[Citește partea I aici]

Satul românesc poate supravieţui schimbului de generaţii şi ordinii globale în care trăim, nu însă şi cultura populară, care este o realitate spirituală, nu teritorială. Aşa cum scria Ernest Bernea încă din 1942 în lucrarea „Civilizaţia română sătească“,„satul de azi nu mai este o realitate organică echilibrată, ci una intrată într-un puternic proces de destrămare (…). Vechea aşezare a satului cu toate orânduirile sale se schimbă astăzi năzuind către o aşezare de tip modern. Activităţile, formele, întreaga structură socială a satului iau o altă înfăţişare. Sensul colectiv al vieţii săteşti dispare, pentru a-i lua locul unul individual“. Fiecare poate constata această evoluţie. În satul bunicilor mei, de exemplu, Fundeni (situat la 25 km de Bacău), depopularea a început în anii ‘80, când generaţia tânără a plecat în masă la oraş. Tendinţa a continuat şi în anii ‘90, până când şcoala a fost închisă din lipsă de copii. Bătrânii rămaşi sunt ultimii reprezentanţi ai culturii populare. Emanciparea faţă de tradiţii este vizibilă în forma şi orientarea noilor case, care aduc cu nişte vile şi nu mai sunt construite către Răsărit ori Miazăzi, ci spre orice direcţie. Un alt exemplu de declin al vieţii colective îl constituie fântâna. Altădată un simbol al satului, îngrijită de întreaga comunitate, de care se putea bucura oricine, astăzi a devenit un bun privat, majoritatea construindu-şi una în propria-i curte.

Între spirit şi tehnică

Punctul de plecare al criticii modernităţii la Ernest Bernea îl reprezintă cultura populară şi viziunea creştină asupra omului, domenii ale spiritului şi firescul de la care lumea s-a îndepărtat. Sub influenţa diverselor filosofii, ca pozitivismul sau abstracţionismul, epoca modernă a redus cunoaşterea şi realitatea la aspectele sale materiale şi cuantificabile, ignorând ceea ce ţine de spirit – de la religie şi morală la planul estetic şi intelectual. Sacrificând adevărul şi unitatea exactităţii ştiinţifice, „cunoaşterea şi omul se împuţinează, iar civilizaţia intră în derută. Criza lumii contemporane este o criză a omului şi a spiritului pe care îl generează“ (Bernea, 2002, 12). Influenţat de gândirea lui Heidegger şi de cea a lui Ortega Y Gasset, Ernest Bernea denunţă pozitivismul şi caracterul experimental al ştiinţei care a luat locul religiei, „barbaria specializării“ care a făcut din muncă şi om o anexă a maşinii sau cultura care şi-a pierdut sensul devenind tehnică: „Omul modern, în expresia sa ultimă, este în întregime tehnicizat, atât ca ideal, cât şi ca viaţă. Scopul vieţii sale este prins în tehnică, natura vieţii sale, condiţia umană este prinsă în tehnică. Tehnica a devenit un fenomen universal. (…) Filosofia a ajuns o ştiinţă a filosofiei, care la rândul ei a fost redusă la o tehnică de lucru, arta contemporană a devenit tehnică a cuvântului, a sunetului, a culorii. (…) Mentalitatea abstractă şi uniformizată a epocii moderne a desprins cultura de viaţă şi spirit“ (Bernea, 2011, pp. 81, 86). „Omul împuţinat“ pe care l-a gândit ultimele două secole a fost redus succesiv la intelect sau la dimensiunile sale biologice, economice sau sociale: „Căile spiritului s-au închis. Omul-idee, trecând prin omul-funcţiune, a devenit omul-intrument, omul-lucru, stare care marchează spectacolul cel mai trist al istoriei spirituale“ (Bernea, 2011, 52). Iar pe treapta următoarea stă „omul standard“ al secolului XX, acel individ comun, mediu şi abstract „după care se construiesc toate aşezămintele noastre“, materiale sau culturale.

Pentru filosoful şi etnograful român, individul este văzut ca „o unitate existenţială“, neputând fi redus nici la natura sa biologică, nici la societate: „Natura şi societatea îi sunt condiţii, dar nu moduri de împlinire“ (Bernea, 2010, 70). Precum în vechea civilizaţie sătească, doar prezenţa unei puteri spirituale ordonatoare – credinţa sau tradiţia – oferă sens şi plenitudine vieţii. „Omul este spirit întrupat“ scrie de nenumărate ori Ernest Bernea, iar religia creştină este o „revelaţie a spiritului“. În eseul „Crist şi condiţia umană“, faptul întrupării lui Iisus este văzut ca aducând la viaţă noul om: „Dumnezeu-om a dat lumii calitatea de a exista în spirit, iar această lume a deschis principiului divin putinţa de a exista în trup (…) Prin venirea lui Iisus omul în primul rând s-a definit, iar în al doilea rând s-a înălţat pe cele mai înalte trepte ale spiritului. Iisus a situat omul pe o poziţie care-l recunoaşte ca fiind apt de a exista în sfera eternului, făcând totodată din el un colaborator al lui Dumnezeu“ (Bernea, 1996, 41-42).

Conştiinţa şi spiritul sunt, aşadar, adevăratele purtătoare ale însemnelor umanului. Răscumpărarea prin Iisus Hristos i-a dat omului duh şi libertate creatoare. În acest fel, nu numai religia, dar şi „cultura şi sensul ei devin tot o luptă pentru spirit şi un leac împotriva morţii. Cultura nu există ca o ornamentaţie pe trupul unei epoci sau societăţi; ea este o cale de a veni în contact cu permanenţele şi un act al salvării“ (ibid., 91). Condiţia umană poartă însă o veşnică dualitate între interioritatea planului conştiinţei şi exterioritatea simţurilor. Individul trebuie să lupte pentru a se elibera de fondul său subuman. De aceea, sensul vieţii noastre trebuie să fie ascensional: „Trebuie să învingem sau cel puţin să încercuim, în noi sau în afară de noi, tot ce nu e îndeajuns de frumos, îndeajuns de nobil (…). Să învingem urâtul din noi şi din jurul nostru; e prima datorie. În faţa răului trebuie să rezistăm până nu se instalează, fie că apare în lume, în societate sau în inima noastră. Viaţa noastră e un teren de luptă pentru spirit!“ (Bernea, „Meditaţii filosofice“, 2010, 31-32).

Timp şi forme exterioare de cultură

Ernest Bernea dezvoltă în lucrările sale o adevărată teorie a formelor exterioare de cultură. Spre deosebire de cultura populară, care este una a interiorităţii, oraşul a dezvoltat o „cultură periferică“, a formelor exterioare, orientată spre bunuri şi plăceri: „Oamenii merg purtaţi de un demon nevăzut, merg să cucerească o lume de senzaţie, o lume de plăceri şi revărsat tumult. (…) Un om care trăieşte numai pe plan exterior se epuizează într-o lume de senzaţii şi aspiraţii periferice dezordonate, într-o lume întâmplătoare şi amorfă. Sensul vieţii noastre este mai mult spaţial, exterior, de aceea în cele mai multe cazuri trăim periferic“. (Bernea, 2008, 68-71).

Idealul de împlinire umană este bucuria. Aceasta nu se consumă însă pe planul simţurilor, precum plăcerea, „cântecul, nu rareori înşelător, al tuturor senzaţiilor uşoare şi satisfacţia unui suflet redus“. Bucuria este „starea lucrurilor de adâncime, cântecul eliberator al împlinirii“. (Bernea, „Treptele bucuriei“, 2010, 11). Ea are anumite trepte, fiindcă ţine de plinătatea fiinţei, şi nu exclude singurătatea, tristeţea sau suferinţa. Omul se bucură pentru a fi în lume, pentru puritatea sa, pentru faptul de a fi în mijlocul celorlalţi, se bucură de cunoaştere şi puterea de a crea, dar mai ales de dragoste şi dăruire. Bucuria, aşadar, este apropierea de lucrurile durabile, experimentarea în plan interior a plenitudinii şi frumuseţii lumii, chiar şi în cele mai umile aspecte: „Ţăranii vechiului sat când muncesc cântă. Ei lasă ceva din fiinţa lor în fiece lucru, oricât de mărunt ar părea, lucru ce iese din mâna lor însetată“ (Bernea, 2008, 72).

Asemenea vechii civilizaţii săteşti, modul în care ne apropiem timpul ne arată adevăratul chip. Am văzut că ţăranul român nu se despărţea niciodată de permanenţe, depăşind înţelesul fizic şi social al timpului printr-o participare mistică la eternitate. Timpul avea un sens spiritual, apropiind omul de Dumnezeu, prin ritualuri şi sărbători, dar şi prin „marea trecere“. Spre deosebire de cultura populară, pentru noi timpul are o curgere uniformă, lineară şi ireversibilă, culminând cu moartea fiinţei. Dincolo este neantul, iar în locul seninătăţii, existenţa a căpătat un caracter convulsiv: „cel care există numai în limitele corporale ale naturii experimentează fenomenul morţii într-o grea suferinţă şi într-un coşmar distrugător anticipat. Totul e durere şi lichidare a datelor ultime ale conştiinţei“ (Bernea, 1996, 87). Sociologul englez Zygmunt Bauman remarcă înclinaţia modernă spre viaţa instantanee, semnificaţiile metafizice ale timpului fiind proiectate pe un plan corporal şi al experienţei: „indiferenţa faţă de durată transformă nemurirea dintr-o idee într-o experienţă şi o face obiectul consumului imediat; felul în care trăieşti clipa face ca ea să devină o experienţă nemuritoare“ (Bauman, 1999, 118).

Aşa cum scrie criticul şi regizorul francez Guy Debord în „Societatea spectacolului“, trăim într-un timp al mărfii şi pieţei mondiale, acelaşi pretutindeni – timpul spectacolului mondial. Omul încearcă să iasă din rutina cotidiană, însă nu printr-o angajare spirituală, ci mai degrabă prin evaziune. Expresii ca „a pierde vremea“ sau „a ne omorî timpul“ fac parte din vocabularul nostru, exprimând predilecţia pentru trăiri care se consumă departe de realitate sau chiar în afara conştiinţei noastre. Ca o ironie, kitsch-ul şi divertismentul chiar sunt moduri de a ne „ucide timpul“, după cum remarcă Matei Călinescu în Introducerea sa la „Cinci feţe ale moderniţăţii“:„Marele paradox al kitsch-ului este acela că, fiind produs de o civilizaţie foarte preocupată de temporal, dar cu toate acestea incapabilă de a atribui timpului vreo valoare mai amplă, kitsch-ul pare deopotrivă menit să economisească şi să ucidă timpul. Să-l economisească în sensul că produce o plăcere instantanee şi lipsită de efort; să-l ucidă în sensul că, precum un drog, îl eliberează temporar pe om de conştiinţa neliniştitoare a timpului, justificând estetic şi făcând suportabil un prezent altminteri gol şi lipsit de sens“ (Călinescu, 2005, 23).

Comparând frumoasele obiceiuri de Crăciun sau de Anul Nou din satul românesc, atât de armonioase şi bogate în semnificaţii, cu peisajul trist al resturilor şi manifestărilor de la un Revelion în stradă, poate înţelegem de ce timpul nostru nu mai are anvergură spirituală, nemaiînsemnând ordine, plenitudine şi deschidere spre misterul existenţei, ci intensitate şi uitare de sine – adică un prezent care ne scapă mereu şi ne închide în biologic şi concret: „timpul s-a frânt; trecut şi viitor nu se mai leagă într-un prezent îmbogăţit, în două momente ce nu se opun, ci se completează. (…) Timpul spaţializat, timpul matematic, măsurat cu ceasul, nu ne poate aduce un adevărat sentiment al trăirii. Ne lipseşte timpul interior, colorat şi viu, bogat în evenimente, singurul care ne-ar centra viaţa şi ne-ar da sentimentul că existăm în lume“ (Bernea, 2008, 71).

