W. Montgomery Watt – Muhammad at Medina|

Continuăm prezentarea biografiei muhammadiene elaborate de W. Montgomery Watt cu cel de-al doilea volum, Muhammad at Medina. Mult mai amplă cantitativ decât Muhammad at Mecca, pe măsura acumulării de evenimente şi de semnificaţii pe care a traversat-o viaţa personajului în această perioadă, această parte a lucrării ne-a oferit spaţii generoase de documentare în privinţa controverselor legate de tipul uman încarnat de Profet. Vom continua pe linia textului anterior, abstrăgând cu grijă punctele care coagulează neînţelegerile ţesute de ignoranţa detractorilor săi.

Este de lămurit relaţia sinuoasă pe care Profetul a avut-o cu evreii. Se ştie că în opinia acestuia, Revelaţia care îi fusese dezvăluită era identică cu cea a evreilor şi a creştinilor. Fiind foarte probabil că nu se considera altceva decât un continuator, se pare că a sperat mult timp că îi va câştiga pe evreii din Medina de partea sa prin contact personal. Dincolo însă de anumite excepţii, Muhammad a întâlnit la evrei un refuz net, transformat încetul cu încetul în ostilitate acră faţă de Profetul Gentililor. Atunci când toate argumentele de tip teologic au fost epuizate, Muhammad s-a pomenit în faţa unui grup foarte compact, care nu făcea economie de mijloace când se punea problema să-i sprijine pe duşmanii săi de la Mecca. Reacţiile pe care le-a avut faţă de evrei pot părea disproporţionate pentru un european din zilele noastre, trăitor în vremuri de pace, însă în condiţiile acelea se ştia foarte bine că nu este nevoie de două ocazii pentru ca un duşman să-i curme cuiva firul zilelor. Din cele trei clanuri din Medina, primul a fost alungat, al doilea alungat fără provizii, cel de-al treilea şi-a văzut bărbaţii ucişi iar femeile şi copiii vânduţi ca sclavi.

Mai mulţi savanţi europeni s-au arătat oripilaţi de acestea, vorbind chiar în tonuri propagandistice de “antisemitismul” lui Muhammad. Observând în treacăt că acţiunile n-au trezit înfiorare sau spaimă în epocă, este mai degrabă de crezut că pedeapsa nu exceda tratamentul obişnuit pentru aliaţii care se făceau vinovaţi de crima de a complota cu duşmanul în timpul unui război. Dincolo de aceste evenimente care datorează mult conjuncturii, cauza eşecului lui Muhammad în relaţia cu evreii rămâne faptul că aceştia îi contestau misiunea profetică. Cert este că în numele elecţiunii divine, evreii cu care a intrat în contact i s-au opus şi au fost complet zdrobiţi. Mulţi dintre ei au rămas acolo unde fuseseră, inclusiv la Medina, dar în ceea ce priveşte politica arabă au încetat să mai conteze.

W. Montgomery Watt notează: “Este interesant să speculăm ce s-ar fi întâmplat dacă evreii s-ar fi aliat cu Muhammad în loc să devină adversarii acestuia. În anumite perioade, ar fi putut obţine de la el condiţii foarte avantajoase, inclusiv autonomia religioasă, şi pe această bază s-ar fi construit un imperiu arab din care ar fi putut face parte şi evreii, Islamul devenind atunci o sectă iudaică. Cât de diferită ar putut fi acum faţa lumii!” Certitudinea lui Muhammad în ceea ce priveşte mesajele divine primite de el intrase însă în conflict cu credinţa dragă evreilor că ei sunt poporul ales, singurul popor prin intermediul căruia Dumnezeu se revelase oamenilor.

I s-a mai reproşat Profetului postura de lider militar activ, campaniile şi cuceririle. De aici până la a se afirma simplist că şi-a impus ideile cu sabia n-a fost decât un mic salt retoric. Realitatea depăşeşte însă cu mult prin complexitate. Un document a cărui autenticitate lumea academică europeană n-a contestat-o, numit Constituţia de la Medina, ne spune mai multe despre Muhammad şi relaţiile care existau între el şi lumea din care făcea parte. Dincolo de influenţa religioasă în curs de afirmare, se pare că nu era decât primul dintre mai mulţi aliaţi egali. Primordialitatea sa nu decurgea din vreo superioritate militară, ci din calitatea lui de profet şi faptul că mai mulţi dintre aliaţi au decis să i se supună. Din multe puncte de vedere, Muhammad s-a impus prin persuasiune, şi nu prin coerciţie. Atât timp cât a trăit, influenţa sa asupra contemporanilor a fost un ciment care a menţinut edificiul. Totuşi, construcţia a fost mai solidă decât părea, şi mai puţin dependentă de prezenţa fizică a Profetului decât s-ar fi crezut – evenimentele ulterioare transformând-o într-o administraţie imperială.

S-a mai spus că niciodată Profetul n-a făcut un pas decisiv în vederea eliberării tuturor sclavilor. În această privinţă Qur’anul, ca şi Noul Testament, au o poziţie comună în vederea uşurării situaţiei, niciodată tranşând în vederea eliberării. Criticii lui Muhammad pornesc de la o falsă apreciere a situaţiei în care se găsea acesta. Instaurarea noii religii a modificat foarte multe lucruri care nu sufereau amânare, situaţia sclavilor nefiind unul dintre acestea. În ansamblu sclavii erau departe de a fi maltrataţi, fiind consideraţi ca membri ai triburilor din care făceau parte. Un om născut sclav nu voia să evadeze, pentru că n-ar fi avut unde să meargă. Odată eliberat, nu-şi părăsea fostul stăpân, de a cărui protecţie continua să depindă. Nici oamenii liberi nu se bucurau de asemenea privilegii. Chiar sclav fiind, era liber să se convertească la Islam sau nu, fiind numeroase cazurile de sclavi deveniţi musulmani înaintea stăpânilor. Principalul inconvenient era acela că nu-şi puteau părăsi grupul din care făceau parte, ceea ce nu era o dramă într-o societate din care lipseau ofertele turistice, iar condiţia de sclav în Arabia secolului VII era mult mai puţin apăsătoare decât cea a omului liber din societăţile cu vederi mai individualiste.

De departe însă, argumentul folosit cu cea mai multă greutate de detractorii lui Muhammad este relaţia sa cu femeile. Creştinismul medieval s-a arătat oripilat de poligamia islamică, opunându-i în teorie ascetismul monahal. Or, realitatea este că poligamia islamică nu este totuna cu desfrânarea şi preacurvia abhorate în religia lui Hristos. Peisajul matrimonial arab dinaintea Profetului oferă o deconcertantă multiplicitate: existau femei care se căsătoreau cu mai mulţi bărbaţi (poliandria), căsătorii temporare (monandria), poligamia matriliniară, în cadrul căreia femeia nu părăsea niciodată casa părintească. Patriarhatul meccan era mai degrabă o excepţie în Peninsula Arabică. Poligamia impusă de Muhammad a constituit un remediu la abuzurile datorate individualismului: permitea femeilor prea numeroase să se căsătorească onorabil, punea capăt opresării femeilor singure puse sub tutelă şi diminua tentaţia căsătoriilor temporare autorizate de o societate arabă matriarhală. Poligamia era aproape inevitabilă în condiţiile în care Qur’anul interzicea categoric cutuma îngropării de vii a fetiţelor de care triburile arabe preislamice voiau să se debaraseze. Însă argumentul decisiv în favoarea poligamiei l-a reprezentat utilitatea ei ca mecanism de reglare socială a disproporţiei dintre numărul femeilor şi cel al bărbaţilor. Creştinismul a avut un alt instrument pentru aceeaşi problemă: monahismul. Nu le comparăm. Spunem doar dă fiecare dintre aceste posibilităţi au răspuns unor probleme reale, în matrici culturale diferite.

Dar bine, vor spune apărătorii Creştinismului, cum am putea compara poligamia cu monahismul? Dincolo de utilitatea socială care nu poate fi negată, vom spune că monahismul nu conferă o garanţie în apropierea de sacru, existând Apostoli şi numeroşi sfinţi căsătoriţi, în vreme ce poligamia nu reprezintă în sine o piedică în raport cu sacrul, numeroase personaje din toate religiile având două sau mai multe soţii. Ilustrativ în această privinţă este Profetul David, figură de o sacralitate incontestabilă. A doua carte a lui Samuel îi enumeră şase fii, fiecare de la o altă femeie. Avea ceea ce musulmanii ar fi numit un harem. Nicăieri în Biblie nu îi este reproşat faptul de a fi poligam, conduita sa nu este considerată desfrânată. Dimpotrivă, întotdeauna este citat ca un model de sfinţenie. Episodul Bethsabea constituie un păcat, însă strict prin conotaţiile sale: Bethsabea era femeie măritată, iar cuprins de pasiune David comite un adulter. Nu faptul de a-l fi trimis pe soţul ei la război este un păcat, ci faptul de a fi specificat să fie pus în linia întâi ca să moară. Ca întotdeauna, detaliile răstoarnă sensul general. Istoria religiilor în ansamblu cunoaşte figuri de o sacralitate neîndoielnică care au păstrat celibatul, figuri monogame, figuri poligame şi figuri care abdică de la îndatoririle conjugale. A-l contesta pe Profetul Avraam pentru că a avut două soţii e o extravaganţă. A pune la îndoială realizarea spirituală a lui Buddha Sakya-Muni pentru că a părăsit îndatoririle regale, şi implicit un menaj, ţine de mentalitatea de gospodină. Realitatea este că din punct de vedere al sacrului toate acestea sunt, până la un punct, perfect indiferente.

Mai rămâne de văzut cât de serioasă este acuzaţia celor care spun că Profetul ar fi fost pedofil. Consacrat de Richard von Krafft-Ebing în Psychopatia sexualis, termenul îi desemnează pe acei tulburaţi sexual al căror interes se manifestă doar pentru copiii (băieţi sau fete) aflaţi la vârsta pubertăţii. Printre soţiile lui Muhammad, Aişa avea, în momentul contractării promisiunii de mariaj, opt sau nouă ani. Reamintim că nimeni din anturajul său, începând cu tatăl Aişei, Abu Bakr, cel mai bun prieten al Profetului şi primul dintre cei patru califi ai Vârstei de Aur a Islamului, nu găseşte ceva anormal în acest lucru. Şi aceasta într-o epocă şi o lume a pudorii şi a discreţiei, în care comportamentele deviante sunt greu de ascuns şi nu scapă oprobriului public. Dacă epoca noastră a impus vârsta minimă de 18 ani pentru majoratul civil, asta nu înseamnă că această regulă ar fi de când lumea, nici că cei care n-au cunoscut-o ar fi fost in corpore nişte sălbatici desfrânaţi. Realitatea este că mariajele în care promisiunea miresei este făcută la un moment în care cea vizată încă se joacă cu păpuşile sunt norma, nu excepţia, timp de sute şi mii de ani. Căsătoria, este adevărat, se consumă atunci când tânăra este capabilă să poarte prunci, însă nimeni nu aşteaptă împlinirea vârstei de 18 ani. În această privinţă, lumea creştină şi cea musulmană n-au făcut mult timp diferenţe. Găsim în panoplia regilor creştini zeci de figuri care se căsătoresc cu regine de 12-14 ani. Nimănui nu i-a trecut prin cap până acum să spună că Ludovic cel Pios, căsătorit a doua oară la vârsta de 41 de ani cu Judith de Bavière în vârstă de doar 12 ani, ar fi fost pedofil… Dacă mai adăugăm faptul că cele mai multe dintre soţiile Profetului erau trecute de 30 de ani, cu citarea exemplului notabil al Khadidjei, prima dintre ele, care avea cu 20 de ani mai mult decât Profetul în momentul căsătoriei, nu ne mai întrebăm cât cântăreşte calomnia evocată.

Reţinem un fragment care creionează, pornind de la surse diverse, portretul fizic al omului: “Muhammad era de talie medie sau puţin peste medie. Cu umeri şi piept larg, era în ansamblu de construcţie solidă. Braţele sale erau lungi, mâinile şi picioarele fără delicateţe. Avea fruntea înaltă şi bombată, nasul acvilin şi ochi mari, negri firişoare brune, părul lung şi des, lejer ondulat. Barba îi era şi ea deasă, iar o linie subţire de peri îi ieşea de sub strai la baza gâtului. Avea obrajii supţi, gura mare, surâsul agreabil, tenul palid. Mergea întotdeauna ca şi cum ar fi coborât un deal în fugă şi era greu să te ţii după el. Atunci când mergea, dacă-şi schimba direcţia, o făcea brusc, întorcându-se dintr-o dată. Muhammad era melancolic şi putea rămâne mult timp absorbit în gânduri. Nu se odihnea niciodată, fiind întotdeauna ocupat în diverse moduri. Gura lui nu se deschidea pentru cuvinte inutile, iar ceea ce spunea era întotdeauna precis şi suficient de explicit pentru a se face înţeles cu claritate, dar total lipsit de precauţii oratorice. Cuvântul lui a fost întotdeauna rapid. Ştia să-şi stăpânească sentimentele. Atunci când era mulţumit, îşi cobora privirea. Ştia să-şi împartă timpul minuţios între numeroasele sale ocupaţii. În raporturile cu ai săi dădea dovadă de mult tact. Putea fi dur, dar în ansamblu era mai degrabă blând decât aspru. Râsul său era cel mai adesea doar un surâs.”

Multe povestioare ilustrează blândeţea şi sensibilitatea lui Muhammad. Se pare că avea o răbdare deosebită cu copiii, de care a ştiut întotdeauna să se facă iubit. Poată că aceasta era la el expresia regretului unui om căruia toţi băieţii i-au murit la puţină vreme după naştere. Bunătatea lui se întindea şi asupra animalelor, ceea ce era remarcabil pentru epoca în care trăia şi pentru partea aceea de lume. Muhammd câştiga respectul şi încrederea oamenilor pornind de la motivele de ordin religios care se aflau la baza acţiunilor sale şi prin calităţi precum curajul, hotărârea, imparţialitatea, o fermitate care se apropia de duritate, toate temperate de generozitatea ieşită din comun de care a dat dovadă. Pe lângă aceste calităţi, farmecul manierelor sale i-au asigurat afecţiunea şi devotamentul celor care l-au înconjurat.

