Hermann Rauschning – Hitler mi-a spus: Confidenţele Führerului despre planul său de cucerire a lumii

Dialogurile halucinante din cadrul întrevederilor sporadice ale lui Hermann Rauschning, preşedintele naţional-socialist al Senatului din Danzig în perioada 20 iunie 1933 – 23 noiembrie 1934, cu cancelarul german, Adolf Hitler, transcrise în paginile cărţii de faţă, sunt, pe cât de utile din punct de vedere propagandistic, pe atât de lipsite de autenticitate. O demonstrează istoricul elveţian Wolfgang Haenel, care, în urma unor cercetări care au durat ani, a demolat din temelii mitul celor „peste o sută de întâlniri” dintre cei doi, în realitate fiind vorba de nu mai mult de cinci asemenea întrevederi, întotdeauna desfăşurate într-un cadru oficial şi în prezenţa altor martori. Potrivit lui Haenel, cartea lui Rauschning constituie rezultatul unui „efort” colectiv depus alături de un jurnalist de origine ungară, pe numele său Emery Reeves, şi a unui ziarist britanic, Henry Wickham – Steele.

Publicate în Statele Unite în 1940 sub titlul The Voice of Destruction, memoriile lui Rauschning „destăinuie” concepţiile şi planurile de cotropire a lumii pe care le delira Hitler însuşi „aflat liber, în mijlocul discipolilor săi fideli, expuse în medii ermetic închise”. Membru al NSDAP (Partidul Nazist) abia din 1932, Rauschning îşi exagerează din raţiuni evidente importanţa, statutul şi relaţiile sale ca înalt demnitar al partidului. Demisionar din ambele calităţi oficiale (administrativă şi politică) la finalul anului 1934, aflat pe poziţii ireconciliabile cu gauleiterul Danzigului, Albert Forster, Rauschning părăseşte Germania şi se stabileşte, la începutul deceniului următor, în Statele Unite, colindând, între timp, Elveţia, Franţa şi Marea Britanie.

Cuvintele atribuite lui Hitler sunt, potrivit lui Haenel, compilaţii ale discursurilor sale, fragmente trunchiate din Mein Kampf, dar şi citate din scrierile lui Friedrich Nietzsche sau Ernst Junger. Rauschning îl caracterizează pe Hitler drept în permanent conflict cu „propriul său temperament revoluţionar, care îl îndemna să acţioneze cu toată pasiunea, în timp ce înţelepciunea politică îl sfătuia să aleagă drumul mai sigur al combinaţiilor politice”. Visând la un imperiu mondial, care să includă şi continentul american, Hitler „recunoştea”, în faţa lui Rauschning, unul dintre cei mai devotaţi apropiaţi ai săi (sic!), că era „obligat să înfăptuiască acte care depăşesc legalitatea”, lumea neputând fi guvernată decât prin „exploatarea fricii”. „Oamenii simt nevoia să le fie teamă; groaza e cea care îi face să se simtă uşuraţi. Masele au nevoie să tremure!”, ar fi proclamat Führerul, în „amintirile riguros autentice” ale lui Hermann Rauschning. „Suntem nişte barbari, şi vrem să fim aşa. E un titlu de onoare. Suntem cei care vor întineri lumea. Lumea actuală se apropie de sfârşit. Singura noastră sarcină e s-o devastăm”.

Lui Rauschning i-au fost necesare doar câteva întâlniri cu Adolf Hitler pentru a-i „înţelege” animozităţile, resentimentele personale, dorinţa de răzbunare „pentru toţi anii de lipsuri, pentru speranţele înşelate şi pentru viaţa de sărăcie şi umilinţă”.

Răspunzând unor cerinţe ale propagandei mediilor Aliate, prin expunerea veleităţilor de nou ziditor al omenirii, în formule macabre şi, pe alocuri, neverosimile, cartea lui Hermann Rauschning nu poate fi mai „valoroasă” decât oricare alte falsuri ale istoriei universale. În septembrie 1985, săptămânalul Der Spiegel a publicat un articol despre deformarea istorică, de la prima pagină până la ultima pe care o reprezenta cartea lui Rauschning, evocând, în termeni elogioşi, rolul catalizator al istoricului Wolfgang Haenel în a înlătura mistificarea creată odată cu apariţia aşa-ziselor Conversaţii cu Hitler. Falsul revelat i-a determinat până şi pe prestigioşii istorici Ian Kershaw şi Hans Mommsen să fie circumspecţi în a trata cartea lui Rauschning altfel decât ca un material stereotipic de propagandă.

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

Autor: Hermann Rauschning
Rating:
Editura: Lucman
Anul apariţiei: 2010
344 pagini
ISBN: (13) 978-973-723-122-2

Ieromonah Savatie Baştovoi – Diavolul este politic corect

Moto: „Viaţa creştinului nu este alcătuită doar din victorii, doar din reuşite, ci, poate, mai ales, din înfrângeri, dar din nişte înfrângeri suportate cu bărbăţie (…). Să nu abandonăm niciodată lupta, până când nu-l vom vedea pe Hristos venind! Altfel ne vom declara învinşi înainte de sfârşitul luptei” (Ierom. Savatie Baştovoi).

Discernământul şi acuitatea constituie trăsături definitorii ale scrierilor ieromonahului Savatie Baştovoi. Fără doar şi poate, părintele Savatie, prin volumele de eseistică şi prin romanele sale, s-a manifestat ca unul dintre cei mai fecunzi autori ai deceniului, elanul şi măiestria literară fiind direct proporţionale cu un profund simţ al realităţii. Într-o societate letargică şi decăzută, Savatie Baştovoi rămâne aceeaşi conştiinţă lucidă, iar cărţile sale – prorociri nu rareori halucinante.

În anul de graţie 2010, părintele Savatie publică Diavolul este politic corect, o distopie alegorică în cel mai pur stil huxley-ian. Acţiunea romanului se derulează într-un viitor neprecizat, însă deloc îndepărtat, iar povestea are un fir uşor de urmărit. Personajul principal, Iacob Kohner, un adult în vârstă de 40 de ani, îşi câştigă existenţa jucând în reclame şi îşi omoară timpul utilizând diferite reţele de socializare. (Sună cunoscut?) Cu toate acestea, eroul cărţii nu este asemenea celorlalţi, visând cu ochii deschişi să se elibereze de automatismele sociale şi să îşi canalizeze preocupările spre altceva. Eutanasiată conform legii la împlinirea vârstei de 65 de ani, mama îi lasă drept moştenire o Biblie, iar, din acest moment, viaţa-i se schimbă eminamente.

Într-un context de rezonanţă apocaliptică, de colaps societal, ca într-o scenă lugubră, în care dansează şi râde în hohote moartea însăşi, personajul nostru se ancorează în învăţăturile Bibliei şi se bucură de prietenia sinceră a unui tip cu care puncte comune. Din ce în ce mai imun la urgiile abătute asupra comunităţii sale (naraţiunea părintelui Savatie este solidă şi edificatoare) şi înţelegând mutilarea sistematică a umanităţii prin intermediul tehnologiei şi al Internetului, Iacob are privilegiul de a cunoaşte un bătrân (rectific: o persoană de sex masculin avansat în etate) care va suplini rolul unui părinte călăuzitor şi îi va influenţa fundamental cursul vieţii. Botezat şi cu sufletul aproape de Dumnezeu, eroul înţelege că forţa motrice a umanităţii este credinţa şi trăirea creştină.

Nu insist asupra povestirii şi nici asupra desfăşurării evenimentelor, din motive de ordinul evidenţei. Romanul părintelui Savatie are un profund efect persuasiv. Chiar dacă nu abundă la capitolul „acţiune”, iar figurile de stil sunt sporadice, volumul merită citit pentru dialogurile sale îndrăzneţe şi povăţuitoare şi prin caracterul moralizator al povestirii. Chiar dacă deşănţarea societăţii atinge cote alarmante, autorul surprinzând perfect punctele nevralgice şi sensibilităţile vremurilor (prin referiri explicite la anomaliile devenite astăzi articole de lege), Diavolul este politic corect menţine, drept valoare intrinsecă, optimismul, izvorât dintr-un Weltanschauung de profundă intensitate creştină.

Şi prin această ultimă apariţie editorială, ieromonahul Savatie Baştovoi nu se dezminte. Diligenţele sale de conformaţie literară reprezintă oaze într-un deşert al cărui capăt nu pare a se întrevedea.

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

Autor: Ierom. Savatie Baştovoi
Rating:
Editura: Cathisma
Anul apariţiei: 2010
192 pagini
ISBN: 978-973-88443-7-7

Julius Evola – Orientări|

Himera revirimentului postbelic, deşi contagioasă, nu a contaminat spiritele încă treze care priveau cu circumspecţie şi dezolare transformările care aveau loc sub proprii ochi. „Ne aflăm astăzi (n.r. – în 1950) în mijlocul unei lumi de ruine. Şi problema pe care trebuie să ne-o punem este aceasta: mai există încă oameni rămaşi în picioare în mijlocul acestor ruine? Şi ce trebuie, ce pot ei să mai facă?”[1], scria Julius Evola, una dintre conştiinţele reluctante pauperizării spirituale şi decadenţei caracteristice epocii imediat postbelice.