Femeia modernă

O altă constantă în critica modernităţii se referă la transformările din cuplu, intimitate şi psihologia feminină. Din protectoare a vieţii şi căminului, din simbol al creaţiei, poeziei şi rafinamentului, femeia „s-a masculinizat“, intrând în competiţia pentru bogăţie şi putere, devenind un obiect al dorinţei şi pasiunilor. „Femeia anilor trecuţi, prinsă încă în datele tradiţiei, îşi găsea liniştea şi împlinirea în căsătorie şi maternitate. Supusă unor condiţii de stabilitate şi virtute, ea cunoştea dragostea şi jertfa până în limitele creaţiei spirituale; ea nu cunoştea setea de aventură. Femeia modernă, atrasă de mirajul unei vieţi de larg tumult, încearcă să aibă iniţiativa unui destin propriu. Dar, respingând dragostea conjugală şi maternitatea ca pe nişte forme ale unei vieţi de mult perimate, a alunecat pe cel mai instabil teren, acela al frivolităţii şi apetitului. Făcând figură de om liber, femeia de azi apare ca o flotantă a celei mai triste şi dureroase condiţii, dincolo de structura şi vocaţia ei. Contrar unor vechi tradiţii, prin care femeia aducea vieţii noastre morale şi sociale multă stabilitate, în lumea contemporană femeia aduce acestei vieţi o notă de labilitate psihică şi frivolitate. Viaţa ei sufletească e prea mult angajată în senzaţie şi plăcere şi prea ruptă de o activitate a spiritului, unde în trecut ea a excelat“ (Bernea, 2010, „Meditaţii filosofice“, pp. 28, 55-56).

Prin cercetările asupra obiceiurilor şi credinţelor populare, dar mai ales prin studiul despre gândirea populară, Ernest Bernea a argumentat strălucit afirmaţia lui Mircea Vulcănescu că „ceea ce constituie un neam este o realitate care stă la încheietura metafizicii cu istoria“. Până şi critica sa a „timpurilor noi“ porneşte de la cultura populară, etalon de comparaţie şi model de intrepretare a transformărilor moderne. Numeroasele eseuri – cenzurate în timpul comunismului şi publicate abia în ultimii ani, de o largă erudiţie, cuprindere şi expresivitate – îl recomandă pe Ernest Bernea ca pe unul din cei mai importanţi sociologi şi critici români ai modernităţii. Iar dacă azi ştim mai multe despre chipul, poate uitat, al vechiului sat românesc, şi acestui om, atât de încercat, i-o datorăm.

Bibliografie:

Bernea, Ernest, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Humanitas, 2005.
Bernea, Ernest, Crist şi condiţia umană, Cartea Românească, 1996.
Bernea, Ernest, Sociologie şi etnografie românească. Ordinea spirituală, Vremea, 2009.
Bernea, Ernest, Civilizaţia română sătească, Vremea, 2006.
Bernea, Ernest, Treptele bucuriei, Vremea, 2010.
Bernea, Ernest, Cel ce urcă muntele, Ars Docendi, 2008.
Bernea, Ernest, Meditaţii filosofice. Note pentru o filosofie inactuală, Predania, 2010.
Bernea, Ernest, Criza lumii moderne, Predania, 2011.
Levi-Strauss, Claude, Gândirea sălbatică, Polirom, 2011.
Huizinga, Johan, Amurgul Evului Mediu, Univers, 1970.
Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Polirom, 2005.
Bauman, Zygmunt, Modernitatea lichidă, Antet, 2000.

Scrisă de Florentin Cristian

Patriotismul ca iresponsabilitate individuală |

Vorbea Constantin Noica în „Şase maladii ale spiritului contemporan” despre totedită- boala absenţei individualului. Opusul catholitei- absenţa universalului- totedita ar fi specifică instituţiilor şi ideologiilor care implică un angajament total, unul care topeşte viaţa personală şi îl face pe individ să trăiască numai pentru cauză. Este acesta si specificul patriotismului?

Ȋncercând să găsesc o introducere coerentă la ideile mele mi-am dat seama că nu pot vorbi, ca mulţi alţi oameni de altfel, decât despre o istorie intelectuală personală. Despre amintiri, păreri, discuţii aprinse, efulguraţii, încrâncenări şi prejudecăţi, mai ales prejudecăţi. Îmi amintesc o serie de episoade, redate mai mult sau mai puţin succesiv care mi-au [re]amenajat în forul interior propria trăire a identităţii colective:

1) mi-a duc aminte când profesoara de română m-a invitat la ea acasă în clasa a XII-a într-o după amiaza de vară. Când a ajuns să îmi spună că epoca statului naţional a trecut îmi venea să îi sparg sticla de bere în cap;

2) Ulterior la facultate, când mă apucasem să citesc cartea lui Cristian Preda- „Occidentul nostru”, auzind că românismul este o chestiune de şi încă unul am luat foc. Mai ales că eram răcit şi încotoşmănat de haine: alveolele plămânilor mei se inflamaseră la fel ca şi cele ale sufletului meu. Ȋn primul rând nu cunoşteam noţiunea de discurs intern al unei ştiinţe/discipline şi în al doilea rând naţionalismul era pentru mine o realitate chimică, material palpabilă şi nu doar ca o idee in minţile oamenilor;

3) Tot la începutul facultăţii, când parcă zeii pe care îi veneram erau atacaţi din toate părţile, o colegă şi prietenă îmi relata lecturile din Lucian Boia care desenau istoria modernă că un eşafodaj mitic creat mai mult sau mai puţin de către elite. Cum era posibil aşa ceva?! Încercam să o conving şi să mă conving pe mine că lucrurile stăteau cu totul altfel- cu toţii ştim doar că la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia s-a împlinit visul milenar al întregului popor român şi că Unirea în sine a fost făcută de întreg poporul, deasupra vreunei personalităţi sau categorii sociale exclusive.

4) Un alt coleg de facultate, conştient sau nu avea o plăcere în a mă lovi în toate punctele mele nevralgice, sângerânde spunându-mi cum el nu are încredere în autorii români, indiferent de domeniu, că s-a săturat de ţara aceasta, că vrea să plece şi alte bla-blauri.

5) O ultimă amintire referenţială pentru istoria personală a patriotismului meu a fost ziua de 1 Decembrie 2005. Ȋmi propusesem ca o dată şi o dată să merg şi eu la Alba-Iulia. Să încerc cumva să retrăiesc/sau măcar să mă transpun ca un actor in sentimentul pe care acei oameni îl trăiseră cu trei generaţii în urmă. Impresia acelei zile a fost una de reflecţie ulterioară: ceea ce m-a frapat nu a fost sentimentul festiv ci două lucruri: 1) Maria Ciobanu sau Irina Loghin cântând :”Noi suntem români/ Suntem aici pe veci stăpâni” la o staţie Yamaha şi eco-toaletele puse în piaţa publică şi lipsite de încuietori. Vedeai oamenii cum ţineau uşile din interior cu degetele, neavând cum să le încuie. Ȋn rest mici, vin fiert şi voie bună.*

Toate aceste amintiri bricolate plus alte miriade de detalii cu care nu îl voi mai plictisi pe cititor, chiar dacă pot părea incoerente din exterior mi-au clătit o anumită concluzie despre mitologia noastră inflamat naţionalistă. Am înţeles (şi îmi menţin ideea până azi) că patriotismul nostru este doar un tigru de hârtie. Un veritabil exerciţiu de origami! Atât şi nimic mai mult…

Patriotismul, devenit sinonim cu naţionalismul în epoca modernă, prezintă în esenţă o supralicitare şi suprasolicitare a posturii de zoon politikon a lui Aristotel. Cetăţenilor de rând i se cere să devină activi politic şi să se comportă într-un anume fel la o scară neîntâlnită să zicem în Evul Mediu. Li se cere să plătească multe taxe, să se poarte într-un anume fel, să fie încadraţi în sistemul educaţional, să voteze şi mai ales să lupte pentru ţară-Pentru o comunitate imaginară mult mai mare decât cercul restrâns de rude , prieteni şi cunoscuţi pe care îi pot avea într-o viaţă. Ȋntr-o perspectivă marxizantă, patriotismul ar fi un instrument de inducere al Sindromului Stockholm. Tu, simplu muritor trebuie să înveţi să te sacrifici pentru ţară (care de multe ori înseamnă câţiva politicieni inepţi sau câţiva plutocraţi care îşi trimit copiii în vacanţe de lux!) şi să îţi mai şi placă. Să încovoi spinarea şi, la o adică să pieri în tranşeu convins că este un lucru plăcut şi înălţător (tot ca un parametru din ecuaţia profitului pentru aceeaşi câţiva căpătuiţi). Ȋn forma sa extremă deci, patriotismul, ar trebui să ducă la totedită, cum ne învaţă Noica, la pierderea individualităţii întru binele comun.

Este o perspectivă! Dar patriotismul mai înseamnă şi un proces de jos în sus (fără de care primul, mai sus numit, nu poate exista): înseamnă un exerciţiu de dăruire. O metodologie a slujirii reciproce. Ca la liturghie: „Noi între noi/Şi unii pe alţii.” Ȋn ştiinţele sociale cele de mai sus poartă numele de capital social- şi redă cantitatea de încredere şi cooperare dintre membri unei comunităţi; ingrediente indispensabile ale oricărui eşafodaj.

Dacă acest civism lipseşte, dacă pe oamenii nu îi leagă prea multe la nivel personal, atunci Statul şi Ideologia vin să umple golul. Tocmai de aceea numeam patriotismul nostru un tigru de hârtie şi un exerciţiu de origami: tocmai pentru că el nu are la bază atât un civism autentic cât un almanah de miteme preluate din manuale, tabloide şi de pe bannerele stadioanelor.**

Fixaţie legată de Stat şi Ideologie (aici includ istoria, prejudecăţile, mentalităţile) drept garanţi ai unităţii civice (vezi tablourile 1&2 de mai sus) pot ajunge forme de de-responsabilizare personală.

I. Ȋn primul caz este vorba de aşteptarea ca guvernul să facă totul şi implicit să încaseze toate bobârnacele pentru angoasele colective şi individuale. Instituţiile pot fi până la un punct de vină pentru eşecul nostru personal, dar dincolo de un anume prag, învinuirea lor nu reprezintă decât nevoia de ţapi ispăşitori, scuze pentru laşităţile şi incompetenţele noastre.

II. Nouă românilor ne place să credem că ne iubim istoria pe care evident o cunoaştem mai bine decât consumeriştii occidentali. (Chiar dacă monumentele noastre sunt mucegăite iar muzeele mai degrabă goale).

Interesantă este deci obsesia legată de evenimente din trecut cunoscute superficial de care ne încrâncenăm aşa de dârz. Trecutul are relevanţă doar în măsura in care poate aduce ceva constructiv prezentului şi viitorului. El nu trebuie însă să înlocuiască timpul actual. Dacă numai trecutul ne mai leagă şi nu mai avem nimic să ne spunem în acest este mai bine să ne luăm lucrurile şi să ne despărţim.

Şi tocmai de aceea mă amuză, într-un mod amar colericitatea cu care unii sau alţii îşi proclamă fariseic patriotismul şi au impresia că simpla fluturare a unui steag poate suplini tarele profunde ale societăţii noastre. Superficialitatea patriotismului şi presupusei noastre reverenţe faţă de bine colectiv mi se par ilustrate tocmai în alăturarea oximoronică, simultană dintre două tendinţe actuale în discursul public: Revoluţia şi Imigraţia!

Românii par să îşi gândească doleanţele în pe două paliere: A. Facem Revoluţie; B. Plecăm din ţara „asta de..” (şi aici încep invectivele la adresa României). Pentru românii de astăzi Revoluţia pe care o proclamăm în bodegi cu zel cubanez seamănă cu un orgasm simultan: am vrea să ieşim toţi pe stradă, la unison, să distrugem putregaiul (orice ar însemna aceasta) şi apoi să ne întoarcem la vieţile noastre particulare sperând că bunul mers să se instituite de la sine. Precum mână invizibilă a lui Adam Smith.. Şi cum revoluţia nu are loc, atunci nu ne rămâne decât să plecăm din ţara asta de…..

Patriotismul este o formă de afecţiune. Ȋn relaţiile interumane afecţiunea se dovedeşte nu prin declamaţii ci prin fapte mărunte. Prin deciziile pe care le luăm zilnic în prozaica existenţă. Iubirea de neam şi moşie (ca să mă exprim liric) nu înseamnă a de defini prin referenţiale extreme: revoluţia, războiul („Aş muri pentru ţara mea.” Hai sictir! Îţi vine să le spui unor asemenea fanfaronarzi). Ȋnseamnă a-ţi face datoria acolo unde eşti. Este nevoie ca o singură rotiţă dintr-un ceas să se strice ca întreg angrenajul să se gripeze. Spui că ai muri pentru ţara ta?! Dar ai fi în stare să îţi vopseşti gardul pentru ţara ta? Să duci gunoiul la tomberon pentru ţara ta în loc să-l arunci în tufiş? Să nu mai iei şpagă pentru ţara ta? Iată marasmul micilor decizii de la care începe totul.