Dintre toţi oamenii lumii, nimeni n-a avut mai mulţi detractori ca Muhammad. Timp de secole, Islamul a fost marele inamic al Creştinătăţii. Cu mult înainte ca atenţia creştinilor să se concentreze asupra expulzării sarazinilor din Ţara Sfântă, o propagandă lipsită de obiectivitate lucra în favoarea războiului. Una dintre piesele ei favorite era “mărturia” unui călător care descrisese rugăciunea islamică drept o adorare a statuii drapate în aur a Profetului, devenit Mahund, Prinţul Întunericului. Vine secolul IX când ideile privind Islamul şi musulmanii, curente printre cruciaţi, se dovedesc a fi asemenea fabule încât au un efect deplorabil: cruciaţii, avertizaţi să se aştepte la tot ce poate fi mai rău din partea inamicilor, atunci când văd printre aceştia etica războiului încarnată în cavalerismul islamic, devin cât se poate de neîncrezători faţă de autorităţile religioase creştine.

Sfârşim prin a spune că multe forţe l-au ajutat pe Muhammad în ascensiunea sa incredibilă: agitaţia socială din Mecca şi Medina, mişcarea difuză în favoarea monoteismului, reacţia Siriei şi a Egiptului împotriva elenismului, declinul imperiilor persan şi bizantin, o tendinţă pronunţată, în cazul arabilor, să profite de oportunităţile de jaf pe care le prezentau comunităţile sedentare. “Cu toate acestea, toate aceste forţe şi încă altele care li s-ar putea adăuga n-ar putea explica în sine formarea unui imperiu precum califatul omeyyad, nici evoluţia care a făcut din Islam o religie mondială. Nimic inevitabil nici automat nu a caracterizat expansiunea arabilor, nici formarea comunităţii islamice. Dacă n-ar fi fost amestecul remarcabil de calităţi găsite în Muhammad, este improbabil ca această expansiune să fi avut loc, iar aceste forţe formidabile odată declanşate ar fi putut foarte bine să se cheltuiască în raiduri militare asupra Syriei şi Iraqului, fără să conducă la consecinţe durabile.”

Trei daruri importante, pe care Muhammad le primise, au fost necesare în opera totală a Profetului. Mai întâi de toate, fusese dotat cu o facultate specială de a prevedea viitorul. Prin intermediul său, lumea arabă a fost dotată cu o bază ideatică graţie căreia dificultăţile de ordin social au putut fi rezolvate. Mai apoi, a fost un om de stat înţelept. Structura impusă de el lumii islamice a fost destinată susţinerii unui întreg edificiu de dispoziţii politice concrete şi de instituţii realiste. În cele din urmă, Muhammad a fost un administrator plin de tact şi de abilitate. A avut un discernământ remarcabil în alegerea oamenilor delegaţi pentru chestiunile administrative de detaliu. Ultimul cuvânt al acestei recenzii nu poate să-i aparţină decât lui W. Montgomery Watt: “Cu cât reflectăm mai mult la istoria lui Muhammad şi cea a începuturilor Islamului, cu atâta suntem mai stupefiaţi în faţa grandorii unei asemenea opere. Circumstanţele l-au favorizat în mod evident pe Profet oferindu-i şanse de reuşită cum puţini oameni au avut, dar omul era pe deplin la înălţimea circumstanţelor. Dacă n-ar fi fost darurile sale de profet, de om de stat şi de administrator, şi dacă dincolo de darurile sale nu s-ar fi încrezut în Dumnezeu şi n-ar fi avut convingerea fermă că Dumnezeul îl trimisese, un important capitol din istoria umană n-ar fi fost niciodată scris. Am speranţa că acest studiu al vieţii lui Muhammad va putea contribui la suscitarea interesului la care are dreptul unul dintre cei mai mari « fii ai lui Adam ».” Ce-ar putea fi spus mai mult?

Autor: W. Montgomery Watt
Titlu: Muhammad at Medina
Rating:
Editura: Oxford University Press
Anul apariţiei: 1958
432 pagini
cartonată
ISBN: 978-0195773071

Scrisă de Radu Iliescu

W. Montgomery Watt – Muhammad at Mecca|

A scrie o biografie a Profetului adresată deopotrivă “istoricilor, musulmanilor şi creştinilor”, aşa cum promite dintru început W. Montgomery Watt, nu a fost desigur o întreprindere facilă. Cu atât mai mult cu cât autorul preferă asupra chestiunilor teologice dezbătute între Creştinism şi Islam o poziţie de neutralitate: “Rămânând fidel datelor învăţământului istoric consacrat în Occident, mi-am impus să nu declar nimic care să însemne vreo luare de poziţie în legătură cu doctrinele fundamentale ale Islamului. Nu este deloc nevoie de o prăpastie care să separe ştiinţa Occidentului de credinţa Islamului.” Deschizător de drumuri sursă de inspiraţie în direcţia unei apropieri fără prejudecăţi facile în această direcţie a fost Thomas Carlyle, cel care pledează în privinţa sincerităţii muhammadiene în studiul Heroes and Heroworship.

A nu se confunda totuşi această neutralitate autoimpusă cu absenţa (imposibilă!) a oricărei poziţii. Autorul este istoric în cel mai deplin sens al cuvântului, european, creştin, însă ceea ce-i lipseşte, şi vorbim despre o calitate, nu de un defect, este dispreţul şi suficienţa imperialistului european. Am găsit în scrierile lui W. Montgomery Watt un respect pentru Orient şi o abordare serioasă deloc comune: “Tratând deci fundalul carierei lui Muhammad şi vieţuirea sa la Mecca, am avansat în ideea că tradiţiile trebuie să fie în general acceptate, primite cu precauţii, tratate cu rezerve de fiecare dată când se poate bănui o potrivire tentenţioasă, dar nu trebuie respinse cu hotărâre decât atunci când există o contradicţie internă.” Hotărât lucru, nu aceasta este atitudinea noianului de istorici pentru care tot ceea ce nu este de sorginte europeană e automat scelerat, maladiv, pervers.

Primul automatism care cade la o analiză mai atentă este “Islamul – religia deşertului”. Nu va fi singurul, şi probabil că singura sarcină rezonabilă pe care ne-o putem asuma la nivelul unei modeste recenzii este tocmai de a trece în revistă locurile comune pe care le spulberă biografia elaborată de W. Montgomery Watt. Qur’ânul nu apare deci în atmosfera deşerturilor cutreierate de arabii nomazi, ci în bogatul oraş Mecca, centru religios şi financiar, în care agricultura nu era cu putinţă, dar a cărui pătură bogată era formată din cămătari foarte experimentaţi în mânuirea creditului, abili în speculaţii şi gata să onoreze orice oportunitate de plasament lucrativ din Aden până-n Gaza şi Damasc. Printr-un efort de apropiere analogică, s-ar putea spune că revelaţia coranică se pogoară asupra unui Wall Street arab, şi nu asupra deşertului.

O altă teorie dezvoltată frenetic de orientalismul universitar şi intens utilizată în ultimii ani pentru a justifica diferitele întreprinderi războinice americane, sau ca fundament al rasismului european, este aceea conform căreia Muhammad ar fi putut trece drept Trimis al lui Dumnezeu doar într-un neam sălbatic, lipsit de repere morale şi intelectuale. Pentru istoricul care nu caută să reconforteze pseudo-superioritatea euro-americană lucrurile se vădesc cu totul diferit. Astfel, arabii au avut încă dinaintea misiunii muhammadiene un ideal moral, cel pe care R. A. Nicholson îl sintetiza în cuvintele următoare: “Bravură în luptă, răbdare în duşmănie, tenacitate în răzbunare, protejarea celor slabi, neîncredere faţă de cei puternici.”

Generozitatea şi ospitalitatea erau la mare onoare în deşert şi continuă să fie virtuţile dominante ale arabilor. Generozitatea era admirată chiar şi atunci când friza risipa cea mai lipsită de previziune, ca în anecdota în care o femeie sărmană taie cămila care reprezenta singurul ei mijloc de subzistenţă pentru a oferi o masă copioasă străinului găzduit. S-ar putea vedea în aceasta virtutea “nepreocupării de ziua de mâine”? Sau poate răspunsul este mult mai prozaic în condiţiile deşertului, în care n-are rost să încerci să te protejezi de tot ce ţi se pot întâmpla. Într-o lume în care multor lucruri nu le poţi face faţă utilizând circumspecţia, în care condiţiile sunt implicit nesigure, imprevizibile şi variabile, un anume grad de nepăsare reprezintă înţelepciunea, şi fără îndoială că din această cauză arabii apreciau atitudinea.

Nici înainte de Islam, nici după răspândirea acestei religii, arabii nu par să fi gândit ideea abstractă de Lege altfel decât întruchipată în trăsăturile unui om. A practica ospitalitatea, a păstra cu străşnicie un depozit încredinţat – erau semnele condiţiei onorabile. Lipsa de generozitate şi de curaj erau marca dezonoarei. Gardianul onoarei era opinia publică. Toate aceste trăsături au fost cunoscute cu mult înainte de apariţia lui Muhammad ibn ‘Abdallâh, ibn ‘Abd al-Muththalib, ibn Hâshim, ibn ‘Abd Manâf, ibn Quçayy, ibn Kilâb şi continuă şi astăzi să fie vehiculate sub numele de “muruwah”, sinonim cu virilitatea, precum şi excelenţa morală. Aşadar, teza conform căreia Profetul s-ar fi născut într-un neam oligofren, care l-ar fi acceptat din lipsă de discernământ, se dovedeşte ignară.

O altă teză intens gustată în Occident este aceea care încearcă să facă din Profetul Muhammad o fraudă pus şi simplu, un escroc religios cu tupeu şi succes. În această privinţă W. Montgomery Watt se pronunţă fără ocoliş: “Voinţa sa de a suporta să fie persecutat pentru credinţă, caracterul elevat al oamenilor care credeau în el şi pentru care el era şef, în sfârşit grandoarea operei sale în ultimele ei realizări, totul mărturiseşte în favoarea cinstei sale. A presupune că Muhammad era un impostor suscită mai multe probleme decât rezolvă. Cu toate acestea, niciuna dintre marile figuri ale istoriei n-a fost apreciată la fel de prost în Occident ca Muhammad. Scriitorii occidentali s-au arătat dispuşi mai ales să creadă tot ce poate fi mai rău despre Muhammad, şi de fiecare dată când cea mai debilă dintre interpretările critice ale unui fapt a părut plauzibilă, au tins s-o ia de bună.” Realitatea este că Profetul a murit sărac, cheltuind tot ce moştenise şi se acumulase în anii de negustorie. Pentru un escroc de succes, detaliile acestea sunt derutante.

Pe aceeaşi linie, şi oarecum în legătură cu teza escrocheriei, s-a mai avansat şi ideea conform căreia revelaţia coranică ar consta în nişte halucinaţii. Trecând în revistă subtilităţi ale comunicării divine, aşa cum au fost ele înregistrate şi clasificate de teologi creştini şi savanţi islamici, concluzia care se impune este aceea că “A afirma că viziunile lui Muhammad sunt halucinaţii, aşa cum au avansat unii, este totuna cu a formula o judecată teologică fără a fi de deplin informat de ceea e s-a produs, şi a afişa în consecinţă o tristă ignoranţă a ştiinţei şi a bunului simţ al unor autori ca Poulain şi a disciplinei teologiei mistice pe care ei o reprezintă.” Desigur, continuând acest tip de “raţionament”, adversarii Islamului au mai susţinut şi faptul că Muhammad ar fi fost epileptic. “De fapt, simptomele descrise nu sunt identice cu cele ale epilepsiei, această infirmitate conducând la o năruire fizică şi mentală, în vreme ce Muhammad n-a încetat niciodată să fie în deplină posesie a facultăţilor sale. Argumentul este absolut contrariu oricărei forme de bun simţ, fără niciun alt fundament în afara celui conferit de ignoranţă şi de prejudiciu. Manifestări fizice concomitente n-au consacrat, nici n-au discreditat vreodată vreo experienţă religioasă în sine.”

Parţial adevărată este găsită teza conform căreia naşterea Islamului ar fi legată de trecerea de la o economie nomadă la o economie a afacerilor. Incapabilă să se adapteze schimbărilor economice, comunitatea ar fi sfâşiată între cerinţele noii epoci şi moştenirea sa socială, morală, intelectuală şi religioasă. Anumiţi indivizi mai rapaci s-ar vedea puşi în poziţia de a avea mai multă încredere în ei înşişi, fără vreo compensaţie din direcţia sentimentului lor de natură creată, ar avea acces la un individualism în afacerile sociale, fără să fi găsit un nou ideal moral sau o nouă viziune religioasă care să dea semnificaţie individului. Aşadar, o catastrofă spirituală, pe care Qur’anul o analizează şi căreia îi conferă un ghid pentru acţiune. Fără îndoială, se poate spune că Islamul apare la întretăierea dintre două moduri de viaţă, cel nomad şi cel sedentar, însă orice diagnostic de tip religios nu face decât să ajungă la cauzele religioase ale tulburării, dincolo de curenţii economici, sociali şi morali. Iar aici istoricul secular poate afirma că dintr-o pură întâmplare Muhammad a ajuns la ideile care erau soluţia problemelor fundamentale ale timpului său, ideea nu se susţine decât în faţa naivului care crede în “pure întâmplări”. Realitatea este că nici tatonarea empirică, nici gândirea penetrantă şi încăpăţânată nu se pot întrupa într-o kerigmă de nivelul celei coranice.

