Strategia trebuie să îşi croiască drumul printre război şi pace; economia prin tensiunea dintre capital şi muncă ; libertatea printre anarhie şi armonie, iar istoria printre adevăr şi prestigiu. Pentru că cel mai mare duşman al adevărului în cazul ştiinţei istoriei nu este minciuna, ci prestigiul. Aura unui fenomen care ne osifică curiozitatea şi creează mituri intacabile. Aşa este cazul secolului XX unde ştiinţa nu a slujit adevărul ci a întreţinut o propagandă pe care vechii şamani ar fi fost geloşi. Subjugaţi de simplitatea manualelor şcolare şi, ulterior, a documentarelor care se inspiră din acestea, vedem istoria ca pe o poveste liniară, limpede. Ea este însă o succesiune de probabilităţi care se încheagă într-un fel şi nu în altul. Un trunchi de fapte consumate ce coexistă cu vlăsarii avortaţi ai contrafactualului (“ce ar fi fost dacă ?”).Un astfel de exemplu ce invită la meditaţie este şi intervenţia aliaţilor în Rusia Războiului Civil între anii 1917-1922. Având scopul iniţial de a opri expansiunea germană spre răsărit şi ulterior de a stopa comunismul, reuşita Antantei ar fi ţesut un cu totul alt secol XX. Unul în care comunismul ar fi fost doar un proiect utopic.

Studiul de faţă va avea trei părţi : în prima voi discuta cauzele Primului Război Mondial. Cea de-a doua va trata izbucnirea Revoluţiei din Octombrie 1917. A treia se va ocupa de apariţia gărzilor Albe şi intervenţia Antantei. Partea finală va reflecta asupra deznodământului intervenţiei.

I. Cauzele Primului Război Mondial

Cauzele Primului Război Mondial sunt multiple, dar legate unele de altele :

– pentru teologi şi filozofi este vorba de o criză a conştiinţelor (Nikolai Berdiaev ; Oswald Spengler)

– istoricii şi sociologii găsesc explicaţia într-o anumită distribuţie de putere în sistemul internaţional (I.Wallerstein, Modelski, Hans J.Morgenthau, Kenneth Waltz, Robert Gilpin, Stephen Walt, Joseph J.Nye);

- autorii de tradiţie liberală sau neoconservatoare văd răspunsul în coexistenţa dificilă dintre democraţii şi autocraţii (Michael W.Doyle. ; Donald Kagan, Amos Perlmutter);

– o explicaţie parţială ar putea fi şi rivalitatea acerbă dintre imperii (Niall Ferguson);

Adepţii imperialismului social (John A.Hobson) văd în război nu atât o acţiune pentru obţinerea de glorie şi bogăţii cât o terapie de şoc pentru a unifica naţiunea şi a rezolva conflictele interne.

Nu trebuie de asemenea să uităm ideologiile extreme, naţionalismul şi socialismul sau cursa terifiantă înarmărilor.

O medie aritmetică a tuturor cauzelor de mai sus a putea fi căutată însă în fenomenul creşterii puterii statului. În ciuda unor opoziţii ireductibile, atât marxiştii cât şi libertarienii (Karl Kautsky, Rudolf Hilferding sau Murray N.Rothbard, Ludwig von Mises, Paul Johnson) găsesc în expansiunea centralismului statal o trăsătură a modernităţii cu profunde consecinţe asupra restrângerii drepturilor individuale şi militarismului. Evident, războaiele au existat încă din epoca tribală şi s-au purtat cu pumnale de silex înainte de se inventa armele atomice. Extinderea statului a înregimentat însă tot mai mult populaţia. Naţionalismul secolelor XIX-XX a înmănunchiat cumva dorinţa de glorie a politicienilor cu interesele financiare ale capitalismului şi cu nevoile omului de rând. Metaforizând, putem vedea statul modern ca pe o uriaşă corporaţie care produce servicii în domeniul securităţii şi a cărei activitate supremă devine războiul. Graniţa dintre cetăţean şi soldat se estompează. Serviciul militar obligatoriu devine un route de passage.