* Aceeaşi combinaţie carnavalească de Templu şi Bazar pe care o găsim şi astăzi la pelerinaje unde manelele şi micii fac casa bună cu liturghia. Probabil o imagine similară găsise şi Iisus când i-a izgonit pe negustori din Templu.

** Țin minte cum îmi spunea un coleg rapidist de şcoală generală şi liceu că îl urăşte pe Ion Antonescu pentru că acesta i-a persecutat pe ţigani/rromi, după cum spune şi sloganul echipei adverse, Steaua: „O mie de ciori/ o Soluţie – Antonescu.” Deşi el nu avea nicio legătură cu etnia rromă. Iată un exemplu de identitate preluată nu în direct sau în urma unei reflecţii profunde, ci prin imitarea unor simboluri.

Scrisă de Silviu Petre

Ȋn ultimii doi ani şi ceva am încercat să îmi răspund la întrebarea: care mai este astăzi opiumul intelectualilor? Ȋn anii când sirenele utopice îţi bruiau posibilitatea de a sta pe calea moderaţiei, parcă răspunsul era mai simplu de dat. Făcând media aritmetică a tuturor reflecţiilor, experienţelor şi lecturilor mele am ajuns la concluzia că, înainte de orice altceva opiumul intelectualilor este acela de a crede că intelectualul vorbeşte în numele tuturor. Că inflaţia sa de lecturi compensează lipsa de experienţă a celorlalte condiţii umane. Că bibliotecile pe care el intelectualul/sau tu/ le-a/le-aţi citit te face empatic cu toţi semenii din jur. Că atunci când vorbeşti nu eşti decât delegatul unei majorităţi tăcute şi difuze iar apoi dirijorul unei mase de oameni diferiţi pe care îi poţi struni după melodie.

Pe undeva este şi normal să fie aşa. Un profesor nu ar trebui să intre în clasă dacă nu ar crede că îi poate educa pe elevi. Că nu poate face o schimbare pozitivă cât de mică în viaţa celorlalţi. Ȋn limba franceză avem o asemănare lingvistică pe care nu o găsim în română: senior- einsegneur- enseignier. Nu ştiu dacă există o cauzalitate etimologică dar cuvântul senior/domn/nobil şi cel de profesor par unde ale aceluiaşi ecou. Profesorul (enseigneur-ul) este cel care te învaţă, dar care prin aceasta te şi înnobilează, te domneşte!

Intelectualii (şi aici vorbesc în sensul foarte larg al lui Murray Rothbard sau Hayek: de la sociologi, fizicieni, literaţi până la formatori de opinie) îşi văd misiunea undeva între apostolat şi ispăşirea unei vini. Pavel îl urmează pe Iisus pentru că are credinţă dar se şi simte vinovat pentru drumul său anterior. Intelectualul simte atât că poate revărsa prea plinul abundenţei sale peste ceilalţi; dar totodată se şi simte vinovat că este..cam inutil! Că i se poate reproşa în orice clipă faptul că nu produce nimic palpabil (şuruburi, piuliţe, covoare, vopsele, electricitate). Ideile sunt un eter dubios, clar existent dar greu de cuantificat şi apoi ţi se scurg printre degete. Odată ce le-ai născut nu are sens să le ţii pentru tine. Odată ce le-ai eliberat devin publice şi, nerecunoscătoare, se pot răscula şi contra ta. Acrobat al capriciilor inspiraţiei ai un loc clar în ierarhia prestigiului social fără a putea justifica prea bine şi un loc în cadrul diviziunii muncii utilitare. După acest bla bla plicticos ajungem la inima problemei: la nevoia intelectualului de a fi generos şi moral. Evident prin cuvinte, instrumentele sale.

Ȋn această cheie de înţelegere intelectualii devin datori să susţină o perspectivă caldă, optimistă asupra naturii umane şi a naturii interacţiunilor dintre oameni. Ştiinţa şi raţiunea au rolul de a desţeleni marasmul prejudecăţilor şi a le arăta oamenilor o lume mai bună- una eliberată de graniţe: fizice, economice, statutare, lingvistice, sexuale ori religioase. De aici şi până la corectitudinea politică, sau mai bine zis până la religiozitatea corectitudinii politice nu mai este decât un pas. Ce este corectitudinea politică decât expresia nevoii de un proletariat! Pentru ca intelectualii caută un proletariat! Iar corectitudinea politică le oferă un instrumentar al căutării/ un catehism al omului abstract, sustras oricăror influenţe istorice şi conjuncturale, dotat doar cu un orgoliu surescitat care îl face să se simte mereu discriminat. Nu auzim de atâtea ori în jurul nostru că X sau Y s-a simţit lezat, vexat, discriminat. Cutare sau cutare comportament este inacceptabil întrucât discriminează.

Proletarul acesta al condiţiei umane, omul abstract al corectitudinii politice se colorează cu anumite trăsături în funcţie de caz: este minoritarul bronzat sau imigrantul pentru avocaţii coexistenţei multiculturale; femeia lovită şi plafonată pentru feminişti; muncitorul mizer pentru socialişti; cei care consumă carne pentru vegetarieni şi vegani; cei care au suferit din pricina comunismului pentru unii dintre scriitorii post1990. [1]

Nu vreau să fiu înţeles greşit prin direcţia argumentării mele de până acum. Sunt pe lume multe nedreptăţi şi multă şi persistentă mizerie. Este de dorit ca cineva să ridice vocea, fie si teoretic. Este un neajuns a crede că acţiunea nu are nevoie de teorie. Ceea ce mi se pare însă ipocrit din partea unor teoreticieni/moralişti/deontologi şi ulterior periculos în cazul inginerii sociale este tocmai încercarea de a omogeniza oamenii până la stadiul unei scheme abstracte şi vidate de conţinut. Am numit articolul cosmpolitismul aristocratic tocmai pentru că cei care cioplesc asemenea planuri în turnul lor de fildeş preferă în mod deliberat să trăiască într-o para-realitate situată în cartiere salubre şi liniştite unde îşi acompaniază viaţa cu muzica lui Bach şi Chopin. Ȋntr-un asemenea fotoshop al prozaicului, lumea exterioară nu pare a fi decât extrapolarea şi extinderea grădinii de parfumuri îmbietoare în care vieţuieşti. Să luăm de exemplu chestiunea imigranţilor şi să ne focalizăm pe cazul european, francez. Franţa cea generoasă, patria tuturor exilurilor şi eşafodul tuturor Bastiliilor preferă să primească mii de imigranţi magrebini fără-i integra pentru ca apoi să tune împotriva ţiganilor români. Admirăm un regim sau altul care trece pe la Elysée în clinchete de şampanie şi mătăsuri fine fără a lua prea mult în vedere caria socială care răşade în spatele unei danturi aparent perfecte.

Sau mai aproape de noi să luăm exemplul românesc al problemei rromilor/ţiganilor. Şi aici avem un discurs pe nivele: unul la nivelul străzii şi altul la nivelul elitelor, al limbajului public.

La colţul străzii este mereu stereotipicul ostil, al considerării ţiganilor drept hoţi, pungaşi, murdari, „refractari oricăror forme de inserţie socială”- după cum spunea cineva la ProTV cu mulţi ani în urmă.// La antipod este discursul media -universitar preocupat de chestiunea rromilor şi indignat de prejudecăţile românilor legate de minoritarii lor. Primul nivel- glasul străzii- comite eroarea de compoziţie şi îi vede pe toţi la fel. Al doilea nivel- cel al limbajului public- comite eroarea de compoziţie şi îi vede pe toţi la fel. Ba în acest al doilea caz, dictatura unui anume lexicon te obligă să nu mai poţi spune ce gândeşti de teama colegilor, prietenilor de breaslă, celor a căror companie o cauţi. Spre exemplu: dacă eu spun că vărul meu a fost bătut în anul I de facultate de nişte ţigani pentru că nu a vrut să le dea bani este o afirmaţie rasistă? Este una cât se poate de factuală şi nu de la nivelul impresiilor sau limbajului.–> Şi aici ajung la inima problemei: este normal ca o populaţie marginalizată timp de decenii şi secole să aibă un nivel de viaţă şi de educaţie mai mic decât majoritatea. Şi este de aşteptat să comită infracţiuni, din nevoie şi din obişnuinţă. Evident că nu toţi ţiganii/rromi [2] se înscriu aici. Mulţi dintre ei, unii vecini de ani buni, nu ies din parametri firescului. Ca mulţi alţi români o duc mai bine sau mai rău, muncesc, merg pe stradă fără să tulbure ordinea de nici un fel. Dar sunt destui care găzduiesc adevărate focare de infracţionalitate. Este un fapt. A contempla folosirea mitralierei nu este de folos. A-i considera buni şi a proiecta ideea că prejudecăţile românilor sunt o marcă a primitivismului (de neînţeles în epoca globalizării), că toţi neintegrabilii sunt de fapt buni sălbatici care trebuie puşi într-o muzeologie a clemenţei este la fel de periculos. Şi la fel de contraproductiv. Ȋn primul caz – cel ostil- ne găsim în faţa unui Auschwitz ideologic; în cel de-al doilea în faţa unei Linii Maginot a nepăsării.

Şi nu este vorba aici de a acuza Franţa din cauza ultimilor evenimente sau România cu perena sa problemă a exportului de infracţionalitate. Ele nu reprezintă decât detaliul unei pânze mai largi în care infatuarea elitelor europene şi foamea grobiană a barbarilor şi metecilor care cer drept de cetate se ciocnesc întru mirarea noastră afectată: „Cum este posibil aşa ceva?”; „Ȋn România secolului XXI?”; „Ȋn Franţa secolului XXI?”- Nec secoli nostris est… Ba uite că este.

Civilizaţia nu este decât o modalitate, nu un traseu ireversibil. Când începe este discutabil. Când se sfârşeşte: în momentul în care o elită hedonistă ce patronează o societatea la fel de hedonistă dă drept de cetatea metecilor fără ca aceştia să îndeplinească cerinţele necesare şi fără ca acea societate gazdă să aibă voinţa şi mijloacele ospitalităţii. Nu este neplăcut când mergi la ziua cuiva care nu are chef de tine şi te invită să te serveşti singur din frigider?!

Aşa ceva este şi cosmopolitismul aristocratic- iresponsabilitatea morală a unei elite corect politice care se înconjoară de parfumuri tari pentru a se păzi de duhoarea pestilenţială de afară. Ȋşi urmăreşte propriul interes dar cere societăţii şi omului de pe stradă să afişeze o generozitate necondiţionată care ar fi contrară interesului acestuia.

Nu mă consider un om egoist, dar ar fi o ipocrizie din partea mea să afişez o generozitate sau o toleranţă la diversitate mai mare decât o am în realitate. Şi o ipocrizie încă mai mare ar fi aceea de a le cere celorlalţi ceea ce nu sunt eu în stare.

[1] Cu aceasta din urmă temă voi reveni într-un alt material.

[2] Voi folosi ambii termeni alternativ, deoarece îi consider sinonime, fără conotaţii de altă natură.

Scrisă de Silviu Petre

80 – 60 – 40. La sută. Nu, nu este trendul bearishal unei burse în prăbuşire. Este succesiunea promovabilităţii la ceea ce s-a chemat cândva cu mândrie examenul de maturitate. 2009 – promovabilitate naţională 81,47%. 2010 – 69,30%. 2011 – evaluare provizorie – 43%. Dacă examenul ar fi o bursă, am putea vorbi despre “crahul educaţional” al României. Dacă ar fi coordonatele zborului unui avion, am mai avea doi ani până la impactul cu solul. În ambele cazuri, ar trebui chemate de urgenţă maşinile salvării: se prevăd victime. Însă e doar o piesă de teatru, cu multe măşti, o tragedie autentică într-o lume care se vrea frivolă şi care cultivă obsesiv happy-end-ul. Să vedem actorii:

Elevii

Sau educabilii, cum sunt numiţi în proaspăta limbă de lemn vehiculată prin inspectorate. Beneficiarii, consumatorii actului de educaţie, în acelaşi idiom idiot. Proaspeţii absolvenţi de grădiniţă care intră analfabeţi timizi în şcoala generală şi care pleacă analfabeţi tupeişti după bac. Deja contabili. (Dom’ profesor, am nevoie de un 8 şi un 9, îmi zicea unul în urmă cu câţiva ani. M-a lăsat aproape fără răsuflare. O clipă mi-am imaginat că vrei să te examinez, i-am răspuns). O anumită manie a calculelor lipsite de pudoare a infectat şcoala românească în ultimii ani, elevii nu mai caută cunoştinţe, trag doar pentru note, mediile mari îi fac fericiţi, pentru că asta le garantează mai târziu intrarea la facultate pe locuri bugetate.