O discuţie mult mai amplă este cea legată de “originalitatea” coranică. Observăm în treacă că imperativul originalităţii a fost consacrat drept criteriu valoric de istoria literaturii, adică de un domeniu care nu are nimic în comun cu cel al religiilor. Mai mult decât atât, conceptul unităţii fundamentale a religiilor, care probează ortodoxia unei tradiţii particulare prin raportare la o gramatică metafizică izvorâtă din Tradiţia Primordială, ne duce cu gândul tocmai la absenţa fericită a originalităţii religiilor dincolo de aspectul lor formal, deci contingent şi non-esenţial. Pentru cei care n-au trecut dincolo de coajă, pare improbabilă şi descurajantă ideea conform căreia toate religiile sunt deopotrivă vehicule către mântuire, nu mai mult ca imaginea unui Paradis găzduind deopotrivă: creştini, evrei, hinduşi, buddhişti, musulmani…

W. Montgomery Watt se pronunţă în favoarea “irupţiei creatoare” a revelaţiei muhammadiene, şi consideră că a discuta despre “sursele” ei este totuna cu a discuta despre “sursele” lui Hamlet. Pe de altă parte, dacă admitem că Dumnezeu este unul şi acelaşi pentru toate religiile (şi nu vedem ce mutilare sau schimonosire intelectuală ne-ar putea împinge să gândim altfel), atunci este normal ca reiterarea Revelaţiei să cuprindă aceleaşi idei pe care le găsim şi-n Iudaism şi Creştinism, nicidecum altele. Identitatea ţine în bună măsură de faptul că aceste idei sunt predicate unor oameni deja familiari cu ele, fie doar şi într-o manieră destul de vagă sau obscură, datorită prezenţei evreilor şi creştinilor în Hidjaz. Oricum, ideea analogiilor dintre apocrifele non-ortodoxe ale Noului Testament şi lucrările rabbinice nu este respinsă nici de musulmani, care admit că Muhammad trebuie să fi avut cunoaşterea faptelor nude din acestea, dar a căror semnificaţie trebuie să-l fi depăşit cu prisosinţă ca individ.

O teză extremistă afirmă că, în linii mari şi cu câteva excepţii, monoteismul era necunoscut arabilor. Este consecinţa logică a afirmaţiei conform căreia monoteismul ar fi o invenţie iudaică, la care creştinii n-ar fi avut acces decât în măsura şi dat fiind faptul că sunt moştenitorii evreilor pe linie christică. Această afirmaţie este foarte dificil de susţinut, nesprijinindu-se pe nici o certitudine. Primele pasaje coranice presupun, dimpotrivă, existenţa la cei cărora le erau adresate o familiaritate neîndoielnică cu concepţia unei Fiinţe Supreme. Un alt istoric, C.C. Torey, în The Jewish Fondations of Islam, admite că toţi termenii coranici erau familiari la Mecca. Iar acolo unde există cuvinte, există şi ideile, deci un anume monoteism difuz exista la arabi. Lucrul acesta n-ar trebui să ne surprindă, şi dacă admitem că monoteismul este starea normală a oricărei religii care nu şi-a pierdut ortodoxia, atunci politeismul aparţine fie heterodoxiilor decrepite la adăpost de care nu este nici o religie, fie ţine de o anume prejudecată “ştiinţifică” euroamericană imposibil de explicat raţional.

Un alt reproş care i se face Profetului Muhammad, şi care n-a încetat să fie aruncat împotriva întregii lumi islamice, este cel al mariajului dintre religie şi politică. Occidentalii tind chiar să considere că musulmanii confundă două domenii pentru totdeauna despărţite, când poate că musulmanii văd mai clar decât aceştia fundamentul religios al chestiunilor politice. Muhammad era interesat de condiţiile sociale, politice şi religioase din Mecca, însă n-a încetat să considere aspectul religios ca fiind fundamental. Poate că nu şi-a dorit pentru sine decât rolul omului care-i avertizează pe ceilalţi, rol pur religios, însă a trebuit să înţeleagă foarte repede că divorţul dintre vocaţia profetică şi funcţia de lider politic nu poate dura prea mult. Comparaţia pe această linie dintre Muhammad şi Iisus Hristos ar trebui extinsă la toate avatarurile divinităţii din marile religii, moment în care cel aflat într-o graţioasă minoritate n-ar mai fi negustorul arab, ci nazarineanul.

Nu lipsite de interes sunt alegaţiile cărora Profetul Muhammad a trebuit să le facă faţă în timpul vieţii, înainte de imigrarea la Medina. Contemporanii sceptici l-au numit pe rând: madjnun (nebun, sau mai precis, posedat de un djinn), kahin (ghicitor), sahir (vrăjitor-magician), sha’ir (poet, ceea ce revine tot la posesia infernală). Toate acestea puneau la îndoială nu atât faptul că experienţele lui Muhammad ar fi fost de origine supranaturală, ci avansau ideea că o creatură demonică sau o putere supranaturală inferioară, cu totul altele decât Puterea care conducere universul, s-ar fi aflat la originea lor. Scopul acestor acuzaţii era acela de a face să se creadă că nu trebuie luate în serios avertismentele coranice, care n-ar fi conţinut nimic veritabil.

Nu în ultimul rând, Qur’anul a fost pus pe seama strict a inteligenţei lui Muhammad, ajutat eventual de vreun versificator abil. O a treia linie de atac consta în a spune că Muhammad nu era genul de personaj căruia să-i poată fi încredinţată o revelaţie sacră, din cauza lipsei sale de importanţă la Mecca. Istoricul W. Montgomery Watt se pronunţă: “Încă o dată, remarci de acest fel nu trebuie considerate drept expuneri imparţiale ale faptelor.” Au exista şi opozanţi care aşteptau de la Revelaţie să fie însoţită de semne miraculoase, conform acestora Divinitatea neputându-se manifesta decât învăluită în bulversările ordinii naturale. Critica scopurilor lui Muhammad a insinuat că acesta ar fi vrut să dobândească avere şi vază în urma răspândirii mesajului coranic. Rămâne foarte improbabil că puterea l-ar fi fascinat vreodată pe cel care se izola în peşteră pentru a-L adora pe Dumnezeu, şi e o certitudine faptul că averea considerabilă a Profetului s-a risipit aproape în întregime în anii în care acesta a dirijat destinul comunităţii musulmane.

I s-a reproşat deci lui Muhammad acţiunea politică. Nu se poate subscrie unei asemenea opinii decât dacă admitem împreună cu Macchiavelli că în politică totul este permis, cu condiţia să servească scopurilor de dominaţie ale suveranului. Realitatea este că aventura muhammadiană ţine de un vis improbabil petrecut aievea, iar dacă n-am fi convinşi de istoricitatea sa, ar fi greu de crezut că un ins dispreţuit s-ar putea întoarce în oraşul său sub chipul cuceritorului triumfător. Este imposibil să nu fii impresionat de credinţa pe care Profetul a avut-o pentru cauza sa, de viziunea şi de înţelepciunea celui care a conceput o lume arabă unificată în momentele în care comunitatea lui putea fi sufocată de inamicii ei. Muhammad a făcut politică, fireşte, dar câţi se pot lăuda cu o astfel de conduită în politică?

Autor: W. Montgomery Watt
Titlu: Muhammad at Mecca
Rating:
Editura: Oxford University Press
Anul apariţiei: 1957
208 pagini
cartonată
ISBN: 978-0195772784

Scrisă de Radu Iliescu

Găsim în culegerea de hadith-uri a lui Abu Zakaria Mohiuddin Yahya Ibn Sharaf an-Nawawi (cunoscut mai pe scurt ca Imamul An-Nawawi), redactată în secolul VII după Hegira (adică secolul 13 Anno Domini) o povestioară orientală exemplară ţesută în jurul Profetului Muhammad. Este atât de profundă şi de actuală, încât timpul n-a izbutit nicicum s-o erodeze. Este atât de dramatică încât pare izvorâtă din mintea unui Shakespeare. Este atât de fracturată şi de misterioasă încât cu greu s-ar găsi ceva care să concilieze în egală măsură gustul structuraliştilor europeni cu şocul neaşteptat al unui kian japonez. Este, în cele din urmă, atât de scurtă, încât pomenirea ei integrală n-ar lua mai mult de un paragraf:

Profetul trecea pe lângă o femeie care plângea lângă un mormânt şi a zis: Teme-te de Allah şi ai răbdare. Ea i-a răspuns: Nu te apropia de mine! Nenorocirea mea nu s-a întins asupra capului tău, şi tu nu ai cunoştinţă de ea. Mai târziu, femeii i s-a spus că acela a fost Profetul şi atunci ea a venit la uşa lui, şi n-a găsit niciun păzitor. I-a spus: O, Profet al lui Allah! n-am ştiut de tine. Trimisul lui Allah i-a răspuns: Răbdarea este primită cum se cuvine doar atunci când durerea loveşte pentru prima dată.

Doar atât. Povestioara respiră ordine, are muchii ascuţite, planuri perfecte, e geometrică. O citim, o recitim, şi avem senzaţia contemplării unui cub. Pe o faţetă, o femeie singură, lângă mormântul cuiva drag (versiunea lui Bukhari spune că plânge un fiu – versiunea lui Muslim omite acest amănunt). În Orient, morţii sunt spălaţi şi înveliţi într-un linţoliu, care îi acoperă integral, inclusiv chipul. Nimic din fastul tradiţional al înmormântărilor creştine, cu sicrie din lemn (cărora li se zice în Oltenia “tronuri” – mortul e împărat!). Gravitatea islamică e cu totul lipsită de podoabe. Dar nici sărăcia improvizărilor protestante vecine cu ridicolul (“A fost un tip dat dracului, putea da peste cap un butoiaş de bere fără să se ridice de pe scaun!”).

În Orientul islamic, mortul nu se jeleşte. Ritualuri sobre. O fântână de sufletul lui, pentru că doar învăţăturile bune răspândite în timpul vieţii, rugăciunile şi apa rece pot trage în jos talgerul binelui după moartea cuiva. Giulgiul alb, sau negru, sau verde (o religie nu e o formă de globalizare) pentru toţi fără părtinire, bogaţi şi săraci, femei şi bărbaţi, centenari şi prunci – adică ştergerea tuturor atributelor terestre. În religia care afirmă că Dumnezeu a creat înainte de toate al-kalam, adică instrumentul de scris cu care se aşterne caligrafia versetelor sacre, a cărei teologii, printr-o omonimie interesantă, se numeşte tot al-kalam, mortul părăseşte lumea asemeni unei file nescrise.

O femeie plânge lângă un mormânt. Ceilalţi au plecat, ea a rămas şi plânge. La rădăcina povestioarei noastre nu se află durerea, ci neînţelegerea. Cel care înţelege, se ridică deasupra durerii. Niciodată însă durerea nu poate îneca înţelegerea. Dacă durerea ar fi o realitatea obiectivă, atunci tot ce ar decurge din ea ar fi permis. Câinele care moare pe mormântul stăpânului dă dovadă, fără îndoială, de nobleţe, pentru că nimănui nu i-ar trece prin cap să-i pretindă animalului înţelegere. De la om însă e nevoie de mai mult: “Teme-te de Allah şi ai răbdare.”

O vorbă stoică de dincoace de Dunăre spune: “Necazurile sunt pe oameni.” Suferinţa face parte din natura umană. A fi om, a te mişca prin lume, înseamnă implicit să-ţi asumi o parte din durerea lumii. A te revolta împotriva firii lucrurilor este act luciferic, pentru care trebuie să te temi. Suferinţa e povara oamenilor. Deasupra suferinţei este răbdarea. Corect clădite, una peste alta, povara va fi fiind grea, dar poate fi dusă. Cel care nu ştie să le aşeze, cel care nu înţelege, rămâne plângând singur lângă mormânt.

“Nu te apropia de mine! Nenorocirea mea nu s-a întins asupra capului tău, şi tu nu ai cunoştinţă de ea.” Durerea mea este unică. O trăiesc doar eu, şi este deplin inaccesibilă celorlalţi. N-a existat nicicând aşa ceva, şi nici nu se va mai repeta. Necazul meu depăşeşte prin amploare capacitatea de înţelegere a tuturor. Este atât de mare şi de frumos, încât nici nu are vindecare… Pe nesimţite, durerea de care nu vrei să te desparţi devine idol. “Teme-te de Allah!” Fire de praf în goana eonilor, tot ceea ce ni se întâmplă s-a mai întâmplat, sau se va mai întâmpla. Nici măcar ignoranţa noastră, vai!, atât de a noastră, nu-i doar şi deplin a noastră.

“O, Profet al lui Allah! n-am ştiut de tine.” Nu-i grav, spune tăcerea lui Muhammad. A avea veste sau nu de autoritatea recunoscută a unui personaj e cu totul secundar într-o discuţie. A putea aprecia valoarea de adevăr a unui îndemn, acesta e cu totul alt lucru. A ignora Trimisul lui Dumnezeu e până la urmă benign. A-L fi pierdut din vedere pe Dumnezeu e impardonabil. A afla identitatea Trimisului e perfect inutil dacă prin el nu ajungem la Cel care ni l-a trimis.

O povestioară orientală din care aflăm câteva lucruri interesante: Să trăieşti moartea cuiva este, fără îndoială, un lucru grav. Să-ţi trăieşti propria viaţă e însă la fel de grav. Nu suntem atât de unici încât să nu semănăm cuiva. Nici atât de banali încât să nu fim nevoiţi să luăm decizii. Catastrofele cele mai năucitoare au până la urmă leac. Necazurile sunt pe oameni, dar toate pot fi duse mai uşor dacă suntem tacticoşi. Nici măcar în privinţa ignoranţei noastre nu putem pretinde a fi originali. Cunoaşterea are saţ, iar la uşa ei nu se află niciun păzitor… Eu zic că a meritat.