În 1950, sub îngrijirea grupului revistei Imperium, Evola publică prima ediţie a Orientamenti (Orientări), o broşură politico-doctrinară reacţionară în 11 puncte, destinată tineretului, precum şi tuturor celor care ripostează faţă de „prezentul dominat de civilizaţia tehnică şi de primatul economic”[2]. Percutant şi combativ la adresa deşănţării societăţii de consum, „în care asistăm la o degradare a caracterului şi a oricărei autentice demnităţi, la prioritatea celor mai josnice interese, la supravieţuirea de azi pe mâine”[3], filozoful italian pledează pentru formarea unei „alianţe de forţe”, canalizate pe contracararea regimurilor politice şi societale succesoare ale Revoluţiei Franceze. În acest marasm al valorilor, împotriva fariseismului egalitar care se extindea ca o tumoare, fără a masca aversiunea faţă de primatul cantităţii în detrimentul calităţii şi faţă de materialismul recrudescent, Evola contrapune stilul „celui care se menţine pe poziţii de fidelitate faţă de sine însuşi şi faţă de o idee, într-o demnă intensitate, într-o repulsie faţă de orice compromis, într-o angajare totală care trebuie să se manifeste nu doar în lupta politică, ci în orice expresie a existenţei”[4]. Gherila evoliană anti-liberală şi anti-socialistă se datorează procesului de declin care îşi are obârşia în disoluţia tradiţiei, nerecunoaşterea autorităţii şi a ierarhiei, denaturarea funcţiei individului în societate. În apărarea propriilor idei, Julius Evola îndeamnă la conştientizarea flagelului şi la intransigenţă – „a face concesii azi înseamnă a te condamna şi a fi cu totul doborât mâine”[5].

Evola consideră Uniunea Sovietică şi Statele Unite drept „gheare ale aceluiaşi cleşte în curs de a se strânge definitiv în jurul Europei”[6], distincţia dintre cele două mega-puteri fiind mai degrabă de metodă, decât de principiu. Dacă socialismul lui Lenin şi al moştenitorilor săi presupune coerciţie fizică şi nivelarea gândirii, occidentalismul american înseamnă consumerism, goană după bogăţii materiale şi o libertate de expresie iluzorie. Potrivit autorului Orientărilor, americanismul prezintă un potenţial de risc mai mare decât comunismul, pentru că este „un soi de cal troian”. Aceasta se datorează acţiunii subtile şi insidioase de infiltrare şi redefinire a concepţiilor şi valorilor pe care o practică americanismul, în comparaţie cu manifestările în acest sens ale sovietismului care sunt cât se poate de evidente, dând posibilitatea, astfel, a apariţiei unor reacţii şi rezistenţe. Demonia economiei şi proletarizarea ideologică vor fi subminate, în accepţiunea lui Evola, de „spiritul de responsabilitate, energie şi competenţă al celui care conduce, îmbinat cu solidaritatea şi fidelitatea forţelor muncitoare unite în jurul lui în acţiunea comună”[7].

În acest sens, ideea corporativă în economie este cea mai apropiată de şablonul gândirii evoliene. Materialismului economic, darwinismului, psihanalizei şi altor „focare de infecţie”, Evola le contrapune idealul omului dedicat principiilor superioare, unui mod de cunoaştere autentică, unui echilibru al facultăţilor care îl determină să rămână „conştient, autonom şi suveran”[8]. O viziune eroică şi aristocratică a existenţei presupune ipso facto toleranţă zero faţă de orice demagogie, mediocritate şi idolatrie a noilor stiluri de viaţă corupte şi triviale.

Nici monarhia, şi nici republica nu constituie în sine alternative viabile ca regimuri de guvernare; în timp ce ideea de patrie intră în desuetudine în aceste momente epocale în care asistăm la construirea blocurilor supranaţionale, precum şi la necesitatea descoperirii unui principiu unificator aparte de particularismul inerent fiecărui pământ. Evola este reluctant atât statului laic, cât şi statului clerical, dar acceptă necesitatea factorului religios „ca fundal pentru o adevărată concepţie eroică a vieţii”[9]. Sacralitatea unei existenţe mai presus de cea pământeană conferă posesorului acestor convingeri un dinamism exemplar şi o forţă imbatabilă.

Pentru a neutraliza şi eradica subversiunea modernă şi ale sale chipuri schimonosite liberale şi socialiste, Julius Evola, acest „maestru al tradiţiei”[10], a oferit generaţiei postbelice o seamă de orientări pe care autorul însuşi le consideră „esenţiale” în contextul noilor provocări extrem de tentante şi anevoios de evitat. Vitalitatea acestei scrieri se datorează nu mai puţin idealului formării unei noi elite care, prin abnegaţie, putere de sacrificiu şi responsabilitate, să ofere o direcţie „omului rămas în picioare între ruine”[11]…

Concepţiile împotriva curentului şi opţiunea radical tradiţionalistă a lui Julius Evola au constituit argumente suficiente pentru adversarii săi. La mai puţin de 1 an de la apariţia Orientărilor, în primăvara anului 1951, Evola este arestat şi întemniţat, fiind acuzat de angajare în lupta politică de partea unor grupări de inspiraţie fascistă, Fasci di Azione Rivoluzionaria şi Legione Nera. Achitat din lipsă de probe, la sfârşitul aceluiaşi an, Evola îşi continuă lupta în plan intelectual şi cultural. De această dată, cu mai mult aplomb…

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

Autor: Julius Evola
Rating:
Traducătoare: Mariana Adameşteanu şi Mihaela Manea-Busuioc
Editura: Antet
Anul apariţiei: 2004
28 pagini (+ „Oamenii şi ruinele” = 336 pagini)
ISBN: 973-636-105-5

Note:

[1] – Julius EVOLA, Oamenii şi ruinele. Orientări, traducere de Mariana Adameşteanu şi Mihaela Manea-Busuioc, editura Antet, Filipeştii de Târg, p. 314.

[2] – Michele PROSPERO, Gândirea politică de dreapta, traducere de Antonela Ioniţă, editura Samizdat, 2007, p. 96.

[3] – Julius EVOLA,, idem.

[4] – Ibid., p. 316.

[5] – Ibid., p. 319.

[6] – Ibid., p. 320.

[7] – Ibid., p. 323.

[8] – Ibid., p. 329.

[9] – Ibid., p. 331.

[10] – Michele PROSPERO, idem.

[11] – Julius EVOLA, op. cit., p. 333.

Autor: Vladimir Bukovski
Rating:
Traducere şi prefaţă: Dan C. Mihăilescu
Editura: Vremea
Anul apariţiei: 2006
168 pagini
ISBN: 978-973-645-210-9

În Uniunea Europeană… o nouă URSS?, Vladimir Bukovski supune unui neiertător examen critic proiectul şi instituţiile comunitare, relevând totodată o serie de analogii frapante între Uniunea de azi şi defuncta URSS. Adversar ireductibil al utopiilor „nemuritoare” de pretutindeni, Bukovski trage un serios semnal de alarmă asupra „transformării unei Pieţe comune de state libere şi suverane în schiţa unei noi URSS, mai soft şi în perfectă adecvare cu ideile dominante ale epocii noastre”.

Pornind de la premisa potrivit căreia ex-comuniştii au îmbrăcat haina social-democraţiei şi au reluat asaltul asupra continentului european, legendarul disident sovietic este convins că Occidentul, „contrar opiniei comune, nu a câştigat Războiul Rece”. Starea de fapt este cu atât mai îngrijorătoare cu cât Vestul preia acum câte ceva din arsenalul fostului său inamic. Colapsul Imperiului sovietic s-a datorat incapacităţii secretarilor de partid de a gestiona criza profundă economică a sistemului, şi nicidecum acţiunilor Occidentului.

Bukovski susţine cu tărie că, „dacă se deosebesc net la suprafaţă (UE şi URSS), în schimb seamănă în profunzime”. Pentru a-şi argumenta propria convingere, autorul extrapolează şi relevă câteva similitudini izbitoare. Atât UE, cât şi URSS sunt uniuni de state, care, deşi ghidate după principiul aşa-zisei libere asociaţii, nu acceptă regimuri sau ordini statale cu direcţii de acţiune diferite. Moscova a invadat Ungaria şi Cehoslovacia în clipa în care cele două ţări nu au mai acţionat la comenzile acesteia. Bruxelles-ul a ameninţat Austria cu un veritabil boicot când partidul naţionalist al lui Joerg Haider a fost proclamat învingător în alegeri democratice.

Dacă URSS era condusă de un Birou Politic format din cincisprezece persoane, organul executiv al Uniunii Europene este Comisia Europeană, compusă din douăzeci şi şapte de persoane. Abaterile de la linia călăuzitoare a blocului comunitar, de la dogmele „corectitudinii politice”, sunt înfierate cu asprime (vezi cazul Rocco Buttiglione). În ambele Uniuni, „unele ţări sunt mai egale ca altele”, Rusia în URSS, Franţa şi Germania în UE – acestea considerându-se adevărate centre de putere şi singurele capabile de a-şi impune voinţa asupra „supuselor”.

O altă asemănare autentică este legată de geografie, ambele fiind extrem de flexibile în acest sens. Nu a existat o limită teritorială clară nici în cazul Rusiei sovietice, nu există nici în cazul noii Europe. Chestiunea spinoasă a corupţiei nu este trecută nici ea uitată, UE fiind pe punctul de a atinge un grad de corupţie similar celui din Uniunea Sovietică.