Notele se transformă în bani la cursul zilei. O notă proastă atrage mânia şi înjurăturile elevului. Profesorul l-a depunctat, deci i-a luat din bani. O notă bună îl face cool. I-a dat. Ideea ministerului de a introduce finanţarea per elev în legea învăţământului nu mai uimeşte pe nimeni. Şcolile se închid din lipsă de fonduri, notele de azi sunt banii de mâine. Paradoxal, o branşă sărăcită produce parale din vârful pixului, iar catalogul e registru cămătăresc.

Într-un oraş de 40.000 de locuitori nu mai găseşti 30 de elevi cu care să faci o singură clasă cu profil “greu”: matematică-informatică, bilingv, filologie-istorie. Se poartă combinaţiile moi: ştiinţe sociale şi ştiinţele naturii. Sportul e la mare căutare, pentru că e uşor. Se duc acolo şi cei care-şi scot scutire la educaţie fizică. Elevii la profil intensiv engleză nu-şi cumpără nici o gramatică a limbii engleze. Nimeni nu citeşte nimic, dacă ai Enigma Otiliei la română vezi filmul. Nu neapărat până la capăt, important e să prinzi ideea. Cartea? În doze homeopatice, ca să nu se facă abuz.

Programa e supraîncărcată ? În ultimii 20 de ani fiecare ministru al Educaţiei Naţionale a făcut 3 lucruri importante. Primul a fost eliminarea de capitole întregi din programă. Axiomă: oricât de mult s-ar decongestiona materia şcolară apoplectică, noţiunile rămase reprezintă pătratul dispoziţiei de studiu a elevului măsurată în kilojuli. Corolar: Parcurgerea unui manual absolut, format din 10 foi albe, ar cere un sacrificiu de calorii de natură să pună în pericol sănătatea. Al doilea lucru la care s-au înhămat ministeriabilii a fost simplificarea examenului de bacalaureat. Vă mai amintiţi bacul la şapte obiecte, subiect de doine, bancuri şi balade, astăzi dispărut din natură? Comparativ, probele din 2011 au fost în bună parte parodice. De exemplu, oralul la limba română este evaluarea sumativă a lecţiilor de dezvoltare a vorbirii din grădiniţă. Dacă eşti puţin peltic, ne pare rău, eşti utilizator avansat. Dacă nu, n-ai scăpare, eşti experimentat. Dacă taci pur şi simplu, tot avansat eşti. La limba străină poţi să nu ştii nimic, eşti debutant (A1, A2). Dacă ştii ceva iei B1, B2. A treia înfăptuire grandioasă a miniştrilor Educaţiei Naţionale a fost schimbarea titulaturii ministerului.

Elevii. Trebuie să-i vezi la ore ca să urli arghezian: “Este!”. Trebuie să ai experienţa unei clase cu rază scurtă de acţiune, în care procesul didactic se desfăşoară trei metri în jurul profesorului, mai departe tunete şi fulgere. Trebuie să-i auzi spunându-ţi senin că nu pot citi mai mult 20 de pagini într-o zi, pentru că-i apucă migrene teribile. Trebuie să-i întrebi ce program intelectual au pentru vacanţă de vară, şi să afli că tot ceea ce-şi propun este să vieţuiască. Nici un plan, nici un scop cu bătaie lungă. Elevul român are tot atâta dorinţă de a se proiecta în viitor cât şi rostopasca. Filosofia lui aici, acum, ne place, place, place. Argumentul freudian al plăcerii şi părerea lui, care trebuie respectată, pentru că din şcoala întâi i s-a repetat că trebuie să aibă o părere, oricare, oricum, şi de atunci are oricând o părere despre ceva, fie şi de împrumut, pe care o duce închisă în buzunar, ca pe o umbrelă, gata s-o scoată la nevoie. Ierarhia valorii şi ruşinea de a fi mediocru au fost înlocuite în şcoala românească cu părerea şi plăcerea personală.

Profesorii

Nişte cetăţeni care au un part-time în învăţământ. Adică ceva sezonier, ca slujbele de chelner pe litoral. Bătălie mare să prinzi aşa ceva, ca apoi să te gândeşti intens ce faci când se termină sezonul. În loc de bacşişuri primeşti flori sau şpagă. Neapărat trebuie să mai ai o slujbă, femeie de servici pe scara blocului, sau să speli maşinile vecinilor, altfel nu plăteşti toate facturile. În România ultimelor 20 de ani nu te mai faci profesor. Ori devii pur şi simplu, dus de val, pentru că pasiunea te-a purtat spre o facultate de matematică, de fizică sau de litere, şi pur şi simplu nu te-ai gândit că există viaţă şi după studiile universitare. Ori ţi-ai căutat de lucru şi până una alta ai găsit un locuşor unde să prinzi experienţă. Ori eşti unul dintre bizonii care mai au câţiva ani până la pensie, deci nu ştii să faci altceva. Însă aceştia, ultimii profesori care pasc liber prin cea mai rămas din şcolile patriei, vânaţi fără milă de ultimii elevi îndrăgostiţi de carte, sunt pe cale de dispariţie.

Mai rămânem noi, adaptaţii. Cei care avem două slujbe dinainte ca preşedintele Băsescu să ne fi explicat cum să facem ca să nu trăim în garaj. Cei cu dublă calificare: profesor-vânzător, profesor-instalator, profesor-mecanic, profesor măcelar, sau chiar trei: profesor-încărcător-descărcător. Ciubucarii. Plătitori de impozite sau mărunţi evazionişti. Meditatori la domiciliu, adică şcoală la şcoală şi şcoală acasă. Învârtitori de afaceri, valutişti, traficanţi de ţigări, crescători de porci. Noi, supravieţuitorii acestei şcoli famelice, am dărâmat ceea ce întârzia să se năruie de la sine. Noi, care mergem la şcoală să ne odihnim, şi ne întoarcem acasă sau la firmă ca să muncim, pentru că dacă am trăi din salariu am fi demult în stradă, cu copiii în grija statului. Noi, cei care nu ne spânzurăm dacă într-o lună intrăm în incapacitate de plată. Nici a doua lună. Nici a treia. Noi, jumătăţi de profesor în faţa a jumătăţi de elevi şchiopi, noi aruncăm cu ţărână în fiecare zi pe sicriul învăţământului românesc.

Notele mari, cât mai multe note mari. Clase întregi de premianţi, din clasa I până într-a douăsprezecea. Absenţe motivate pe ochi frumoşi, cerinţe minime pentru nota nouă, noi am cosmetizat acest învăţământ vânzându-l pentru supravieţuirea noastră. Într-o zi, la un congres internaţional, un profesor român a fost întrebat de un confrate apusean cât câştigă. O sută cincizeci de euro. Pe zi ? Nu, pe lună. Da, de douăzeci de ani, an de an, lună de lună, zi de zi, ne-am crescut copiii, ne-am plătit facturile şi băncile. Cu două sute de euro pe lună noi ştim să plătim şapte-opt sute. Miracolul înmulţirii banilor, noi l-am făcut în fiecare lună. Zile şi nopţi, nopţi şi zile, am spălat maşinile vecinilor, am crescut porci, am schimbat valută. Suntem nişte supravieţuitori, sau, cum zic toate vedetele de carton ale momentului : avem atitudine, suntem nişte luptători.

Un singur lucru nu ne-a ieşit : să fim profesori. Minţiţi şi furaţi de guvernanţi, am minţit şi am furat la rândul nostru, dând note care nu au nimic în comun cu valoarea elevilor. Obligaţi să ne adaptăm realităţii unei Românii unde oamenii contează mai puţin decât macroeconomia, decât inflaţia, decât echilibrul bugetar şi de cât toţi zeii postmodernităţii, am refuzat contactul cu realitatea catedrei şi a elevilor de dincolo de ea. Sunt unul dintre neprofesorii acestei ţări. Fac parte din generaţia descurcăreţilor, din al treilea an de carieră didactică am avut întotdeauna două slujbe. Am o familie. Izbutesc să fiu cu facturile la zi, n-am fost nevoit să-mi refinanţez împrumuturile din bănci. Am avut, din multe puncte de vedere, în tot acest timp, şi mult noroc. Un singur lucru nu-mi dă pace: cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi putut trăi dintr-o singură sursă: salariul din învăţământ? Nu am aspiraţiile de trai decent promovate prin media, altă vorbă care nu înseamnă nimic. Decenţa mea este răgazul de-a citi o carte, nu risipa unui concediu pe o insulă exotică. Niciodată n-am putut să-mi răspund la această întrebare, de aceea mă rog: dă-mi, Doamne, un vis în care să fiu doar atât, profesor. Şi să fie lung, Atotputernice, o noapte şi-o zi! Indiferent de sfaturile nulităţilor care conduc vremelnic ce-a mai rămas din ţara mea, a fi profesor nu este un part-time, ci o vocaţie care trebuie confirmată prin dedicare.

Părinţii

Mami şi tati. Sau societatea civilă, atunci când sunt mai multe mami şi mai mulţi tati care vociferează şi semnează petiţii să-l dea pe ministru jos. Hăituiţi de impozite absurde, patroni româneşti, taxa auto, shopping tembel, drogaţi cu televizor, măcinaţi de dorinţa de a pleca afară, ameninţaţi cu şomajul să fie servili. Bani. Lene intelectuală cronicizată, dispreţ pentru ceea ce nu se poate converti în avantaje imediate şi palpabile. Adică bani. Mândri de ce-au acumulat din şcoala vieţii. Bidimensionali din discreţie şi perpetuă teamă într-o societate a obiectelor gonflate. Mai puţini importanţi decât maşinile care-i înconjoară (niciun patron n-ar îndrăzni vreodată să ameninţe o maşină cu şomajul). Obligaţi să fie productivi şi rentabili, adică scopul scuză mijloacele. Gata să rezolve. Dom’ profesor, cum se poate să aibă copilul meu nota trei, când eu şi maică-sa am avut numai de nouă şi de zece?

Relaţia profesor-părinte, strânsa legătură dintre şcoală şi comunitate: Alo, dom’ profesor, am auzit că mergeţi la bac la liceul bunescu. Aţi auzit bine. Ştiţi, am şi eu un nepoţel, cutarică. Să vă trăiască, doamna! Da, dar ştiţi, el nu prea ştie. Nu prea ştie sau nu ştie deloc? Pai, deloc. Aha, şi ce notă aţi vrea să ia? Păi, aşa, un nouă. Oare cum îl chema? Cutărescu? Cutăreanu? Ce noroc că n-am memoria numelor. Doamna mătuşă nu m-a mai salutat după bacalaureatul respectiv. Nici inspectoratul nu m-a mai numit vreodată într-o comisie de examinare. Să fi fost şi nepotul inspectoratului? Notele mari sunt ca o plombă: apar numai în locurile de unde a căzut un dinte. Ca discursul identitar, care marchează dispariţia identităţii. Ca poezia patriotardă în gura celui care şi-a pierdut patriotismul. Puntem note mari pentru că ne speriem cât de catastrofale sunt lucrurile. Nu vrem să auzim de reapariţia analfabetismului. Nu vrem să admitem că de pe băncile şcolii pleacă oameni gregari, robi ai plăcerii şi ai bunului plac, pentru care valoarea şi mediocritatea ţin de păreri personale relative.

Ceva previziuni

Acesta a fost şi va rămâne cel mai slab bac din istoria învăţământului românesc. Treptat, în anii următori procentul de promovabilitate va creşte spre 90%, semn că 2011 a fost doar o criză temporară, care a fost depăşită. Materiile şcolare se vor decongestiona în sfârşit, moment în care reforma învăţământului va fi biruitoare. Elevii vor fi cu toţii premianţi. Ministerul nu va mai aduce camerele video la examen, pentru că această practică va fi declarată neconstituţională, şi oricum fondurile trebuie dirijate către procesul de învăţământ (de exemplu: achiziţionarea de table 3D, de filme inspirate din teoremele matematice şi de cretă fosforescentă). Funeriu va fi trimis ambasador în Japonia. Acolo niponii îl vor întâmpina ca acasă: M…e Funeriu. La uşile facultăţilor va fi coadă la înscrieri ca la lapte şi butelii pe vremea împuşcatului.