Scrisă de Radu Iliescu

Dimineaţa, înainte de ivitul soarelui. Înainte de prânz. După prânz. Când ultimele raze ale soarelui înroşesc cerul. Noaptea, la lumina lunii. De cinci ori pe zi trebuie să aducă musulmanul slavă lui Allâh. De fiecare dată, dacă paşii nu-l poartă departe de orice aşezare omenească, văzduhul se umple de Adhan, chemarea la rugăciune intonată de muezin:

Dumnezeu este mare. Dumnezeu este mare. Dumnezeu este mare. Dumnezeu este mare. Mărturisesc că nu există o divinitate care să merite slăvită, afară de Dumnezeu. Mărturisesc că nu există o divinitate care să merite slăvită, afară de Dumnezeu.

Mărturisesc că (acest) Muhammad este trimisul lui Dumnezeu. Mărturisesc că (acest) Muhammad este trimisul lui Dumnezeu. Haideţi la rugăciune. Haideţi la rugăciune. Veniţi la victorie. Veniţi la victorie.

Dimineaţa, când somnul e mai dulce, Adhan mai cuprinde : Rugăciunea este mai bună ca somnul. Rugăciunea este mai bună ca somnul. Şi din nou: Dumnezeu este mare. Dumnezeu este mare. Dumnezeu este mare. Dumnezeu este mare. După care imamul începe recitarea rugăciunii colective.

Al-Ghazali, The Alchemist of Happiness (2004) |

Documentarul regizorului californian Ovidio Salazar este un film excelent despre islam şi sufism, dimensiunea esoterică a acestei religii, despre un mare învăţat şi, nu în ultimul rând, despre modul în care noi ne raportăm la religie. La oricare dintre ele. Cu o experienţă în film documentar de peste douăzeci de ani, autorul e pasionat de studii islamice şi arabă, este atras de sufism până într-acolo încât devine cunoscut ca practicant al acestor discipline spirituale, sub numele de Abdul Latif Salazar. Cele optzeci de minute ne oferă o călătorie în Iran şi Iraq, în prezentul contemporan şi trecutul secolului XII a.D., în jurul unui personaj magnific, care a exercitat o influenţă covârşitoare asupra unor învăţaţi din Est şi din Vest, musulmani şi nemusulmani deopotrivă, un model pentru căutătorii de Adevăr de pretutindeni.

Axele filmului se împletesc, se completează, îşi răspund precum sunetul şi ecoul, chipul şi unda lacului. Invitaţii sunt pe măsură: T.J. Winter, lector de studii islamice la Universitatea Cambridge, apoi Seyyid Hossein Nasr, profesor de studii islamice la Universitatea George Washington, alături de Mohammed Bina, profesor de matematică şi filosofie la Universitatea Tehnologică din Ispahan, precum şi Gholam Reza Avani, de la Institutul de Filosofie şi Înţelepciune din Teheran. Pornim în căutarea celui ce a primit titlul de “Dovada islamului” în Nord-Estul Iranului, în Khorasan, acolo unde s-a născut Abu Hamid Muhammad Al-Ghazali, şi unde poate i se găseşte şi mormântul. Moartea tatălui, anii exemplari de şcoală, succesul fulminant ca şef al catedrei de teologie al Universităţii din Baghdad, apoi suferinţa provocată de îndoieli (un medic îl diagnostichează corect: “boala de care suferă e a sufletului, nu se poate face nimic împotriva ei”), anii incognito la Ierusalim, Damasc şi Mekkah, disciplina sufită şi în cele din urmă moartea.

Dacă cineva m-ar întreba ce-am găsit extraordinar la Al-Ghazali, i-aş răspunde fără ezitare: aderenţa lui sfâşietoare la Realitate. Un teolog erudit care înţelege, după ce învaţă pe de rost zeci de mii de pagini ale maeştrilor, că toată cunoaşterea livrescă nu este de fapt decât o foarte bine camuflată ignoranţă: cea a Sinelui. Un mare orator care, adus în situaţia de a-şi diagnostica propria patologie spirituală, îşi pierde abilitatea de a vorbi, împreună cu apetitul pentru viaţă. Un călător căruia bandiţii îi fură notele de lectură, şi care exclamă: “Nu ai cu adevărat decât ceea ce nu poţi pierde într-un naufragiu.” Un mare cititor care renunţă la citit, un profesor influent care renunţă la predat, un tată care renunţă la familia şi averea sa, un om de lume care împarte averea săracilor pentru a pleca în lume, încrezându-se în Unul Dumnezeu şi dorind să-I invoce Numele şi să contemple frumuseţea creaţiei Sale. E o dulce ironie în a afirma că că Al-Ghazali fusese în căutarea (şi în găsirea!) Realităţii, dat fiind că acest din urmă concept nu este în islam decât unul din multele nume ale lui Dumnezeu.

Întreg documentarul este, după cum spuneam, o călătorie în spaţiu (Orientul Apropiat) şi în timp (prin vremuri tulburi, prezent şi trecut). Una greu de întreprins, mai ales dacă eşti prins în retorica păguboasă a conflictului civilizaţiilor, dar, aşa cum spune regizorul, “se petrec atâtea lucruri în lume în zilele noastre încât cele ce par de la sine înţelese ajung să fie puse sub semnul întrebării”. La o margine de drum, Abdul Latif Salazar, californianul convertit la islam, opreşte la autostop camioneta unui iranian. Salaam alaikum. Firesc, răspunsul: Wa alaikum salaam. Apoi: Ştiu puţin farsi, ştiţi ceva engleză? Ştie. Toţi iranienii ştiu. O călătorie spirituală are mai multe şanse de succes dacă e însoţită de o călătorie în lumea sublunară. Prin geamul lateral al camionetei îl vedem pe Al-Ghazali călare pe asinul lui alb, mergând la trap mărunt prin câmpia pârjolită de secetă, în sens contrar. E o fulguraţie care poate trece neobservată într-o ţară în care oamenii pot îmbrăca fără să şocheze portul din timpul Profetului.

Pentru noi însă, preţ de o clipă, e savoarea inefabilă a unei întâlniri.

Scrisă de Radu Iliescu

Autor: Abû ‘Abd ar-Rahmân al-Sulamî
Rating:
Editura: Arléa
Anul apariţiei: 1999
Traducător din arabă: Roger Deladrière
125 pagini
cartonată
ISBN: 978-2869594562

În Nishapur, pe pământurile Iranului de astăzi, patria celebrilor poeţi persani Omar Khayyâm şi Farid ad-Din ‘Attâr, s-a scris poate cea mai completă lucrare din lumea islamică dedicată vreodată “Căii Blamului”, o mistică înrudită cu tehnica extatică a “Calea Sufismului”, aceasta din urmă conturată în Iraq la sfârşitul secolului II după Hegira (sec. VIII după Hristos). Este vorba despre Luciditatea implacabilă, cunoscută şi sub numele de Epistola despre Oamenii Blamului, text redactat de şeicul Abû ‘Abd ar-Rahmân al-Sulamî în secolul III după Hegira (sec. IX după Hristos).

Istoricii religiilor vorbesc astăzi de două mistici diferite, una baghdadiană, numită “Sufism”, cealalta khurasaniană (după numele provinciei Khurasan, în care se găseşte oraşul Nishapur), numită “Malamatiyya”, chipurile diferită, sau chiar opusă, primeia. În ce ne priveşte, după ce ne manifestăm admiraţia nedisimulată pentru cei care stabilesc distincţiile obiective între oile negre şi negrele oi, vom prefera să nu cedăm tentaţiei. Vor fi fiind două şcoli cu procedee diferite, atât cât ne este permis de ştiut, dar ce rost are să deosebim un căutător de Dumnezeu de alt căutător de Dumnezeu? Destul de spus că Muhayydin Ibn ‘Arabî, sufitul andaluzian supranumit cândva Al-Sheikh al-Akbar (Cel mai mare şeic), îi considera pe Malamatiyya drept categoria supremă a sfinţilor ocultaţi ai Islamului. În scrierile sale, René Guénon îi foloseşte drept exemplu a elitei spirituale care ar putea salva Occidentul de marasmul profan în care se afundase. Îi ţinea şi el mai sus decât pe cei mai mari dintre sfinţii sufi cunoscuţi.

O poveste ajunsă la noi mai spune că cineva pornise în căutarea celui de-al o sutelea nume al lui Allâh, cel despre care teologia islamică spune că există şi e indicibil, situat undeva după cele nouăzeci şi nouă. Numele necunoscut, cel despre care se spune că face munţii să se aştearnă smeriţi în mare înaintea cunoscătorului lui, e o enigmă ce trebuie dezlegată, e Paradisul ce trebuie luat cu asalt, e questa. Şi caută omul nostru până când cineva îi spune că într-o piaţă ar exista cineva capabil să i-l transmită. Dar cine?, întreabă seara cel pornit să lămurească misterul. Oare judecătorul care se plimba prin souk în haine scumpe? Sau sfântul care stă într-un colţ, rugându-se neîncetat ? Nu, i se răspunde. Era trenţărosul care ducea în spate legătura cu vreascuri, gata s-o vândă pe doi bănuţi, pentru ca mai apoi să cerşească, atrăgându-şi dispreţul oamenilor pentru că nu-i ajung banii obţinuţi din muncă. Discreţia poveştii se impune, însă acum sunt sigur că păstrătorul Numelui era un Malamati.

Blamarea sinelui şi refuzul oricărei complezenţe

Sulamî ne avertizează: “Trebuie să ştii că ei (Malamatiyya) n-au scris niciun tratat doctrinal, nici n-au redactat vreo opera biografică; nu se găsesc despre ei decât morală, virtuţi şi disciplină spirituală.” Adică totul e exerciţiu autentic, necodat pe vreun pergament. O societate secretă, spre care nu putem călători pe cale livrescă, ci doar în trup şi spirit, o cale spirituală despre care nu se spune mare lucru celor aflaţi în afara ei, dar care tocmai de aceea poate fi parcursă. Autorul numeşte aceasta “luciditatea implacabilă”, adică starea de graţie în care nimic din ceea ce este inutil sau dăunător nu merită atenţie sau răbdare. Orice drum spiritual, înaine de a fi o ontologie, începe cu o gnoseologie. Premisa islamică este: “Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu.” Orice sistem de valori trebuie construit începând de aici. Cum să te comporţi faţă de Dumnezeu? Ce poţi să faci şi ce trebuie să nu faci în raport cu dumnezeu? Cum este Dumnezeu? Ce este dumnezeu? Mansur ibn ‘Abd Allâh povestea că tatăl său, Abû Yazîd, spunea : “Dacă aş putea recita cu toată sinceritatea cuvintele sacre : « Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu », atunci n-ar mai trebui să mă îngrijorez de nimic altceva.” Mărturisirea de credinţă e pe buzele tuturor musulmanilor, şi totuşi “realizarea” ei ţine de cea mai de sus treaptă a sfinţeniei.

Calea spirituală începe cu “a şti” (luciditatea autentică), pentru a continua cu “a face” (acţiunea implacabilă). Între cele două, armonia trebuie să fie deplină: să faci tot ceea ce ştii, să ştii tot ceea ce faci (luciditatea implacabilă). Să nu te împodobeşti cu actele tale de devoţiune, ba chiar să reprimi plăcerea pe care ţi-o procură actele de supunere faţă de Dumnezeu. Să satisfaci pe aproapele tău fără să ceri în schimb satisfacţia ta. Oamenii îşi privesc cu complezenţă propriile acte sau condiţia spirituală din pură neatenţie. Celui ce-ţi arată aversiune, răspunde-i prin stăpânire de sine, răbdare, umilinţă, indulgenţă şi bunăvoinţă, fără să aştepţi acelaşi tratament. Fii suspicios faţă de sufletul tău, fie că dă dovadă de supunere fie nu, şi mai ales nu-l aproba, nici nu-i lua partea. Altminteri, noţiunea de ego demn de ură, şi încurajarea luptei care trebuie dusă împotriva lui, urcă până la originile Islamului. Conform unui hadith al Profetului, “Cel mai mare duşman al tău este sufletul pe care-l porţi în rărunchii tăi”, iar la întoarcerea dintr-o expediţie militară împotriva necredincioşilor, a zis: “Iată-ne întorşi de la micul război sfânt la marele război sfânt.” Adică la lupta împotriva defectelor şi a ispitelor noastre înşine.

Trebuie să ai un maestru spiritual, pentru că “cel care nu are maestru, îl are pe Diavol drept maestru”. Cel mai bun om este cel care se consideră pe sine imperfect, în timp ce vede perfecţiunea aproapelui şi ştie că drumurile care duc la Dumnezeu sunt numeroase, şi diferite de ceea ce urmează el, după cum a spus Profetul: “Fericit cel care este prea absorbit de grija propriului său defect pentru a se ocupa de cele ale altor oameni!”. Perfecţiunea contemplaţiei trebuie să se împletească cu respectul perfect al convenienţelor. A avea consideratie pentru faptele bune săvârşite şi a deveni mândru de ele ţine de lipsă de inteligenţă şi de orbire. Să cauţi neîncetat sărăcia spirituală, fără să uiţi că mulţi sunt în nevoi, dar puţini sunt săraci. Dacă acestea sunt principiile, ce este Blamul?, întrebăm noi. Să nu arăţi ceea ce este bun în tine, şi să nu ascunzi ceea ce e rău în tine. Cine face parte din Malamatiyya ? Cel care pe dinafară este lipsit de orice afectare, iar pe dinăuntru este dincolo de orice pretenţie şi nimic din această lume nu-l poate locui.

Experienţa interioară şi ierarhia nivelurilor de conştienţă

În două rânduri, în Epistola sa, Sulamî menţionează concepţia pe care o au Malamatiyya despre nivelurile de conştienţă. Prima dată în legătură cu “ascensiunea” (taraqqî) ce conduce la contemplaţie (mushâhada), iar a doua oară atunci când ierarhizează diferitele feluri de invocaţie a Numelui lui Dumnezeu (dhikr). Ordinea ascendentă este următoarea: invocaţia sufletului (nafs), cea a inimii (qalb), cea a secretului (sirr) şi în cele din urmă cea a spiritului (rûh). Experienţa interioară se poate situa la cele trei niveluri superiore, şi apare ca un transfer de conştienţă fie la nivelul inimii, fie la cel mai înalt al secretului, fie la nivelul ultim al spiritului. În niciun caz nu poate avea loc vreo experienţă interioară la nivelul sufletului, rău şi întunecos prin natura lui.