Cifrele de jos redau volumul crescând al războiului modern judecat la capitolele 1) efectiv militar şi 2) costuri în bani :

Dacă în secolul XVII armatele de mercenari ale lui Mihai Viteazul, Wallenstein sau Gustav Adolf fluctuau între 10-30.000 de soldaţi, Frederic cel Mare a extins armata la 200.000 de soldaţi. Napoleon avea la Waterloo 60.000 de oameni sub ordin9 iar Turcia opunea aliaţilor ruso-români la Plevna 150.000 de trupe. În 1914 Puterile Centrale posedau circa 3,4-3,5 milioane de oameni iar aliaţii antanţi peste 6 milioane.10 România se prezenta în 1916 cu o armată defectuos echipată ce ajungea la vreo 800.000 soldaţi şi trupe auxiliare.

Estimat la 208.600.000.000$ (valoarea din 1913), Primul Război Mondial surclasa de departe orice alt conflict din istoria modernă. Războaiele lui William II, regele Angliei costaseră 150.000.000$ ; cele ale reginei Ana : 250.000.000$; cele ale lui Napoleon 6 mld$ ; războiul din Crimeea- 350.000.000$ iar cel anglo-bur(1899-1902): 1,5 mld$.

II. Rusia în Revoluţie

Preluând logica lui Toqueville asupra lui 1789, putem spune că Revoluţia Rusă a desăvârşit ceea ce urmărea ţarismul. În 1914 Imperiul Ţarist intră într-un război în numele panslavismului. Război care îi va aduce pierirea, dar va înscăuna la putere un regim ce susţinea un mesianism încă mai extins decât panslavismul: marxism-leninismul cu vocaţie planetară.

Însă povestea poate nu ar trebuie spusă de aici, ci începând din Germania. Vina Germaniei asupra declanşării celor conflagraţii a fost aprig discutată de istoriografia secolului XX. Fără a fi fost ea unica vinovată, Germania a fost focarul unei dialectici faustiene cu efect de bumerang asupra destinelor teutonice. În Germania s-a născut marxismul care va înfluenţa întreaga planetă. Germania wilhelmiană va susţine o Austro-Ungarie şubredă şi inechitabilă care va atrage Berlinul într-o aventură nefericită./ Statul Major German va specula sentimentele revizioniste mexicane atrăgându-şi până la urmă intervenţia Americii în război. Dar cea mai importantă anti-teza la planurile germane a stat în decizia Statului Major German de a-l sprijini pe Lenin&Co în 1917 pentru a ajunge în Rusia şi a răsturna regimul lui Kerensky. Acesta se instalase în februarie 1917 în locul monarhiei ţariste. Scopul lui Kerensky, de sorginte social-democrată, era reforma agrară în interior şi continuarea efortului de război alături de Antantă. Regimul bolşevic va ajunge în 1945 la Berlin şi va subjuga o parte a ţării pentru două generaţii. Dar la momentul 1917-1918 lovitura de stat bolşevică ar fi eliberat armata germană de grijile frontului estic pentru a putea înfrunta cu toate forţele ofensiva anglo-franco-americană. Deasemenea, un regim slab şi docil în Rusia, mai ales după tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), părea să împlinească visul german al unui Lebensraum balto-slavic. Într-o figură de stil putem spune că iniţiativa Berlinului a fost o acţiune de preluare şi achiziţie (mergers&aquisitions) cu ajutorul unei mişcări sindicale mituite (comuniştii).

III. Aliaţii şi iniţiativa intervenţiei

O explicaţie marxistă asupra intervenţiei Antantei în Rusia de partea Albilor nu ne duce prea departe. Este la îndemână să considerăm intervenţia aliată în Rusia mânată de dorinţă recuperării creanţelor contractate de guvernul ţarist de dinainte de octombrie 1917. Tribulaţiile şi tărăgănarea de a trimite trupe precum şi lipsa de voinţă în a zdrobi bolşevismul infirmă (cel puţin parţial) paradigma marxistă. Marxismul ar avea o şansă la pledoarie mai mare nu la capitolul securizării capitalului cât la acela al lichidării unui virus care frisona partidele socialiste şi lumea sindicală din propriile ţări de origine (Franţa, Belgia, Italia, SUA, Canada, România etc).

