Daniel Cristea-Enache – Un om din Est|

Dacă aş fi făcut Facultatea de litere, studiile mele nu s-ar fi încheiat cu vreo analiză în cuvinte noduroase despre isteria poeziei contemporane sau despre proza bolnavă de priapism a începutului de secol XXI românesc. Un oarecare simţ al autenticului m-ar fi îndreptat cu siguranţă înspre o încercare monografică asupra celui pe care, de trei ani, de când l-am descoperit – total întâmplător – îl consider cel mai mare scriitor român, anume Ion D. Sîrbu. Dar, cum n-am făcut Literele, nici studiu ştiinţific n-am mai făcut. Am scris şi eu, cum am putut, despre Adio, Europa! şi Dansul ursului, am făcut un mic pelerinaj la Petrila, oraşul natal al scriitorului… Nimic major. Însă nu-mi pare rău că nu am scris ceva mai consistent despre Sîrbu. Dl. Daniel Cristea-Enache a făcut asta, exact aşa cum mi-ar fi plăcut mie.

A alege să monografiezi destinul unui om înseamnă a avea o anumită afinitate pentru el, a te regăsi cumva în datele fundamentale ale caracterului său şi ale istoriei sale personale. A scrie în acest fel despre cineva care nu mai e pe lume înseamnă a lega o prietenie. În cazul lui Cristea-Enache, a te împrieteni cu una dintre libere, mai lucide şi mai fascinante conştiinţe ale secolului trecut. A alcătui o carte despre un om care a purtat valorile la care a ţinut Sîrbu înseamnă a fi tu însuţi posesor al lor sau, măcar, a încerca să le dobândeşti. Ceea ce nu-i puţin lucru, într-o vreme în care ne alegem modele mediocre, faţă de care să nu putem “resimţi inconfortul inferiorităţii”, care să ne legitimeze prin fada lor existenţă existenţele noastre fade.

Un om din Est îţi lasă impresia că Daniel Cristea-Enache conspiră cu spiritul lui Sîrbu – între autor şi subiect e parcă o complicitate dincolo de stiluri, de epoci, de generaţii literare, dincolo de moarte. Altfel nu se poate explica fineţea cu care autorul urmăreşte desele coliziuni, din ce în ce mai dure, dintre viaţa personajului său şi istoria bezmeticului veac XX. Coliziuni care au distrus un destin şi au născut un om bun şi un scriitor uriaş.

E drept şi că Ion D. Sîrbu a avut o viaţă de personaj literar – om cinstit paraşutat într-un secol profund necinstit, aşadar condamnat, volens-nolens, la donquijotism, istoria personală a scriitorului este “o linie zig-zagată şi frântă istoric, dar dreaptă moral”. Sîrbu n-a trăit ca alţii şi n-a scris ca alţii. Copil de mineri, tinereţe îndrăzneaţă – “campion la pentatlon, jucător de fotbal la Jiul Petroşani, pilot planorist cu brevet, practicant al călăriei, participant la concursuri de înot, la alte şi alte întreceri sportive”, devine comunist ilegalist pentru că nu-i plăceau legionarii, apoi scapă ca prin urechile acului de moartea pe frontul rusesc şi o ia la pas, cu o singură cizmă, prin frumoasa Ucraină:

“Panică, haos. Cineva îmi furase o cizmă, n-aveam încotro, am încălţat-o pe cea care îmi rămăsese. Cu o singură cizmă am parcurs toată Ucraina. Ocolind prin Crimeea am ajuns în Polonia, apoi la Cernăuţi, apoi în spitalul-carantină. În sfârşit, după un an de la plecare (între timp fusesem oficial dat «căzut eroic în luptele de la Stalingrad» am ajuns viu, dar cu o singură cizmă, în Sibiu. Trebuia să fiu lăsat la vatră. Dar la regimentul meu (35 Artilerie) nu voiau să-mi dea drumul până nu predau şi cealaltă cizmă. O săptămână am tot umblat prin oraş, încercând să găsesc o cizmă. Imposibil. (…) În sfârşit, disperat, la sfatul unui coleg mai şmecher, am dat 100 lei unui oltean şi acesta repede mi-a adus cizma de care aveam nevoie.”

Cu “epiderma tăbăcită” şi sufletul curat, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie de la Cluj printre picături, învaţă cu încrâncenare, ca să nu rămână în urma copiilor de boieri şi cărturari, favorizaţi prin origine – “citeam grăbit, hămesit, cu frica să nu mi se ia cartea sau să nu sune alarma”. Apoi e dat afară din Universitate pentru că, odată cu invazia comunistă, refuză să-şi trădeze Profesorul, pe Lucian Blaga. Cum bine rezumă Cristea-Enache :

“La douăzeci şi şase de ani, când alţi tineri abia iau contact şi fac cunoştinţă cu viaţa reală, Ion D. Sîrbu a efectuat, deja, o lungă şi profundă imersiune în straturile sângerânde ale realului, în ceea ce se află dedesubtul cuvintelor frumoase, al sintagmelor bine şlefuite şi al retoricilor marţiale.”

Mai târziu, pe aceeaşi linie neastâmpărată care “se împotriveşte din principiu înregimentărilor comode, adaptării la mediu, mentalităţii tranzacţionale şi filosofiilor justificatoare” scrie o cronică în care critică o piesă ineptă de teatru (ineptă, dar corectă ideologic) şi are parte de un sejur de şapte ani prin puşcăriile şi lagărele comuniste, încununat ulterior de un domiciliu obligatoriu, de un sfert de veac, la Craiova, într-un sinistru anonimat – “ţesutul jupuit al acestor ani care îi sunt furaţi şi distruşi”. Moare în septembrie 1989, din cauza unui cancer în zona gâtului, metafizic explicabil – “pentru că toată viaţa n-am tăcut”.