Noţiunea de transfer al conştienţei în cursul experienţei interioare nu este nouă, ea putând fi găsită şi la ceilalţi sufi. Numai că ceea ce ţine poate de Oamenii Blamului este ideea degradării posibile a ceea ce este “realizat” la un anumit nivel prin interferenţa cu nivelul imediat inferior. Atunci când sufletul încă mai poate arunca priviri indiscrete şi pofticioase la ceea ce-l depăşeşte, el poate afecta inima şi chiar secretul, atribuindu-şi experienţa realizată la nivelul superior. Aceasta explică prudenţa şi neîncrederea Oamenilor Blamului faţă de “stările mistice” (ahwâl) pe care le califică drept pretenţii iluzorii, mai ales când este vorba despre sufi. De aici aerul sobru, dorinţa de a trece neobservaţi prin mulţime, refuzul paradoxal al şedinţelor de invocare colectivă (‘samâ) de către cei care nu pot controla manifestările exterioare ale acestor stări mistice.

De la sfinţenia ascunsă în anonimat la cea protejată prin proasta reputaţie

Spune undeva Kierkegaard: “Forma servitorului este incognitoul.” Nimic mai adevărat despre comportamentul celor cunoscuţi ca Malamatiyya, servitori (abd) ai lui Allâh, depozitari ai secretelor divine, sârguincioşi când era vorba de prezervarea acestora împotriva privirilor indiscrete. Pentru a-şi atinge scopul, se străduiau să rămână anonimi şi necunoscuţi, nedistingându-se cu nimic de mulţimea credincioşilor, “mergând în souk şi vorbind cu oamenii”, respectând uzanţele vieţii în societate şi cutumele obişnuite. În felul acesta, nivelul spiritualităţii şi sfinţenia lor au putut trece neobservate. Ar fi putut să se mulţumească neatrăgând atenţia asupra lor, şi să se satisfacă cu discreţia voluntară. Dar au mers încă şi mai departe, expunându-se sistematic la dispreţul oamenilor. Acesta este principiul malamati al disimulării condiţiei spirituale sub aparenţe neplăcute. În ochii lor, cel mai bun mijloc de a-şi ascunde viaţa interioară era acela de a avea o reputaţie proastă, şi-l puneau în operă cu curaj. Aşadar, cine face parte din Malamatiyya?

Abû Yazîd lămureşte din nou: “Cele mai departe de Dumnezeu sunt trei feluri de oameni, şi sunt prin trei lucruri: savantul prin ştiinţa sa, devotul prin cultul său şi ascetul prin renunţare sa. Dacă savantul ar fi conştient de valoarea reală a ceea ce ştie, dacă şi-ar da seama că ştiinţa posedată de toate creaturile reunite la un loc şi privind tot ceea ce Dumnezeu a pus în lume nu reprezintă decât o singură trăsătură de condei din ceea ce Pana divină a trasat pe Masa Binepăzită (Coran, LXXXV, 22), dacă şi-ar scruta apoi ştiinţa în raport cu suma cunoştinţelor comunicate de Dumnezeu creaturilor, ar înţelege că trufia lui este o completă aberaţie! Dacă cel care-şi impune asceza n-ar uita cuvântul divin care spune că lumea sublunară este “puţin lucru” (Coran, IV, 77), şi dacă ar fi conştient de ceea ce reprezintă ceea ce el posedă din acest “puţin lucru” şi de valoarea a ceea la care el renunţă, despuierea nu i-ar mai fi subiect de mândrie! Cât despre devot, dacă ar recunoaşte că adoraţia pe care I-o nutreşte n-ar fi fost cu putinţă fără pură bunătate din partea lui Dumnezeu, importanţa pe care o dă devoţiunii ar dispare complet faţă de recunoştinţa pentru toate binefacerile cu care Dumnezeu ne copleşeşte!”

Calea spirituala a Oamenilor Blamului nu este, cu siguranţă, uşor de parcurs. Un malamati îl va saluta pe cel care îi răspunde în silă, şi va omite să o facă faţă de cel care-i răspunde bucuros. Va renunţa la compania celui care se bucură de prezenţa lui, şi va prefera societatea celui care-l dispreţuieşte. Va cere daruri de la cel care-l refuză, şi nu le va solicita celui care-i dă satisfacţie. Va merge în întâmpinarea celui ce-i întoarce spatele, şi nu invers. Va mânca ceea ce-i inspiră dezgust, mai degrabă decât ceea ce-i trezeşte apetitul. Dacă doreşte să rămână pe loc, va călători, iar dacă-l prinde pofta să plece, va rămâne în acelaşi loc. În orice circumstanţă, Malamatiyya aleg deliberat să-şi contracareze sufletul, renunţând la a ţine cont de tot ce le-ar putea aduce liniştea. Fac eforturi pentru a-şi ruina reputaţia şi a se desconsidera în ochii celor care-i respectă. Adoptă un comportament care-i expun la critici, chiar dacă rămân în limitele permise ale religiei, întreţinând de exemplu relaţii cu indivizi care nu aparţin nivelului lor social, sau frecventând locuri care-i discreditează.

Abû ‘Abd ar-Rahmân al-Sulamî ne dezvăluie, preţ de câteva pagini, codul unei cavalerii spirituale. La jumătatea distanţei dintre l’honnête homme, idealul secolului al XVIII-lea francez, cel care nu se ataşează de nimic din cele exterioare, şi nebunii întru Hristos, Oamenii Blamului au ceva din toate căile spirituale cunoscute. Neştiuţi ca rozicrucienii, contopiţi cu motorul imobil al lumii, despre care vorbeşte Aristotel, putând fi orice (imami, luptători, negustori, cerşetori), împlinesc celebrul verset taoist: “Cei din vechime erau prudenţi ca nişte călători noaptea, pe gheaţa râului, şi modeşti ca nişte musafiri în această lume.”

Scrisă de Radu Iliescu

Autor: Faouzi Skali
Rating:
Editura: Albin Michel
Anul apariţiei: 1996
Colecţia: Spiritualités vivantes
160 pagini
semicartonată
ISBN: 978-2226076106

Motto: “Nu împărtăşiţi înţelepciunea celor cărora nu le este hărăzită,

Altfel aţi fi nedrepţi faţă de ei.”

(hadith sahih)

Interesul pentru sufism în Franţa a fost suscitat de opere excepţionale, ca cea a lui René Guénon, sau lucrări mai universitare, ca cele ale orientaliştilor Louis Massignon şi Henry Corbin. Sunt notabile lucrările despre sufism elaborate de: Titus Burckhardt, Michel Chodkiewicz, Martin Lings şi Jean-Louis Michon, la care exigenţa unei cercetări critice riguroase se împleteşte cu finalitatea spirituală a acestor învăţături. Pe fondul acestor demersuri, lucrarea marocanului Faouzi Skali se distinge printr-o abordare inconfundabilă: universitar franco-arab (doctor în antropologie, etnologie şi ştiinţele religiei), membru al Grupului Înţelepţilor numit de preşedintele Comisiei Europene, fondatorul colocviului internaţional “Un suflet pentru mondializare” (din 2001) şi al Festivalului de la Fez al muzicilor sacre ale lumii (din 1994) – este nu mai puţin musulman prin naştere, dintr-o familie cu puternice rădăcini tradiţionale, dintre care nu puţini şi-au asumat practicile devoţionale sufite, el însuşi fiind discipolul Şeicului Sidi Hamza al-Butshitshi al-Qadiri.

Dar nu background-ul autorului, amestec cu dozaj misterios de înalt funcţionar internaţional şi practicant fără compromis al unei religii nu tocmai trendy (dacă ar fi buddhist sau hindus, s-ar înţelege, dar aşa, islamist?), ci stilul redactării. E o carte care ţi se adresează direct, fără a fi vorba despre un monolog, e un dialog la care asişti ca interlocutor mut, un dialog care-ţi oferă ideile şi-ţi solicită comprehensiunea. E un discurs implicat, al cuiva din interior, sunt vorbele celui a cărui ştiinţă depăşeşte cu mult tot ceea ce spune. Un aer de scriitură medievală arabă, de letopiseţ european, de carte de învăţătură a unui tată către fiul lui, despre calea inimii, despre dragostea spirituală, misterul cel mai profund al Fiinţei şi motorul Căii. Sunt gânduri despre inimă, locul unde emoţia spirituală şi intelectul se unesc într-o viziune “iluminativă”, care n-au nimic dintr-o improvizaţie cu iz personal.

Cunoaşterea divină ca savoare

Ce va fi fiind sufismul? Din câte ştim, este esoterism, deci Islamul interior.E o cale a dragostei, fireşte, într-o religie a cunoaşterii, doar că distincţia dintre dragoste şi cunoaştere nu are sens în această tradiţie. Pe calea care duce la proximitatea Realităţii divine, nu există dragoste fără cunoaştere, nici cunoaştere fără dragoste. E o practică spirituală cu reguli foarte precise, cu maeştri consacraţi şi recunoscuţi, cu ritualuri lipsite de fast dar deplin semnificative (ca toate ritualurile islamice), cu confrerii adesea extrem de numeroase, cu o doctrină esoterică protejată nu atât de străjuirea geloasă a cunoscătorilor, ci de incapacitatea vulgului de a ajunge intelectual la adevărurile ei, după cum spune Junayd: “Preasfânta demnitate a ştiinţei este atât de mare, încât nu se pot folosi de ea decât cei cărora le este destinată.” În cultura occidentală abrutizată şi desacralizată, seducţia pe care o exercită confreriile sufite ţine de natura lui, cale a inimii, adică acelaşi nucleu care se află şi în centrul învăţăturii christice.

Dacă ştim toate acestea, se cheamă că avem repere în privinţa a ceea ce este sufismul. Dar ştim oare cu adevărat ce este sufismul? Faouzi Skali goleşte masa cu un dos de palmă, pentru a ne oferi: sufismul este o savoare. Putem dizerta la nesfârşit despre gustul sărat, dar cum va putea oare afla cineva ce este acesta fără a pune pe limbă câteva cristale de sare, îmbibându-le încetişor cu salivă, pentru a le aneantiza uşor de vălul palatului? Ce e mai înţelept: a scrie cărţi despre savoarea sării sau a lua puţină sare pe limbă? Putem, în locul câtorva linguriţe pline, să dregem o ciorbă cu câteva pagini despre savoarea gustului sărat presărate peste ceaun, fie şi ele excelent scrise? Ajunşi la aceste întrebări, ne putem pune întrebarea legitimă: dacă toate cărţile despre Dumnezeu nu-L pot înlocui pe El, dacă nicio carte despre mântuire nu mântuieşte, de ce să scrii o carte despre sufism, ştiut fiind dintru început că rezultatul nu va fi nici iniţierea sufită, nici parcurgerea acestei căi spirituale?

Din acelaşi motiv pentru care actele de adoraţie nu ne duc în preajma lui Dumnezeu, ci ne ajută să-L primim. O carte despre practicile spirituale nu poate le poate înlocui, dar poate totuşi să facă ceva excelent pentru cititor: să-l înveţe ce NU este calea iniţiatică. Mă tem că profitul cel mai notabil al celui ce se apleacă peste Urmele de lumină ale lui Faouzi Skali este acela de a şti, în sfârşit, ce NU este sufismul. Un proverb sufi spune: “Cei mai separaţi de Dumnezeu sunt asceţii prin asceza lor, devoţii prin devoţiunea lor, savanţii prin ştiinţa lor.” Sufismul nu este asceză, nu este devoţiune, nu este cunoaştere, fiind totuşi, din anumite puncte de vedere, câte ceva din toate acestea. El se derobează definirilor universitarde, pentru că, spune un adagiu: “Ştiinţa noastră este făcută doar din aluzii. Atunci când devine explicită, se ocultează.” Raportul dintre o carte despre sufism şi sufismul propriu-zis nu este acela dintre teorie şi practică (disjuncţie altminteri brutală, cu iz tâmpito-tâmpesc, de ca şi cum teoria n-ar fi despre practică, iar practica n-ar fi altceva decât o aplicaţie înecată în detalii a teoriei, fie şi limitată), ci relaţia subtilă dintre posibilităţile finite ale limbajului şi Infinitul însuşi. Esenţialul este dincolo de cuvinte.

Sufismul în hainele vremurilor

Marii maeştri sufi nu părăsesc forma tradiţională. Doar printr-o ignoranţă profundă în ceea ce priveşte iniţierea şi realităţile vieţii spirituale poate cineva decide să dispreţuiască formele, aflat într-o stare a conştiinţei în care e pe deplin condiţionat de acestea. Toţi falşii guru, sprijinindu-se mai mult sau mai puţin pe argumentul eliberării de orice formă, proiectează o asociaţie fraterno-universalistă care constituie în cele din urmă forma cea mai închisă, cea mai ruptă de mediul său, cea mai periculoasă, atât pentru dezvoltarea spirituală cât şi pentru echilibrul psihologic al indivizilor care aderă la ea: secta. Înverşunarea împotriva formelor care leagă toate curentele pseudo-spirituale New Age are la bază ignorarea unui principiu fundamental: forma în sine nu este nici bună, nici rea. Intenţia care precede formei, chiar nemărturisită şi invizibilă, este de departe, mult mai importantă, condiţionând-o.

Cine este cel care păşeşte pe calea spirituală? Un adagiu spune: “Sufitul este fiul clipei.” El nu este un paseist care oftează după epoca de aur a Islamului, nici un trândav care amână căutarea pentru nişte circumstanţe prielnice care se vor fi producând cândva, cine ştie când, mai sigur niciodată. Aici şi acum, sunt reperele actelor sale de adoraţie. “Fii propriul tău martor, căci în fiecare moment trăieşti, şi în fiecare clipă mori.” Nu doar viaţa este irepetabilă, cu bunele şi relele ei, ci fiecare respiraţie trebuie trăită cu rectitudine. Carpe diem, spune la veacuri distanţă Ecclesiastul… Se mai spune că Părintele Arsenie Boca îşi trăia viaţa ca şi cum ar fi fost, în fiecare moment al ei, în faţa Judecăţii de Apoi. Un alt adagiu sufi ne zice “Sunt atâtea căi, câţi copiii lui Adam.”

