sunt tunurile imobiliare și al cărui fiu se ocupă de o editură care promovează “ce cere publicul”. Și Iana și fi-su au treburi urgente de rezolvat, time is money, nu e vreme de povești la gura sobei cu pârlitul gângăvit care a apărut de niciunde. Musafirul se dovedește a fi însă util – în lipsa lor, el trebuie să aibă grijă de un moș muribund surdo-mut și paraplegic, care va trebui evacuat foarte curând, pentru a nu împiedica afacerile Ianei. Imaginea exilatului reîntors în țara sa cu care nu mai are nimic în comun, veghind în lumina televizorului o relicvă umană la fel de inutilă ca istoria, este una dintre cele mai subtile și mai strălucitoare din opera lui Makine.

Dar viața – ce banalitate – are căile ei neștiute și te lasă uneori să atingi cu tălpile de fundul oceanului ca să te ia de subsuori și să te aducă la suprafață. Asta se întâmplă și cu Șutov, căci sub carcasa muribundă a companionului său îl așteaptă nu un om, ci o călăuză spre noua lui viață. Iar de aici, de la pagina 100, Makine devine imperial. Literatura nu valorează nimic dacă nu povestește despre lumină, iar Makine este atât de scriitor încât după încă 100 de file, când citești cu sufletul la gură ultimele rânduri, ai senzația că undeva, pe deasupra lumii, a început să răsară soarele. Iar ziua se anunță nespus de frumoasă…

Autor: Andrei Makine
Titlu complet: Viața unui bărbat necunoscut
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2010
228 pagini
ISBN: 978-973-46-1607-7

Scrisă de Silviu Man

The Body Machine este un documentar care promite accesul în premieră (Wow! Amazing!! Omg!!!) în zonele cele mai necunoscute ale corpului omenesc. Nimic nou până aici – de la dom’ doctor Vesalius încoace, occidentul trăiește într-un permanent film documentar. Pentru occident, corpul e o enigmă care, ca orice enigmă, se cere elucidată. Interesant la The Body Machine e modul în care regizorul Robin Bicknell a ales să arate acest proces.

Intuiția lui sau a producătorilor funcționează brici: ca să explici niște chestiuni altminteri cam spinoase pentru corijenții la biologie care suntem, trebuie să găsești un termen familiar de comparație, ușor de digerat. Și l-au găsit, probabil fără prea mult efort: mașina. Mașinile sunt peste tot. Nouăjnouă-virgulă-nouă la sută din ce ne înconjoară e mașinărie sau produs de mașinărie. Mașina copiază perfect omul în toate funcțiile biologice principale. Filmul pleacă de la ideea că suntem mai familiari cu mașinile decât cu propriul nostru corp, a cărui luxurianță (pardon de cuvântul snob) anatomică începem să o înțelegem numai după ce facem un ocol epistemologic prin măruntaiele autovehicului din garaj. Abia apoi, după ce ne scărpinăm cu mâna dreaptă la urechea stângă, suntem apți de a ne lăsa surprinși de năzdrăvăniile de sub pielea noastră – pentru că “the body machine is full of spectacular surprises”(subl. mea)

Analogia tehnologică e completă: creierul e procesorul (“the genius that drove the march of human civilization”), oasele sunt șasiul, mușchii sunt sistemul de transmisie, inima e motorul etc. Și pentru că documentarul fără de cifre e ca Marylin Monroe fără de aluniță, The body machine abundă în detalii picante, numai bune pentru rubrica “știați că…”:

… de-a lungul vieții creierul folosește circa 26.280 pahare de apă pentru propria hidratare. Avem 100 miliarde neuroni, când facem un pas, apăsăm pe pământ cu 227 kile (în cazul în care pasul e alergat, ajungem la 454 kile), femurul poate susține aproape 1,6 tone, fracțiunile de secundă în care clipim însumează pe toată viața vreo doi ani și jumătate de beznă, în fiecare oră ne mor fix 3541 neuroni.

Să continuăm: dacă ai putea și n-ai avea altceva mai bun de făcut decât să-ți pui nervii cap la cap, ai face un lanț de 100.000 km (destul cât să faci două ture jumătate în jurul planetei), ceea ce e mai nimic față de ADN – pe care dacă-l întinzi cu grijă, te duce de 602 de ori până la Soare și retur. Inima pompează industrial 300 de litri de sânge pe oră, sânge care, într-o singură zi parcurge … 19000 km. Cu adevărat, s-a măsurat totul: fabricăm 1 litru jumate de salivă pe zi, 345 litri de muci pe an și 6 tone de caca pe toată viața. Tusea are viteza de 100 km/h, strănutul 160 de km/h și ne dăm jos, în strip-tease permanent, 1390 de straturi de piele de-a lungul vieții. A, iar kinderii merg cam 115 km de-a bușilea înainte de a deveni bipezi.

Super-angrenajul numit corp nu are o existență stabilă. The Body Machine ne informează că trupul este în cea mai mare parte doar un pattern dinamic impus de ADN: oasele sunt într-o permanentă fisurare și refacere la nivel microscopic (astfel încât, la o vârstă de 80 de ani, vom fi schimbat deja 14 schelete complete), celulele pielii se schimbă la 21 zile, mușchii de la 15 ani nu mai au nimic în comun cu cei de la 30, doar anumite celule din creier și ochi funcționează permanent, fără să fie concediate vreodată de-a lungul vieții.

Toate cifrele de mai sus fac din corpul nostru, scanat și decriptat, o „mașinărie perfectă”. Pentru că o mașină perfectă este o mașină perfect eficientă: neuronii care nu se folosesc se aruncă la gunoi (“if you don’t use them, you don’t keep them”), mușchii – la fel – sunt „use them or lose them” și, copiind perfect societatea capitalistă, doar “the fittest, the best sperm meets the egg” – pentru a începe “the manufacturing process” (denumirea tehnocrată pentru actul de concepție a unui copil).