Profesorii vor avea în continuare câte două-trei slujbe, îmbinând armonios la oră materia şcolară cu şcoala vieţii. Părinţii vor fi foarte mulţumiţi că lucrurile merg bine. Elevii îi vor respecta pe profesorii şucari şi pe profesoarele bengoase. Dinozaurii vor ieşi la pensie, însă nu pentru mult timp. Primul-ministru Boc reloaded îi va felicita pe profesorii care, luându-şi a doua slujă, sunt şi ei în sfârşit productivi, contribuind voiniceşte la PIB. România va ieşi din criză, va fuma o ţigară, apoi va băga din nou capul la fund. Eu voi termina a doua facultate şi voi pleca din învăţământ. S-ar putea în cele din urmă chiar să am visul ce-l tânjesc, dar numai până sună ceasul deşteptător.

Scrisă de Radu Iliescu

Motto: „Cel care crede că o creştere infinită este compatibilă cu o planetă finită, acela ori e nebun, ori e economist.” (Serge Latouche)

Motto: „Planeta este suficient de mare pentru nevoile tuturor, dar mult prea mică pentru lăcomia unora.” (Mahatma Gandhi)

Cum aţi reacţiona dacă pe certificatul frigiderului pe care tocmai l-aţi cumpărat ar fi înscrisă o garanţie de 25 de ani? Sau dacă într-o zi aţi fi invitat la aniversarea a 100 de ani de funcţionare neîntreruptă a unui bec? Sau dacă aţi fi tractat la nevoie de un şofer săritor cu ajutorul a doi ciorapi de damă înodaţi între barele de protecţie? Romane ştiinţifico-fantastice? Luaţi loc, respiraţi adânc şi faceţi un efort să vă adaptaţi. Unul nu tocmai neglijabil, trebuie să admit. Pentru că toate aceste exemple fac parte din realitate, deşi mentalitatea dominantă le-a împins demult undeva spre periferia ei. Frigiderele şi maşinile de spălat garantate 25 de ani au fost produse la scară largă în Republica Democrată Germană. Becul centenar continuă să funcţioneze şi acum în serviciul de pompieri din Livermore, California, unde trebuie să fi atins 110 ani. Iar primii ciorapi din nylon erau capabil să înlocuiască lanţurile dacă nevoia o cerea.

Ei bine, în ciuda a tot ceea ce suntem obişnuiţi să ne imaginăm despre progresul tehnic, becurile de azi nu sunt concepute să sfideze secolele, ci programate pentru doar 1000 de ore, adică cu 500 mai puţin decât a fost conceput prototipul lui Edison. Frigiderele, televizoarele şi maşinile de spălat arareori servesc mai mult de 5-6 ani (în fapt, multe nu supravieţuiesc “generosului” termen de garanţie de 3 ani, fiind ulterior imposibil de reparat din cauza unei componente imposibil de găsit pentru că nimănui nu i-a trecut prin cap ideea de a o produce separat). Iar ciorapii de damă, oh, ciorapii de damă rezistă chiar mai puţin decât baloanele cu care se joacă prichindeii. Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus, simplu: planned obsolence. Adică uzura morală planificată.

În anii marii crize de supraproducţie din 1929, un american trăznit pe nume Bernard London, propunea o iniţiativă legislativă care să limiteze viaţa bunurilor, în vederea înlocuirii lor periodice cu altele noi. Ideea, adecvată momentului, pornea de la constatarea empirică a faptului că maşinile permitea crearea de mai multe produse decât puteau oamenii să cumpere. Desigur, alternativa ar fi fost un proiect de lege care să presupună incorporarea unui procent important de manufactură în toate produsele industriale, sau, încă şi mai radical, eliminarea tuturor maşinilor din ciclul de producţie. Însă într-o societate în care omul este doar un factor de producţie, banul şi automatizările devin adevăraţii termeni ai deciziei.

Ideile lui Bernard London n-au devenit niciodată o lege. Nici un parlament din lume nu le-a dezbătut, nici o adunare nu le-a votat. De fapt, n-a existat nicicând o dezbatere publică, în care producători şi consumatori să-şi confrunte opiniile. Ele au fost pur şi simplu absorbite de marketingul consumerismului, devenind dogme ale noii „ştiinţe”. Cum aţi prefera, să vă cumpăraţi haine care să vă satisfacă nevoile vestimentare pentru următorii 20 de ani sau doar pentru un sezon? Sunteţi realmente dornici să vă schimbaţi maşina la fiecare 6 ani, sau aţi vrea s-o lăsaţi moştenire, perfect funcţională? Chiar credeţi că cele 6 calculatoare pe care le-aţi aruncat la gunoi în ultimii 10 ani şi-au meritat banii? Recitiţi cu atenţie aceste întrebări, încercând să nu faceţi apel la argumentele falacioase ale „modei” sau al „progresului” (care, fie vorba între noi, nu explică nimic).

Nu vă obosiţi să răspundeţi. Cei de la care cumpăraţi nu sunt interesaţi de reflecţiile voastre. Tot ceea ce vor este să vă inducă ce anume trebuie să doriţi, întâmplător, exact ideile care dau cel mai bine în balanţele lor contabile… Şi acum haideţi să recapitulăm întreaga schemă. Cineva produce, să zicem, imprimante cu jet de cerneală. Dumneavoastră cumpăraţi una, pentru că nu-i rău să-ţi poţi reproduce documentele pe o hârtie. Într-o zi se defectează. Fiind de modă veche, mergeţi s-o reparaţi. Vi se explică amabil că ideea „nu este rentabilă”, pentru că depanarea ar costa cam 120-140 de euro (specialiştii având pretenţii precuniare exorbitante), însă mai bine cumpăraţi una nouă cu doar 39 de euro, o bagatelă. În treacăt, vă puteţi întreba cu ce mai trăiesc reparatorii de imprimante dacă piaţa le sabotează aşa atroce meseria. Intraţi pe net şi constataţi că toate aparatele de acest gen au o “viaţă” setată inginereşte, din fabrică, pentru un anumit număr de pagini.

Aşadar, există o problemă: cineva a decis cât anume trebuie să funcţioneze un produs cumpărat de dumneavoastră. Desigur, aţi putea pur şi simplu să vă daţi bătut, să scoateţi 39 de euro din buzunar, să cumpăraţi o imprimantă “mai performantă” (e un fel de a spune, până la urmă nu face decât ce făcea şi cealaltă, calitatea documentelor depinde de cel care le redactează), s-o aruncaţi la gunoi pe cea veche, iar universul îşi va relua mersul grăbit spre noi şi noi culmi de progres. Numai că nu vă stă în fire. Imprimanta arată ca-n prima zi, iar cele mai multe dintre componente sunt în stare perfectă, în ciuda hârtiei pe care au înnegrit-o până azi. Nu vă place să hotărască altcineva când anume să aruncaţi un lucru, şi când să cheltuiţi banii. Sau pur şi simplu un abţibild superpreţios se află pe imprimanta veche, şi nu puteţi renunţa la el. Vestea bună este că există soluţii. Ce-ar fi să începeţi prin a viziona acest documentar?

Scrisă de Radu Iliescu

De la servitude moderne este o carte & un film documentar de 52 de minute care sfidează fără rezerve sistemul. Cartea & filmul sunt distribuite gratuit şi îşi clamează totala disponibilitate, atât financiară cât şi din punct de vedere al proprietăţii intelectuale. Colaj de imagini provenite din filme de ficţiune şi documentare, pe fundalul cărora se proiectează inteligent ideile, lucrarea promovează un concept de frondă: sistemul totalitar al pieţei, în jurul căruia gravitează o argumentaţie pe cât de insuportabilă (pentru spiritul comun), pe atât de solidă.

Opresiunea moale a modernităţii se bazează pe ascunderea adevăratei dimensiuni a condiţiei de sclav a omului contemporan. Condiţionat încă din copilărie să asocieze achiziţionarea de mărfuri cu libertatea şi fericirea, acesta se încarcă cu un asemenea volum de obiecte încât sfârşeşte prin a nu le mai poseda, fiind dimpotrivă confiscat de mărfuri. Când maşinăria socială îi lasă răgaz, se hrăneşte frenetic cu alimente modificate genetic, coloranţi şi conservanţi, pesticide, hormoni şi alte invenţii ale veacului.

Nobleţea şi puritatea omului modern se risipesc inutil şi tâmpeşte în elanuri ecologiste. Neroade injecţii ideologice preparate şi administrate de către marii păpuşari ai multinaţionalelor poluante care nu ezită să pozeze în salvatorii planetei, încercând să-i convingă pe sclavii moderni că mici schimbări în obiceiurile lor ar putea salva mediul înconjurător. Toţi se feresc însă să propună o schimbare radicală în modul de producţie, pentru ca nu cumva banul, zeul suprem al clipei, cel căruia i se închină toţi, să fie deranjat.

Munca a înlocuit lucrul (uitat a rămas proverbul: Dumnezeu lucrează, diavolul munceşte), sistemul de producţie colonizând toate sectoarele vieţii, inclusiv cele reputate a fi “libere” (distracţiile, turismul, sărbătorile). Medicina nici nu-şi mai propune să vindece, căci pentru asta ar trebui să pună sub semnul întrebării modernitatea însăşi, cu tot cortegiul ei de catastrofe, aşa că preferă să se reducă strict la mutilări: chirurgie, antibiotice (anti-viaţă), chimioterapie (agresiuni non-organice cu pretenţii de influenţare a organicului).

Învăţăm la biologie că omul se află în vârful piramidei trofice. Un adevăr de sorginte sacră, născut în Paradis, unde omul era cununa Creaţiei, şi actual încă mult timp după alungarea din grădina Edenului. Ultimele 3-4 sute de ani au schimbat însă această stare. Lipsit de duşmani naturali, omul a izbutit să-şi creeze doi duşmani artificiali redutabili: maşina şi banul. Maşina îi ia locul de muncă, îi revelează spectrul înfiorătoral şomajului. Banul îi ia timpul, minţile şi sufletul.

Legănat de sloganuri care-l plasează pe poziţia de predator nepedepsit căruia toate speciile i se supun tremurând, omul modern este în fapt furaj pentru ficţiuni. Şi asta pentru că maşina şi banul nu au decât existenţe ficţionale, care au căpătat proporţiile unor flageluri numai pentru că cei mai mulţi le alimentează cu supunerea şi credulitatea lor cu adevărat nemăsurate. Modernitatea însăşi este o imensă ficţiune, iar ceea ce modernii numesc realism nu este decât acceptarea ei pasivă şi necondiţionată. Demersul realizatorilor Jean-François Brient şi Victor Léon Fuentes este tocmai un exerciţiu de decondiţionare. Unul care le va părea multora profund nerealist.

Scrisă de Radu Iliescu

Printre obsesiile cultivate de modernitate, după care întoarcem capul în fiecare zi, se numără şi fundul. Expus, îngrijit, împodobit cu râvnă, a devenit atât de important, încât a intrat în temele şi vocabularul cotidian. Dacă te iei după zelul cu care oamenii îţi recomandă „să-ţi păzeşti fundul“, te intrebi dacă nu cumva acolo au ajuns să se concentreze moralitatea şi integritatea noastră.

Toate schimbările culturale recente se reflectă în modul în care ne raportăm la această parte anatomică. Referindu-se la ipocrizia şi falsa pudoare din trecut, un personaj adorabil, micuţul Momo din romanul lui Romain Gary „Ai toată viaţa înainte“, se destăinuie în felul său candid:

„Madam Roza spunea că găoaza e lucrul cel mai important din Franţa, împreună cu Ludovic al XIV-lea, şi de aceea prostituatele, cum li se zice, sunt persecutate, căci femeile cinstite vor să şi-o păstreze numai pentru ea“.

Lucrurile s-au schimbat, însă. Societatea de consum a dus la eliberarea sexualităţii în mai toate domeniile vieţii, de la mass-media şi relaţii de muncă până la vestimentaţie. Fundul s-a „democratizat“ astăzi, se plimbă dezinvolt, pretutindeni.

Ultimii 50 de ani au consacrat o nouă tentaţie în materie de vestimentaţie: blugii mulaţi. Dacă rochia sugera doar un contur, blugii dezvăluie ceea ce înainte era aproape inacceptabil pentru o femeie: plinătatea feselor. Şi nu oricum, ci acoperite de o „epidermă“ sintetică, elastică, care sporeşte atractivitatea, evocând acea fermitate a pielii prin care femeia se simte la adăpost de accidentele vârstei.