Vagi producţii hollywoodiene propagă despre sfinţii contemporani imaginea unei inadecvări: îmbrăcaţi în alb (culoarea consacrată a purităţii), în haine largi, orientale (deci venind din afara lumii noastre), mergând pe jos (din dorinţa de a nu pactiza cu tehnologia). Un proverb sufi ne spune altceva: “Sfinţii îmbracă hainele timpurilor lor.” Ne dezlipim minţile din ecranul televizorului şi ne întrebăm, cu respiraţia întretăiată: este cu putinţă un sfânt mecanic de locomotivă, în blugi, invocând numele sacru al lui Dumnezeu la pupitrul unui tren care alunecă pe şine cu halucinanta viteză de 300 km/h? Zâmbind deasupra unei bărbi islamice, cu neputinţă de a fi contrazisă, tradiţia ne spune că da. Nu numai că suflă unde vrea El, dar mai are şi facultatea de a nu se teme de nicio aparenţă, Duhul lui Dumnezeu.

O problemă de focalizare

Un adagiu sufit ne învaţă: “În tine, dincolo de tine, se găseşte o fiinţă de lumină.” Dincolo de ceea ce crezi că eşti tu, se află Sinele tău, sau Atman, cum ar spune hinduşii. Ascuns de sufletul tău este scânteia divină din tine, spiritus, cum ar spune creştinii catolici. În Evanghelia lui Ioan, găsim acelaşi raport: “Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică.” (12, 25) Ceea ce se vede ascunde ceea ce nu se vede, însă raportul dintre ceea ce putem percepe şi ceea ce ni se refuză nu e în favoarea certitudinilor celor mai uşor obţinute. Mai zice Faouzi Skali: “Dar înainte de a cunoaşte acest secret suprem, va trebui să parcurgi un drum lung, şi să dezlegi multe alte mistere. O călătorie lungă pentru care ai nevoie de toate forţele şi de toată energia ta. Fii hotărât şi ţine-te bine. Împunge-ţi sufletul cu pintenii, şi nu-i lăsa ragaz. Nu-l lăsa să te distragă cu lucruri zadarnice. Află că va face orice ca să scape de moartea sigură spre care-l conduci. Vicleniile sale sunt nenumărate. Fii deci vigilent: ispitele diavolului sunt nimic pe lângă ele. Ca o santinelă, stă de pază lângă comoara pe care-o apără. Ca un talisman magic, îţi vrăjeşte ochii şi tu nu încetezi să cauţi, bezmetic, ceea ce n-ai pierdut niciodată.” Sufitul este un restaurator, opera în care deturnează energiile care curg aiurea, înapoi în mătcile lor. Călare pe an-nafs (sufletul pasional), pe care din duşman îl transformă în vehicul, lucid şi neignorând pericolele cu care trăieşte până în clipa nopţii, e gata să se lupte ca Siegfried cu balaurul care păzeşte comoara Nibelungilor. Marea dramă a condiţiei umane se joacă în coşul pieptului fiecăruia dintre noi…

Conform doctrinei sufite, Dumnezeu nu ne scapă pentru că ar fi prea departe, ci pentru că e prea aproape. Nu suntem în imposibilitatea de a accede la El tocmai pentru că nu focalizăm bine. Drumul spre Realitatea divină ca problemă de fizică optică… În treacăt fie spus, dacă Realitatea este unul din numele Providenţei, atunci realismul este calitatea celui care a atins ceea ce sufiţii numesc fâna’, extincţia egoului şi identificarea cu Principiul. Starea aceasta n-are nimic cu supraomul lui Nietzsche, de exemplu, care nu-i până la urmă decât un om cu oareşce excrescenţe remarcabile, cum nu pot fi trecute cu vederea nişte tumori, de exemplu. E nirvana hinduşilor şi a buddhiştilor, e dispariţia tuturor iluziilor, e indescriptibil…

O furnică neagră, pe o piatră neagră, într-o noapte neagră

Adevărul fundamental al Islamului: “Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu.” Cea mai mare abatere decurge din acest postulat: politeismul, sau închinarea la altcineva decât Dumnezeul Unicul. Zeii ne înconjoară: unii vizibili şi dezgustători (viciile de orice fel), alţii cu aparenţă nobilă, de care ne ferim mai greu (cariera, familia, idealuri). În ultimă instanţă, printr-o perversiune nu foarte greu de imaginat, Islamul însuşi, rupt de finalitatea lui, poate fi un zeu, adică o piedică în calea spirituală, şi e cazul extremismelor şi a fundamentalismelor de orice fel, de riscul cărora niciun vehicul spiritual nu este scutit.

Desigur, nu-i greu să admiţi teoretic că Dumnezeu este unic, că nimic nu-I seamănă şi nu-L poate înlocui. Însă asta nu te îndepărtează automat de toate tentaţiile. Într-o zicere adnotată de tradiţia islamică, Profetul spune: “Politeismul ascuns este ca o furnică neagră, pe o piatră neagră, într-o noapte neagră.” Atât de mare este importanţa modului în care noi ne raportăm la lucruri, făcând din ele ajutoarele noastre spre Dumnezeu, sau piedici pe drumul nostru, încât Faouzi Skali scrie: “Aminteşte-ţi de acest lucru: oamenii acestei lumi îşi construiesc adesea nefericirea prin dorinţa lor intensă de fericire. În căutarea lor dezlănţuită uită acest secret simplu: fericirea, o! prietene, nu stă în lucruri sau evenimente ci în privirea pe care o acordăm acestora.”

O cale îngustă ca un fir de păr, tăioasă ca o sabie

Să mergi spre Dumnezeu e greu, să nu mergi e cumplit. Dacă ţi-e frică de mânia Lui, singura posibilitate e să alergi spre El, spune un hadith. Nu te poţi raporta la Prea Înalt altfel decât paradoxal: e prea aproape ca să-L vezi, dacă vrei să eviţi trebuie să-L cauţi. În relaţia cu El, nimic nu e simplu, nimic nu e linear. Sfaturile celor care au parcurs Calea sunt de aceea cum nu se poate mai binevenite. Nu trebuie să ceri miracole. Nu trebuie să abandonezi nici faptele, nici actele de adoraţie. Însă trebuie să faci totul cu inimă detaşată. Mai spune Faouzi Skali: “Asigură-te, în drumul tău, că nu cauţi decât Adevărul. Află că în raport cu El nicio viclenie nu este posibilă. Adevărul este cel care dă fiinţă oricărui lucru. El creează şi călăuzeşte. Prin El cerurile şi pământul participă la singura şi aceeaşi armonie. Ascultă prin El, o! prietene, şi vei înţelege ciudata şi profunda simfonie a universului. Nu căuta deci să faci, ci doar să primeşti, nu căuta deloc să furi ceea ce-ţi este oferit.”

Şi mai cu seamă, de ştiut că tot ceea ce facem este, în logica eficacităţii mundane, perfect inutil. Nefasta apucătură a schimbului (dau să-mi dai) nu are ce căuta aici. Nimic din ceea ce facem nu acumulează merite, nimic din ceea ce am acumulat nu se preschimbă în recompense. Dumnezeu nu e un negustor, de aceea calea spirituală nu se parcurge pedalând, iar capătul ei nu aparţine celor ce se disting prin hărnicie şi voinţă. Prin practicarea actelor de adoraţie, sinceritatea credinţei devine mai fină. Actele de adoraţie nu ne conduc la Adevăr, însă ne fac capabil să-L primim. De aceea căutarea cunoaşterii e adesea timp şi energie pierdută, dacă uităm să ne preocupăm de ceea ce cunoaşterea cere de la noi. Cunoaşterea divină nu se cucereşte, ea se dezvăluie celor vrednici de ea.

Călătorim spre Dumnezeu stând pe loc. Tot ceea ce facem nu e ca să obţinem, ci ca să fim capabili să primim preaplinul ce se revarsă asupra noastră. Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu. Într-un sens adânc şi greu de acceptat pentru inteligenţa noastră discursivă, nici noi nu existăm, nu mai mult decât ne-a dăruit El cu fiinţă. De aici o detaşare senină în sufism faţă de tot ceea ce ţine de crisparea facerii: “Asceţii rup obiceiurile lumii sensibile şi regulile lumii sensibile se suspendă pentru ei. Ei pot merge pe ape, zbura prin aer, suporta zile întregi setea şi foamea. Viziunea lor poate traversa timpul şi spaţiul. Dar înţelepţii sunt cei care rup obiceiurile interioare. Ei înlocuiesc orgoliul cu umilinţa, gelozia cu darul de sine, vanitatea cu sinceritatea, ura cu dragostea şi confuzia cu seninătatea. Nu regulile lumii vizibile le dau lor secretul, ci cele ale spiritului. Nu miracolele lumii le sunt date, ci cel al rectitudinii spirituale.” Îţi aminteşti, chiar şi fără să vrei, de înţeleptul taoist care se prezintă la un concurs al oamenilor puternici din Imperiul de Mijloc pentru a spune că poate, dacă necesităţile o cer, chiar să rupă piciorul unui greiere, dar că e mult mai slab decât cutare înţelept din creierii munţilor, atât de puternic încât nimeni, niciodată, nu i-a cunoscut forţa…

Adevăratul călător este fără artificii. Sufletul său e subjugat de căutare. Inima îi este dominată de privirea Adevărului. El este sursa faptelor şi gândurilor sale. Dar cel care şi-a uitat călătoria, e preocupat de el însuşi. Atenţia lui se îndreaptă spre acţiunile sale şi caută să fie mulţumit de ele. Cel care se exprimă în starea aceasta de spirit sfârşeşte prin a dezamăgi sau a fi dezamăgiţi. Dar cel al cărui secret e doar Adevărul, se lasă conduşi pe căi pe care doar El le cunoaşte. Toată calea spirituală încape într-un proverb sufi: “Caută-te până te găseşti, apoi părăseşte-te imediat ce te-ai găsit.” Drumul spre realizarea micilor mistere e până la ar-ruh (spiritul), de unde începe saltul, verticala imperceptibilă pentru cei ce nu o escaladează, al-miraj, saltul spre Tronul lui Dumnezeu, părăsirea sinelui…

* * *

L-am cunoscut pe Sidi Faouzi Skali într-o dimineaţă marocană, la marginea Saharei. Peste pantalonii europeni gri o djellaba albă, cu nimic mai arătoasă ca cea pe care o poartă ţăranii care pasc caprele, sau îngrijesc extraordinarele grădini de legume ce înfloresc inexplicabil printre pietre dezolante. Vorba cumpănită, aerul echilibrat şi improbabil al unei balanţe pe care nimic n-o poate tulbura, nici măcar calomniile josnice. Îi spun că în diferite medii este criticat. Îmi răspunde că e normal, fireşte, e un om care a făcut multe greşeli. Ar trebui să fiu uimit de faptul că nu-i trece prin cap să se apere, să se justifice, şi le dă dreptate înainte de a cunoaşte detaliile celor care-l acuză. Nu sunt. De departe, mă impresionează mai mult capacitatea lui de a dormi liniştit într-o simplă djellaba, în răcoarea pişcătoare a dimineţilor sahariene. Eu mă trezesc amorţit înaintea primelor raze ale soarelui, şi-aş da Mediterana, cu apa ei cu tot, pe-o pătură de lână. La câţiva paşi de noi, un ministru secretar de stat dintr-o ţară africană invocă numele lui Allah lângă un mecanic de locomotivă francez.

Scrisă de Radu Iliescu

Autor: Ahmad Ibn ‘Atâ Allâh al-Iskandarî
Rating:
Editura: Arché
Anul apariţiei: 1999 (originalul în limba arabă sec. XIII)
Traducător în limba franceză: ‘Abd ar-Rahmâne Buret
151 pagini
cartonată
ISBN: 978-8872521977

În secolul VI după Hegira (sau secolul XIII după Hristos) a trăit în Egipt Ahmad Ibn ‘Atâ Allâh al-Iskandarî (pe scurt: Ibn ‘Atâ Allâh), al treilea maestru al ordinului sufit Shadhilyya, unul dintre numeroşii şeici care au întrunit în persoana lor precizia juriştilor şi extazurile sfinţilor, aspectele exoterice şi esoterice ale islamului. S-a născut de altfel într-o familie de fuqahâ’ (specialişti în şari’ah) şi a primit o formaţie completă în diferite ştiinţe islamice, vocaţie pe care a onorat-o la rândul lui predând dreptul musulman la Universitatea Al-Azhar din Cairo. La şaptesprezece ani l-a întâlnit pe şeicul Abû l-‘Abbâs al-Mursî, eveniment bulversant pe care-l va descrie în lucrarea Latâ’if al-minan ca pe o “convertire” exemplară în măsură să ilustreze exemplul fiinţei pornite în căutarea Sinelui.