Ce e însă straniu este că, pe măsură ce deșirăm – cu cifre și statistici – întregul corp omenesc, analizându-l doar ca pe un mecanism extrem de sofisticat, ne vedem iarăși puși cu oiștea în gard. Ce se întâmplă de fapt cu noi în momentul în care punem >, < sau = între corp și mașină. Tehnologia ne-a oferit mii de răspunsuri, dar nu ne-a spus dacă mașina e oglindirea omului sau omul a ajuns oglinda fidelă a mașinii? De răspunsul la această întrebare depinde viitorul nostru ca specie și denumirea a ceea ce voi face imediat după ce voi pune ultimul punct la recenzie: am să-mi alimentez rezervorul cu combustibil organic sau, pur și simplu, am să mănânc o tocăniță?

Scrisă de Silviu Man

Andrei Codrescu – The poetry lesson|

O lecţie de poezie povestită de autorul ei într-un stil ludic care pe jumătate pozează în junal, pe jumătate practică semi-ironia şi digresiunile cvasi-lirice. Plină de trimiteri livreşti savuroase, pe alocuri chiar prea savuroase şi frizând senzaţionalul (ştiaţi că poetul cutare a făcut cutare lucru?) însă selectând acele detalii care, deşi senzaţionaliste, rămân nu mai puţin poetice (stiaţi că mormântul lui are un cutare vers lipsa pe el etc) . Într-un fel, lecţia de poezie ar putea fi un jurnal de călătorie, prin viaţă şi prin vieţile mai mult sau mai puţin imaginare şi imaginate ale altora. O poveste de călătorie şi de fidelitate pentru unica muză, cea a poeziei, la care naratorul se întoarce mereu precum Ulise la o Penelopă care de fapt nu e niciodată departe precum în Odiseea clasică.

Aproape mi-a plăcut cartea aceasta. Aproape i-a plăcut şi prietenei mele Laura, care a recenzat-o (mai repede decât mine, pentru că i-am recomandat-o când deja eram trecută de mijlocul cărţii) şi ea aici.

De la un capăt la celălalt, totul se petrece (deşi deraierile în alte timpuri şi spaţii sunt frecvente) pe parcursul unui curs de poezie (de scriere creativă, dacă-i de intrat în tehnicalităţi). Normal, atmosfera şi cadrul duc pe orice cu gândul, imediat, la Dead Poets Society. Numai că, din fericire, lecţiile sunt mai puţin îmbibate de hei-rupismul americanizant şi de optimismul compulsiv-agresiv inerent unui film comercial.

„I took the deep breath customary in this sort of situation, unique as it was. Taking a deep breath can, if done right, take a thing out of uniqueness and place it into a genus.” (p 9)

„Fickle art! After the Free Speech Island became deserted, there was no longer any street theater on campus or in the city, and, most likely, anywhere else in America. The poets went indoors like sheep to compete for time with standup comedians.” (p 25)

„I had just been a kid, their age really, and never having any money, I lost my three poker dollars very fast, and then went to the kitchen, where I made out with Kendall’s wife Lucy, who was bored. I mean, right downstairs raging feminists were breaking down the gender barrier, and up here she was just making drinks for the guys. No wonder she let me feel her up and kiss her, even though I was just a kid. Later she ran off with an anti-war activist who packed heat, but George came after me with a baseball bat. Wrong guy, I screamed, just in time for the bat to swing away from my head. It makes one wonder if the past is nothing more than a bunch of lucky misses from angry guys’ bats.” (p 29-30)

Trimiterile livreşti şi poveştile despre diverşi poeţi sunt valoroase-savuroase şi pot deschide o listă bibliografică consistentă. Mai ales cele despre poeţi medievali sau aceia, cum îmi place să-i numesc, “in touch with their medieval-ness”.

“Paul Blackburn is a great poet and he put the troubadour lyrics into very cool English, and wrote his own imitations of troubadour poems, things like sirventes and aubades. Sirventes are curses that the troubadours flung at the castle when they were thrown out of noble ladies’ beds because their crusader-knight husbands were coming back. The ladies usually had advance notice that a gaggle of crusader knights had been spotted returning home after a dozen years or so of pillaging around Jerusalem, so they rounded up the poets in a hurry and saw them out of the castles, even as the locksmiths worked fast to weld back their chastity belts. The poets flung sirventes at the receding castle. When things were good, flames roaring in the stone fireplace, an oak barrel of wine just tapped, the ladies all pink and coy, the poets wrote aubades, which are a form of verse written at dawn after a night of lovemaking. Paul Blackburn translated both curses, sirventes, and white-night odes, aubades, and he wrote his own, too.” (p 30)

Sunt atinse, desigur, şi chestiuni spirituale, însă la un nivel care nu le depăşeşte poezia inerentă. Ceea ce, departe de a fi un ideal – strict spiritual vorbind – nu e totuşi puţin lucru.

“I even translated some poems by Max Jacob from the French, and I always loved his worldly explanation of why he’d become a Catholic monk: “I love picking up my robe when I walk up stairs”, he’s said to have said, making him instantly chic. The real reason was in one of the poems I’ve translated, where he has a vision of the Virgin in a beam of light in the window of his mansard. I’d always thought that should I become suddenly illuminated by otherworldly belief it would happen the way it happened to Max Jacob. A holy vision in a dingy place in a great city, Paris, on a clouded afternoon broken only by that ray of light. What I find impossible to conceive is the suddenness. I can see that there are mysteries, I have seen them, but they were symmetrical and made sense, there was nothing in a hurry about the magical clockworks of the universe. Of course, a stroke could change all that. Maybe.” (p 50).