Într-unul din primele eseuri critice la adresa publicităţii, „Fericirea ca obligaţie“ (1981), scriitorul François Brune salută în cuvinte memorabile apariţia noului fund – jumătate om, jumătate marcă, sinteză între trup şi ţesătură, dispersie a profunzimii pe suprafaţă. Iată cum descrie el „psihiatria creativă“ a unei reclame Lee Cooper:

„O palmă peste fund este un întreg program. Discret grosolană, delicat erotică – deşi totul depinde de consimţământul victimei –, ea schiţează posesia fără a îndrăzni efracţia. E o joacă de-a încălcarea regulilor, de-a permisul şi nepermisul. Mâna nu încetează să frizeze necuviinţa şi să se retragă în decenţă, totul într-o descărcare libidinală cu «clic» şi «clac»… În realitate, mâna reţine pulsiunea pe care o traduce, ocupată să transfere dorinţa pentru fesă asupra ţesăturii pe care o acoperă: Lee Cooper!

Asta pentru că un fund modern nu mai poate exista fără blugii care îl mulează. Pantalonul primeşte densitatea elastică şi plinătatea formei feselor. Fesele primesc de la blugi supleţea şi fermitatea, dezinvoltura plastică. Iar din unirea lor se naşte un soi de obiect nou, mitic: fesa mulată, în acelaşi timp oferită şi protejată, ca orice obiect al tentaţiei care se respectă. Lovitura dată de palmă acţionează astfel ca o consacrare sonoră, ca fericit botez al noului-născut înfăşurat în scutece.“

Convulsiile lui Guguţă

În urmă cu 60 de ani, filosoful german Herbert Marcuse considera că erotizarea tot mai intensă a obiectelor şi experienţelor este o modalitate prin care societatea de consum ne face captivi unei lumi de dorinţe artificial induse, de care ne eliberăm prin consum. O falsă eliberare, însă. Publicitatea este industria care ne gestionează libidoul, contribuind la sublimarea lui în diverse produse, transformând omul într-un obiect al consumului. Un asemenea exemplu este Guguţă, eroul romanului lui Georges Michel „Timidele aventuri ale unui spălător de geamuri“, şi el orfan, fără nici o educaţie, trăind la marginea societăţii. Neîndemânatic, lipsit de viaţă intimă şi socială, Guguţă îşi face cultura din reclame, afişe, filme americane, sloganuri şi titluri din ziare, devenind un fel de reflex al societăţii de consum. Puştoaicele care se legănau, formele care se unduiau sau rotunjimile apetisante din reclame îi creau nişte convulsii îngrozitoare. „Uite, o piţipoancă, cu o gropiţă în obraz, îi înveseleşte sufletul numai prin simpla ei apariţie.“ Altă dată rămâne ca hipnotizat în faţa unei fotografii de pe un chişc de ziare: „Trandafirie, satinată, marmoreană, catifelată…, şi cu mai nimic pe ea, cu exact puţinul care trebuie să te facă să visezi. Ce spectacol! Amestec de rotunjime, tensiune, incurvaţiune, care te năpădeşte în valuri brutale. Cu mare părere de rău se dezlipeşte de această fotografie“.

Cum din sărăcia lui nici măcar un tranzistor nu-şi poate oferi, Guguţă ajunge să „sufere de un neplăcut sentiment al transparenţei“. Nimic nu-l încredinţează că el mai există cu adevărat pentru ceilalţi: „Nimic. Mai puţin decât nimic. Asta era el. Afişe, panouri publicitare îi strigau aşa de dimineaţă până seara. Urlau în culori atrăgătoare că Guguţă e mai puţin decât ce se-aruncă la privată… Avea impresia că-n lumea asta mai există o altă lume, şi că toate lucrurile astea nu-s pentru el.“

Guguţă adună toate patimile şi obsesiile societăţii de consum, pe care le creşte în gând şi imaginaţie. Dialogul cu sine, ca o încercare de a-şi înţelege rostul în această lume, este singura sa libertate, trista sa consolare. În faţa desfrâului publicitar şi a asaltului pulsionar pe care nu-l poate stăvili, dar nici elibera, Guguţă „se simte emasculat, devirilizat“. Ca şi cum n-ar mai fi bărbat, ci doar un biet rebut.

Scrisă de Florentin Cristian

Interesul meu faţă de scrierile lui Naomi Klein ţine poate de nevoia unei experienţe cougar: atracţia faţă de femeile roşcate mai în vârstă şi cu înclinaţii de stânga. (asemenea lui Tim Robbins care căuta iniţierea cu Susan Sarandon în Bull Durham, 1988). Ca om al dreptei nu pot însă cumpăra complet pachetul Naomi Klein pentru că ar însemna să ader la o lume în care morala trece prin libertatea sexuală completă, ateism (poate) şi soluţii-surogat servite la o temperatură hippie-psihedelică. Ȋn altă ordine de idei cărţile sale îmi oferă o dublă arheologie:

în propria mea copilărie din anii ‘90 când cariocile şi adidaşii deveneau, fără să ne dăm seama, comodităţile unei lumi corporate ce folosea de naivitatea noastră pentru a ne schimba identitatea;
ca om al dreptei, cumva apropiat de conservatorism, văd cum multe dintre valorile tradiţionale ale dreptei au fost astăzi preluate de noua stângă. Criticile la adresa neoliberalismului, globalizării şamd se scrie mai degrabă în limbajul lui Noam Chomski decât Paul Johnson. Miza mea devine aceea de a le lua înapoi şi reincorpora canonului Dreptei de acolo de unde au fost smulse.

Născută la Montreal în 1970 dintr-o familie de militanţi liber-cugetători, Naomi Klein este astăzi una dintre vocile critice cele mai serioase împotriva globalizării.

Ȋmbibată de tezele Şcolii de la Frankfurt, d-na Klein nu îşi propune să fie o manieristă cât un designer al studiilor de caz pe care le pune în context cu o agilitate de invidiat. Când alţii editează manuale plicticoase pline cu citatele altora, ea ne oferă o cartografie suculentă a realităţii corporaţiilor multinaţionale tot mai prezente în vieţile noastre.

Cunoscută pe piaţa românească pentru Doctrina Şocului, publicată la Editura Vellant, No Logo, apărută în 2000 are o abordare ceva mai ‘braudeliană‘. Dacă Doctrina Şocului arată relaţia dintre marile corporaţii, guverne şi exploatarea crizelor, No Logo ne vorbeşte despre reclame ca metafore consumeriste ale lumii secolului XXI.

Ȋn lucrarea ‘Corporatismul-ultimul stadiu al capitalismului‘ scriitorul francez Alain Cotta,1 ca un ecou al lui Karl Kautsky arată creşterea şi cartelizarea corporaţiilor în detrimentul suveranităţii naţionale. Pe aceeaşi linie, dar plonjând mai departe, Naomi Klein descrie lanţul trofic pe care marile corporaţii- adevărate entităţi biologice creează un întreg lanţ trofic uman diferenţiat geografic, economic şi profesional.

Folosind un joc de cuvinte englezeşti putem descrie universul comsumerist al lumii noastre prin trei cuvinte : greed (lăcomie)- degree (grad/diplomă/logo)- agree (supunere). Să le luăm pe rând:

Lăcomie

Filozofia lui Naomi Klein, prezentă mai ales în Doctrina Şocului apare ca un răspuns oglindit la teza schumpeteriană a distrugerii creative. Pentru economistul austriac Joseph Alois Schumpeter trăsătura fundamentală a capitalismului este recrearea continuă a lumii, a mediului înconjurător. Magazinele, mall-urile, aparatura electrocasnice se schimbă cu o viteză uimitoare la care am devenit nu numai umani dar şi agenţi ai schimbării. A merge pentru a-ţi reînnoi recuzita dependinţelor face parte din activitatea noastră săptămânală.

Ȋn viziunea lui Naomi Klein distrugerea creativă a lui Schumpeter devine construcţie distructivă odată cu expansiunea corporaţiilor multinaţionale. Pe măsură ce se dezvoltă acesta îşi merită tot mai mult numele: acela de noi corpuri, noi organisme. Preluând o parte din forţa guvernelor tradiţionale, corporaţiile reconfigurează spaţiul public şi renegociază contractul sociali cu noi lor cetăţeni-clienţi folosind logo-urile ca emblemă a noii autorităţi. Pentru Naomi Klein momentul exploziei corporatiste coincide cu introducerea religiei neoliberale în anii ‘70-’80, fenomen mult mai apăsat tratat în Doctrina şocului [p.20]. De la stadiul embrionar al deceniilor trecute corporaţiile multinaţionale însemnau în 2008 ¼ din produsul global şi o treime din comerţul planetei.2 Dar, ca entităţi în sine ele nu mai servesc nevoile clientului cât remodelează dorinţele acestuia pentru a-l anexa. Şi cum ţelul devine legitimarea unui surplus de ofertă, managementul corporatist începe să se preocupe tot mai mult de atractivitatea produselor şi deci de reclamă. Şi iată-ne ajunşi la partea a doua şi implicit la miezul cărţii: logo-ul.

Reclama/Degree

Rafinarea tehnicilor de vânzare nu mai presupune de ceva doar focalizare atenţiei pe produse, ci pe simbolistica produselor, pe câmpul magnetic al acestora care este imaginea. Marile firme precum Levi Strauss, Coca-Cola, MacIntosh, Starbucks, Nike şi Adidas oferă stiluri de viaţă. Cu alte cuvinte, spune Naomi Klein, firmele vând branduri. [p.11, vezi şi 11-40]. Când emblemele care compun zgomotul de fond al lumii noastre antropizate şi îşi scriu partitura pe plastic şi aluminiu sunt de fapt cea mai vizibilă parte al unui întreg lanţ trofic cu implicaţii majore pentru piaţa planetară. Cele două capete ale acestor piramide postmoderne sunt pe de-o parte pojghiţa high-life-ului ce adună vedete, mari directori, concerte rock cu scopuri caritabile iar pe de altă sclavii contemporani care fabrică aceste produse în lumea a treia, de multe ori pe salarii de nimic.

Tendinţa a început undeva în 1988 când firma Philip Morris a cumpărat brandul Kraft pentru 12 milioane $, de şase ori valoarea reală a acestuia. Numai în 1991 Nike şi-a crescut bugetul alocat publicităţii cu 24,6%. Rezultatul a fost o mărire a valorii companiei de la 750 milioane$ la 4,5 mld.$ [p.15]. Anii ‘90 au devenit un El Dorado al antreprenorilor media care sudat relaţii durabile între fotomodele, jucători de basket precum Shaquille O’Neill, Michael Johnson şi brandurile consacrate. Aş merge şi mai departe şi aş vorbi de crearea unei noi aristocraţii financiaro- mediatice. Căsătoriile celebre ale fotomodelului Darcy LaPierre cu Jean-Claude Vandamme şi, ulterior cu creatorul Herbalife Mark Hughes sau ale fiului preşedintelui Saroky cu fiica unui magnat media sunt ilustrative. Presa mondenă, la un nivel vulgarizant informează mereu despre iţele ce se nasc între oameni de afaceri, fotbalişti, interpreţi de muzică şi politicieni. Casa Capşa sau astăzi Bamboo şi Golden Blitz sunt locuri ce completează coridoarele întortocheate ale puterii.

Supunerea/Agree

Mai mult decât atât penetrarea corporatistă ajunge până în capilarele societăţii, adică şcoli, licee şi laboratoare de cercetare. Deci locuri tradiţionale ale spaţiului public pe care statul naţional le izola de ingerinţele pieţei au ajuns subiecte şi obiecte marketizabile. Totodată caracterul lor public a ajuns confiscat de sponsorizările şi condiţionările contractuale ce derivau din relaţia cu marile branduri. Nume precum McDonald’s, Reebok, Nike, Coca-Cola au ajuns să sponsorizeze campionate de sport, construirea unor săli de sport sau să aprovizioneze bistro-urile locale. Contractele de confidenţialitate obligau conducerea instituţiilor de învăţământ să nu facă lucruri care ar prejudicia reputaţia brandurilor în cauză. Şi mai dramatic este sponsorizarea universităţilor- acestea ajung obligate să nu publice studii prin care să fie criticate brandurile sponsor. Cercetarea, tradiţională dedicată ştiinţei şi adevărului este redusă astfel al un apendice al zodiei PR-ului. [pp.46-50] Un asemenea caz a avut loc la mijlocul anilor ‘90 la Universitatea din California. Cercetătoarea Betty Dong, specialist în farmaceutică a comparat eficienţa unui produs al firmei Boots (ulterior Knoll) numit Synthroid cu un medicament similar dar mai puţin cunoscut. Echivalente ca efect cele două substanţe difereau ca preţ. Alternativa la Synthroid ar fi ajutată 8 milioane de bolnavi de tiroidă să economisească anual dolari anual 365 milioane dolari. Cum firma Boots a făcut presiuni, folosindu-se şi de faptul că sponsoriza o revistă ştiinţifică, articolul lui Betty Dong a fost interzis, el reuşind să apară abia în 1997. [p.48]

..De cealaltă parte a lanţului trofic, în ’sala cazanelor,’ vorbim de fenomenul delocalizării. Cu o mână de lucru infinit mai ieftină, statele în curs de dezvoltare devin atrăgătoare pentru marile branduri. Abundenţa de la sine înţeleasă consumatorului occidental este întreţinută de proletariatele externe (cum ar zice Toynbee) care muncesc pe salarii de nimic. Un calcul arăta că muncitorii firmei Nike din localitatea chineză Yue Yen ar trebui să muncească 19 ani pentru a atinge suma consumată de Nike într-un an de publicitate. CEO-ul Disney, Michael Eisner câştiga pe oră 9783 dolari /oră faţă de 28 cenţi/oră oferiţi unui lucrător haitian care coase pe haine figurine Disney. [p.145] Un tablou regăsim în domeniul electronicelor: telefoanele mobile şi laptopurile pe care noi le schimbăm cu relativă uşurinţă sunt asamblate în condiţii toxice din state precum Indonezia.