Cel care avea să ia partea sufiţilor în disputa iscată împotriva acestora de Ibn Taymiyya, a lăsat o operă ale cărei dimensiuni nu au nimic pletoric. Lesne de înţeles, dacă stăm şi ne gândim că maeştrii precedenţi ai ordinului nu lăsaseră decât imnuri religioase. Întrebat de ce nu redactase niciun tratat despre sufism, Abû l-Hasan al-Shâdhilî, fondatorul confreriei la care avea să adere secole mai târziu René Guénon, a răspuns: “Discipolii mei îmi ţin loc de cărţi.” Ce nevoie ai să înnegreşti pergamente când posezi ştiinţa şi puterea rară de a scrie direct în inima ucenicilor… Ştim că Ibn ‘Atâ Allâh ne-a lăsat primul tratat sistematic despre invocaţia Numelui lui Dumnezeu (dhikr), precum şi un tratat despre Numele lui Dumnezeu. Însă, de departe, el este şi astăzi foarte popular printre sufiţi datorită unei culegeri de aforisme: Al-Hikam (Paroles de sagesse / Cuvintele de înţelepciune)…

Se vorbeşte în mediile dedate în ale literaturii cu care suntem contemporani despre “fragmentul postmodern”. Se insinuează chiar în mediile academice că rădăcinile acestei specii literare ar fi pe undeva pe la Friedrich Schlegel cu ale lui Fragmente critice. Sau, prilej de erudiţie stufoasă, unii împing rădăcinile încă şi mai încolo, la Chamfort, la Shaftesbury şi la La Rochefoucauld. Sursa scriiturii fragmentariste se află însă în scrierile religioase, fie că vorbim despre “capetele” Filocaliei, fie despre apoftegmele marilor sufiţi, fie despre Ecclesiastul.

Numai că între fragmentul de inspiraţie religioasă şi fragmentul postmodern e diferenţă ca de la cer la pământ. Şi asta pentru că primul e o deschidere, în vreme ce al doilea e o fundătură, unul e început de drum pentru cel care-l citeşte şi sfârşit de cale pentru ce-l care-l rosteşte, în vreme ce altul e doar … un fragment. Să-l luăm de pildă pe Ibn ‘Atâ Allâh: Cum ar putea rugăciunea ta, care este ulterioară, să fie cauza darului Său, care a precedat-o?, pe de o parte, şi un Pascal Quignard: Cartea: implozie a limbii. (Implozie a lumii-limbă). Şeicul ne îndeamnă la o întreagă hermeneutică, în care omul îi cere lui Dumnezeu ceea ce are deja dintotdeauna, închinătorul legat de condiţia temporală prosternându-se în faţa Celui Necondiţionat, Creator al lumii şi Stăpân al timpului. Un realism de altă natură decât cel vehiculat azi, al cunoscătorului celor sacre, îl împinge pe novice la abandon în Mâna lui Dumnezeu, transformându-i rugăciunea în act de adoraţie pură, perfect dezinteresat de eventuale scopuri lumeşti. Inch’allah, spune musulmanul, făcându-se ecoul seninătăţii lui Seyydina Issa în grădina Ghetsimani… Într-o lume pe dos, un intelectual pe dos, se miră în jurul conceptului de carte ca un câine care se întâlneşte pe uliţa satului cu o broască ţestoasă. Implozie a limbii. Ba că explozie. Sau ambrozie. Oricum, nu contează, totul e să te miri de ce poate face limba asta, ca un copil candid cu lopăţica în nisip. Fragmentul postmodern este un capăt de linie, vă rugăm coborâţi din vagoane!

Concepută ca o carte de recitire, Cuvintele de înţelepciune se bucură şi astăzi, la secole de la redactarea lor, de studiul celor porniţi pe calea spirituală sufită. Alături de cele cinci rugăciuni canonice zilnice care punctează viaţa oricărui musulman, de postul negru al Ramadanului care usucă o lună pe an pe oricine, fără excepţie, de studiile de jurisprudenţă, superb efort care nu este nicicum recompensat financiar – genul de lucrare reprezentat de hikam-urile lui Ibn ‘Atâ Allâh ilustrează o literatură care serveşte meditaţiilor, solitare sau de grup. Cea mai bună ştiinţă este cea însoţită de teama (de Dumnezeu). Tot ceea ce cunoşti te ajută dacă ai dispoziţia necesară să pui în practică. Altfel, cunoaşterea va mărturisi împotriva ta în Ziua Judecăţii. Cunoaşterea sacră te obligă, e un privilegiu şi o povară, altfel e preferabilă ignoranţa ingenuă, dacă ne stă în putinţă să alegem. Se poate ca încărcându-te, Dumnezeu să te priveze, şi la fel se poate ca privându-te, să te încarce. Dumnezeu este surprinzător, uimind neîncetat mintea noastră în căutare de şabloane şi scheme confortabile. Important nu este ca tu să-I ceri ceva, ci să fii binecuvântat cu o bună conduită. Se spune că una din cele mai înalte rugăciuni este: Doamne, primeşte-mă în ruga Ta!

Şi iarăşi, trimiteri la doctrina sufită: “Universurile se afirmă pentru că prin El capătă consistenţă, şi se estompează din cauza unicităţii Esenţei sale.” Tot ce există, prin mila Sa există, şi pentru că singura Fiinţă este El, nimic nu există cu adevărat. “Cine Îl cunoaşte pe Dumnezeu Îl vede în orice; cine s-a stins în El, devine absent pentru orice; şi cine-L iubeşte, nu-I poate nimic prefera.” Dumnezeu este realitate dintâi şi cea de pe urmă, tot ceea ce nu este El nu e decât iluzie, sau iluzie despre iluzie. Iar scopul celui care a pornit pe calea spirituală sufită este aneantizarea lui în divin, sau, cum spune un verset islamic, “Ochiul lui e ochiul lui Dumnezeu, piciorul lui e piciorul lui Dumnezeu.” Sau: “Judecata preeternă este prea transcendentă pentru a fi în relaţie cu nişte cauze.” Suntem pedepsiţi acum, pentru ceea ce vom comite mai târziu, şi suntem miluiţi pentru ceea ce vom făptui… Distrugerea comodei relaţii de la cauză la efect încovoaie Timpul şi-l topeşte ca ceara în faţa suflării Duhului!

Sunt apoftegme care amintesc tulburător de Coran: “Ceea ce-ţi ascunde Dumnezeu, este excesul însuşi al proximităţii Sale.” El fiind, nu-i aşa?, mai aproape de om decât vena lui jugulară. Altele aduc ecouri evanghelice: “Orice cuvânt vine înafară purtând pecetea inimii din care a pornit.” Altele par a fi scrise pentru profeţi: “Este cineva autorizat să se exprime? Cuvintele lui vor fi înţelese de urechile lumii, iar limbajul lui aluziv, clar pentru toţi.” Multe sunt sfaturi pentru cel care se chinuie încă să-şi îmblânzească armăsarii: “Eziţi între două lucruri echivalente? caută-l pe cel care este cel mai penibil pentru suflet, şi urmează-l, pentru că numai greutatea adevărului îl apasă!”

O ediţie în limba română a Hikam-urilor lui Ibn ‘Atâ Allâh poate fi găsită, lecturată şi meditată aici

Scrisă de Radu Iliescu

Autor: Annemarie Schimmel
Rating:
Editura: Albin Michel
Anul apariţiei: 2000
240 pagini
cartonată
ISBN: 9782226109859

Motto : « Un leu mascul este un leu ; aşadar, un leu femelă nu-i tot un leu ? » (dicton sufi)

« Femeia în Islam » este un subiect la modă. Unul cu care mulţi se delectează cu pasiune, cel mai adesea, trebuie s-o spunem, fără cunoştinţe suficiente despre faptele istorice şi încă şi mai puţine despre limbile şi literaturile islamice. Ignoranţa celor mai mulţi dintre contemporanii noştri pe această temă este cu atât mai crasă cu cât este privită ca ceva de bon ton, o afirmaţie de genul « femeia nu are drepturi în lumea musulmană » făcând parte din bagajul elementar al oricărui euroamerican. E meritul anumitor cărţi să arunci asupra ideilor-de-a-gata de acest gen o lumină rece, informată şi deloc politicoasă, pentru că dacă suntem datori să arătăm răbdare prostiei, sub orice formă s-ar prezenta ea, nu înseamnă că trebuie s-o şi salutăm respectuos atunci când ne apare în cale.

Lucrarea islamologului german Annemarie Schimmel, dedicată scriitoarei de origine turcă Samiha Ayverdi (1906-1993), este una dintre aceste cărţi. Merită amintit, pentru cei care sunt familiari cu curentul tradiţionalist Sophia Perennis, faptul că unul dintre reperele constante care au asigurat ghidajul acestei cărţi este Sachiko Murata, profesoara de Islam, Confucianism, Taoism şi Buddhism de la State University of New York at Stony Brook, autoarea volumului The Tao of Islam. Cei care au avut ocazia să parcurgă acest studiu de religie comparată, căruia nu-i lipseşte perspectiva metafizică, au putut fi impresionaţi de abordarea avizată şi lucidă a celei care transcende cu uşurinţă aparenţele construite cu atâta strădanie în ultimii ani de mass-media planetară.

Annemarie Schimmel nu face un secret din sursele care i-au servit la întocmirea lucrării. Pe lângă Coran şi volumele de hadith-uri (tradiţia Profetului Muhammad), face apel la numeroase opere literare clasice, la cărţi care descriu buna conduită (adab) care trebuie urmată de către femei, la vasta antologie a poemelor scrise de femei (vechile cântece de jale pe care femeile le cântau pentru fraţii şi soţii morţi în luptă), poemele de dragoste mistice, catrenurile poetesei Mahsati, cântecele lirice ale femeilor persane şi turcoaice).

Punctele de pornire ale încercării de a surprinde un Islam al femeilor sunt o anecdotă şi de o observaţie. Se spune că atunci când o bătrână gârbovă îl întrebă pe Profet dacă nişte creaturi atât de mizerabile ca ea ar putea intra în Paradis, acesta îi dădu un răspuns negativ, adăugând apoi cu un surâs : « Nu, cele ca tine vor fi preschimbate în tinere şi frumoase fecioare. » Şi observaţia : unul dintre cele mai celebre morminte din lume, Taj Mahal din Agra, a fost dedicat unei regine musulmane, Mumtaz Mahal, soţia lui Chah Djahan, care a murit în 1631, dându-i naştere celui de-al paisprezecelea copil al său. Arhetipul femeii islamice încape într-un hadith şi un mausoleu : pură, modestă, maternă, spirituală.

Femeia şi bărbatul

Versetul 2 : 187 din Coran spune : « Femeile sunt o haină pentru voi, şi voi sunteţi o haină pentru ele. » Asta înseamnă, pe planul fenomenologiei religioase, că fiecare este alter ego-ul celuilalt, că există o polaritate a bărbatului şi a femeii, de tip yang şi yin. Ar fi de altfel uimitor ca Islam să fie o religie antifeminină, având în vedere că Profetul Muhammad a spus într-o sentinţă adesea comentată : « Din lumea voastră Dumnezeu m-a făcut să-mi placă femeile şi parfumurile frumoase, iar invocarea Numelui lui Dumnezeu este mângâierea ochilor mei. » Sufismul, numit adesea Islamul interior, conţine o dimensiune feminină foarte pronunţată. Limbajul său metagoric nu pare să fie foarte diferit de modelul clasic al dragostei pentru o femeie inaccesibilă.

Poate părea surprinzător, dar femeia şi femininul nu sunt în Islam nici mai bune nici mai rele decât în alte culturi tradiţionale. Sau sunt şi bune şi rele, realitate cameleonică ce-şi refuză în mod firesc o etichetă comodă intelectual. Pe de o parte, sufletul (an-nafs) este de genul feminin şi apare ca « sufletul care îndeamnă la rău » (Coran 12 :53), inamicul interior, diavolul din noi care trebuie domolit şi dresat, zdrobit în faţa spiritului (ar-ruh) de esenţă divină din fiecare dintre noi (dar oare lupta aceasta nu este cea din fiecare religie autentică ?). Pe de altă parte, lumea terestră, dunya, este şi ea de genul feminin, femeia-Lume ispititoare, care-şi devorează soţul şi copiii, care caută să-şi distragă bărbatul de la aspiraţiile intelectuale sau religioase. Dar oare, repetăm, nu sunt acestea metafore pe care le putem găsi şi-n Creştinism, şi-n Buddhism, şi-n Hinduism?

Profetul spunea că cel mai mare inamic al omului este an-nafs, sufletul său instinctiv, cel supus poftelor şi dorinţelor nesăbuite, iar lupta împotriva lui este « al-jihad al-akhbar » (războiul sfânt cel mai mare). De aici o prezentare a sufletului omului (despre care Iisus însuşi spune în Evanghelii că « trebuie pierdut ») ca un cumul de forţe mizerabile, ce necesită o educaţie fără milă. El nu are altă şansă de izbăvire decât supunerea în faţa lui ‘aql, intelectul, care trebuie să-l domine fără greş. Pornind de aici, în Mathnawi a lui Rumi, nafs apare ca mama omului, iar ‘aql ca tatăl.

Tema « femeii-Lume » este adesea utilizată sub forma unei parabole : spiritul, asemeni unui şoim nobil, cade în mâna unei femei viclene. Aceasta reţine pasărea în captivitate, îi coase pleoapele şi-i pune o scufie pe cap, astfel încât frumoasa făptură îşi uită patria, ţara unde trăia liberă, aşezat pe mâna suveranei. Lumea e feminină, deci rea, şi pentru aceasta trebuie urâtă. Să nu uităm însă că Yahya ibn Mu’adh spunea : « Omul decăzut onorează lumea ca şi cum ar fi iubita lui ; ascetul îi înnegreşte obrazul şi-i smulge pletele ; dar cel care-L iubeşte pe Dumnezeu nu se preocupă de lume. » Lumea e aşa şi pe dincolo, dar ce contează, ce vede din toate acestea cel al cărui cuget e plin de Dumnezeu ? Poţi coabita cu ea la fel ca în cazul unei căsătorii, cu bune şi cu rele, fără să cauţi absolutul în piepţii unei rochii, cum spunea Eminescu… Însă sufi fericit în căsătorie, ca Maulana Rumi, se pronunţă în opera sa Fihi ma fihi (cap. 17) în termeni aspri la adresa căsătoriei : femeile sunt făcute pentru a permite bărbatului să se educe, suportând cu răbdare ideile lor ciudate. Lupta şi stăpânirea de sine permanente pe care le cere căsătoria sunt o întreprindere rezervată bărbaţilor robuşti, iar cel care nu se simte în măsură să înfrunte aceste dificultăţi ar face mai bine să aleagă calea lui Iisus, adică celibatul şi viaţa de rătăcire. Deci se poate şi fără…

Mama

Figura feminină centrală din Coran este cea a lui Maryam, Fecioara care i-a dat naştere lui Iisus, ultimul profet dinaintea lui Muhammad. Ipostaza feminină consacrată în textul sacru este cea a maternităţii, a femeii ce trăieşte prin pruncul ei. Suntem la eoni depărtare de sucuba sterilă pe care o promovează ad nauseam lumea modernă, hăituită de muncă, fără familie, dar, nu-i aşa ?… independentă. Arhetipul femeii islamice este intim legat de familie, de tată, de soţ, de copii, de rude, de trib. O femeie singură este de neconceput, la fel cum bărbatul care nu răspunde de soarta unei familii este tratat drept iresponsabil şi nu are drept de cuvânt într-o adunare obştească.