Expunând aceste asemănări, Vladimir Bukovski se întreabă „dacă nu cumva Uniunea Europeană este un fel de clonă a URSS, impusă statelor europene prea puţin entuziaste de către aceleaşi forţe politice care au transformat odinioară Rusia ţarilor într-un imperiu al ideologiei comuniste”.

Capitolul intitulat „Fundaţiile « casei comune europene »” face un scurt istoric al stângii secolului al XX-lea – mişcare marcată de scindarea între socialişti (social-democraţi) şi comunişti – şi continuă cu expunerea teoriei convergenţei. Această teorie semnifică „întâlnirea” într-un punct comun a social-democraţilor occidentali şi a reformiştilor sovietici, teorie la modă în anii 70. Dacă retorica anti-URSS a lui Ronald Reagan a reinflamat spiritele, „gorbimania” i-a atenuat până şi pe cei mai înverşunaţi adversari ai colosului bolşevic. „Noua gândire politică” promovată de Mihail Gorbaciov a repus pe tapet mesajul socialist pacifist, viziunea sa asupra viitorului însemnând clădirea unei „case comune europene” . O utopie totalitară „în care popoarele Estului şi ale Vestului să trăiască în armonie”.

Strategia Biroului Politic era clar conturată: „îndepărtarea Statelor Unite de Europa”. Acest deziderat presupunea în primul rând coabitarea cu partidele „frăţeşti” de tipul celor socialiste, ba chiar creştin-democrate (vezi „compromisul politic” din Italia anului 1973). Liderii de stânga din Europa de Vest erau conştienţi că numai prin acceptarea regulilor noului joc puteau spera la participarea la guvernare. Astfel că, la jumătatea anilor 70, formaţiunile politice de extremă-stângă încep pendularea între Moscova şi „eurocomunismul” atât de încântător. „Reformatorul” Gorbaciov era departe de o reconsiderare totală a mişcării comuniste internaţionale, susţinând: „în tot cazul, în alcătuirea alianţelor, trebuie să ţinem seama de păstrarea identităţii Partidului Comunist” şi „adevărata alternativă la mizele burgheziei nu este decât comunismul”.

Mult-aplaudatele politici de perestroika şi glasnosti au vizat nu atât repunerea în discuţie a comunismului de tip sovietic, cât modificarea raportului de forţe în Occident, cu partidele de stânga pe post de „vioară întâi”. Pentru social-democraţi şi comunişti, casa comună europeană gorbaciovistă însemna o retrezire a conştiinţei politico-sociale şi implicit „suprema şansă istorică”. Triumful „eurocomunismului” prin apropierea istorică dintre Uniunea Sovietică şi stânga occidentală, o unire de pe baze noi a Europei, „nu este decât primul pas către adevăratul obiectiv, pentru atingerea căruia va fi nevoie de multă răbdare – 25, 50 de ani sau poate chiar un secol, şi anume Europa unită în integralitatea ei”, i se destăinuia François Mitterand lui Mihail Gorbaciov în 1988.

Bukovski demitizează „liberalizarea” Europei de Est în contextul geopolitic post-1989 şi afirmă cu convingere că a fost în fapt „o vastă operaţiune de dezinformare orchestrată la Moscova”, iar ţările din Est au slujit drept „cai troieni”. Dacă forţa de „propulsie” a României post-ceauşiste a constituit-o „gorbaciovismul” iliescian, reunificarea Germaniei sub Helmut Kohl s-a plasat în disonanţă cu planurile Moscovei.

Uniunea Europeană, răsărită din cenuşa URSS, este un proiect himeric, care se va prăbuşi asemenea unui castel din cărţi de joc, prezice apocaliptic Vladimir Bukovski. În contextul în care partidele politice au fost virusate de propaganda mincinoasă a „politrucilor” blocului comunitar european, cetăţenii rămân singura şansă pentru a scrie epitaful noii URSS. „Cu alte cuvinte, trebuie să ne continuăm lupta de recucerire a democraţiei”.

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

Autor: Ian Kershaw
Rating:
Editura: Hodder Arnold
Anul apariţiei: 2000 (ediţia a patra)
293 pagini
ISBN: 0340760281

A radiografia, cu pretenţii de obiectivitate, regimul naţional-socialist al lui Hitler şi a nu utiliza drept reper istoriografic şi intelectual opera lui Ian Kershaw constituie un minus atât din punct de vedere al bibliografiei, cât şi al informaţiilor lăudabil etalate. Kershaw se disociază de numeroşi istorici/politologi pentru simplul fapt că nu recurge la sentimentalisme tendenţioase şi nu depune excesul de zel caracteristic interpretărilor de stânga.

Pe scurt. Încă din fază incipientă, apariţia sa pe scena politică a Germaniei producându-se imediat după Marele Război, nazismul a „beneficiat”, aşa cum era de aşteptat, de o incriminare compactă din partea teoreticienilor Internaţionalei a III-a. Virulenţa şi atitudinea combativă la adresa marxism-leninismului şi a adepţilor acestuia au echilibrat raportul de forţe extrema stângă – extrema dreaptă care polariza Germania. Replica bolşevicilor a fost pe măsură: nazismul reprezintă forma extremă a capitalismului decadent. Totodată, adoptând o atitudine vădit-defăimătoare la adresa tuturor statelor ne-comuniste, analiştii cominternişti nu s-au eschivat în a imagina apropierea între fascism şi capitalism, teorie desprinsă implacabil din scrierile leniniste. Interpretări rudimentare, gen Thalheimer şi Bauer, au la origini lucrarea lui Marx, 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, redactată la scurtă vreme după lovitura de stat al lui Napoleon al III-lea din 2 decembrie 1851. Thalheimer şi Bauer văd în bonapartismul înfăţişat de Marx un proto-fascism, ideologia lui Mussolini nefiind decât recrudescenţa acestuia.

Anii `60 constituie o perioadă prolifică revirimentului analizei fascismului din punct de vedere marxist sau neo-marxist. Noţiunea „dictaturii fasciste” este generalizată treptat pentru a defini o gamă largă de regimuri represive, autoritariste. Aşadar, regimurile lui Horthy, Salazar, Franco, Pilsudski, Pinochet, Papadopolous au fost catalogate superficial drept fasciste. A asimila nazismului regimuri militare sau catolice este o trivializare crasă a ororilor lui Hitler şi ale acoliţilor săi.

Odată cu venirea la putere a lui Adolf Hitler, la 30 ianuarie 1933, Occidentul descoperă similitudini deloc nereale între regimul său şi cel al lui Iosif Stalin, regim instalat în Uniunea Sovietică nouă ani mai devreme. Două faţete ale aceleiaşi monede, susţineau din toţi rărunchii vesticii. Relaţionarea nazism-comunism (în forma sa stalinistă) a răsărit cu un dinamism ameţitor, explicabil, în condiţiile date, după al Doilea Război Mondial. Hannah Arendt, Carl Friedrich, Karl Dietrich Bracher au apelat succesiv la termenul totalitarism pentru a simplifica şi, nu mai puţin, a tranşa o viziune devenită acum exponenţială. Ar fi eronat să credem, însă, că totalitarism a fost inventat de către filosofii anterior-menţionaţi. Aşa cum arată Kershaw, termenul a fost evocat de teoreticianul fascist, Giovani Gentile, cu trimitere explicită către etatismul regimului mussolinian. Paralela fascism-comunism a fost realizată iniţial de către prim-ministrul italian, Nitti, şi preluată imediat de anumiţi politicieni englezi la finele anilor `20.

Există un dezacord profund între interpretările oferite naţional-socialismului de către analiştii marxişti şi de către cei non-marxişti. Kershaw îi are în vedere aici pe Gregor, Organski, Mommsen, care văd în nazism un fenomen real modernizator. Definiţia lor este laconică şi puţin abstractă: „formă de dominaţie a societăţii aflate într-un proces de transformare socială spre societatea industrială şi ameninţată de comunism”. O deosebire fundamentală între nazism şi stalinism este sfera socio-economică. În acest context, unii insistă pe singularitatea Germaniei, ale cărei tradiţii autoritariste, pre-capitaliste au supravieţuit şi au impus în mod fatalist victoria forţelor de extremă-dreapta. Ian Kershaw susţine această teză, a climatului specific, pentru a inocula ideea unicităţii fenomenului nazist şi a-l disocia de alte manifestări de tip fascist.

Moştenire a statului prusac bismarckian, regimul naţional-socialist este inexorabil legat de personalitatea führerului său, Adolf Hitler. Kershaw admite fără drept de apel rolul catalizator pe care cancelarul german al anilor 1933-1945 l-a jucat în creionarea ideologiei statului său. Istorici precum Hillgruber, Bracher şi Hildebrand pun exagerat semnul de egalitate între nazism şi hitlerism, distorsionând ipso facto originile politico-ideologice şi cauzele economico-sociale ale nazismului. Paradoxal, unii politologi oferă o viziune diametral opusă: minimalizează substanţial figura lui Hitler, consacrând, deci, diminuarea importanţei conducătorului german.

Alte interpretări îmbină marxismul şi freudianismul pentru a explica fenomenul fascist (Wilhelm Reich) sau îl poziţionează la „extremitatea centrului”, radicalism al clasei mijlocii (Seymour Martin Lipset).