Fără a mai vorbi despre excelenta analiză a operei scriitorului petrilean – care ocupă jumătate din carte – închei spunând că Daniel Cristea-Enache nu a publicat un volum de critică literară pe care să-l laude cu jumătate de gură colegii de breaslă şi să nu-l poată pricepe restul de 99,(9)% din populaţia alfabetizată a lumii. Şi aceasta pentru că nu scrie ca un “iniţiat”, mestecând concepte costeliv-ezoterice care să-i ateste temeinica pregătire în ochii proştilor. Cristea-Enache nu are acel ton inchizitorial, acea secetoasă detaşare a specialistului. Viaţa acestui scriitor încă ne(re)cunoscut, atât de chinuită, atât de ciuntită de muşcăturile istoriei, se cuvine a fi privită cu compasiune şi omenie. Deosebindu-se radical de generaţia anunţată de Sîrbu – “o generaţie de intelectuali cu mentalitate de plutonieri majori şi cu rafinament de frizeri”, un om din est a scris despre alt om din Est. Restul e sârg, cizelare şi bibliografie.

Autor: Daniel Cristea-Enache
Rating:
Editura: Curtea Veche
Anul apariţiei: 2006
352 pagini
ISBN : 973-669-243-4

Scrisă de Silviu Man

Pământ al oamenilor |

“De n-am fi avut suflet,
ni l-ar fi creat muzica.” (Emil Cioran)

În mijlocul deşertului, adunaţi în jurul focului, maurul priveşte către pilotul francez, spunându-i: “Dacă te voi întâlni în afara fortului, te voi ucide. Mănânci salată precum caprele şi carne de porc ca porcii. Femeile tale îşi arată obrazul fără ruşine. Nu te rogi niciodată. La ce-ţi folosesc avioanele, T.F.S.-ul şi Bonnafous, dacă nu deţii adevărul?”

Cât de bogat în trăiri şi profunzimi este acest deşert al arabilor, descoperit de Saint-Exupéry, în comparaţie cu celălalt deşert, interior, al zilelor noastre, teoretizat de un alt francez, Jean Baudrillard, în eseul său America. Triumf al uitării asupra memoriei, al suprafeţei asupra interiorităţii, al obscenităţii asupra credinţei, cultura noastră se aseamănă unui deşert, în care nimic nu mai iese în relief. Totul este redus la acelaşi nivel. Înălţimile dispar, nimic nu este susceptibil a fi mai profund. Realitatea noastră ultimă este nisipul, din care clădim chipuri şi adevăruri de-o zi.

Cât de părtinitoare şi de relative sunt aceste noţiuni de barbar şi civilizaţie! În timp ce Baudrillard ne arată chipul barbar al Americii pe care l-am împrumutat, Exupery descoperă în deşertul arabilor toate caracteristicile civilizaţiei: memorie, permanenţă, credinţă, dovada că “împărăţia omului se află înăuntru”.

Taina deşertului este interioritatea sa. “Dacă la început nu-i decât gol şi tăcere, e pentru că nu se dezvăluie amanţilor de-o zi”. Şi cum ar putea? Croit din absenţe şi aduceri-aminte, din solitudine şi aşteptări, deşertul poartă pecetea dragostei, nu a aventurii. Aici autorul descoperă că “apa nu este esenţa vieţii, ci însăşi viaţa”, iar paradisul nu este decât un om cu care să ciocneşti un pahar de vin. Pentru mauri, căpitanul francez Bonnafous, care jefuia caravane, era “un duşman atât de frumos”, încât fiecare visa să-l ucidă, “împins de o ură care purta toate semnele dragostei”. În ariditatea nisipurilor, moartea capătă şi ea o dimensiune firească. La bătrâneţe, sclavii care nu mai puteau munci erau eliberaţi. Dacă nimeni nu-i cumpăra, se întindeau liniştiţi pe nisip, iar copiii treceau în fiecare dimineaţă să vadă dacă mai trăiesc. Nu-i batjocoreau, fiindcă totul era în firea lucrurilor. Sluga îşi merita odihna. “Iar pe cel lungit îl încerca foamea, care nu e decât o ameţeală, iar nu nedreptatea, singura care chinuie cu adevărat”.

Senzaţia pe care o degajă acest roman autobiografic – în parte şi datorită profesiei autorului, pilot de avion – este înălţimea. O înălţime nu atât morală, cât mai ales umană, a responsabilităţii şi generozităţii. Autorul îi dedică această carte unui coleg de meserie, care a supravieţuit 15 zile în Anzi, după ce s-a prăbuşit cu avionul. “Măreţia lui Guillaumet este de a se simţi răspunzător. Răspunzător de soţia lui, de camarazii săi, de destinul oamenilor, în măsura muncii lui. A fi om înseamnă în chip neîndoielnic a fi răspunzător”. De aceea, curajul nu înseamnă dispreţ faţă de moarte: “dacă nu-şi are rădăcinile într-un sentiment al răspunderii consimţite, nu este altceva decât semnul sărăciei sau al prisosului de tinereţe”. Nu toreadorii sunt de admirat, ci oamenii care se sacrifică şi care, prin lupta lor, asemenea umilului cultivator, “lasă un pământ înţelenit în urmă”, transformând sălbăticia în rodnicie.