“Still, a sudden conversion beats a sudden death. Should that happen I would no longer find instant revelation impossible, though my melancholy would know no bonds.” (p 51)

Singurul personaj student care iese din comun şi e remarcat în digresiunile reverice din timpul cursului e Mark Boden. Acesta a avut o bunică excentrică, poetă şi prietenă cu Regina Maria a României, care a construit un mausoleu al familiei ca o bibliotecă, pe fundul unui buncăr anti-nuclear scos din uz, şi care a lăsat dispoziţii să fie îngropată în interiorul unei statui a zeiţei Diana (Artemis a grecilor) la nivelul inferior al mausoleului. Ceea ce va fi, desgur, nou prilej de reflecţii asupra sensului vieţii, al morţii şi al vidului, care de care mai lirice în pretenţia lor de simple afirmaţii non-poetice.

“Borden was not the first student in “Introduction to writing poetry” to startle me with unexpected knowledge of the obscure worlds of literature, but he was the first to have a grandmother who’d been friends with Queen Marie and was buried inside a statue.” (p 31)

“I wonder where inside the sculpture of Diana was the Borden heiress. Was she molded to the inside of the cast, or was there just an urn resting on an interior platform at pelvis level, at the widest part? At some point in the semester, when I know Matt better, I’ll ask. It’s a fair guess, however, that inside everything hollow hides something, especially inside sculptures. Only sculptors abhor a vacuum more than nature. No empty pockets.” (p 38)

Cred că unul dintre punctele unde observaţiile cărţii sunt dintre cele mai lucide – dacă luciditatea poetică e ceva unanim acceptat ca plauzibil – este starea actuală a tinerilor occidentali, la fel de valabilă, aş zice, şi la noi.

“I was silent for an uncomfortably long time. The class shifted, pens straightened, eyes glazed, fingers tapped on knees under desks, etc. Am I being depressing? Being young is bad enough. But if I let them write whatever they want, instead of insisting on the mortal gravity of the art they’d signed up for, everything they’d write would be about suicide and mass murder. There is nothing wrong with being depressing from experience. I was preventing them from being macabre from pretense. They are young, these people, but not above extorting emotions from fake traumas.” (p 37)

“Great poem. Were these, I wondered, the lyrics of a pop song I didn’t know because I hadn’t listened to a pop song in decades, and not only wasn’t I hip enough to know what the kids were listening to, but I was reasonably sure that it was crap?” (p 52)

“Youth now divided in two: throwbacks with bands and nerds with startups. The two were not that different: both paths, of the heart and of the brain, so to speak, aimed for love. These were love-starved kids determined to get it either by singing or by making money. But the content of their songs and the tendency of their startups was communitarian. It was an interesting time in America: our country suddenly had more singers than machinists, more waiters than carpenters, more nerds than farmers. Every part of the human body, except for the slice of brain that produced math, music and pheromones, was banished to other countries.” (p 53)

“Jason feigned indifference, which is about the only thing the young are very good at. Ours is not a heroic age and it embarrasses them. They prefer doom to nothingness, but there you have it: if you can’t have doom, feign indifference.” (p 59)

“At the time this Introduction to Writing Poetry class was taking place, “whatever” had replaced “like” and “you know” as the favorite transition for the young, and I must say that I preferred it. “Whatever” felt more meaningful, like a flattening out of the unexpected depths opened by what was said. The young know that everything they say is profound, especially if it is addressed to authority, or is in any way serious. Once a serious sequence of words has welled out of a young person in the presence of authority, the only choice is to flatline it, to take out the peaks and valleys that always show up. They could say, “When I said that I wanted to battle a robot on a field of corn chips, I didn’t mean it to sound so mean,” or they could say, “Whatever.” How much more sensible and more universal.” (110)

Pasajul de mai jos, continuând descrierea stării interioare a generaţiei tinere şi a buimăcelii cu care se confruntă în căutarea a ceva-ului de dincolo, fie că îl caută în artă, religie, adevăr etc, mi se pare o metaforă potrivită a vieţii ca ansamblu. Exact ca în basmele româneşti cu Făt-Frumos care are în faţă o sută de mere poleite cu aur din care doar unul e cu totul şi cu totul din aur. Cum spunea Mircea Eliade, referindu-se la acest basm şi la căutarea noastră din timpul vieţii, partea bună e că ni se trimit semne şi avem toată viaţa la dispoziţie să aflăm care-i cel adevărat. Partea rea e că dacă nu reuşim, suntem pierduţi. Aşa e şi cu studenţii lui Codrescu, doar că el subliniază partea nedreaptă a procesului: sunt puşi fix în mijlocul osuarului din Sedlec (tânjesc să văd locul acela şi să mă scufund în el câteva ore bune rupte de mersul normal al istoriei, şi o voi face) şi puşi să gasească Graal-ul într-un minut.

“Intro to Poetry Writing is always like this: a long labor, a breech birth, or obversely, mining in the dark. You take healthy young Americans used to sunshine (aided sometimes by Xanax and Adderall), you blindfold them and lead them by the hand in a labyrinth made from bones. Then you tell them their assignment: “Find the Grail. You have a New York minute to find it”.” (p 64)

“It seemed to me that American kids were younger than European kids, or at least I was older when I was their age. But then, the right to a prolonged childhood was hard fought-for and laboriously won by generation after generation, wherever and whenever. The long, physical strain of standing and fighting only to earn the right to lie down and to dream was humanity’s story. Americans had won the right to the thirty-year childhood through exhausting effort and great ingenuity.” (p 65)

Non-conformismul lecţiei nu este nici unul stupid, precum non-conformismul în general, nici unul militant, precum în Dead Poets Society sau alte non-conformisme atât de identice şi de prăfuite care se tot vor noi de sute de ani încoace. Auto-ironia e integrată delicios în stilul confesiv.