Ultima parte a cărţii, cea care împlineşte scopul iniţial descrie luptă anti-corporată a diferiţilor activişti. Interesant şi ironic totodată (fapt recunoscut chiar de autoare) este că însăşi această mişcare de contestare neoliberală, altermondistă (cum vrem s-o numim) nu poate reuşi decât devenind ea însăşi un brand cu un logo. Din când în când mai vedem câte un scandal care arată cum varii ong-uri environmentaliste exagerează o serie de fapte tocmai pentru a-şi spori vizibilitatea. Autoarea însăşi, dacă privim site-ul său a devenit un brand cu un logo. Ţin minte că în momentul în care i-am trimis un mail autoarei pentru a-i pune o întrebare am primit înapoi un răspuns de la asistentul ei (un personaj cu nume indian, deci tot din lumea a III-a) care se scuza că Naomi Klein nu poate răspunde fiind într-un turneu de conferinţe. Dar aici sunt răutăcios!

Dense în informaţii şi şlefuite de sarcasm, lucrările lui Naomi Klein ne fac să ne îndoim de propriul nostru (aşa-zis) liber-arbitru. Dacă până şi dorinţele noastre ne sunt formate sub presiunea exterioară, de multe ori imperceptibilă atunci ne putem întreba în ce măsură mai aparţinem nouă înşine.

Autor: Naomi Klein
Rating:
Editura: Flamingo
Anul apariţiei: 2000
186 pagini

Scrisă de Silviu Petre

Alessandro Baricco – Barbarii. Eseu despre mutaţie |

Refuzul lumilor închise

Poate că obsesia barbarilor, şi totodată marea lor idee, este tocmai acest refuz al lumilor închise, al tradiţiilor locale şi izolate, cu reguli proprii de apreciere şi reproducere. Ce rost are o cultură rafinată dar inaccesibilă sau un joc care nu ţine cont de capriciile spectatorului? Cărţile întăresc acest lucru. Altădată considerate o încununare a spiritualităţii, dar totodată un punct-terminus al ei, cărţile au devenit „sisteme-pasagere“. Cândva promovate într-un câmp restrâns, al criticilor şi revistelor de specialitate, azi s-a ajuns la o „publicitate debordantă şi agresivă“, la clasamente aleatorii sau la transformarea lor în accesorii pentru ziare. Viziunea barbarilor asupra calităţii literare este diferită: „ceea ce refuză ei, ceea ce nu-i interesează, este cartea care respectă pe de-a întregul gramatica, istoria, gustul civilizaţiei cărţilor“. Se înţelege că Proust, Faulkner, Thomas Mann sau Paul Valery, exponenţi ai unei civilizaţii trecute, greu de apreciat fără un exerciţiu al lecturii, fără o cultură literară, istorică şi chiar mitologică, sunt capete de drum. Pentru barbari, „dacă printr-o carte trec cantităţi de lume, e de citit; dacă însă lumea întreagă s-ar găsi acolo, dar imobilă, lipsită de comunicare cu exteriorul, cartea e inutilă“. Aşa se explică succesul literaturii motivaţionale, al unor cărţi-extensii ale unor filme ori semnate de persoane publice (cartea de faţă e un bun exemplu). Baricco surprinde însă şi o mutaţie mai profundă, la nivel stilistic: dacă înainte scriitorii privilegiau stilul, expresivitatea, astăzi ei caută să se alinieze la „limba imperiului, un soi de latină, care se formează la televizor, în cinematograf, poate şi în jurnalism, alcătuită dintr-un anumit lexic, dintr-un set de secvenţe emoţionale standardizate, din câteva tabuuri…“. În cazul literaturii italiene, autorul consideră ca „Numele trandafirului“ al lui Umberto Eco marchează această nouă orientare, o îmbinare captivantă de roman poliţist, istorie şi filosofie „care nu ţâşnea din talentul unui animal-scriitor, ci din inteligenţa unui teoretician“ al comunicării. Puteţi să nu fi citit nimic despre Aristotel, teologie sau Evul Mediu, şi cartea tot vă va plăcea.

Cu riscul de a ofensa mulţi iubitori de literatură, putem să-l dăm ca exemplu şi pe Milan Kundera, un alt scriitor-teoretician, care îmbină (frumos, ce-i drept) psihologia cu dragostea şi cu trecutul comunist, într-o manieră mai mult eseistică decât literară. Comparaţi-l, însă, cu tradiţia cehă a unor povestitori ca Hašek şi Bohumil Hrabal, şi veţi vedea cât de clară este această trecere a cuvântului scris din domeniul expresivităţii în cel al comunicării.

Google şi experienţă

În Google, autorul vede modelul barbarilor de a experimenta şi principiul lor de apreciere şi organizare a cunoaşterii. Ierarhiile nu mai depind de calitatea intrinsecă a lucrurilor, de valoarea lor consacrată de ştiinţă sau cultură, ci de milioanele de linkuri care le recomandă. Mutaţia barbară este că, de acum, „cunoaşterea care contează este aceea în măsură să intre în secvenţă cu celelalte cunoaşteri. Aproape că nu există alt criteriu al calităţii, şi chiar al adevărului, întrucât toate sunt înghiţite de acest unic principiu – densitatea Sensului este acolo pe unde cunoaşterea trece, pe unde ea e în mişcare“.

A cunoaşte, a înţelege, a te bucura nu mai înseamnă profunzime, apropierea de esenţa lucrurilor, ci un surfing la suprafaţa lor: „a experimenta lucrurile devine totuna cu a petrece în ele exact timpul necesar pentru a extrage un impuls suficient pentru a ajunge altundeva“. Popasul este o pierdere de sens, iar spectaculozitatea este cea care le accelerează mişcarea.

Reţelele de socializare, atât de populare în ultimii ani, conţin o mutaţie care surprinde perfect teoria lui Baricco privind acest fel de a experimenta. În viaţa de zi cu zi, un om are puţini prieteni, fiindcă prietenia înseamnă istorie, comuniune, o profunzime a sentimentelor. În reţelele de socializare, însă, numărul lor e nelimitat, fiindcă aici ea este doar o reţea care se extinde la „suprafaţă“. Adevărata prietenie înseamnă descoperirea celuilalt; pe Internet ea are un caracter narcisist, ţinând mai mult de afişarea sinelui.

Beethoven şi barbarie

Aşadar, acum, citind aceste rânduri, vă aflaţi în inima barbariei. Sau, cel puţin, într-un ventricul mai nostalgic al său. O incursiune prin muzica clasică vă va oferi o altă perspectivă. Întreaga noastră idee de civilizaţie este ilustrată de destinul Simfoniei a IX-a a lui Beethoven. „Odă bucuriei“, cu care se încheie această lucrare, este imnul U.E. Şi CD-urile îi datoreză ceva lui Beethoven: în 1982, durata lor standard a fost stabilită încât pe ele să încapă simfonia în întregime.

Cioran afirma că „dacă n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica“. Într-un fel are dreptate, însă nu e vorba de suflet, ci mai degrabă de spiritualitatea occidentală a ultimilor 200 de ani, care s-a născut odată cu capodopera lui Beethoven. Baricco apreciază că ideea modernă de spiritualitate s-a dezvoltat abia în romantism. În lupta ei cu aristocraţia, burghezia avea nevoie de alte repere, în afara celor religioase şi nobiliare. Ei au răspândit ideea că „omul ar purta în sine un orizont spiritual ce nu putea fi redus la credinţa sa religioasă“, că există un spaţiu doar al nostru, al artei, al culturii, chiar al puterii şi nobleţei personale, prin care ne elevăm. Beethoven deschide acest drum. Fără a fi specialişti, ascultând doar acest minunat Andante din Concertul Brandenburgic nr. 2 al lui Bach, atât de senin, simetric şi înălţător, apoi acest melodic şi distins „Elvira Madigan“ al lui Mozart (interpretat de pianistul român Dinu Lipatti) şi în final „Oda bucuriei“, înţelegem năzbâtia lui Beethoven. La început firav, venind parcă de altundeva, fiorul creşte, prinde curaj, devine glas şi se revarsă izbăvitor în final. Barrico aminteşte că „această muzică lărgea hotarele limbajului pământesc al muzicii; totodată, textul lui Schiller îl convoca în mod explicit pe Dumnezeu dinaintea spiritualităţii omului. Această muzică îi recunoştea acelui drum spiritual ţinta cea mai înaltă, pe Dumnezeu. Ba chiar deducea orizontul religios din materialele spiritualităţii laice a omului; îl plasa ca ultimă treaptă a unei ascensiuni pe de-a întregul umane“.

Din păcate, la capătul acestei spiritualităţi nu a stat Dumnezeu, ci deliruri naţionaliste şi ideologice, două conflagraţii mondiale şi apoi Războiul Rece. Poate acesta este unul din motivele pentru care barbarii nu mai au încredere în civilizaţia rafinamentului, efortului şi a profunzimilor intelectuale. Muzica clasică ilustra aproape toate principiile vechii culturi: răbdare, efort, sedimentare de cunoştinţe, pasiune, profunzime. Mutaţiile din lumea vinului şi a cărţilor ne-au arătat însă că barbarii neagă acest principiu, după care „pentru a atinge înalta nobleţe a valorii, trebuie străbătut un drum sinuos, dacă nu de suferinţă, cel puţin de răbdare şi de ucenicie“. Ei nu caută eternitatea şi nici să construiască ceva durabil. Asemenea nomazilor din istorie, ţelul lor este clipa şi mişcarea: „s-ar putea afirma că adevăratul coşmar al barbarului e să rămână împotmolit în punctele prin care tranzitează, ori încetinit de tentaţia unei analize, ori de-a dreptul oprit de-o inopinată deviaţie spre profunzime. De aceea, el tinde să caute staţii de trecere care, în loc să-l reţină, îl expulzează. Caută creasta valului, ca să poată surfa ca un zeu“.

Aşa cum pentru aristocraţia de acum 200 de ani muzica lui Beethoven era etalonul barbariei, lucrurile se pot vedea altfel în timp. Poate se vor exprima destul de bine, în chipul lor efemer. Cine le poate citi în viitor, până la urmă?

Scrisă de Florentin Cristian

Autor: Alessandro Baricco
Titlu: Barbarii. Eseu despre mutație
Rating:
Traducător: Dragoș Cojocaru
Editura: Humanitas
Anul publicării: 2009
240 pagini
978-973-50-2435-2

Lev Șestov – Apoteoza lipsei de temeiuri|

Un gânditor rus existenţialist din cercul lui Nikolai Berdiaev, controversat şi imprevizibil (fiind ba revoluţionar în gândirea juridică, ba pledând pentru renunţarea la raţiune şi metafizică, ba nihilist, ba puternic influenţat de teologia martirajului), admirat de nume precum D.H.Lawrence şi George Bataille, Lev Şestov este greu de cuprins în totalitate. Lipsa de coerenţă internă este unul dintre principalele reproşuri care i se aduc scriiturii sale.

Nu de puţine ori, lucrările sale se contrazic şi recontrazic la interval de un an-doi, însă asta, zic eu, doar în aparenţă. În fapt, aparentele contraziceri se datorează interpretării sale prin schema clasică de tip cauză-efect, emiţător-receptor şi aşa mai departe. Parafrazând proverbul anglo-saxon care spune că “beauty is in the eye of the beholder”, tot aşa este şi coerenţa (sau lipsa ei).