Probabil puţini ştiu că Exupery este autorul frumoaselor cuvinte “a iubi nu înseamnă a ne privi reciproc, ci a privi împreună în aceeaşi direcţie”. El nu se referea însă aici la dragostea de cuplu, cum sugerează cărţi poştale, ci la tovărăşie, la iubirea celor care împărtăşesc un ideal comun. La fel ca Orwell, Malraux sau Hemingway, Saint-Exupery a fost un scriitor angajat, luptând în Spania şi ca pilot de partea Aliaţilor. A fost un senior până la capăt, cum ni-l dezvăluie acest roman, fiind doborât în 1944 în Mediterana. Nu a scris mult, dar generozitatea sa o regăsim atât de fidel în frumuseţea stilului:

“Într-o lume în care viaţa iese atât de frumos în întâmpinarea vieţii, în care florile se întâlnesc cu florile în însuşi leagănul vântului, în care lebăda cunoaşte toate lebedele, singuri oamenii îşi zidesc solitudinea. Cât spaţiu sapă între ei spiritul! Un vis de fată tânără o izolează de mine, cum să urc până la ea? Ce să cunoşti dintr-o tânără care se întoarce acasă cu paşi înceţi, cu ochi plecaţi şi surâzându-şi ei însăşi, deja plină de născociri şi minciuni adorabile? Ea a putut să-şi înfiripe un regat din gândurile, din glasul şi din tăcerile unui amant, şi de atunci pentru ea nu mai există, dincolo de el, decât barbari”.

Profesia pentru Exupery este un minunat prilej de a descoperi umanitatea. Hărţile, atât cele geografice cât şi cele mentale, sunt grosolane, nu dezvăluie detaliile şi frământările. Deasupra lumii, într-o “suveranitate de câteva ceasuri”, autorul descoperă “temelia esenţială, sălaşurile de stâncă, de nisip şi de sare, în care viaţa uneori cutează să înflorească, ici sau colo, ca un firicel de muşchi în scorburile ruinelor”. Avionul ne arată adevărata faţă a planetei, pe care o credeam umedă şi blândă. Câte miracole ascunde natura! Zburând peste nori, traversând “ferestrele furtunii”, ocolind uriaşele trombe marine care uneau cerul cu marea, pilotul abia la sfârşit îşi dădu seama că nu-i fusese frică. Atât de măreţ era peisajul!..

Mozart asasinat

Dar ce a devenit această meserie astăzi? Între om şi natură nu mai stă doar o cască şi o pereche de ochelari, ca în trecut. Acum, piloţii “sunt atenţi la jocul indicatoarelor, nu mai privesc dezlănţuita goană a peisajelor”. În loc de instrument al aventurii şi cunoaşterii, avionul a devenit un laborator de explorat. Sau de ucis. Acum câteva luni vedeam imagini din Iraq cu soldaţi americani într-un aparat de zbor ucigând câţiva jurnalişti Reuters “înarmaţi” cu camere de filmat. Militarii luptau într-un joc pe calculator: un ecran cu date tehnice şi cu avertizări sonore, iar oamenii erau simple siluete marcate cu ţinte. Poate e aşa cum spune Saint-Exupery: în ciuda progresului tehnic, “nu suntem decât nişte tineri barbari pe care noile noastre jucării îi minunează încă”.

Adevărata “criză” de care suferim este necunoaşterea şi nerecunoaşterea umanului. Cum îi arăta Socrate bietului Alcibiade, suferim de o aroganţă mult mai periculoasă decât ignoranţa: neştiutori, ne închipuim că ştim. Am descoperit legile astrelor, am studiat animalele cu care împărţim acelaşi pământ şi credem că adevărul pentru om este acelaşi cu adevărul biologiei sau al fizicii. “Adevărul pentru om este ceea ce face din el un om”, arată Exupery. Nicidecum ceva abstract, demonstrabil. “Dacă religia aceasta, dacă această cultură, dacă această scară de valori, dacă această formă de activitate, şi nu altele, înlesnesc în om această plenitudine, dacă eliberează în el un mare senior care până atunci se ignora, e pentru că scara aceasta de valori, cultura aceasta, forma aceasta de activitate înseamnă pentru el adevărul”. Cum să eliberezi însă azi seniorul din om, în stridenţa televizoarelor, în vulgaritatea străzii, în mediocritatea şcolii şi a universităţilor? În acest mediu cultural, “pe Mozart copil, ca şi pe alţii, îi aşteaptă aceeaşi maşină de presat. Cele mai mari bucurii ale lui Mozart le va hrăni muzica putregăită din duhoarea localurilor de noapte. Mozart e condamnat”. Iar odată cu el, cum bine aminteşte Cioran, şi o minunată parte a sufletului omenesc.

Scrisă de Florentin Cristian

Autor: Antoine de Saint-Exupéry
Titlu: Pământ al oamenilor
Rating:
Traducător: Ion Caraion
Editura pentru Literatură Universală
Anul apariţiei : 1967

1.500 de sfaturi şi sugestii utile pentru a economisi timp şi bani
Rating:
Editura: Reader’s Digest
Anul apariţiei: 2010



“There are five natural sources of caffeine – tea, coffee, the cola plant, cacao, yerba mate and his relatives. Early man located all of this five and knew that they reduced fatigue. Biochemical research has not added a single new source.” (Edgar Anderson)

Pe vremuri nu era nimic extraordinar ca fiecare mamă şi bunicuţă să aibă pe noptieră nişte cărţi cu sfaturi pentru gospodine. Există – şi nici un bărbat nu poate contesta aceasta – nişte trucuri care fac ca maioneza să nu se taie, ca pelteaua să nu iasă prea groasă, ca pilaful să fie mai gustos. La acestea se adăugau nişte soluţii-minune pentru îngrijirea mobilei şi a faianţei, câteva tehnici cu ajutorul cărora plantele din grădină puteau creşte aşa cum se cuvine şi – preferatele copilului care eram – diverse feluri în care puteai împleti de una singură hainele, cu diverse noduri şi întorsături dibace, care mă fascinau – jeteu, jerseu, unul pe faţă, două pe dos… Una peste alta, răsfoirea acelor cărţi făcea ca orice doamnă să poată ţine în mână cu mai mare uşurinţă o întreagă gospodărie, de la soţ şi copil până la căţel, purcel şi ficus.