“How about ‘The road of excess leads to the palace of wisdom’? I said. I’d quoted this Blake maxim often over the years, to give my own road of excess poetic credibility.” (p56)

“I could just be a damn professor like all the dinosaurs that spray these stalls, but I can’t. I’d have to give up being a poet, not that anyone knows what the hell that is, but that’s exactly the point. The professors are not afflicted by the identity crisis that is my only subject. They go about in the certainty of their well-cultivated fields and keep adding what they can to the antheap of text before them. My job, I think, is to burn all that came before me—by handing my predecessors to the students to misunderstand, if it comes to that, which it obviously does.” (p 98)

“Self-consciousness is a beautiful thing if the self is conscious of its beauty. Need a self so beautiful also be self-conscious? In this matter, cats have it all over us. Not only do they not concern themselves with esthetics, they don’t even question the miracle of knowing how to pose. Something in their slick bodies knows that they are being watched and that they must look their best. That something is a poetic knowledge we will learn in this class.” (p 108)

Felul în care povesteşte, pe de o parte întortocheat cu un dichis elegant, pe de altă parte oral şi aproape confesiv, face deliciul cărţii. E o carte la care e imposibil să te plictiseşti, nu că asta ar spune ceva neapărat despre valoarea ei. Dar stilul este într-adevăr unul foarte isteţ-jucăuş-autoironic-autoreferenţial-subversiv care bănuiesc că i-ar plăcea şi lui Octav. A se vedea, în scop ilustrativ, fraza de mai jos.

“The pre-iron chants and stories here were scary and animalistic and I had planned to assign them so that my students could imitate and inhabit the deepest part of their psyches as soon as possible. I like to start at the beginning, I adore chronology even though I know only too well (and explain to my advanced classes) that chronology is arbitrary and that you can get to or at anything starting at any point, because all things touch on every other thing with at least one point of their thingness.” (p 116)

“I hasten to add, just in case one might think those Stone and Bronze poetries simple, that the Homeric stories, the Old Testament, and complex song-and-stories cycles dating from 2500-2000 BCE were written before iron. Everything associated with poetry, including the divine, the erotic, the pastoral, the personal, the humble, the plaint, the lament, and the heroic, were already present before the first iron-tipped arrow entered human flesh.” (p 116-117)

La care aş putea adăuga “şi cu toate că toate acestea erau deja prezente şi formulate în imaginarul omului, prima săgeată cu vârf de fier a intrat totuşi în carne de om”. Asta în caz că ne vine să vehiculăm pe-aici rolul măreţ al poeziei de a schimba lumea în mai bine – un rol pe care şi l-a asumat mereu (în discursul unora sau altora) dar nu prea l-a îndeplinit mai nicicând. Poate nici nu era cazul. Poate ar fi o pragmatizare derizorie a poeziei să aibă impact în faptă. Vorba lui Codrescu, “Need a thing so beautiful also be self-conscious?”

Ca să nu mai lungesc povestea şi să vă las să citiţi şi singuri cartea – pe principiul că am avut deja suficient timp să vă trezesc interesul – voi trece acum şi la ce nu-mi (prea) place la ea. Deşi, după cum spuneam, foarte lucidă şi auto-ironică, lucrarea e, mi se pare, iremediabil atinsă de post-modernism. Nu judec aici şi acum în ce măsură e posibil să se mai scrie ceva altfel – ca stil cel puţin e inevitabil, cel puţin dacă ne luăm după tomuri de reguli scolastice – dar tematica specifică poate fi, cred eu, evitată. Unele descrieri ale lecţiei de poezie sunt, mi s-a părut, forţate să alunece pe o pantă dezirabil-şocantă atât de specifică sus-numitului postmodernism încât cam taie cheful. Uneia ca mine cel puţin. Din fericire, fenomenul e suficient de rar încât să nu fie cu adevărat deranjant.

Altă problemă – pe care ştiu că a remarcat-o şi Laura – spre finalul cărţii autorul face câteva trimiteri personale la figuri aşa-zis importante ale tabloului pseudo-intelectual românesc de astăzi. Nu numai fiind vorba de personalităţi la modă şi fals valoroase, dar fiind şi vorba de amănunte personale care n-ar avea importanţă nici dacă persoana la care se referă ar fi Rimbaud. Din categoria culturii de tabloid care ne spune cu ce gel de duş se spală cutare scriitor comercial – ştiţi şi singuri la ce mă refer şi n-are rost să insist. Din fericire “alunecarea” nu ocupă mai mult de jumătate de pagină, aşa că l-am putut ierta pe autor şi pentru asta.

Prin urmare, dincolo de scăpările semnalate, mie tot mi-a plăcut cartea şi o consider o lectură care merită făcută. N-aş putea spune ce utilitate concretă, de manual, are, însă, ca o veridică lecţie de poezie, în lipsa de untilitate concretă îi şi stă valoarea. Precum Tratatul de inspiraţie al lui Marin Sorescu, e o lectură care te face să-ţi zboare mintea dincolo de concret. Şi e frumoasă.

Autor: Andrei Codrescu
Titlu original: The poetry lesson
Rating:
Editura: Princeton University Press
Anul apariţiei: 2010
125 pagini
ISBN: 978-0-69I-I4724-6

Scrisă de Miriam Cihodariu

Bertrand Russell – The Autobiography of Bertrand Russell|

„Ateu” și „credincios” sunt substantive. Ele pot funcționa drept predicate. „Ionică este ateu” și „Niculiță este credincios” sunt propoziții bine-formate din punct de vedere gramatical. Următorul dialog este cât se poate de natural: „– Ionică este ateu; – Fals! Mi-a zis chiar mie acum 3 minute. Este credincios; – A, scuze. Ionică este deci credincios; – Da” Deci, propozițiile „Ionică este ateu” și „Niculiță este credincios” sunt, la prima vedere, capabile de a fi adevărate sau false. Pentru următorul pas, o ipotetică ignoranță de dragul argumentului: să zicem că „a fi ateu” și „a fi credincios” înseamnă, respectiv, nici mai mult nici mai puțin decât „a nu crede într-o deitate” și „a crede într-o deitate” și să ne prefacem că definiția unei deități este clară. Cine plânge că definiția deității nu e clară și-atunci la ce bun să ne jucăm, să aibă un dram de răbdare. Pentru confortul acelora, să înlocuim astfel: „X e ateu dacă și numai dacă X nu crede în Blablabla” „X e credincios dacă și numai dacă X crede în Blablabla”. A mai rămas vreun cititor al acestui text?