Tema mamei îşi are obârşia în negura vremurilor, respectul pentru cea care dă naştere vieţii neîncepând odată cu revelaţia muhammadiană. Profetul n-a făcut decât s-o consacre : « Paradisul se găseşte sub picioarele mamelor », sărutarea acestora fiind un gest de pietate filială, dar şi o prosternare religioasă autentică. Nu este deci de mirare faptul că în biografiile marilor erudiţi şi bărbaţi veneraţi din această cultură mamele joacă un rol deosebit. Într-adevăr, copilul, în timpul primilor şapte ani de viaţă, era crescut în exclusivitate pe lângă casă, încredinţat mamei şi mătuşilor, răstimp în care se impregna de pietate maternă. « Atunci când, ca femeie, faci o vizită într-o familie pakistaneză, turcă, arabă sau persană, ne spune Annemarie Schimmel, eşti întotdeauna emoţionat când vezi în ce fel mama, chiar dacă este analfabetă, domină chestiunile privitoare la casă şi cu ce respect o tratează fiii, chiar dacă sunt miniştri sau profesori universitari. »

Modelul acesta al mamei care-l ocroteşte pe cel ce nu ştie să-şi poarte singur de grijă a fost atribuit metaforic profeţilor, cei care asemeni unor « mame » conduc spre Paradis sufletele neştiutoare ce le-au fost încredinţate. Maestrul spiritual care-l conduce pe novice pe Cale este văzut şi el sub unghi matern. Parabola naşterii lui Iisus, pe care Rumi a formulat-o cu jumătate de secol înainte de Meister Echhart, spune aşa : « Corpul este asemănător Mariei. Fiecare dintre noi poartă un Iisus, dar atâta timp cât durerea nu se manifestă, Iisus al nostru nu se poate naşte. Dacă această durere nu vine niciodată, atunci Iisus se întoarce la originea lui, pe aceeaşi cale misterioasă pe care a venit, şi noi ne regăsim despuiaţi şi fără nici o parte din el. » Suntem concomitent Maria cea purtătoare de har şi Pruncul Iisus, ne naştem noi pe noi înşine, prin mila lui Dumnezeu, dacă o moaşă pricepută asistă acest proces miraculos…

Cei de pe Calea Spirituală

Una dintre figurile cele mai determinante ale începuturilor istoriei sufismului a fost o femeie, Rabi’a al-‘Adawiyya. Ea a introdus în sufismul extrem de ascetic al secolului al VIII-lea după Hegira noţiunea de Dragoste absolută pentru Dumnezeu. Despre ea s-a spus : Dacă o femeie merge pe Calea lui Dumnezeu, ea nu poate fi numită « femeie »… Pe de altă parte, maestrul Bayezid Bistami afirmă paradoxal : « Sfinţii sunt logodnicele lui Dumnezeu. » Noi conchidem cuminţi că acolo de unde începe harul, se sfârşeşte accidentalul din Om.

Pentru Ibn ‘Arabi, nu doar an-nafs (sufletul) este feminin, ci şi adh-dhat (Esenţa divină), astfel încât feminitatea, în opera acestuia, este forma sub care Dumnezeu se manifestă. A scris în impozanta lucrare Futuhat al-makkiyya (peste 40 de volume) că şi femeile pot atinge cel mai înalt nivel spiritual, spunând că Dumnezeu cuprinde atât elementul creator masculin cât şi elementul receptiv feminin, şi că în absenţa unei oglinzi feminine, adică universul creat, Dumnezeu nu ş-ar putea contempla frumuseţea (făcând aluzie la un hadith subtil).

Ideea unui Dumnezeu feminin apare în opera lui Rumi, despre hal (starea mistică) şi maqam (locul unde această stare se perpetuează) : « Hal-ul este atunci când ridici voalul frumoasei, maqam-ul este atunci când regele rămâne singur cu frumoasa ». El vrea să traducă astfel scurta conştientizare a frumuseţii divine realizate de sufi prin hal ; în maqam se pot spera revelaţii mai durabile, uniunea mistică. Calea Spirituală este astfel parcursă de logodnica divină până la hierogamia dintre Creator şi creaţie…

Să ne amintim, în încheiere, de ceea ce spunea Ali ibn Abi Talib, ginerele Profetului şi al patrulea khalifa, soţul Fatimei, cea venerată de şiiţi : « Femeia este fundamental rea, dar ceea ce are ea mai rău este că avem absolută nevoie de ea ! » Să ne amintim de Zalikha din Coran, cea care se îndrăgosteşte atât de mult de profetul Yusuf încât se taie cu cuţitul la deget fără să simtă nicio durere. De Rabi’a al-‘Adawiyya, care mergea pe străzile din Basra ţinând într-o mână un vas umplut cu apă şi în cealaltă o torţă aprinsă, şi care răspundea, cui o întreba despre raţiunea gestului său : « Vreau să vărs apă peste infern şi să dau foc paradisului, ca să dispare cele două locuri, iar oamenii să înceteze să se roage lui Dumnezeu de teamă de infern sau sperând că vor intra în Paradis, ci numai pentru frumuseţea Sa eternă. » Da, ştiu, e contradictoriu, e fierbere, e balsam, e ardere, e briza proaspătă de după furtună ! E Islamul femeilor…

Scrisă de Radu Iliescu

P.S. Lectura acestei cărţi, şi până la urmă această recenzie, datorează mai mult decât putem noi spune observaţiei candide făcute nouă la o vreme de o bună prietenă pornită în vajnica drumeţie a căutării Sinelui : « Islamul nu e o religie indicată femeilor. » Azi îi putem răspunde, pe aceeaşi cărare îngustă : « Într-adevăr, toţi musulmanii demni de acest nume sunt, fără excepţie, bărbaţi. »

Autor: Ayaan Hirsi Ali
Rating:

“Ciocnirea civilizaţiilor” pare să fie cea mai influentă paradigmă a timpului nostru în interiorul căreia gândim toate fenomenele macro-politice. Însuşi viziunea fukuyamistă s-a pliat treptat parcă pentru a urma cursul sociologiei huntingtoniene. De la “Sfârşitul istoriei” la lucrările ulterioare, Francis Fukuyama abandonează filozofia triumfalistă care l-a consacrat pentru a se ocupa de detaliile sociologiei şi ale imperfecţiunilor democraţiei. Preocuparea pentru modalităţile de a exporta instituţii occidentale în medii extra-occidentale dă de înţeles că există cel puţin o tensiune între democraţia Apusului şi regimurile politice ale altor culturi.

Cartea lui Ayaan Hisi Ali se înscrie tocmai în dezbaterea incandescentă a timpului nostru despre raportul liberalism/Occident versus Islam/fundamentalism. Născută în Somalia anului 1969, Ayaan Magan este fiica unui dizident politic împotriva regimului autoritar al lui Syad Barre. Crescută într-un mediu religios riguros, Ayaan îşi petrece copilăria însoţind periplul familiei sale prin Arabia Saudită şi Kenya. În 1992, forţată de familie să se căsătorească cu un văr din Canada ea reuşeşte să ceară azil politic în Olanda unde va deveni un ilustru promotor al reformării Islamului şi emancipării femeii musulmane. Cu un master în ştiinte politice la Universitatea din Leiden şi cu un loc în Parlamentul olandez figura ei nu poate să nu accentueze vocaţia de militant social. După ce în 2002 a renunţat la islamism pentru a deveni ateu, în 2004 realizează filmul Supunerea (Submission) cu regizorul Theo van Gogh care ulterior va fi şi ucis pentru producţia sa de către un fundamentalist musulman, Mohammed Bouyere. Moartea lui van Gogh a înteţit ameninţările cu moartea la adresa lui Ayaan Ali şi au determinat-o să emigreze în SUA şi să lucreze pentru un grup de expertiză neo-conservator. Acolo ea se integrează mediului jurnalistic drept un fervent susţinăror al politicii Bush de luptă contra terorismului şi de apologet al neoliberalismului. Deasemenea Ali adoptă o poziţie ofensivă în privinţa Iranului şi cere o atitudine fermă din partea guvernului SUA şi a comunităţii internaţionale.

Fecioara încătuşată desfăşoară un crez politico-religios sub forma unor confesiuni articulate în jurul vieţii şi experienţei sale profesionale. Lucrarea porneşte de la ceea ce autoarea consideră a fi o evidenţă. 11 Septembrie nu face decât să arunce o lumină asupra istoriei recente: cele mai multe atentate teroriste din ultimii peste douăzeci de ani sunt opera sau poartă colaborarea unor cetăţeni islamici. Terorismul islamic este rezultatul unei tensiuni produse la contactul dintre Coran şi lumea occidentală. Terorismul nu este decât vârful aisbergului care se ridică peste realitatea anacronică în care trăiesc urmaşii Profetului. Aceştia se văd obligaţi să caute răspunsul la frământările vieţii moderne în texte scrise cu peste o mie de ani în urmă. În contrast cu alte voci moderate care răspund furiei occidentale că Islamul este o religie a păcii, Ayaan Ali găseşte fundamentalismul tocmai în miezul catehismului. Teza este are o sensibilitate weberiană: mai mult decât alte religii mahomedanismul [nereformat] este predispus la despotism. Spre deosebire de Europa de secol XVIII Islamul nu s-a bucurat de un process de reînnoire spirituala şi de reforme. Islamismul, conchide Ayaan ,nu a avut vreodată un Voltaire.

Un loc special în catehismul islamic îl ocupă feminitatea. Modul în care această este tratată se naşte din trei trei atribute ale religiei:

1) relaţia dintre supus şi Allah este una de frică;

2) Islamul nu are decât o sursă morală – Profetul Mahomed. Deşi Coranul stipulează că a fost doar un om, şi nu un zeu întrupat precum Isus, tradiţia ulterioară, Hadith-ul l-a transformat pe Mahomed într-un personaj suprauman şi referenţial moral. Fiecare credincios trebuie să-şi ordoneze viaţa pentru a o imita cât mai bine pe cea a Profetului. În exemplul vieţii Profetului se găsesc fapte care vor hrăni comportamentul tiranic şi poligamic din care credinciosul îşi extrage energia;

3) Moralitatea islamică este dominată foarte puternic de sexualitate. Bărbatului i se îngăduie un mare ascendent asupra femeii căreia îi sunt rezervate gineceul şi viaţa plină în izolare şi interdicţii. Regula numărul 3 rezultă din al doilea precept. Raporturile familiei şi soţului cu tânăra soţie sunt marcate de o neîncredere teribilă în privinţa acesteia. De la circumcizia clitorisului în copilărie şi continuând cu căsătoria forţată existenţa femeii islamice este, conform lui Ali, una mutilată.

Singurul remediu, susţine autoarea, este considerarea Islamului drept o religie incompatabilă cu democraţia şi schimbarea sa radicală. Este condamnată tocmai abordarea nuanţată şi moderată a guvernelor şi societăţilor vestice preocupate de a gestiona grabnica integrare a minorităţii musulmane şi respectul faţă cultura Coranului şi Hadith-ului. Atâta timp cât Europa va continua politica de până acuma ea va sfârşi un paradis pentru ghetto-uri ale înapoierii premoderne şi un catalizator al radicalismului. Statul olandez, ca un caz particular, este condamnat pentru că este tolerant faţă de violenţa domestică în cadrul comunităţilor musulmane. O acuză specială se aduce centrelor care adăpostesc femeile musulmane maltratate de familie. În loc să le ajute să se califice profesional pentru a deveni independente financiar, aceste centre, continuă Ali, se ocupa mai degrabă cu împăcarea dintre fugară şi familia sa. Cărţii nu îi lipseşte şi un ghid pentru fetele care doresc să-şi părăsească familia musulmană pentru a se integra în societatea laică.

Criticii lui Ayaan Hirsi Ali o acuză că nu face decât să exploateze acele prejudecăţi occidentale împotriva cărora se ridica Edward Said. Pentru regretatul Edward Said, Orientul a fost “orientalizat”- el a fost o creaţie a lumii occidentale care avea nevoie de un şablon simplificat. Portretizarea lumii Orientului mijlociu ca un loc al luxului şi tiraniei a conturat o mare parte din plitica metropolelor apusene şi a dus la o spirală a intolerantei. Polemica cu Timothy Garton Ash se aşează pe această dilemă.

Vocile împotriva lui Ali canalizează o serie întreagă de argumente, de la proamericanism şi neoconservatorism la generalizări nedrepte pe care le face bazate pe o traumă personală. Asocierea sa cu o viziunea dur-wilsonistă a administraţiei Bush II ridică întrebări asupra modului în care discursul lui Ayaan Ali se va modifica odată cu posibila schimbare de la Casa Albă, ce presupune marginalizarea neonconservatorismului şi o viziune probabil mai moderată a Washingtonului.

Dincolo de controversele care o înconjoară, lucrarea lui Ayaan Hirsi Ali are un aport deosebit pentru publicul din România insuficient hrănit de către o media preocupată de autohtono-centrism şi de divertisment. La un nivel mai profund, controversele pe care le găzduieşte biografia sa dau seama de potenţialele implicaţii ale convieţuirii a două culturi care înţeleg diferit Cetatea Omului.

Scrisă de Silviu Petre