All by myself…

De voie sau de nevoie, mamele şi bunicile noastre au învăţat şi au dezvoltat la rândul lor o sumă imensă de mijloace prin care aproape totul se putea produce în casă, pentru nevoile familiei. De voie sau de nevoie, în Occident a luat-o pe altă cale – aceea a experţilor. Nutriţionişti şi agenţi imobiliari. Experţi în design şi experţi în folosirea timpului liber. Experţi în vânzări de maşini, experţi în cumpărări de maşini. Experţi în aranjarea produselor pe raft, experţi în decriptarea şmecheriilor făcute de experţii în aranjarea produselor pe raft. Şi într-o lume populată de experţi, cei mai mulţi dintre străini şi-au pierdut îndemânarea casnică. Pentru chiuvete, există instalatori, pentru becuri există electricieni, pentru maşini, există service. Apropo de maşini, pesemne că Dacia cu capota ridicată, parcată pe marginea şoselei, de sub care ieşeau două picioare în pantaloni slinoşi a dat frisoane multor occidentali poposiţi pe la noi. Dacă la noi lucrurile încă merg cu un pic de sârmă şi nişte scoci, la ei, acolo nu se poate face cam nimic fără expertul în sârmă şi o vizită la magazinul central de scociuri. Sau cel puţin asta rezultă din Secrete bine păstrate, volum editat de Reader’s Digest.

Citeşte continuarea pe bookblog.

Contele de Saint-Germain – Alt îndrumar, alt timp pierdut |

Cu cât ofensiva pragmatismului se înteţeşte, cu atât se intensifică pofta de a căuta alternative, grile şi chiar soluţii la problema cunoaşterii dez-interesate, scuturată de prezumţiozitatea academică. Şi de vreme ce trăim într-un post-modernism diluant, care nu certifică unicitatea nici unei rezolvări, în mod convenţional am să presupun că povestirea contelui de Saint-Germain ar “putea” conţine un sâmbure de adevăr, dar fără să am pretenţia de a-l credita integral. În fapt, sunt ferm convins că eşafodajul contelui nu numai că surprinde o bucăţică de adevăr, dar chiar poate deveni o cale către ridicarea vălului. Pe de altă parte, una e îndrumarul criptic al contelui, descifrabil în chei complexe, alta e povestea “de viaţă” acestuia, poveste care sfidează cel mai elementar simţ obiectiv, fiind o biografie care se întinde pe parcursul a mai multe…secole. Prima poveste decurge din a doua, într-o împletire de simboluri expusă pe mai multe planuri şi niveluri de semnificaţie.

Necesitatea parcurgerii volumului nu este explicită şi poate nici implicită. Cum ne poziţionăm faţă de un manuscris a cărui origine este incertă şi în ce fel faţă de un autor pe seama căruia este construită o întreagă mitologie? Cel mai sigu cu foarte mare precauţie, fără să ne grăbim să etichetăm scriitura, admirând subtilitatea şi profunzimea metaforelor şi încercând, pe ici pe colo, să desluşim înţelesul, sau sensul, aparentei enigme.

Practic, manuscrisul descrie călătoria iniţiatică a unui posibil îndrăzneţ care caută să depăşească închisoarea mundană. Termenul “trinosophia” sugerează cele trei niveluri de înţelegere a simbolismului utilizat: o dată, este alchimia (sufletului); al doilea, kabbalismul esenian; al treilea este hermetismul alexandrin, misticismul ultimilor egipteni. Gândindu-ne imediat că aceste trei obiecte de studiu nu se află în curricula comună a vreunei universităţi din ultimii…200 de ani, automat ne ducem cu gândul că cel care a integrat aceste cunoştinţe avansate de metafizică într-un text cu finalitate iniţiatică era, la rându-i, un personaj care a depăşit cu mult cunoaşterea comună. Din chiar introducerea cărţii, când ne familiarizăm cu metodele de decriptare folosite, aflăm că textul este unul a cărui poveste dezvoltă o altă poveste, ascunse ambele în spatele unui terminologii cu rol iniţiatic.

Tema cărţii o reprezintă iniţierea în marile misterii, privită încă din Antichitate ca aventura ultimă pentru viaţa (manifestarea) mundană a oricărui individ. Atât că învăţătura sacră nu putea fi accesibilă, tocmai prin natura sa (aparent) indescifrabilă, sufletelor profane. Iată de ce corpusul acesteia este învelit într-o simbolistică, într-un hăţiş de reprezentări ale căror chei sunt interjşanjabile. Întreg demersul are la bază tematica elevării interioare; ştiinţa ezoterică era predată doar celor care erau capabili să depăşească solemnitatea ritualului, să desluşească alegoriile şi să “internalizeze” necesitatea perfecţionării sinelui. Practic, iniţierea vizează debutul lucrării dintre om şi divin, lucrare percepută ca o construcţie. Într-adevăr, adepţii şcolilor vechie erau numiţi “înţelepţi Maeştri Constructori”, capabili să vadă, curajoşi într-atât încât să întreprindă şi înţelepţi încât să păstreze secretul iniţierii. În mod surprinzător, cândva în istoria lumii, Masoneria nu făcea şi desfăcea guverne, ci se ocupa în exclusivitate traseul spiritual…

Marea Operă fiind, deci, desăvârşirea sinelui şi alinierea acestuia cu Dumnezeu în deplina-i perfecţiune, adeptul trebuie să parcurgă toate stările (camerele succesive) intermediare până la finalul călătoriei. Dar odată cu trecerea vremii, riturile necesare s-au pierdut, templele au fost distruse, simbolurile au fost acoperite de ceaţa vremii. Negreşit, cei iniţiaţi, puţini rămaşi la număr, continuă tradiţia anticelor învăţături, perpetuând-o peste veacuri şi păzind-o de incurabila ignoranţă a profanilor. Rolul lui Saint-Germain în această poveste este acela de restaurator al acestor dogme prin volumul aflat în discuţie, practic singura operă care a fost recuperată în numele său.