Morala circului de mai sus merită avută în vedere înainte de a discuta Why I am not a Christian (1957) a lui Bertrand Russell. Morala este următoarea: măcar două asumpții dăinuie în orice dispută cu privire la Blablabla. În opinia mea, acestea asumpții sunt și generale și rar disputate și greșite, de aceea e bine să le punem la masă. Ele sunt: (1) Faptul că cele două substantive, „ateu” și „creștin” formează în mod neproblematic predicate care se pupă cu subiectele în mai mult sau mai puțin același mod în care „a cădea”, „roșu”, „bolnav”, „președintele Rusiei”, „jeleu” se pupă cu subiecte. Această asumpție pornește din felul în care „ateu” și „creștin” funcționează (literalmente, funcționează ­­i.e. apar drept funcții în sintaxa frazei) în interiorul oricărei gramatici. Păi nu? Despre Ionel putem spune „ … este ateu (ori creștin)” așa cum putem spune: „ … cade”, „ … e roșu”, „ … e bolnav”, „ … e președintele Rusiei” etc. Nu. Iar asta nu are nimic de a face cu faptul că „ateismul” și „teismul” sunt concepte vagi. Cu alte cuvinte, indiferent de ce am decide că înseamnă – chiar dacă, fiind vagi, nu putem face asta prea satisfăcător – cuvintele acelea nu produc propoziții. Cel puțin nu în același mod în care „Cașcavalul este în frigider pe raftul de sus” este o propoziție (adevărată ori falsă).

A doua asumpție este următoare: (2) Oamenii pot ști că și ce cred. În mai mult spațiu ar fi fost plăcut să discutăm și alte asumpții înrudite cu aceasta: (2a) Oamenii au ceea ce se numește o credință, (2b) Oamenii știu că pot avea și știu dacă au sau nu ceea ce se numește o credință, (2c) Oamenii pot exprima acea credință în propoziții – cu subiect și predicat etc. Toate aceste propoziții plătesc salarii peste salarii în departamente serioase de filosofia limbajului (și a minții, după Gilbert Ryle) din întreaga lume. Ele nu sunt deloc de la sine evidente. Dar pe noi ne interesează tata lor: ideea că putem lua cunoștință adevărată despre, întâi, faptul că, apoi, conținutul a ceea ce credem. Nu aș trata drept evidentă nici această asumpție. Rapid spus, ideea că, dincolo de toate interferențele imaginabile, există o anumită calitate a vieții noastre mentale pe care o putem numi sinceritate este învechită (și un pic periculoasă).

Bun. Încă un lucru și promit că recenzez cartea. Să schițăm un pic istoria certurilor filosofice cu privire la Dumnezeu. Spun „certuri filosofice” pentru a le distinge de certurile cu privire la unul sau altul din dumnezei.

Știm că în perioada cuprinsă între Evul Mediu și trezirea-lui-Kant-din-ale-lui-„dogmatic-slumbers”, hobby-ul preferat atât al ateilor cât și al credincioșilor a fost să construiască argumente pentru și împotriva existenței lui Dumnezeu. Multe dintre ele au căpătat astăzi o etichetă dat fiind că de-a lungul secolelor adepți de-o parte și de cealaltă le-au re- și reciclat (the first cause argument, the natural law argument, the argument from design etc.). Multe altele au rămas primprejurul dezbaterii despre Dumnezeu în forme indefinite (doctrina teodiceei). După Kant, deși nu imediat după dar datorită lui – și cu ajutorul raționaliștilor Francezi (și mai târziu din cauza lui Hegel) –, filosofia a început să fie din ce în ce mai atentă la ce anume zice când zice ceva. În câteva decenii, o duzină de principii scolastice de tipul „Orice trebuie să aibă o cauză” – principii cu care oameni altfel inteligenți (Boethius, Abelard) lucraseră cu voioșie – dispar fără de urmă. Desigur există o anumită zonă de excepții (neo-scolasticism, neo-Thomism etc.) Dar cred că, în linii mari, este util să plasăm ateismul secolului al XX-lea drept o supraviețuire inerțială a disputelor dintre scolastici și sceptici.

Evident, nu asta e partea cea mai interesantă. Russell trece prin fiecare argument major pentru existența lui Dumnezeu și îl respinge, dar admite că „Of course I know that the sort of intelectual arguments that I have been talking to you about are not what really moves people. What really moves people to believe in God is not any intelectual argument at all”. Nimic mai firesc. Ba ar fi fost ușor nepotrivit din partea unui fost logician să pretindă că următorul paragraf a rezolvat ceva (fie de-o parte, fie de cealaltă):

That very simple sentence [„Who made God?” n.m.] showed me, as I still think, the fallacy in the argument of the First Cause. If everything must have a cause, then God must have a cause. If there can be anything without a cause, it may just as well be the world as God, so that there cannot be any validity in that argument (p. 15)

Cred că, indifferent de poziție, cititorul i-ar da dreptate lui Russell în această privință. Cu toate acestea argumentul, contraargumentul și disputa în sine, toate trei sunt, cum ar zice maică-mea, hodoronc-tronc. E limpede pentru ambii combatanți, dès le départ, că nu în silogisme au să se înfrunte. Cine vrea să exploreze această dispută în detaiu, habar nu am la ce să îl trimit fiindcă de obicei autorii sunt fie de-o parte fie de cealaltă. Sfatul meu e să nu vă pierdeți timpul – eventual cu excepția unui interes profesional ori academic.