Cruciada Antantei s-a conturat într-un climat de necunoştinţă, ideologie (aversiunea faţă de bolşevism) şi necesităţi tactice – Cum expansionismul kaiserist era principala preocupare, Aliaţii au oscilat între un flirt cu Troţki (la care şi acesta a consimţit din cauza poziţiei precare iniţiale) şi ofensiva clară împotriva noilor stăpâni de la Petrograd ! De abia odată cu capitularea germană în pădurea Compiègne (11 nov.1918) am putea vorbi, în termeni contemporani, de un război asimetric, unul împotriva terorismului încarnat de comunism. Însă înainte de a merge mai departe trebuie să clarificăm termenii folosiţi : Aliaţii reprezentau un singur substantiv doar pentru tânărul regim comunist în luptă pentru supravieţuire. Dacă privim de sus, din satelitul istoriei, vedem că intervenţia din anii 1918-1920/’22 seamănă nu atât cu o misiune ONU ori NATO, cât cu vânzoleala Războiului de Treizeci de Ani unde cu greu putem distinge blocurile rivale.

De aici înainte putem împărţi firul epic în două tronsoane : A. ridicarea Albilor şi B. intervenţia aliată.

III.A

Preludiul contrarevoluţiei a început în vara lui 1917 când Kerenski îl înlocuieşte pe gen.Alexei Brusilov (un general nu fără rezultate) cu Lavr Kornilov. Acesta va încerca în august 1917 o lovitură de stat cu ajutorul britanic, şi în special al ataşatului Londrei, generalul Alfred Knox. Următorul pas, cel care poate fi numit şi uvertura a fost acela al revoltei trupelor de cazaci sub comanda generalului Kaledin care ocupă Rosstovul. Cum dorinţa acestui grup de a lupta nu a fost foarte densă, bolşevicii vor cuceri oraşul iar Kaledin se va sinucide (februarie 1918). Kornilov preia puterea dar este ucis de un obuz în timpul unei lupte. Comanda trupelor de voluntari albi revine gen. Denikin. În acest moment atât trupele albilor cât şi născânda Armată Roşie nu aveau mai mult de câteva mii de oameni (3-4000, respectiv 6-7000 plus 12 mitraliere). În 1919 ambele armate vor număra deja câteva sute de mii de oameni. Dr.Jonathan Smele consideră că albii nu au reuşit să treacă de 250.000 de oameni în timp ce alţi autori se aventurează pentru numere mai mari. Brutalităţile albe şi lipsa unui mesaj seducător au aruncat mulţi oameni în braţele sovietelor care au ajuns să aibă la finele lui 1920 cinci milioane de oameni înregimentaţi.

În prima parte a anului 1918 avem deja cel putin trei grupări : Frontul Sudic al generalului Iudenici ; Frontul din Caucaz al generalului Denikin şi cel Estic sau Siberian al amiralului Alexandr Kolceak cu sediul la Omsk. În afară de aceştia cel puţin alţi doi actori ocupă scena : SR-ii (social-revoluţionari, tovarăşi de drum ai bolşevicilor de care aceştia din urmă încercaseră să se descotorosească) şi Legiunea Cehă. Aceasta va juca un rol vital în atragerea intervenţiei americanilor. Forţaţi să lupte contra statului ţarist după căderea regimului, cehii doreau să se întoarcă în patrie. În prima fază ei vor încheia un pact cu bolşevicii, unii dintre cehi ajungând să fraternizeze cu noul regim. În mai 1918 însă Legiunea se va revolta şi va deveni anti-comunistă. Lobby-ul ceh din America, ajutat şi de conducători precum Eduard Beneş şi Thomas Masaryk vor convinge administraţia de la Casa Albă să intervină pentru a-i ajuta să ajungă în patrie via SUA şi Canada.

Nu trebuie deasemenea uitate trupele albe finlandeze stipendiate de germani pentru a-i contracara pe bolşevici.

Trebuie să vedem zona centrului şi răsăritului european alături de cea a Orientului Mijlociu într-o spectaculoasă şi efervescentă descompunere şi recompunere.