Ipoteza legată de viaţa şi de natura sa, conform căreia este un descendent direct al hierofanţilor Egiptului şi Greciei, cunoscător a nenumărate limbi, al legilor profunde ale naturii, al secretelor alchimice, ale tutoror artelor pierdute ale antichităţii, îl fac o figură cel puţin bizară şi, cu siguranţă, una pe care am trata-o (doar) simbolic. Mai mult, conţinutul cărţii vine să întărească această ipoteză şi pentru privirile neobişnuite cu lucruri despre a căror existenţă nu că nu o bănuim, dar chiar ar putea părea hilare. Stupefacţia nu este exclusă la auzul formule precum “Templul Focului Sideral” sau “Azot, spiritul nemăsurat al Vieţii.” Aici nu contează aparenta stupiditate a acestor formulări, ci mult mai importantă trebuie să fie chestionarea serioasă a limitelor percepţiei noastre.

Căci, în definitiv, poveţele contelui vizează limitările şi depăşirea acestora. Parcursul său spiritual, povestit doar pentru auzul şi înţelegerea învăţaţilor, descrie fazele şi procesele spirituale specifice calităţii de adept. Totodată, el are şi un scop de instruire a discipolilor şi familiarizarea acestora cu semnificaţiile ascunse ale fiecărui simbol în parte. Căci nimic nu este întâmplător şi fiecare element îşi are rostul lui bine definit în construcţia sa, asemănător unei expuneri matematice. Cartea este împărţită în douăsprezece secţiuni, paralela cu Zodiacul fiind vizibilă. Fiecare dintre secţiuni este însoţită de către un desen care vine în ajutorul textului. Comparaţia cu Zodiacul semnifică marele ciclu al sufletului, mai precis zodia Berbecului anunţă intrarea în perioada regenerării, în timp ce zodia Peştilor semnalează finalizarea pelerinajului şi realizarea Marii Opere.

Sunt folosite cu predilecţie simboluri alchimice în relaţie directă cu semnele zodiacului. În mod evident, partea din ştiinţă care se ocupă cu transmutarea metalelor în aur ocupă cea mai mică parte cu putinţă căci, metafizic vorbind, scopul este unul singur: mutarea non-Sineului în Sine, atingerea stării de graţie, simbolizată de aur. Fiecare dintre cele douăsprezece procese are un corespondent în sistemul zodiacal, reprezentând etapele (camerele succesive) pe care le parcurge sufletul: calcinare, congelare, fixare, dizolvare, ardere, distilare, sublimare, separare ori putrefacţie, incinerare, fermentare, multiplicare şi proiectarea, în final, în zodia Peştilor. Ne-am putea ambiţiona să răzbim pe cont propriu această ţesătură rafinat ticluită de ingeniosul conte, dar la o primă lectură comentariile care acompaniază textul sunt cât se poate de binevenite. Cu toate că aventura şi efortul presupus trebuie să fie personale, lupta cu acestea cade pe planul doi. Căci primul demon, şi cel mai viclean, este neîncrederea…

Autor: Contele de Saint-Germain
Titlu complet: Alt îndrumar, alt timp pierdut – Trinosophia: Sfânta şi întreita înţelepciune
Rating:
Traducător: Monica Medeleanu
Editura: Herald
Anul: 2008
ISBN: 978 – 973 – 111 – 016 – 5

Scrisă de Ştefan Muşat

Astăzi, 25 februarie, bookblog.ro se mută pe alt server, împreună cu secţiunea de Ştiinţe Umaniste şi Religie. Este posibil să existe ceva probleme de afişare timp de o zi, o zi şi jumătate. Dar revenim cu viteză mai mare

bookblog.ro a lansat TeaCup.ro – comunitatea oamenilor pasionaţi de cărţi şi ceai!

După cum spune Andrei Roşca, unul din principalii vinovaţi pentru TeaCup.ro:

Este inca in versiune beta, inca imbunatatim, inca mai sunt lucruri de facut, insa suntem destul de convinsi ca va va placea. Voua mai mult decat altora, fiindca sunteti obisnuiti cu modul in care bookblog face lucrurile si ati fost alaturi de noi pana acum, motiv pentru care va foarte multumim.

Intrati, faceti-va cont, alegeti-va un username simplu si destept cat inca mai aveti de unde si dati-ne si noua niste feedback. Iar in cateva zile noi vom incepe sa oferim premii (in carti, evident) celor mai implicati dintre voi.

Autor: Jean-Claude Carrière
Subtitlu: Poveşti filozofice din lumea întreagă
Rating:
Traducător: Brînduşa Prelipceanu
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2006
416 pagini
cartonată
ISBN: 973-50-1171-9

Maliţia mă împinge să cântăresc: 416 pagini, 21 de titluri de capitole (însumând două pagini), un-mare-număr de poveşti, o introducere de 20 de pagini. Sunt rău, deci mă afund în statistici ropotind o trei simplă: dacă 416 reprezintă 100%, iar 22 de pagini semnate Jean-Claude Carrière sunt ics, atunci ics este egal cu 22 ori 100 supra 416, adică 5,2884% contribuţie pură sub nume de autor. Ştie cineva de la ce proporţie de material alogen în sus începe un plagiat? Cui îi datorăm oare restul de 94.7116% din cuprinsul volumului? O evidenţă mai subtilă decât sughiţul unei furnici dar mai zdrobitoare ca o manipulare mediatică mă tulbură: dar surâsul? Dar lacrima? Cum aş putea, cine ar putea măsura fiorul unei poveşti ce ţi se oferă de dincolo de negura veacurilor? Iau calculele de la capăt şi rectific: Jean-Claude Carrière este autorul cărţii în proporţie de a douăzecea parte, şi totodată preacinstit cărăuş de lacrimi, surâsuri şi fioruri într-o incalculabilă ipostază.