Kershaw se exprimă foarte tranşant atunci când afirmă: „Nu există nici o teorie a fascismului care să primească aprobarea generală”. Acceptă, nu fără reţineri, generalizarea „fascism” atribuită nazismului prin raportare la similitudinile profunde cu alte fascisme europene. Fenomenul naţional-socialismului este în relaţie directă cu proliferarea regimurilor autoritare de dreapta în epoca interbelică. Cu toate acestea, evoluţia caracteristică Germaniei singularizează acest fenomen în contextul extremei-drepte.

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

Autori: Paul Kurtz şi Edwin H. Wilson
Semnatari: 120 la număr (între care Isaac Asimov, Paul Edwards, Sidney Hook, Andrei Saharov, B. F. Skinner)
Anul apariţiei: 1973

În 1973, apologeţii dogmei progresului ştiinţific, vajnici dezrobitori din temniţele în care creştinismul a „închis” omenirea în ultimele 17 secole, publică Humanist Manifesto II, o actualizare a versiunii apărute cu patru decenii în urmă. Cu un ochi deschis către Occidentul capitalist şi cu celălalt îndreptat către „adevăratele democraţii” – regimurile comuniste –, umanismul secular reîncepe, la nivel intelectualo-publicistic, contra-cruciada modernă împotriva codurilor morale şi credinţelor tradiţionale. „Precum în 1933, umaniştii continuă să creadă că religia tradiţională, cu precădere credinţa în Dumnezeul care ascultă rugăciunile oamenilor, nu are niciun temei şi este demodată”.

Vechile principii sunt „incapabile” de a face faţă cerinţelor unei lumi în care tehnologia a căpătat dimensiunile unui cult religios. Tehnofilii sunt extaziaţi! „Vom stăpâni mediul înconjurător, vom învinge sărăcia, vom reduce bolile, vom creşte speranţa de viaţă, vom…, vom.. etc.”, până când omenirea va trăi o viaţă fără lipsuri şi greutăţi. Premisa o va constitui actualizarea valorilor morale şi sociale în direcţia universalizării principiilor societăţii seculare: gândire liberă, ateism, agnosticism, scepticism, raţionalism, cultură etică.

Humanist Manifesto II este pledoaria în favoarea unei noi ordini a lucrurilor. Omul este sacrul vremii celei noi. Religiile dogmatice tradiţionale „aduc un deserviciu speciei umane”. „Nicio divinitate nu îi salva pe oameni; aceştia trebuie să se salveze singuri”, propovăduiesc aceşti „lupi răpitori ascunşi în haine de oi” [1].

Tezele „imuabile” ale umanismului secular sunt congruente unei înţelegeri mincinoase a realităţii. Atât timp cât libertate, egalitate, fraternitate a devenit, dintr-un slogan, o axiomă, orice altă concepţie nesupusă rigorilor vremii celei noi este eretică şi chiar distructivă. În plan social, umanitatea este încurajată (a se înţelege, obligată) să accepte orice comportament care, până nu demult, era considerat deviant sau patologic. Varietatea opţiunilor sexuale nu mai este maladivă şi trivială, ci constituie o valoare intrinsecă. Deviantul este normal, iar normalul este deviant pentru că nu admite denaturarea.

Democraţia de consum este regimul politico-societal care convine de minune profeţilor vremii celei noi. Pretinzând că individul este implicat în procesul de decizie şi participativ în orice nivel al societăţii, susţinând că omul este cel care supune sieşi regulile, legile şi prescripţiile tradiţionale, instituind primatul toleranţei şi exaltând spiritul progresist modern, denunţând misticismul şi providenţialismul vechii lumi, umanismul secular oferă oamenilor ceea ce doresc aceştia să audă. Dorinţele sunt manipulate pentru a fi concordante viziunii umaniste asupra universului. Ce poate fi mai minunat decât a convieţui într-o societate în care fiecare să aibă aceeaşi şansă, echitatea socială să fie literă de lege, iar discriminările pe criterii de sex, vârstă, etnie etc. să nu rămână decât amintiri urâte? În vederea construirii unei astfel de comunităţi, opţiunea ideală ar fi, din punct de vedere politic, renunţarea la suveranitatea naţională şi dezvoltarea unui „guvern transnaţional”, fundamentat pe universalism şi diversitate. Un alt factor exponenţial îl reprezintă avansul tehnologiei, orice opinie contrară apologiei beneficiilor tehnologiei fiind privită cu suspiciune.

Obiectivul declarat este comunitatea globală, în care „pacea, prosperitatea, libertatea şi fericirea să fie împărtăşite de toată lumea”. Invocând valori sublime, imposibil de contracarat, dezirabile în orice conjunctură sau epocă istorică, umanismul secular se foloseşte de acestea ca de fetişuri pentru a manipula conştiinţele. Puterea de atracţie a ideologiei totalitare a iacobinilor umanişti este înfricoşătoare. Degenerarea acestei lumi a început cu Revoluţia Franceză şi a atins apogeul cu evul anti-creştin ale cărui manifestări sunt comunismul, capitalismul şi totalitarismele care subjugă fiinţa umană. Umanismul demonic de astăzi, sub înfăţişarea sa atrăgătoare, marchează începutul dezumanizării omului.

Notă:

[1] – Sfânta Scriptură, Sfânta Evanghelie după Matei, 7:15.

Citeşte despre Humanist Manifesto I aici.

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

A trecut ceva vreme de când mă consideram „conservator”. Eu nu mi-am schimbat opiniile, doar conservatorismul pare a fi „uitat” ce anume încerca să conserve. A devenit din ce în ce mai mult, sub Reagan şi cei doi Bush, „neoconservatorism”, iar împotriva acestei filozofii nu am decât două obiecţii: nu este nouă şi nu este conservatoare. Sau, mai bine spus, „nou” în cazul ei este efortul de a prezenta liberalismul Iluminismului drept ceva ce merită „conservat”. Aşa cum a remarcat unul dintre întemeietorii neoconservatorismului, Michael Novak, o caracterizare mai potrivită ar fi aceea de „neoliberalism”.

În practică, neoconservatorismul a însemnat doar puţin mai mult decât capitalism etatist, monopolist, mascat de o retorică a „valorilor familiale”. Nici nu mai contează că poziţia familiei s-a deteriorat în ultimii treizeci de ani, atât din punct de vedere cultural, cât şi economic. Nu a mai fost necesar să se respecte promisiunile făcute familiei, de vreme ce alternativa democraţilor de susţinere a avortului şi a „căsătoriei” între homosexuali a zădărnicit orice efort. Rezultatul final al acestui aşa-zis „conservatorism” a fost un guvern buhăit care ne-a pricopsit cu datorii pe care nu le mai putem plăti, cu obligaţii de care nu ne mai putem achita, cu războaie pe care nu le mai putem câştiga şi cu o economie pe care nu o mai putem face să funcţioneze.

Şi ar trebui să devenim şi mai sceptici atunci când conservatorii devin „miloşi”. Singurul program iniţiat ca urmare a acestei „compasiuni” a fost extinderea continuă a Ministerului Educaţiei, un minister aflat în căutare de sarcini. Şi singura sarcină pe care şi-a trasat-o a fost aceea de a impune statelor îndatoriri nefundamentate, sub lozinca „niciun copil rămas în urmă”. Ministerul s-a dezvoltat pe măsură ce stabilea îndatoririle, dar calitatea educaţiei a scăzut.

Din acest motiv, e de înţeles că m-am arătat uşor sceptic auzind despre „conservatorii progresişti” din Anglia. Numele suna a „conservatorism milos”, încă o tentativă de a îmbrăca liberalismul ponosit în toaleta elegantă a conservatorilor. În plus, cazul englezesc m-a „izbit” mai puternic decât cel american, întrucât thatcherismul a distrus adevăratul conservatorism mai mult decât reaganismul.

În urmă cu câteva săptămâni, în Nottingham, am avut însă şansa de a-l întâlni pe Phillip Blond, unul dintre „torii roşii” şi întemeietor al mişcării conservatoare progresiste. Discursul său făcea trimitere la distributism, fiind susţinut cu întâmplări şi personaje, ceea ce nu este, din păcate, cazul cu alte expuneri distributiste. Poate că m-am înşelat în privinţa progresiştilor, iar aceştia nu sunt doar o formă de travesti politic. După reîntoarcerea în Statele Unite, am căutat discursul lui Blond The Civic State („Statul Civic”), considerat a fi documentul fondator al mişcării sale. Am descoperit astfel unul dintre cele mai remarcabile discursuri politice de mici dimensiuni pe care îl citisem în ultimele decenii.

În analiza lui Blond asupra ultimilor treizeci de ani, atât Partidul Conservator, cât şi Partidul Laburist au urmărit acelaşi ţel: capitalismul monopolist şi statul bunăstării. Margaret Thatcher a creat un „fundamentalism al pieţei care a abandonat fundamentele pieţei”. Între timp, Partidul Laburist a făcut un „pact faustian” cu capitalismul monopolist care: asigură permanenta ascendenţă a clasei de mijloc asupra clasei muncitoare şi creează o structură antagonistă de tip feudal, în care orice sporire reală a puterii şi a proprietăţii celor săraci întâmpină rezistenţa claselor de mijloc liberale, care se tem mai ales pentru propriul statut şi pentru dreptul, exclusiv şi moştenit, la mobilitate socială. (E de ajuns să arunci o privire, în acest sens, la sistemul de şcolarizare britanic.)