E, acum ajungem la partea interesantă. Căci ideile lui Russell nu se limitează la a spune că Dumnezeu nu există, ci continuă spunând că (1) Azi, Hristos nu are de ce să fie demn de urmat, (2) Azi, Biserica face rău. Nu știu să apreciez dacă cineva a sărit de pe scaun la auzirea acestor vorbe – suspectez că nu – dar de dragul convențiilor unei recenzii, să urmărim un pic cele două idei. Întâi, Evanghelia e plină de dubioșenii. Iisus apare drept ferm convins că a doua întrupare va avea loc mintenaș, atunci când spune „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere” (Marcu, 9:1). Cu alte cuvinte, tot discursul despre efemeritatea celor pământești și trupești (e.g. „De ce gândiţi că n-aveţi pâine?”…) este bazat pe o idee care trebuia să se adeverească măcar în acel secol. Două mii de ani mai târziu, nu s-a adeverit.

Dar asta nu e singura dubioșenie, continuă Russell. „There is another very serious defect to my mind in Christ’s moral character, and that is that He believed in hell. I do not myself feel that any person who is really profoundly humane can believe in everlasting punishment. One does find repeatedly a vindictive fury against those people who would not listen to his preaching. […] You do not find this attitude in Socrates” Și deschidem și citim: „Astfel voi înşivă daţi mărturie împotriva voastră că sunteţi fiii celor ce au ucis profeţii! Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri. Şerpilor, pui de vipere! Cum veţi scăpa de condamnarea la iad?” (Matei 23:33). Continuând, când împarte caprele și oile (i.e. păcătoșii și nepăcătoșii), Hristos nu pare un tip prea magnanim: „Atunci va spune celor de la stânga: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnicd pregătit pentru diavol şi îngerii lui! 42 Căci, am fost flămând şi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi nu mi-aţi dat să beau, 43 am fost străin şi nu m-aţi primit, gol şi nu m-aţi îmbrăcat” (Matei 25:31).

La acestea, Russell adaugă cu un pic de umor următoarea:

Then there is the curious story of the fig-tree, which always rather puzzled me. You remember what happened about the fig-tree. "He was hungry; and seeing a fig-tree afar off having leaves, he came if haply he might find anything thereon; and when he came to it he found nothing but leaves, for the time of figs was not yet. And Jesus answered and said unto it: ‘No man eat fruit of thee hereafter for ever’……and Peter……saith unto him: ‘Master, behold the fig-tree which thou cursedst is withered away."’ That is a very curious story, because it was not the right time of year for figs, and you really could not blame the tree. (p. 23)

[Să ne înțelegem: aceste idei nu sunt extrase în virtutea faptului că sunt inoi sau bine-întemeiate. Suntem încă în faza de urmărire, conform cu originalul, a cărțuliei.]

Să trecem la a doua afirmație. Deși înrudite, cele două sunt separabile chiar cu ochiul liber. Biserica, aproape by definition, se depărtează de fondator. Azi, oricâtă Sfântă Scriptură există în diferite Biserici creștine, cele două nu se identifică. Pe bună dreptate atunci că într-o discuție despre creștinism punctul critic va fi Biserica și nu Scriptura. Însă aici Russell e și mai încăpățânat. Dincolo de un real real merit în crearea unor condiții favorabile prezicerii câtorva eclipse, Russell nu vede niciun suport de laudă pentru o așa instituție – din nou: nu azi. Dintre toate, ideea că (falsă sau adevărată) doctrina creștină aduce la magazie un suport moral fără de care altfel cei mai simpluți la minte ar lua-o razna este o idee greșită. Există un număr indefinit de surse externe pentru o moralitate mai utilă decât cea creștină – instituția familiei, instituția științei, instituția statului etc. – așa cum există un număr infinit de surse interne pentru o moralitate mai utilă decât cea creștină. Legăm „a fi bun”, „a trăi bine”, „a fi fericit”, „a progresa” etc. de relația cu Dumnezeu dintr-o simplă inerție de proveniență orientală. Nimic în Etica nicomahică nu face legătura cu vreo deitate. Deci posibilitatea trebuie măcar recunoscută.

Dar o fi vreo etică păgână mai bună decât cea creștină? Aici, Russell atacă direct și doar catolicismul. Dintre toate ideile pe care le discută (de la Inchiziție la contracepție), câteva sunt bine scrise. Repet: nu știu câți din voi vor sări în sus de indignare sau revelație anti- ori pro- creștină, dar măcar literar să le copiem aici ca find bine-zise:

„The worst feature of the Christian religion, however, is its attitude towards sex – an attitude so morbid and so unnatural that it can be understood only when taken in relation to the sickness of the civilised world at the time when the Roman Empire was decaying […]

Every boy is interested in trains. Suppose we told him that an interest in trains is wicked; suppose we kept his eyes bandaged whenever he was in a train or on a railway station; suppose we never allowed the word "train" to be mentioned in his presence and preserved an impenetrable mystery as to the means by which he is transported from one place to another. The result would not be that he would cease to be interested in trains; on the contrary, he would become more interested than ever but would have a morbid sense of sin, because this interest had been represented to him as improper. Every boy of active intelligence could by this means be rendered in a greater or less degree neurasthenic. This is precisely what is done in the matter of sex; but, as sex is more interesting than trains, the results are worse”

„If I were going to beget a child knowing that the child was going to be a homicidal maniac, I should be responsible for his crimes. If God knew in advance the sins of which man would be guilty, He was clearly responsible for all the consequences of those sins when He decided to create man. The usual Christian argument is that the suffering in the world is a purification for sin and is therefore a good thing”

Ușor copilărești, aceste contra-argumente, va spune imediat cineva. Dar în spatele lor cred că este un punct mai important pe care Russell îl abordează în alt eseu (am menționat că Why I am not a Christian este o colecție de eseuri?): anume faptul că în spatele religiei creștine există o viziune à la Glaucon despre om. Faptul că, în lipsa unei dogme, omul ar fi invizibil din punct de veder moral și, decât dacă avem de-a face cu un imperial tăntălău, orice om ar face rău – i.e. și-ar face un maxim de bine lui în detrimentul celorlalți.