Altminteri, rostul unei crestomaţii nu e de a ne spune ceva despre cel ce o alcătuieşte, ci despre lucruri aflate dincolo de penibile orgolii de autor ţuculos şi musculos. Cine-a scris povestea aceea despre judecătorul complet incapabil să separe cartofii mari, de cei mijlocii şi de cei mici, în absenţa unor arguţii doctrinare şi a unei jurisprudenţe care să lămurească cu acribie cele mai mici dedesubturi ale dilemei? Oh, studenţi la Drept din lumea întreagă, scoateţi capul din tratate şi răsuflaţi uşuraţi, cineva s-a gândit la noi şi ne-a răzbunat. Dar despre omul care adoarme la umbra unui copac fermecat, menit să îndeplinească orice dorinţă, şi care nu se miră, tâmpul, de masa şi fecioara ce i se oferă fără efort? “Numai de n-ar trece pe aici vreun tigru, în timp ce dorm.” Numai de nu s-ar prăbuşi civilizaţia noastră sub povara vâscoasă a îndepărtării noastre de Principiu – ne legănăm toropiţi de somn la picioarele lui Axis Mundi. Cine-a scris povestea în care un rabin stabileşte că semnul după care cunoaştem că s-a sfârşit noapte şi se ivesc zorile este, indubitabil, când ne uităm la un chip necunoscut, un străin, şi vedem că este fratele nostru?

Orbecăim, orbecăim în neştire, refuzându-ne evidenţa: nimeni. Nu, nu vreau să invoc acum inepţia comodă a creatorului popular, cu care am luat cândva un zece la română, soră geamănă cu prostia lăfăită a omului primitiv, cel care descoperă religia închinându-se la buza peşterii, în faţa unui foc de tabără aprins de-un fulger. Nimeni nu înseamnă mulţi, ci multpreamultul. E mai mic ca un bob de muştar zdrobit în praful drumului de o turmă de cămile, aşa cum trebuie ca să faci din el vârful condeiului cu care se scriu în colţul ochiului poveştile din o-mie-şi-una-de-nopţi. Cerul şi Pământul nu-l pot încape, numai inima povestitorului îl poate cuprinde. Iar poveştile lui nimeni ne transmit, invariabil, că există ceva. Ne alfabetizăm, facem şcoli şi universităţi, ne pavoazăm pereţii biroului cu diplome, dar ce ne-am face fără cevaul pe care numai nimeni ni-l poate şopti?

Dacă e adevărat că ne întâlnim cu nimeni pe firul uniunii contrariilor, atunci alba-neagra e cel mai spiritual joc la care poţi pierde bani proşti în lumea asta. Superb, necruţător, inexplicabil, alba-neagra e poveste-destin în acţiune. Uite adevărul, nu-i adevărul, unde-i adevărul? Plângi, eu râd. Râzi, stai niţel că te fac să plângi. Lumea este aşa cum este, ne spune Jean-Claude Carrière. Lumea nu este aşa cum este. Lucrurile fiind aşa cum sunt, putem alege cunoaşterea: este greu. Putem alege necunoaşterea: este şi mai greu. Nicio înşelătorie, nicio trişare, alba fugăreşte neagra, un sfânt ne spune că dacă ne temem de Dumnezeu, să fugim cu toţii cât ne ţin călcâiele, dacă mai avem vreme. În braţele Lui. Un dascăl bun poate fi folositor sau nu. Depinde de dobitoc. Puterea este fragilă, prin urmare neliniştită, aşadar şovăielnică, deci nesigură, deci contestată, deci fragilă. Debusolantă şi perfect inutilă, ca o maşină care culege cartofii, îi curăţă, îi găteşte şi apoi îi mănâncă.

Ai milă, Doamne, şi nu mă ajuta! Rugăciuni de sfânt, rugăciuni de poveste. Se încreţeşte pielea cefei, se caţără părul spre zenit. Sau simţim în sfârşit că Allah pe toate din lumea asta le ţine de ceafă. Şi dacă raiul e ca într-o poveste evreiască, făcut din cărţi ce abia acolo ajungem a le înţelege? Un rai cu miros rânced de bucoavnă, cu cărţi legate în piele de viţel roasă la margini, după care să ne căţărăm pe scara lui Iacov. Aş vrea să ştiu, ne împovestim sau ne dezpovestim aflând de femeia care luase literal îndemnul bărbatului de a trage uşa după dânsa, nevoind deloc să ştie că se înşala, ci cum să facă s-o târâie mai uşor. Ştiu sigur că ea, în ce-o priveşte, s-a des povestit. Ştiu sigur? Dar măcar ştiu? Cercul mincinoşilor e plină de certitudinile lui nimeni, în absenţa cărora viaţa mi se pare searbădă, ipocrită şi inutilă ca un dineul de cinci sute de netoţi al unui ambasador. Bucurie sau măgar? Nastratin Hogea n-are dubii. Eu de ce-aş avea? Ce este verde, stă pe cracă şi vorbeşte? Dac-ar fi vorba de un papagal, n-ar fi o ghicitoare. Ce e mai mare ca tristeţea unui crocodil care constată că fiinţa omeneasca este lipsită de recunoştinţă? Noaptea s-a sfârşit, frate străine, şi eu n-am găsit răspunsul. Dar ce vină are noaptea?