Conservatorismul modern, susţine Blond, ar trebui să respingă ambele alternative (care s-au dovedit a fi cam acelaşi lucru) şi să înlocuiască statul pieţei şi statul bunăstării cu „statul civic”, care: urmăreşte să combine beneficiile statului bunăstării şi mecanismul pieţei, nefavorizând pe niciunul dintre acestea şi depăşindu-le pe amândouă. Noua soluţie civică a conservatorilor favorizează asocierea în detrimentul înstrăinării, responsabilitatea în detrimentul egocentrismului şi (da, ştiu că este şocant!) comunitatea în defavoarea individului.

„Statul civic” are trei îndatoriri principale în contextul crizei actuale: re-moralizarea pieţelor, re-localizarea economiei şi re-capitalizarea săracilor. Este un proiect oportun, cu atât mai mult cu cât aceasta constituie şi tema principală a enciclicei Caritas in Veritate a Papei Benedict al XVI-lea. Atât Phillip Blond, cât şi Papa Benedict pledează pentru pieţe care servesc binele public, şi mai puţin interese private. Potrivit lui Blond, piaţa trebuie să aibă un obiectiv:

Pentru conservatori trebuie să fie creşterea bunăstării, a bunurilor şi a beneficiilor ecologice şi sociale pentru toată lumea. Eliberarea de sub dominaţia monopolistă a birocraţiei statale şi a puterii pieţei va da naştere la independenţă în crearea comunităţii şi a autonomiei şi la o reechilibrare a cererilor de muncă, familie şi îngrijirea copilului.

Iar în ceea ce priveşte „re-localizarea” economiei, Blond evidenţiază că proslăvirea monopolurilor de către cabinetele Blair şi Brown „a creat paradoxul competiţiei fără competitori”, favorizând hipermarketurile în dauna producţiei locale şi a comerţului cu amănuntul. Blond (în mod greşit, după părerea mea) atribuie această predominare „economiei de scară”, când, în realitate, ar trebui să fie atribuită subvenţiilor guvernamentale. De exemplu, modelul de distribuţie al reţelei de hipetrmarketuri Wal-Mart s-ar prăbuşi dacă pe autostrăzi s-ar percepe taxe în funcţie de greutate sau de distanţă. În orice caz, este adevărat, precum susţine Blond, că: întreprinderile mici şi mijlocii reprezintă modul în care milioane de cetăţeni obişnuiţi îşi asigură bunăstarea lor şi a familiilor lor. Piaţa actuală îi expropriază şi îi plasează din nou ca membri permanenţi ai clasei prost plătite a vânzătorilor din magazine, în loc de proprietari de magazine.

Dintre toate îndatoririle, re-capitalizarea săracilor este cea mai presantă din punctul de vedere al distributismului. Blond scrie că, în Anglia anului 1976, jumătatea mai săracă a populaţiei deţinea doar 12% din totalul lichidităţilor naţiunii, însă, în 2003, această sumă scăzuse la doar 1%. În aceeaşi perioadă, acţiunile aflate în proprietatea celor mai bogate 10 procente din populaţie au crescut de la 51% la 71%. În mod evident, jumătatea mai săracă a populaţiei fusese deposedată şi de puţinul pe care îl avea. În aceeaşi perioadă, venitul mediu a rămas constant. Asemenea concentrare a bogăţiei nu este numai în contradicţie cu economia de piaţă, dar este şi nesustenabilă economic. Pieţele depind (pentru cei care nu au uitat principiile de bază ale economiei) de o bază mare de consumatori solvabili şi de o largă distribuţie a capacităţii de producţie.

Blond conchide arătând că acest conservatorism „reprezintă o critică profundă a extremelor existente şi o restauraţie a ceva apropiat de adevăratul suflet al britanicului: un conservatorism organic căruia îi pasă de toţi şi de toate”.

Nu văd nimic roşu în Tory-ismul Roşu; dimpotrivă, acesta este conservatorismul autentic. Rămâne de văzut dacă acest tip de conservatorism capătă aderenţă la Partidul Conservator. David Cameron, liderul partidului, a acceptat, mai mult sau mai puţin, această mişcare. „Şeful partidului” este însă o profesie uimitor de flexibilă; vom vedea cum vor evolua lucrurile. Dacă există cea mai mică şansă ca acest program să recâştige controlul asupra mişcării conservatoare, voi putea să mă numesc, din nou, conservator.

Traducere de Dragoş Moldoveanu

Profesorul Paul Gottfried (n. 1941) e Raffensperger Professor of Humanities la Elizabethtown College, Pennsylvania şi “adjunct scholar” la Ludwig Von Mises Institute. Descendent al unei familii evreieşti de cultură germană din Budapesta, educat la Yale şi la Yeshiva University, Paul Gottfried e un reputat istoric al mişcării conservatoare. Beneficiar al unei burse Guggenheim, profesorul Gottfried a publicat zece cărţi şi sute de articole, în reviste de specialitate şi în presa din SUA şi din Europa.

În octombrie 2004, prietenul meu de o viaţă, Sam Francis, a răspuns în New York Times unui comentariu recent al lui Franklin Foer despre paleoconservatori ca opoziţie pacifistă în ascensiune la neoconservatori. Foer, editor la New Republic, susţinea că o înfrângere a lui George W. Bush la alegerile din toamna lui 2004 ar putea determina renegarea consilierilor neoconservatori ai acestuia şi revenirea în graţii a „vechii drepte”. Sam şi cu mine aveam dubiile noastre. Într-o scrisoare publicată de Times, scriam că dezechilibrul de forţe între cele două tabere era atât de mare încât, orice s-ar fi întâmplat în alegeri, paleoconservatorii nu ar avea şanse să câştige influenţă. Sam a comentat în felul următor: „O victorie a lui Bush ar însemna mai degrabă nimicirea lor [a paleoconilor], căci dominaţia neoconservatoare ar fi absolută. Şi chiar dacă Bush pierde alegerile, este puţin probabil ca numeroşi republicani să sară în barca paleoconservatorilor”. Pentru Sam Francis, era o contradicţie istorică strigătoare la cer: în pofida „presei proaste” a paleoconservatorilor, el era convins că „majoritatea conservatorilor este mai curând de acord cu ei decât cu neoconservatorii”. Prin urmare, credea că paleoconservatorii „ar putea învăţa să joace mai eficient, ar putea să-şi servească o carte mai bună în viitor, chiar dacă aceasta s-ar întâmpla în afara Partidului Republican”.

Cu preţuirea cuvenită prietenului meu între timp dispărut dintre noi, nu cred că problema principală a paleoconservatorilor a fost incapacitatea lor de a-şi juca eficient cărţile. Lipsa de resurse într-o opoziţie cu adevărat îndârjită este atât de acută, încât nu am nici cea mai vagă idee ce combinaţie de cărţi le-ar putea servi în viitor. Liderii paleoconservatori îmbătrâniţi şi mâhniţi au petrecut atât de mult timp luptând în tranşee încât au început să se războiască între ei. Tirada împotriva protestanţilor a unor paleoconservatori catolici este stupidă şi contraproductivă. Trăim într-o ţară predominant protestantă, ale cărei instituţii (înainte să devină corupte) erau legate de o societate vădit calvină. (Să ne amintim, calvinii erau majoritari şi printre sudişti şi printre yankei.) Proslăvirea gloriilor Evului Mediu catolic suna bine la începutul secolului al XIX-lea în Franţa şi în zona renană, dar astăzi astfel de avânturi lirice, însoţite de repulsia nedisimulată faţă de Reformă, sunt nelalocul lor. Ceea ce sunt siliţi să apere tradiţionaliştii americani de astăzi e o societate liberal protestantă, grav viciată care decade rapid. Nu ştiu cum apelul la Maria Stuart sau la papa Pius IX ar putea salva societatea noastră politică sau, cu atât mai puţin, regiunile catolice din sudul şi vestul Europei.

Menţionez că acesta nu este un comentariu asupra gândirii contrarevoluţionare europene şi, în niciun caz, asupra filozofiei medievale în ansamblu. Vorbesc doar despre gradul în care unii paleoconservatori au decăzut până la statutul de caricatură a ceea ce Peter şi Brigitte Berger scriau cu privire la ei în Commentary în 1987, într-un portret care, întâmplător, nu era real la momentul în care a fost scris. Potrivit soţilor Berger, adversarii de dreapta ai neoconservatorilor erau romantici catolici neo-medievali care nu vedeau nimic bun în lumea modernă. Din cauza vârstei şi a frustrărilor, paleoconservatorii s-ar putea să înceapă să merite acest stereotip.