Neajunsul lui Şestov şi motivul pentru care nu a fost bine înţeles la o scară mai largă de contemporani este faptul că a-l înţelege necesita renunţarea la schemele gândirii liniare, convenţionale. Iar la această performanţă publicul intelectual a ajuns (şi nu încă prea ferm) abia jumătate de secol mai târziu şi mai bine, la ivirea deconstructivismului. Deşi specific postmodern şi îmbibat de neajunsurile inerente vremii sale, numitul deconstructivism serveşte ca o bază critică excelentă pentru propriile produse. El este oglinda critică în care postmodernitatea este forţată să se privească.

Impresia cu care rămân de fiecare dată după lectura lui este că desfăşurarea gândirii lui Şestov este, la propriu, o desfăşurare, o deraiere, o descătuşare de normele gândirii categoriale, în scopul unei priviri din exteriorul discursivităţii intelectuale asupra ei. Ca şi cum autorul ar aplica la fiecare “dat” al raţiunii de tip occidental o obiecţie inspirată de Lyotard: “Dar şi asta e o naraţiune!” De aceea, rămân la concluzia, poate uşor forţată, că autorul e un vizionar deconstructivist precoce, însă mai plin de substanţă (datorată substratului existenţialist rus) decât cei ce i-au urmat.

Apoteoza lipsei de temeiuri zdruncină (din nou, nu mă pot abţine să nu observ că zdruncinarea se petrece în bun spirit deconstructivist) din temelii toate certitudinile pe care bietul cititor le are în legătură cu noţiunea de carte, de lucrare intelectuală şi de lecturare, chiar din primele pagini. Afirmaţiile cu care se începe sunt aceea că, atâta vreme cât ideea generală (mai bine zis, ideea de idee generală) nu va fi stârpită, ea va sufoca întreg conţinutul unei cărţi; şi că principala sarcină a timpurilor noastre este să înveţe arta ocolirii şi distrugerii barierelor raţionale şi a cunoaşterii pentru a lăsa loc gândului liber.

Şestov îşi nuanţează poziţia, arătând că urmăreşte doar dezrădăcinarea axiomelor pietrificate şi pietrificante ale gândirii, căile bătătorite care nu mai rodesc, uzanţele care resping gândul inovator şi valoros pe motiv că nu respectă procedura şi sau pentru că mai e nevoie de o ştampilă de la biroul ‘şpe. „Ar fi o nesocotinţă să respingi logica în calitatea ei de mijloc, de a fi una dintre modalităţile de cunoaştere. Ce rost ar avea? De dragul consecvenţei? Cu alte cuvinte, tot de dragul logicii? Dar logica, în calitate de scop în sine – iată cu totul altceva: aici trebuie să te lupţi chiar dacă ai împotrivă-ţi toate autorităţile gândirii, începând cu Aristotel.” (p 112)

El acuză, rând pe rând, ştiinţa că a înlăurat pe nedrept credinţa, credinţa că a dat în dogmatism, morala pentru că suprimă gândul şi dezbaterea şi logica pentru că este “doar una dintre expresiile inerţiei” (p 42). Omul care vrea să cunoască adevărul trebuie să fugă, spune autorul, de metodele de cercetare bine definite, de a duce o viaţă senină, cumpătată, echilibrată, de a avea o atitudine echidistantă faţă de lucrurile pe care le judecă etc. El nu trebuie să se ferească de a blestema, când îi vine, lucrurile pentru a le cunoaşte, precum Dostoievski sau Nietzsche, dar nu trebuie nici să amestece în cunoaştere morala. “Şi odată intrată în scenă morala – jos pălăria, continuarea discuţiilor nu mai e cuvenită.” (p 36) Pentru a evita capcanele întinse din toate părţile gândului liber, va veni o vreme, spune el, când deviza omului va fi apoteoza lipsei de temeiuri.

Un alt pericol pentru o cunoaştere autentică este identificat de autor în recunoaşterea oficială sau chiar în existenţa admiratorilor informali. Când apare succesul la public sau vreun discipol, totul se năruie. “În asemenea împrejurări, în sufletul omului mediocru se naşte numai dorinţa de a-şi păstra până la sfârşitul zilelor influenţa asupra oamenilor. În schimb, naturile mai sensibile şi mai talentate încep să dispreţuiască şi gloata care nu e capabilă să-i distingă pe gălăgioşi de proroci, şi pe sine pentru faptul că, fie şi numai o singură dată în viaţă, au putut fi ispitiţi de ruşinosul şi prostescul rol de paiaţă a ideilor elevate.” (p 47).

Discutând cazurile marilor figuri încojurate de discipoli, el concluzionează amar, dar într-un mod care te face să îi şi dai dreptate, dar să şi izbucneşti în râs: “Iată ce înseamnă să fii iubit şi să ai discipoli! Nici măcar să mori în linişte nu eşti lăsat…” (p 47). Se spune că e rău să mori singur, însă “Poţi atunci ca măcar în ultimele clipe de viaţă să nu fii ipocrit, să nu dai sfaturi, ci să taci: să te pregăteşti de evenimentul înspăimântător sau, poate, măreţ.” (p 48).

În stilul său la fel de oscilant şi şocant, autorul afirmă, în bun spirit creştin că “Inactivitatea ne strică. Ne întoarcem la starea primară a strămoşilor noştri Adam şi Eva şi, neavând nevoie să ne îngrijim de hrana de fiecare zi cu sudoarea frunţii, ne tot străduim să rupem fructe din pomii interzişi.” (p 49). Până aici pare că avem de-a face cu o critică ortodoxă şi oarecum de bun simţ a condiţiei intelectualui decăzut spiritual. Ca imediat după, să ne fie trântit că, dacă munca duce la pace sufletească, “În schimb în rai, unde nu există muncă şi, corespunzător acestei situaţii, nu există nici nevoia odihnei de după muncă şi nici a unui somn prelung, toate ispitele devin ademenitoare. Acolo e periculos să trăieşti… S-ar putea ca oamenii contemporani inactivi să prefigureze starea paradisiacă? Acolo unde nu va fi muncă, nu va fi nici certitudine, nici calm, nici tihnă, nici mulţumire.” (p 49). Deci raiul e un loc neroditor pentru spirit.

Pe de altă parte, dincolo de asta, Lev Şestov întoarce foaia şi ne convinge repede că ştiinţa e o stranie pervertire a sufletului uman, care şi-a câştigat locul uzurpându-l de la credinţă: “Ştiinţa a cucerit sufletul omului nu pentru faptul că i-ar fi soluţionat toate îndoielile şi nici pentru faptul că, aşa cum o crede majoritatea oamenilor cultivaţi, ar fi demonstrat imposibilitatea soluţionării lor convenabile. Ea nu a sedus oamenii prin atotcunoaşterea ei, ci prin bunurile vieţii zilnice după care omenirea, atâta vreme lipsită de ele, alerga cu o impetuozitate asemănătoare celei cu care cerşetorul chinuit de un post îndelungat se năpusteşte asupra bucăţii de pâine ce i se dă. [..] Şi nu e asta ispită? Şi oare de dragul unor asemenea perspective înşelătoare nu merită să renunţi la nădejdile fantomatice pin care a trăit omenirea în vremurile de mult apuse? În locul vechiului credo, quia absurdum a apărut un nou, mai bine zis un renovat şi de nerecunoscut, credo ut intelligam.” (p 33-34). Deci ştiinţa pretinde (după cum ştim de altfel şi singuri de la pozitivisme şi de la dogmatismul evoluţionist) o reverenţă specifică religiei pe care o detronează.

Nici filosofia şi metafizica se pare că nu sunt, după Şestov, mai presus ca potenţial: “ ‘Când holda-ngălbenită se leagănă ca marea, şi codrul verde proaspăt în sunet de vânt foşneşte…. pot fericirea s-o ating aicea pe pământ, şi-n ceruri să îl zăresc pe Dumnezeu.’

Se întâmplă să fie aşa, dar se mai întâmplă şi altfel. Câteodată se leagănă şi holdele, foşneşte şi pădurea, şi pârâiaşele şoptesc cele mai minunate basme, şi, cu toate acestea, omul nu poate să atingă fericirea şi nu uită adevărul însuşit încă din copilărie că cerul este doar o iluzie optică. Dar dacă cerul şi câmpiile nemărginite nu sunt convingătoare, mai pot oare să facă ceva Kant şi zecile de interpreţi ai lui, în cea mai mare parte a lor lipsiţi de har?” (p 112-113). Exemplele de lovituri sub centură direcţionate spre ariditatea, inutilitatea şi grava eroare a filosifiei se mai găsesc pe parcursul cărţii cu duiumul.

Deci logică nu, ştiinţă nu, nici credinţă în sens dogmatic sau dirijat de vreo instituţie care s-o păstorească nu, metafizică nu, morală nici atât. Şi totuşi cartea, fără un cap sau o coadă precise, e plină de vorbe de mare duh. Negaţiile ei sunt, aşa cum descopăr la o privire mai atentă, usturoi şi apă sfinţită împotriva arătărilor ce se nasc din închistare, din fals, pe scurt, din ceea ce însuşi autorul numeşte gândire dogmatică, în oricare din domeniile înşirate.

O combinaţie savuroasă între sfaturile lui Bernea, aforismele lui Blaga, spiritul pătimaş rus al lui Bulgakov sau al personajelor lui Dostoievki (mai ales în credinţa creştină adogmatică pe care o mai picură pe alocuri, fierbinte şi aproape păgân), deconstructivismul lui Derrida şi stilul direct al unui discurs oral, cartea lui Şestov pledează pentru o reîntoarcere la creativitate. Pentru că, până la urmă, acea gândire dogmatică pe care îşi propune să o evite cu orice preţ înseamnă, mai presus de toate, pietrificare.

Închei redând felul în care îşi imaginează Şestov că vor scrie epocile viitoare o cronică pe scurt despre a noastră (comparând-o cu o perioadă foarte dragă mie, cea medievală):
“Din viitoarele judecăţi despre Europa contemporană:

“Straniu tablou ne înfăţişa nouă Europa secolelor XIX, XX. După Luther, creştinismul a degenerat în morală, tăind toate firele care-l uneau pe om cu Dumnezeu. Odată cu raţionalizarea religiei, întreaga viaţă a dobândit şi ea un caracter plat-raţional. Instituţia cavalerilor a fost înlocuită de armata regulată, recrutată prin constrângere după principiul obligativităţii generale a serviciului militar şi existând mai cu seamă pentru parăzi şi nevoi ale curţii. Alchimia, aflată în căutarea pietrei filosofale, s-a transformat în chimia care caută cele mai bune metode de preparare ieftină a unor produse ieftine; astrologia, care ghicea soarta oamenilor în stele, s-a schimbat în astronomie, care prezice eclipsele solare şi apariţia cometelor pe cer. Chiar şi îmbrăcămintea oamenilor din perioada aceasta şi-a pierdut culoarea; nu numai bărbaţii, dar şi femeile purtau aproape toţi o îmbrăcăminte de acelaşi tip, de acelaşi colorit. Lucrul cel mai remarcabil este însă că respectiva epocă nu numai că nu-şi remarca neînsemnătatea, ci era chiar mândră de sine. Oamenilor acelei vremi li se părea că omenirea nu adusese niciodată o contribuţie mai mare la tezaurul general al averii spirituale din lume. Acum, se înţelege, ne vine să zâmbim în faţa naivităţii lor, dar dacă pe atunci s-ar fi ivit cineva care să-şi permită o apreciere negativă cu privire la bazele culturii contemporane, el ar fi fost imediat declarat imoral sau ar fi fost trimis la casa de nebuni; o îngrozitoare pedeapsă, foarte obişnuită pentru vremurile acelea grosolane – acum ne vine greu să ne şi închipuim ce consecinţe a avut. Dar în acele vremuri să fii considerat imoral sau să ajungi la casa de nebuni era mai îngrozitor decât să mori. Unul dintre poeţii cunoscuţi ai secolului al XIX-lea, Alexandr Puşkin, scria: “Să nu-mi dea Domnul să-mi ies din minţi, mai bine toiagul şi traista de cerşetor.” Şi, în general, în acele vremuri, oamenii erau constrânşi să mintă tot timpul şi să se prefacă, aşa că, nu rareori, chiar cele mai luminoase minţi care întrevăzuseră viciile epocii lor se prefăceau a crede în ştiinţă şi morală, numai pentru a scăpa de oprobriul public.” (p 114)

Autor: Lev Șestov
Titlu complet : Apoteoza lipsei de temeiuri: eseu de gândire adogmatică
Rating:
Traducător: Janina Ianoși
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 1995
210 pagini
ISBN: 973-28-0555-2

Scrisă de Miriam Cihodariu