Scrisă de Radu Iliescu

Temeiurile credinţei creştine

Emil Brunner

Lucrarea de faţă reprezintă o expunere rezumată a mesajului creştin, în ceea ce Brunner consideră a fi esenţa sa. Adevărul încetează a mai fi o doctrină despre un anumit obiect şi devine întâlnirea cu un subiect, cu subiectul absolut care este Dumnezeu. Brunner vede această întâlnire, nu doar la nivel cosmic, ci şi la nivel individual. In urma acestei întâlniri personale omul nu dobândeşte o anumită cunoaştere; mai degrabă, el dobândeşte o viaţă nouă, trăită în părtăşie cu Dumnezeul pe care acum îl întâlneşte.

Sfântul şi cultul sfinţilor

Anton Caragea

Cultul sfinţilor este atât de înrădăcinat în religia creştină încât cu greu ne-o putem imagina fără aceste prezenţe familiare. Cine sunt însă aceste personaje stranii, care reuşesc să scape de condiţia umană, care capătă drepturi şi puteri neobişnuite, care primesc dreptul de intercesiune şi care după o viaţă neobişnuită, de mărturie pentru Christos, devin un punct de întâlnire între Cer şi Pamant? Aceasta este marea întrebare la care încercăm să găsim un răspuns în lucrarea de faţă: cine sunt sfinţii, ce înseamnă cultul sfinţilor, care este istoria lor?

Socrate si Christos – Un studiu asupra filosofiei religiei

Robert M. Wenley

Ca studiu al filosofiei religiei, care “caută să stabilească cât de mult din conţinutul religiei poate fi descoperit, dovedit sau cel puţin confirmat potrivit raţiunii”, această carte încearcă să fie constructivă si nu polemică. Deşi teologia dogmatică conţine fără îndoială foarte multe elemente provenite din filosofia greacă, creştinismul, la origini, nu a fost deloc grec. Filosofia a pregătit în parte calea spre creştinism şi a stat la originea mai multor doctrine care după aceea au fost preluate de dogma creştină.

Despre Bine si Rău (împotriva maniheilor)

Didim cel Orb şi Sf. Ioan Damaschin

Deşi proveniţi din epoci diferite şi beneficiind de experienţe diferite ale vieţii Bisericii, Didim cel Orb şi Sf. Ioan Damaschin adoptă un acelaşi tip de atitudine faţă de provocarea maniheană. Amândoi pun în joc argumentaţia logică şi filosofică ca pe un mijloc uman de a apăra adevărul divin în faţa adevărurilor umane ale maniheenilor despre prezenţa răului în lume şi despre necesitatea urmării binelui divin.

Pentru mai multe detalii despre aceste carti, click aici.

*post sponsorizat

Autor: George Orwell
Rating:
Editura: Mihnea Gafiţa
Anul apariţiei: 2002
384 pagini
ISBN: 973-681-075-5

Scriitorul britanic George Orwell îşi imaginează în capodopera sa, romanul O mie nouă sute optzeci şi patru, un viitor în care un partid totalitar reuşeşte să oprească mersul istoriei şi să anihileze iniţiativa individuală. În roman, scriind şi rescriind mereu trecutul, SOCENG (partidul respectiv) îşi însuşeşte istoria omenirii. Indivizilor le este anulată posibilitatea de a-şi cunoaşte istoria recentă şi îndepărtată, fiind condamnaţi să se cunoască pe ei înşişi şi societatea lor doar din versiunile oferite de partid. Cultura, adică valorile religioase, artistice şi ştiinţifice, este “ştearsă” din istorie, fiind înlocuită cu “adoraţia pentru Fratele cel Mare”. Protagonistul romanului, Winston Smith, este chiar unul din slujbaşii partidului care contribuie la permanenta rescriere a trecutului. În acest fel, memoria socială şi individuală devine “instituţională”: “Zi de zi şi aproape clipă de clipă, trecutul era adus la zi. Nici o ştire sau opinie care venea în conflict cu nevoile momentului nu era lăsată să rămână în vreo arhivă. Toată istoria era un palimpsest scris şi rescris indiferent de câte ori era necesar”.

Forma de cultură care supravieţuieşte în această lume este cultura de masă (oferită ca distracţie proletarilor): cărţi de literatură scrise cu ajutorul unei maşini de creat intrigi, “ziare de aruncat la gunoi, în care nu găseai aproape nimic altceva decât sport, crime şi horoscopuri” sau “filme despre sex şi cântece sentimentale compuse exclusiv prin mijloace mecanice, la un caleidoscop special numit versificator”. Acest tip de cultură descris de Orwell (şi atât de asemănător culturii mediatice de astăzi) are o funcţionalitate precisă în societatea imaginată de el: de a-i împiedica pe proletari să gândească prea mult şi să le ofere distracţii pentru a-şi umple timpul. “Maselor li se poate acorda libertatea gândirii pentru că ele nu gândesc. Pe de altă parte însă, la un membru al partidului nu poate fi tolerată nici cea mai mică deviaţie de opinie, asupra celei mai neimportante chestiuni”.

Aspectul terifiant al romanului este modul în care partidul reuşeşte să controleze viaţa privată, chiar şi gândurile sau sentimentele membrilor săi. Miza controlului social nu este conformismul din partea indivizilor, imposibilitatea lor de a se revolta, ci însăşi indivizii: ei trebuie astfel supravegheaţi şi formaţi încât să iubească partidul şi să urască orice idee sau persoană care nu corespunde ideologiei. Aşadar, acţiunea de transformare a omului se îndreaptă către straturile lui fundamentale, gândirea şi emoţiile. În acest scop, partidul dispune de un aparat de supraveghere, propagandistic şi constrângător în faţa căruia individul nu poate riposta. Spre deosebire de Fahrenheit 451 sau de Minunata lume nouă, în romanul lui Orwell ideologia nu mai este seducătoare, ci se exprimă violent. Individul este anihilat de aparatul instituţional şi scos în afara societăţii.