A fost totuşi o vreme, pe la jumătatea anilor 1980 şi începutul deceniului următor, când paleoconservatorii păreau o forţă insurgentă. În 1992, au găsit în Pat Buchanan un candidat puternic pentru alegerile prezidenţiale şi, în plus, unul care le asculta sfatul. Paleoconservatorii şi paleolibertarienii au aplanat vechile dispute şi s-au reunit în John Randolph Club, un grup ale cărui întâlniri au atras personalităţi, printre care se număra şi Buchanan. Deşi National Review, la începutul anilor ’90, a bătut palma cu cei de la Commentary, Buckley însuşi a menţinut deschise canalele de comunicare cu tabăra paleoconservatoare. Observatori din partea National Review şi, pe atunci necunoscutul David Frum, au fost prezenţi la întâlnirile de la John Randolph Club. Un discurs ţinut de către Murray Rothbard la o asemenea întâlnire, din data de 18 ianuarie 1992, a intrat în legendă. În acel discurs, a vorbit excelent despre „abrogarea secolului al XX-lea”:

„Inspiraţi de decesul Uniunii Sovietice, ştim că putem reuşi! Avându-l în fruntea noastră pe Pat Buchanan, vom pune capăt social-democraţiei. Vom termina cu Great Society. Vom pune capăt statului social. Vom pune capăt «noilor libertăţi“ ale lui Woodrow Wilson şi războiului etern. Vom abroga secolul al XX-lea”.

Retorica îndrăzneaţă a lui Rothbard a atras atenţia întregii ţări.

Reporterul stângist Daniel Lazare face o remarcă asemănătoare în 1989, şi anume: „În pofida privirilor întoarse către trecut, tradiţionaliştii au vigoarea tinereţii, în timp ce neoconservatorii, după opt ani de reaganism şi un an din mandatul lui Bush, încep să-şi arate vârsta”. Aceasta a fost şi impresia lui John Judis, exprimată în eseurile sale despre „războaiele conservatoare”, care fuseseră publicate în The New Republic cu trei ani mai devreme. Pat Buchanan a afirmat, dispreţuitor, în 1991, că „neoconservatorii nu sunt decât muştele de pe câinele conservator”, şi a presupus că reprezentau o problemă uşor rezolvabilă. O astfel de opinie nu părea deloc nelalocul ei.

Deşi am considerat că Pat Buchanan era prea optimist, am crezut la vremea respectivă că paleoconii aveau vânt în pânze. Aceasta a fost şi concluzia ediţiei a doua a Mişcării conservatoare, chiar dacă, parcurgând capitolele despre finanţările neoconservatorilor, cititorul ar fi aflat că adversarii noştri aveau anual la dispoziţie cam de o sută de ori mai mulţi bani decât noi. Şi-au infiltrat editorialiştii în toată presa liberală şi au avut grijă ca discipolii lor să conducă mass-media şi să se instaleze comod în elita universitară. Neoconii făceau parte, evident, din establishment-ul liberal, iar noi aveam să devenim curând ceea ce spuneam că sunt oponenţii noştri, „intruşi în dreapta politică”.

Un condeier nu lipsit de talent, dar greu de suportat, pe atunci publicist la National Review, pe numele său William McGurn, a subliniat, în remarcile sale arogante despre discursul lui Murray de la Randolph Club, adevărata deosebire dintre cele două tabere. Potrivit lui McGurn, panica neoconservatoare, provocată mai ales de preşedintele lui Heritage Foundation, a fost inutilă. Paleoconii nu vor mai face progrese după ce „candidatul lor la preşedinţie va dispărea”. Reprezentanţii lor aveau fler şi adoptaseră poziţii reacţionare care au atras atenţia, cu precădere în chestiunea imigraţiei, însă aveau prea puţine resurse disponibile în comparaţie cu adversarii lor.

O comparaţie care îmi vine în minte este, pe de o parte, între Olanda şi Suedia, şi, pe de altă parte, între Franţa şi Anglia ca puteri mondiale pe la 1650. Deşi cele două puteri mai mici au impresionat la începutul perioadei moderne datorită unor avantaje temporare, precum o flotă comercială eficientă sau o infanterie bine instruită, diferenţele dintre aceste puteri regionale şi ţările europene mai populate şi mai bogate vor deveni în cele din urmă decisive. Tabăra în cele din urmă mai slabă a putut arăta mai puternică decât adversara sa, însă doar pentru o perioadă scurtă de timp. În mod similar, la un moment dat, paleoconservatorii au părut mai ameninţători decât erau în realitate în comparaţie cu neoconii aflaţi în ascensiune, această iluzie fiind întreţinută spre finalul administraţiei Reagan şi în mandatul lui George Bush tatăl.

Slăbiciunile taberei paleoconservatoare au devenit în cele din urmă vizibile: o finanţare înfiorător de limitată, excludere din mijloacele de informare naţionale, etichetarea drept „rasişti” şi „antisemiţi” şi, nu în ultimul rând, lupte intestine. Privind retrospectiv, totul era previzibil, dar nu-mi venea să cred că totul s-a năruit atunci când s-a produs prăbuşirea. Un exemplu de disparitate la care mă refer îl reprezintă destinele diferite pe care le-au avut două cărţi despre conservatorism, una scrisă de mine [1], cealaltă aparţinând lui David Frum. În timp ce ediţia în engleză a cărţii mele nu s-a vândut în mai mult de 700 de exemplare (s-ar putea, însă, să se vândă mai bine traducerea ei în română), lucrarea lui Frum s-a vândut în cam de 100 de ori mai multe exemplare. A fost, totodată, recenzată în presa naţională, a fost primită cu un entuziasm strident atât de editorialiştii liberali, cât şi de cei neoconservatori, şi, jalnic, de către previzibilul sicofant neocon E. J. Dionne în (cvasi-neoconul) Washington Post. Cartea mea abia dacă a fost recenzată şi singurele anunţuri referitoare la ea au fost cele pentru care am plătit.

Editorul meu, Palgrave-Macmillan, consideră că interesul pentru cartea mea este destul de redus în rândul jurnaliştilor, în pofida faptului că a apărut în câteva limbi străine, printre care şi rusa. Ideile mele sunt, vădit lucru, inacceptabile pentru presa naţională, care nu are niciun interes să facă cunoscută „interpretarea mea alternativă” a ceea ce s-a petrecut cu dreapta americană începând cu anii ’50. (Se pare că minciunile convenabile funcţionează mai bine!) Cartea mea nu este decât un exemplu izolat al unei probleme mult mai ample, anume dezechilibrul în privinţa accesului la resurse, care le permite liberalilor şi neoconilor să aştearnă tăcerea peste o întreagă argumentaţie politică şi peste viziunea asupra realităţii oferite de cei care o împărtăşesc. Probabil că, dacă am fi avut la dispoziţie o televiziune precum Fox News, un ziar ca Wall Street Journal şi măcar jumătate din spaţiul editorial din presa naţională, vederile noastre ar beneficia de o atenţie similară celei acordate lui David Frum.

Oricare ar fi problemele cu care ne confruntăm, este, totuşi, improbabil că neoconservatorii şi apropiaţii lor vor controla dreapta americană la nesfârşit. Asemenea paleoconilor, dar cu mai mult succes, neoconii sunt produsele unor condiţii istorice în schimbare şi, aşa cum cu înţelepciune a constatat Carl Schmitt, „Un adevăr istoric este adevărat doar o dată”. Nu există motive care să ne facă să credem că situaţiile particulare care i-au ajutat pe neoconservatori în ascensiunea lor spre controlul total asupra establishment-ului dreptei vor continua să existe pe termen nelimitat. Această ascensiune a survenit în condiţii concrete: dominaţia asupra mijloacelor de informare exercitată de patroni favorabili (mulţi fiind copii sau nepoţi de imigranţi evrei est-europeni), încheierea unei alianţe ciudate între elemente ale acestei elite media şi creştinii dispensaţionalişti, declinul intelectual al Partidului Republican şi al mişcării conservatoare şi fuziunea dreptei cu ideologia revoluţionară marxistă şi/sau iacobină. Prin urmare, este o prostie să crezi că actuala configuraţie politică va rămâne la fel, fără să se schimbe nimic.

Şi mai puţin probabil este ca paleoconservatorii să continue să joace rolul opoziţiei depăşite numeric şi ridiculizate la establishment-ul neocon-liberal. Această opoziţie în sânul dreptei s-a produs în momentul în care neoconservatorii au pus stăpânire pe mişcarea conservatoare, în anii ’80. Marea realizare a fost că a luptat cu un adversar formidabil, dar nu a reuşit să facă niciun progres în această confruntare. Şi, cu şi mai mare certitudine decât în cazul inamicilor lor, care sunt încă beţi de putere şi aroganţi, paleoconii nu vor rezista la nesfârşit.

Sub ochii noştri, îşi face apariţia o alternativă, o contrapondere la dominaţia neoconservatoare. Este vorba, mai ales, despre tineri (în jur de treizeci de ani) scriitori şi activişti politici şi, deşi finanţările de care beneficiază sunt extrem de mici, această generaţie în ascensiune construieşte punţi peste dreapta. Legăturile lor sunt cu aliaţii dezamăgiţi ai „mişcării conservatoare” şi cu cei care ar părăsi imediat barca dacă ar exista alternative profesionale la slujirea stăpânilor neoconi. Acest „imperiu al răului” este mai lax decât pare şi, dacă adversarii mai tineri ar avea resurse mai serioase, acest imperiu ar fi sub asediu, chiar dacă presa liberală s-ar ralia partenerilor săi neoconi. Daniel Lazare a avut dreptate în urmă cu douăzeci de ani când a constatat termenul de garanţie limitat al ideologiei neoconservatoare. În pofida tuturor resurselor, neoconii nu au avut nimic interesant de spus în ultimele trei decenii. Pe Fox News, atunci când nu apar blondele spălăcite, sunt prezente feţele îmbătrânite şi vocile obosite ale elitei neoconservatoare. Într-o societate controlată mai puţin autoritar, în care ar predomina libertatea de exprimare, asemenea apariţii ar ţine de domeniul trecutului.