Din moment ce nu sunt aici să trag concluzii cu privire la părerile lui Russell despre contracepție, este momentul să ne întoarcem la problema cu care am început.

M-aș fi așteptat ca problemele mele din primele două paragrafe să fie intuite măcar de Russell. Știu că un soi de dubiu față de ideea cunoștințelor cu privire la propriile vieți mentale – exceptând datele senzoriale – îi pot atribui lui Russell din alte lucrări (e.g. Human knowledge și, pe scurt, unul din capitolele din The problems of philosophy). Despre niciuna însă n-am găsit vreun cuvânt în Why I am not a Christian.

Problema 1 se rezumă astfel: ca multe alte propoziții, „Ionică este ateu” sau „Dumnezeu există” sau „Hristos va reveni pe pământ” etc. – vă țineți bine? – nu sunt propoziții. Mă rog, într-un anumit sens, nicio propoziție nu există. Ce există sunt doar instanțe ale unor propoziții-tip. De pildă. Dacă Silviu zice Dan Puric este chipeș, și Octav zice Dan Puric este chipeș, amândoi au produs o instanță diferită a aceleiași propoziții, și anume, „Dan Puric este chipeș”. În afară de acele instanțe, propoziția „Dan Puric este chipeș” nu există propriu zis, ci este o convenție a grămăticilor care atunci când vor să studieze „deep structure” și „semantical transformations” și „generalized quantifiers” etc. fac abstracție de la anumite particularități (cum ar fi faptul că și Octav e între altele foarte chipeș). În fine, nu acest gen de „nu există propoziții” e relevant acum.

Acum e relevant faptul că „Dumnezeu există” nu apare așa pur și simplu ca propoziție niciodată. Aceste propoziții sunt spuse de către cineva cuiva într-un anumit context pentru un anumit scop etc. Ați fi surprinși să știți cât timp sa scurs de la Frege la Strawson până ce filosofii s-au dumirit că așa stau lucrurile cu multe alte sentences cu care se lucra bine-mersi. Wittgenstein, căzând fix între, a produs două sisteme perfect opuse. De la el până la recentul (anii ‘90) contextualism în filosofia limbajului sunt câteva modificări.

Așadar: ceea ce suspectez eu este că există tot atâtea instanțe de înțeles pentru Dumnezeu există, Eu cred în Dumnezeu etc. câte există instanțe de oameni capabili să le producă. În acest caz, chiar dacă din punct de vedere sintactic acele propoziții sunt bine-formate, înțelesul lor este dependent de împrejurări. La fel precum, de pildă, înțelesul lui „Ciorba de burtă a plecat” este dependent de ce urmează să vă spun eu acum: în restaurantul X chelnerii numesc mesele după ultima comandă de la masa respectivă. A spune că Dumnezeu există ori că ești – sau că altcineva e – ateu ori credincios nu înseamnă a descrie ceva, ci a produce un act „within a language-game”. A te întreba dacă Dumnezeu există sau nu este cumva asemănător cu a te întreba dacă regele într-adevăr este în mat când nu mai are unde să mute fără să fie în șah. Dacă cel mai firesc răspuns este placidul „într-un sens da, într-un sens nu”, întrebarea nu e foarte interesantă din punct de vedere intelectual. Lui Woody Allen îi datorăm vorba: „Not only is there no God, but try getting a plumber at weekends”.

Problema numărul 2: Cred că nu avem niciun motiv să credem în viața noastră interioară – din nou, exceptând datele senzoriale. Cine crede în Dumnezeu în propoziția Niculiță crede în Dumnezeu? Cu siguranță nu Niculiță, pentru că Niculiță se schimbă într-un număr infinit de moduri în fiecare moment (produce urină, cogniție și se mișcă în relație cu soarele etc.) Niculiță cu siguranță nu crede în Dumnezeu noaptea sau când nu se gândește la Dumnezeu sau la credința lui în Dumnezeu. Apoi Niculiță cu siguranță nu trăiește, din punct de vedere mental, aceeași stare de fiecare dată când are contact – orice fel de contact – cu ideea de Dumnezeu. Faptul că folosim același nume pentru Niculiță cel cu 10mg de urină în vezică și Niculiță cel cu 15mg de urină în vezică, faptul că folosim același timp verbal pentru cazuri când Niculiță sigur nu crede în Dumnezeu și faptul că folosim același nume pentru ceea ce Niculiță trăiește atunci când are contact cu Dumnezeu – toate acestea sunt niște biete stipulații. Și-atunci, când Niculiță promite sinceritate spunând Eu cred în Dumnezeu, (Eu cred că) Dumnezeu există, Niculiță face ceva asemănător unei semnări de condică într-o instituție, mai degrabă decât o descriere de viață mentală interioară. Fără pic de substanță, și deci fără pic de teorie despre ce e ori nu e o convingere ori o credință, a vorbi despre credincioși și necredincioși este apă de gură, căci – dacă neurobiologia nu sare mâine cu noutăți – sinceritatea este apă de gură.