Una din cele mai interesante modalităţi de control asupra gândirii, imaginată de autor în romanul său, este dublugânditul. “Dublugânditul este capacitatea de a stoca în minte, concomitent, două convingeri care se exclud reciproc şi de a le îmbrăţişa pe amândouă în acelaşi timp. Un gânditor al partidului ştie în ce direcţie trebuie să-şi modifice amintirile; prin însuşi acest lucru, el este conştient că joacă feste realităţii; dar prin intermediul dublugânditului el se şi asigură că realitatea nu a fost violată. Acest întreg proces trebuie să fie şi conştient (altminteri nu s-ar desfăşura cu precizia necesară), şi inconştient, altfel ar atrage după sine un sentiment de falsitate… Dublugânditul este însuşi nucleul SOCENG-ului… Aşa stând lucrurile, este indispensabil să spui minciuni sfruntate şi totuşi să le crezi cu toată sinceritatea, să negi existenţa realităţii obiective şi să nu încetezi, nici o clipă, a ţine cont de realitatea pe care o negi”.

Pare paradoxal că o întreagă societate, ca în romanul lui Orwell, se bazează pe falsificarea evidenţelor. Dar să ne amintim că în perioada comunistă oamenii erau obligaţi să exprime, cel puţin la nivel public, ideile promovate de regim, chiar dacă nu credeau în ele. Schizofrenia aceasta socială, a spune minciuni sfruntate şi a te preface că le crezi cu adevărat chiar a făcut parte din experienţa cotidiană a românilor. Dublulgânditul lui Orwell merge însă şi mai departe, afirmând necesitatea de a crede în propriile minciuni. Lozincile SOCENG-ului sunt o ilustrare a gândirii contradictorii de care este capabil omul: “Războiul este pace”, “Libertatea este sclavie”, “Ignoranţa este putere”. Pacea, Libertatea şi Puterea sunt definite prin contrariile lor, războiul, sclavia, ignoranţa. Deşi Orwell găseşte o “logică” acestor lozinci, ideea de forţă a romanului este că, asociind şi confundând ideea de libertate cu cea de sclavie, conceptul în sine de “libertate” îşi pierde sensul! Punând semnul egal între două noţiuni opuse, nu mai distingem între ele.

“Cinismul” autorului merge mai departe, el imaginându-şi o modalitate prin care oamenilor le-ar fi imposibil să se mai gândească la noţiuni abstracte cum ar fi libertatea, binele şi răul, frumosul etc. Acest lucru s-ar realiza prin Nouavorbă, un limbaj nou, rudimentar (tot ce era fascinant se exprima prin adăugarea prefixelor -super şi -ultra, unul după altul, ca în limbajul de astăzi al adolescenţilor), alcătuit în mare parte din cuvinte care exprimă lucruri şi situaţii concrete, ori din cuvinte “special concepute în scopuri politice, care urmăreau impunerea atitudinii mentale dezirabile la persoana care le folosea”.

Scopul noii limbi era de a înlătura orice gând incompatibil cu ideologia partidului, de a face imposibilă meditaţia asupra unor idei fundamentale ca libertatea, fericirea, altruismul sau sensul vieţii. Nouavorbă reducea vocabularul oamenilor deoarece “ispita de a te cufunda în gânduri era cu atât mai slabă cu cât aveai mai puţine cuvinte de unde alege. Scopul suprem era acela de a face ca vorbirea să se producă direct în laringe, fără a mai antrena deloc centrii nervoşi superiori”. Dar un alt scop declarat al acestei noi limbi era de a face imposibilă traducerea (şi în consecinţă cultura) literaturii epocilor anterioare. “Cel care urma să crească având drept unică limbă Nouavorbă nu ar mai fi putut şti că egal avusese odată înţelesul de sau că liber însemnase odată “.

Capodopera lui Orwell, un roman politic, antitotalitar, prezintă o lume în care individul, cultura, istoria, chiar şi limba sunt distruse şi refăcute pentru simpla funcţionare a unei ideologii, pentru controlul total al unui partid. Deşi pare terifiant, scenariul imaginat de autor în anul 1949 s-a apropiat de realitatea multor regimuri comuniste. Deformarea trecutului, controlul statului asupra spaţiului privat al cetăţenilor săi, înregimentarea culturii în domeniul ideologiei de partid, propaganda, “limba de lemn” au fost puse cu adevărat în practică de aceste regimuri, chiar dacă nu la nivelul imaginat de Orwell. Ceea ce consider că este frapant în O mie nouă sute optzeci şi patru este disoluţia gândirii prin imposibilitatea de a mai gândi conceptual. De pildă, în lozinca “Libertatea este sclavie”, conceptul de libertate este prezentat ca sinonim al opusului său (sclavia), sfidând logica prin egalitatea între două noţiuni incompatibile. Acest mod de a “gândi dublu”, adică de a accepta ca adevărate atât un concept cât şi negarea lui, duce de fapt la imposibilitatea de a mai stabili valoarea de adevăr a unei propoziţii. Nemaiştiind când un lucru este fals şi când este adevărat, omul nu mai poate evalua singur realitatea, nu mai are nicio iniţiativă proprie – gândirea lui fiind disponibilă oricăror contradicţii, rezistenţa lui cognitivă nu mai există, el devenind un instrument docil şi ideal.

Scrisă de Florentin Cristian

Special pentru iubitorii de cărţi am realizat un ghid de lectură ce cuprinde adrese de librării, recomandări de la cititori renumiţi, topuri, sfaturi utile şi multe idei de cărţi interesante.

Oferim acest ghid persoanelor care completează un scurt formular ce ne va ajuta să vă cunoaştem mai bine.

Primiţi ghidul direct pe mail în cursul zilei în care completaţi acest formular.

Sperăm să vă placă Ghidul de Cititor Feroce!