Campania lui Ron Paul a fost utilă ca punct de întâlnire pentru o dreaptă post-paleoconservatoare, reprezentată de tinerii activişti. Platforma lui Paul a combinat poziţii libertariene şi tradiţionaliste într-o manieră care i-a deranjat, cum era de aşteptat, pe republicanii obişnuiţi, adică cei care s-au prezentat în faţa noastră cu cel mai învechit model de ideologie neoconservatoare pe care l-ar fi putut găsi pentru o cursă prezidenţială. Aceşti republicani şi consilierii lor neoconi erau îngroziţi că <b<ron Paul s-a opus pe faţă politicilor unor giganţi presupus conservatori, precum Wilson, Roosevelt sau Truman. Această caracterizare negativă este, bineînţeles, corectă: Paul şi susţinătorii săi reveneau mereu la adevărata dreaptă americană, pe care o identificau cu republicanismul taftian. Şi, deşi Paul nu s-a descurcat atât de bine pe cât am sperat, contribuţiile la campania sa şi milioanele de voturi pe care le-a obţinut în alegeri indică începuturile unei noi coaliţii în zona dreptei. Nu va mai fi o coaliţie „paleo”, dar va atrage tineri militanţi de dreapta care doresc să se debaraseze de hegemonia actuală neoconservatoare şi care ar fi dispuşi să coopereze într-o astfel de alianţă. Practic, noi, paleoconii cu părul cărunt nu mai putem face nimic pentru a ne susţine cauza. Am petrecut atât de mult timp luptând, încât am devenit radioactivi chiar şi pentru cei care ne sunt alături. Posibilităţile de a ne exprima convingerile au devenit limitate datorită beligeranţei pe care am arătat-o în trecut. Doar războinicii mai tineri pot duce mai departe lupta noastră.

Această dreaptă post-paleo va călca pe urmele paleoconilor rupându-se de „mişcarea conservatoare” din prezent sau care s-a reconstituit începând cu anii ’80. Va căuta să se reîntoarcă la tradiţiile liberale constituţionale ale coaliţiei anti – New Deal. Descentralizarea, restricţionarea imigraţiei (sursă a haosului social şi pretext pentru expansiunii ingineriei sociale guvernamentale), precum şi respingerea totală a unei politici externe democratice globale vor fi, probabil, pilonii noii alinieri politice. Încă şi mai important, partizanii acesteia nu vor avea niciun fel de iluzii „patriotice” despre regimul nostru managerial. Spre deosebire de Bill Kristol sau George Will, vor considera statul managerial american drept un dispozitiv monstruos care trebuie demontat. Judecând după direcţia în care a luat-o, această dreaptă tânără va fi mai degrabă libertariană decât tradiţionalistă. Nimeni nu ar putea pretinde că această orientare nu a influenţat numeroşi paleoconservatori, dar pentru succesorii lor va deveni elementul central al politicii lor rebele.

Această tânără generaţie respinge ideea că regimul poate fi făcut mai bun sau mai virtuos prin diminuarea câtorva dintre excesele sale. Nici nu le face pe plac idealiştilor iluzionaţi sau cinici care ne încurajează cu căldură să exportăm instituţiile şi valorile „democratice” societăţilor non-occidentale. Putem deja recunoaşte amprenta acestei tinere generaţii în acţiunea de a-i pedepsi pe republicani prin susţinerea lui Barack Obama în cursa prezidenţială. Această tactică de sorginte leninistă, rezumată în maxima „cel mai bun e răul”, poate fi străină multor paleoconi, dar este răspunsul natural al unei generaţii tinere, mai puţin inhibate, de oameni de dreapta la o situaţie politică intolerabilă. În plus, această nouă generaţie se vede pe sine nu ca ultima fază a mişcării conservatoare postbelice, ci ca o revenire la dreapta interbelică anti – New Deal. Dispreţuieşte conservatorismul care s-a conturat în anii `50 în jurul revistei National Review pentru că tot ceea ce cunoaşte despre această mişcare este controlul de fier exercitat de clasa conducătoare neoconservatoare. Spre deosebire de generaţia veche, tinerii de dreapta nu se hrănesc cu amintiri amăgitoare despre modul în care se petreceau lucrurile înainte de anii ’80 sau chiar înainte de 1970. Pentru a-mi sublinia punctul de vedere: aceşti activişti nu se identifică în niciun caz cu mişcarea care face obiectul recentei mele cărţi neglijate. Potrivit lui Jeffrey Hart, în The American Conservative, William F. Buckley, înainte să treacă în lumea celor drepţi, a ajuns la concluzia că mişcarea pe care a fondat-o era pe cale de dispariţie. Pentru dreapta post-paleo, această mişcare nici măcar nu a început.

(6 aprilie 2008)

Sursa: Takimag

Notă:

[1] – Paul GOTTFRIED, Conservatism in America: Making Sense of the American Right, New York, 2007, Palgrave. Între timp, cartea a ajuns la a doua ediţie.

Traducere de Dragoş Moldoveanu

Trăim pentru a consuma – pare a fi dictonul vremurilor de astăzi. Divertisment, televiziune, sex, sport, vestimentaţie, fast-food; tot ceea ce percepem cu ajutorul simţurilor şi care ni se oferă prin intermediul mijloacelor de informare-îndoctrinare în masă trebuie astăzi consumat. Cantitatea a surclasat definitiv calitatea. Totul există sub semnul excesului, al extinderii cantitative până la ridicol. Stimularea unor noi/false nevoi şi înmulţirea continuă a necesităţilor umane au drept obiectiv declarat îmbunătăţirea perpetuă a nivelului şi stilului de viaţă. Progresul tehnologiei şi noile standarde cultural-societale sunt direct proporţionale cu regresul credinţelor şi învăţăturilor tradiţionale. În timp ce preocuparea muncitorilor din gulagul sovietic consta în realizarea la timp a planurilor de producţie, în caz contrar suferind măsuri coercitive din partea autorităţilor, cetăţenii vremurilor de azi sunt ocupaţi (de multe ori, inconştient) cu eliberarea de vechile prejudecăţi tradiţionaliste, considerate anacronice şi, din ce în ce mai mult, dăunătoare, altfel fiind supuşi oprobriului public. „Pe măsură ce comportamentul deviant începe să fie considerat normal, normalul devine deviant” [1]. Moravurile orânduirii „de hiperconsum” [2] ţin de imediat şi de capacitatea de a fi flexibil şi conformist.

Este din ce în ce mai puţin loc pentru judecăţi morale şi de valoare. Pentru generaţia teribilistă a celor care utilizează figura lui Che Guevara drept marcă a vestimentaţiei, „moralitatea tradiţională pare adesea ca un ideal istoric revolut” [3]. Cultul consumului fără limite condiţionat de evoluţia ştiinţei şi tehnicii înlocuieşte libertatea Hristocentrică şi reperele religioase. „Rare au fost fenomenele care au reuşit să modifice atât de substanţial modul de viaţă şi gusturile, aspiraţiile şi comportamentele majorităţii oamenilor, într-un timp atât de scurt. Nu vom evidenţia niciodată îndeajuns tot ceea ce omul nou din societăţile liberale « datorează » societăţii de consum” [4].

Marxismul şi consumerismul converg în idealul cu care iluzionează masa umanităţii. Umanitatea devine astfel o entitate de sine stătătoare, gândită ca un muşuroi imens de furnici, unde fiecare are rolul său şi contribuie la bunăstarea generală. Idealul comun marxismului şi consumerismului este fericirea universală şi egalitatea socială. Atât marxismul, cât şi consumerismul, fac apel la economie pentru determinarea nivelului de trai. Orice este justificabil în numele egalitarismului ca veche şi nouă valoare supremă. Însă egalitatea sugrumă dreptatea şi „o înlătură cu desăvârşire”, din mormântul dreptăţii răsărind egalitatea” [5]. Socialiştii de ieri sunt falşii profeţi de astăzi, „lupii răpitori ascunşi în piele de oaie” [6], promotori ai societăţii de consum.

Reţeta fericirii variază de la o epocă la alta. Într-un viitor din ce în ce mai apropiat, umanoizii vor fi programaţi să fie fericiţi conform propriilor pasiuni şi dorinţe, ceea ce va diminua considerabil sau până la un minim neatins libertatea individuală şi capacitatea de împotrivire. Distopia lui Aldous Huxley – Brave New World – este şi din acest punct de vedere o profeţie sumbră. Condiţionarea fericirii în funcţie de idealul general se datorează cunoaşterii în profunzime a sentimentelor şi judecăţilor care caracterizează lumea de la Facere şi până astăzi. Înţelegând până în cele mai exacte detalii ceea ce vor oamenii de la viaţă, adică să fie fericiţi aproape necondiţionat, şi aplicând metodele de manipulare şi inginerie socială pentru a controla umanitatea dominată de beatitudine, umanoizii rezultaţi nu vor mai îndeplini niciun rol creator. Într-un fragment literar excepţional din Brave New World, personajul Mustafa Mond, unul dintre Controlorii Mondiali, îi explică Sălbaticului: „Azi nu mai există dezbinări în materie de convingeri sau ataşamente; eşti condiţionat astfel încât să nu poţi să nu faci ceea ce trebuie. Iar ceea ce trebuie să faci este în general atât de agreabil – şi li se dă frâu liber atâtor impulsuri fireşti – încât, de fapt, nu există ispite cărora să li te împotriveşti” [7].