Titlu: Why I am not a Christian
Autor: Bertrand Russell
Rating:
Editura: George Allen & Unwin
Anul apariţiei: 1957
205 pagini

Scrisă de Octav Popa

Ion Iovan – Cum am devenit domn… |

Să încep prin a delimita universul matein de mocirla în care ne bălăcim acum, din făţişă şi infantilă reacţiune, ar fi doar o apucătură clişeistică şi uniformă, care ar ştirbi din grandoarea rezervată care transpare din volumul lui Iovan. Consider că ar fi doar o neplăcută şi dezolantă analogie. Căci transpare din pastişa lui Iovan un binefăcător calm, care ne transportă instant în pseudo-lumea interbelică, filtrată prin ochii lui Caragiale fiul, care ne opreşte din tentaţia facilei comparaţii. Şi cât de fabuloase sunt intuiţia şi empatia lui Iovan! Parcă ar fi trăit, pe viu şi în spirit, lângă Matei. Ca o cameră de luat de vederi, ca un ecograf al spiritului, îi monitorizează umorile şi ororile mundane, accesele metafizice şi chiar discreta viaţă amoroasă. Tainicul ochean al demiurgului pătrunde în intimitarea unei instrasigente lucidităţi, iscodind cu delicateţe reacţionarimsul lui Matei, eternul răzvrătit. Îl re-inventează & re-defineşte pe autorul “Crailor…”, într-un delicios discurs alternativ al perioadei interbelice.

La graniţa dintre ficţiune şi autobiografic, romanul lui Iovan ne poartă în fascinanta interioritate a celui care redefineşte excentricitatea: Matei Caragiale, bastardul lui Caragiale tatăl, pe care cel dintâi îl dispreţuieşte, pentru mahalagismul mascat în teatru spumos, carnavalesc şi de joasă speţă, fără nici o dimensiune&amplitudine intelectuală. Ce mai înseamnă în ziua de azi un astfel de jurnal, de factură post-modernă, ce are ca personaj central un reacţionar pur-sânge?

Încă din primele rânduri ni se prezintă un Matei mult prea sigur pe el, o figură solitară, un senior al bunului-gust, care priveşte cu dezgust la degradarea la care este nevoit să asiste. Tranşant şi nemilos, din incomoda situaţie a unei inteligenţe necruţătoare şi a unei lucidităţi de inspiraţie conservatoare, ni se înfăţişează arhetipul personajului supra-conştient de propria-i superioritate. În continuitatea mecanică a jurnalului, savurăm familiaritatea aproprierii în intimitate faţă de actorii exteriori, dar în contrast cu aparenta disociere faţă de aceştia pe scena socială, unde Matei se afişează ireproşabil până la ridicol. E aproape duios felul în care autorul “Crailor…” îşi apropie personajele vremii, cu necruţător verb critic stăpânind fraza şi când preţuieşte, şi când dispreţuieşte. Un dispreţ suveran, al unei conştiinţe glaciale, al unei lucidităţi care depăşeşte mizerabilul mundan, cu calculele sale dintre cele mai insolite.

Cum îl înţelegem pe Matei? Filele pierdute de “adversarul” Perpessicius şi reinterpretate de Iovan dezvăluie un excelent om de lume, rasat şi arogant, cu evidente apucături megalomane – pentru fiecare moment al zilei, sau al anului, ţinuta este aleasă în mod corespunzător, la limita pateticului. Un mason deghizat în scriitor, care zugrăveşte, în aspre şi nu arareori dispreţuitoare cuvinte, mitica protipendadă interbelică, faţă de care încântător se detaşează, intuindu-i complexul subdezvoltării. Sarcasmul e prezent în descrierea figurilor canonice: de la Ionesco la Eliade, de la Cioran la Vulcănescu, nimeni nu scapă necruţătoarei priviri, a estetismului vituperant marca Matei. Porecliţi şi diminitivaţi, ironizaţi şi judecaţi la rece, toată pleiada de gânditori intangibili, fala intelectualilor fetişizaţi post ‘89, cu proiect de neam şi de stat (patriotismul e stupid) sunt bagatelizaţi, puşi în umbră prin autoconstrucţia meta-mateină. Un reacţionar care judecă prezentul (său) cu efigia trecutului berlinez şi deja fantomaticele figuri antebelice. Şi poate că de la înălţimea auto-propulsatoare a “Crailor…” chiar are motive…

Dar de ce am ave nevoie de un astfel de etalon? Unde ne îndreaptă, ce orizont ne deschide? Unde-l integrăm, dacă am îndrăzni o etichetare, fie şi lapidară? Dincolo de necesitatea referenţialului, Matei deţine acea sete de excelenţă specifică acelora care în permanenţă sunt conectaţi la tensiunea nevoii de cunoaştere. Când boem, când fragil, când neiertător, când distant, existenţa lui Caragiale fiul pare marcată de un patos sinusoidal. Exigentul său estetism se concretizează printr-un moft inedit: ţine morţiş să-şi construiască propria grădină, propriul spaţiu destinat meditaţiei. Renunţând treptat la majoritatea formelor de artă (literatura fiind…o prostituată), Mateiu se evacuează în moşia Sionului, considerând că doar flora atent construită şi îngrijită merită dedicaţi ani şi ani de trudă. Sumbra ciudăţenie a arhitecturii propriei grădini e dublată de nu mai puţin misterioasele escapade sibiene, unde alături de figura paternală a lui Herr Direktor construieşte proiectul unei posibile uniuni româno-maghiare…Şi sfidând cota misteriosului, nu ezită să iscodească munţii Sibiului după comoara templierilor, “eventual” pierdută în zonă cu câteva secole în urmă…Iar dacă nici aceste picanterii nu vă conving în a (re)citi paginile lui Matei, mă întreb oare unde în altă parte puteţi găsi atât de spumoase şarje la adresa “profesorului” Nae Ionescu…

Autor: Ion Iovan
Titlu complet: Cum am devenit domn – Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor
Rating:
552 pagini
Editura: Curtea Veche
Anul: 2008
ISBN: 978-973-669-729-6

Scrisă de Ştefan Muşat

Avem neplăcerea să vă prezentăm mai jos un documentar supărător în regia lui Rick Stout. Firește, este vorba de o teorie a conspirației. Cu 6 miliarde de oameni implicați. (Silviu Man)