Este o versiune a fericirii concordantă viziunii lui Epictet care spunea că „omul fericit este cel care trăieşte în armonie cu lucrurile sau îşi acceptă în întregime destinul”. Cu alte cuvinte, a fi fericit înseamnă a te conforma fără murmur sau a sluji vremurilor, nu lui Dumnezeu [8]. Este mai curând o maladie decât o stare reală de fericire. Umanoizii condiţionaţi nu vor face diferenţa.

Împotriva acestei prefaceri radicale a fiinţei umane şi a exproprierii sufletului, în acest moment de grea cumpănă se ridică religia şi trăirea dreptmăritorilor creştin-ortodocşi. „Libertatea, atunci când eşti în lume, se manifestă trăind în Hristos în cadrul instituţiilor – statul, familia, neamul – lăsate de Dumnezeu pentru existenţa noastră în ordinea firii. Aceste instituţii sunt daruri ale lui Dumnezeu” [9]. A fi fericit întru Hristos înseamnă a fi liber şi responsabil. Astăzi, „tinerii au fugit din Biserică pentru a trăi o închipuită libertate” [10]. Ne amăgim cu iluzia libertăţii celebrând mediocritatea şi conformismul. Suntem cu atât mai liberi cu cât ne adaptăm mai bine timpurilor, ne învaţă seculariştii mondialişti.

Creştin-ortodoxul nu este condiţionat de inovaţiile tehnico-ştiinţifice sau de „cultul sănătăţii ca standard de viaţă” [11]. El nu visează o fericire patologică într-un spaţiu atemporal continuu, de dragul căreia ar sacrifica propria condiţie care îl individualizează şi îl face liber. „Creştinul se împlineşte prin cultivarea legăturii cu Hristos prin urmarea faptelor credinţei şi ale dragostei” [12]. El nu are nevoie de specialişti în nutriţie, de consilieri matrimoniali sau de psihologi care să preia locul duhovnicului la spovedanie. Creştinul nu are nevoie de „modelele mitologice, cărora omul modern ajunge prizonier” [13]. Drepturile omului, răstălmăcite şi manipulate astăzi în fel şi chip, reprezintă drepturile tuturor celor care au fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Pentru creştinul-ortodox Hristos este Fiinţa Supremă, iar adevărul predicat de acesta este Adevărul Suprem. Prin credinţă, creştinul se mântuieşte, credinţa fiind „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute” [14]. Dar mondializarea şi dogmele fals sacrosancte ale umanismului şi fericirea pe care o propovăduiesc prin mijloacele de informare-îndoctrinare în masă mutilează credinţa şi o transformă într-o doctrină reglabilă şi determinată tehnologic. „Globalizarea, în esenţa ei, este un proces de asimilare, omogenizare şi integrare a tot ceea ce este încă în viaţă”. Viaţa nu este distrusă, ci transformată „într-un « habitat » aseptizat” [15].

Dreptmăritorul creştin trăieşte o fericire necondiţionată de vremuri, de ştiinţă sau de ideologii care subjugă sufletul. El este condiţionat doar de responsabilitatea în faţa Domnului şi de luciditate, aceasta fiind „crucea pe care o poartă şi care este suportul durerilor, al necazurilor şi al suferinţei purificatoare” [16].

Scris de Dragoş Moldoveanu

Note:

[1] – Gertrude HIMMELFARB, A Demoralized Society: The British/American Experience, în The Public Interest, 1994.

[2] – Gilles LIPOVETSKY, Fericirea paradoxală. Eseu asupra societăţii de hiperconsum, traducere de Mihai Ungurean, editura Polirom, Iaşi, 2007.

[3] – Frank FUREDY, Cultura fricii. Asumarea riscurilor şi moralitatea aşteptărilor scăzute, traducere de Andreea Năstase, editura Antet, 2007.

[4] – Gilles LIPOVETSKY, op. cit.

[5] – Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, Învăţături despre bine şi rău, traducere de părintele Teofil Petrescu, ediţia a II-a, editura Sophia, 2006.

[6] – Evanghelia după Matei, 7:15.

[7] – Aldous HUXLEY, Minunata lume nouă, traducere de Suzana şi Andrei Bantaş, editura Polirom, Iaşi, 2003.

[8] – Sf. Atanasie cel Mare susţinea: Ştim că trebuie să slujim nu vremurilor, ci lui Dumnezeu!.

[9] – Mircea PLATON, Gânduri despre ortodoxul român, astăzi, în lume, în Ovidiu HURDUZEU, Mircea PLATON, A Treia Forţă: România profundă, editura Logos, Bucureşti, 2008.

[10] – Ieromonah Savatie BAŞTOVOI, Între Freud şi Hristos, editura Cathisma, Bucureşti, 2008.

[11] – Frank FUREDY, op. cit.

[12] – Virgiliu GHEORGHE, Revrăjirea lumii sau de ce nu mai vrem să ne desprindem de televizor, ediţia a II-a, editura Prodromos, Bucureşti, 2008.

[13] – Ibidem.

[14] – Evrei, 11:1.

[15] – Ovidiu HURDUZEU, Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley, editura Timpul, Iaşi, 2005.

[16] – Ciprian Mihai CÂSLARIU, Despre inteligenţa dreptmăritorului creştin, în Rost, 2003, www.romfest.org/rost.

Autori: Roy Wood Sellars, Raymond Bragg
Semnatari: Anton J. Carlson, John Dewey, John H. Dietrich, R. Lester Mondale, Charles Francis Potter, Curtis W. Reese, Edwin H. Wilson + încă 27.
Anul apariţiei: 1933

Motto: „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi, când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor” (Sfântul Antonie cel Mare)



Din eforturile conjugate ale filozofului Roy Wood Sellars şi ale pastorului Raymond Bragg a rezultat, în 1933, A Humanist Manifesto, primul dintr-o serie de trei manifeste (următoarele două vor apărea în 1973 şi, respectiv, în 2003) încărcate de profunzime, care vor expune ideile călăuzitoare ale umanismului religios – „noua filozofie a lumii moderne”.

Mândri de progresul ştiinţific şi de schimbările economice şi sociale, ale căror efecte „benigne” sunt cât se poate de evidente astăzi, umaniştii au înţeles că este de datoria lor să ofere omenirii întregi o reconstrucţie din temelii a credinţelor religioase, în deplină concordanţă cu cerinţele vremurilor. Noile cunoştinţe şi descoperirile în tehnică şi ştiinţă făceau imposibilă identificarea religiei cu „doctrinele şi metodele care şi-au pierdut importanţa şi care nu mai pot rezolva problema modului de viaţă în secolul al XX-lea”. Religia nu putea dispărea, cel puţin nu peste noapte, dar oamenii puteau fi convinşi de necesitatea adaptării vechilor credinţe la noul context. Fixându-şi drept obiectiv fericirea tuturor, umaniştii au ridicat pe cel mai înalt piedestal fiinţa umană, singura capabilă de împlinire, adevărata forţă care dinamizează timpurile. Noua religie constituie „necesitatea” prezentului (prezent care durează din 1933). Această responsabilitate a „generaţiei de la 1933” se fundamenta pe un sistem de credinţe în cincisprezece puncte.

„Datorită” umaniştilor, am aflat că universul nu a fost creat, ci există de sine stătător, iar omul este parte a naturii, fiind „rezultatul unui proces continuu”. Umaniştii la 1933, singurii care pretindeau cunoaşterea adevărului. Principiile şi dogmele contemporane nu mai pot fi formulate în absenţa „spiritului şi a metodei ştiinţifice”. Numai a posteriori, prin experienţă, putem determina realitatea/realităţile lumii în care trăim, proclamă adepţii lui John Dewey. Orice altceva, considerat nesemnificativ pentru fiinţa umană, este superfluu. Criteriile sunt stabilite, în mod firesc, de către umanişti. „Munca, arta, ştiinţa, filozofia, dragostea, prietenia, relaxarea sunt expresive pentru a satisface în mod inteligent viaţa omului”. Distincţia dintre sacru şi secular nu mai are nicio valoare, potrivit minţilor strălucite ale auto-proclamaţilor umanişti religioşi. Un alt principiu al Manifestului Umanist I îl reprezintă glorificarea prezentului. Împlinirea vieţii umane şi dezvoltarea personalităţii sunt indisolubil legate de aici şi acum. Emoţiile şi pasiunile sunt direcţionate către atingerea fericirii, obiectivul principal fiind crearea unei societăţi „libere şi universale” în care oamenii să colaboreze „voluntar” şi „inteligent” pentru a dobândi binele comun.

Noua religie a umaniştilor de la 1933 este îngrijorător de asemănătoare universului prezentat în distopia Brave New World a lui Aldous Huxley, scrisă cu doar un an mai devreme. „Pe panta primejdioasă a adorării omului şi nevoilor sale materiale” (Alexsandr Soljeniţîn), tot ceea ce contravine sistemului ideologizat al uniformităţii sociale este contestat a priori. Ţinta continuă să fie biserica lui Hristos. Cea mai mare „crimă” comisă de fidelii „vechii ordini” este cea de a fi creştin.

* Va urma

Scris de Dragoş Moldoveanu