În cazul multor popoare care începeau să îşi capete independenţa se ciocneau planurile naţionaliste cu cele comuniste magnetizate de la Moscova.

***

III.B. Intervenţia aliaţilor

Interesele occidentale în Rusia aveau conţinutul investiţiilor de dinainte de război făcute de firmele anglo-franco-americane precum şi al ajutorului oferit prin alianţa militară (cum s-a arătat mai sus). [Politica contelui Witte de la începutul secolului XX deschisese Rusia economiei mondiale şi contribuise la o anumită modernizarea ţării.]

La vârful intervenţiei aliate în Războiul Civil. puteau fi numărate efectivele a XIV naţiuni printre care japonezi (70-73.000, cel mai numeros contingent), britanici (40.000-alături de trupele coloniale, inclusiv din India), francezi (circa 13.000, alături de trupele coloniale), 12-13.000 americani, 4200 canadieni, 4000 de sârbi, 4000 de români şi cei 40-50.000 de cehi.

Putem descrie intervenţia aliaţilor şi relaţia lor cu albii în maniera lui Marquez, ca pe o cronică a unei morţi anunţate.

Înainte de a continua trebuie subliniat că cele mai grele lupte şi implicit pierderi le-au avut ruşii şi polonezii. Aliaţilor revenindu-le un rol logistic şi şansa unor ciocniri sporadice.

Cum Petrogradul fusese preluat bolşevici, logic era ca armatele albe să încerce să cuprindă şi să cucerească capitala ţării. Anii 1918 şi 1919 au fost ocupaţi cu încercarea de a avansa în această direcţie. Succesele nu au lipsit.

Astfel Kolceak. a reuşit cucerirea oraşelor Perm şi Ufa în decembrie 1918 şi începutul anului următor. Lipsa unei infrastructuri adecvate l-a ţinutit pe loc până în 1920 când întregul front se prăbuşeşte. Generalul francez Janin, pentru a scăpa din încercuire face un pact cu bolşevicii şi îl predă acestora pe Kolceak care va fi executat în februarie 1920.

Denikin nu este nici el mai prejos. În iunie 1919 va cuceri Ekaterinburg şi Harkov. În cele din urmă va ajunge la Orel, 250 kilometri de Moscova însă va fi împins înapoi (noiembrie 1919). Va reuşi să se îmbarce cu ajutorul Aliaţilor şi va trăi în Occident până în anii 1947, la 89 de ani.

Frontul sudic, cel al lui Iudenici, de anumite istorii subsumat celui al lui Denikin va fi în cele din urmă de contra-ofensiva energică a Armatei a VII-a a lui Troţki. Ultimul comandant al frontului sudic a fost Piotr (engl.Peter) Wrangel, considerat de anumite păreri drept cel mai eficient ofiţer alb. Va reuşi menţinerea rezistenţei în Crimeea până în aprilie 1920 când va fi nevoit să se retragă prin Marea Neagră. A murit în 1928 la Berlgrad.

-Intervenţia japonezilor, iniţial cu doar 28.000 a devenit motivul inervării hotărârii occidentalilor şi mai ales americanilor care au ajuns să se teamă de Imperiul Soarelui Răsare. Japonezii s-au retras şi cel mai târziu, ţinând un cap de pod până în 1925.

Francezii alături de britanici au fost cei mai hotărâţi donori de trupe din Europa. Franţa avea un sentiment grandios (nu însă neinteresat) de a ajuta autodeterminarea naţiunilor est-europene. În timpul războiului francezii aveau numeroase misiuni militare pe frontul estic. În Balcani era contingentul gen.Sarrail ; în România cel al lui Berthelot ; în Rusia se puteau număra în jur de 5 misiuni : gen.Niessel la Petrograd (acesta era şi şeful misiunii); Janin la Petrograd ; gen.Taubois la Kiev ; alte două misiuni se aflau la Tiflis şi respectiv la Murmansk.

Pe 24 decembrie 1917 Înaltul Consiliul Aliat anunţă că va oferi ajutor oricui se va opune bolşevicilor. Tot în decembrie francezii recunosc Rada Ucrainiană şi îi oferă ajutor.

La începutul lui 1918 Bethelot trimtie 7 milioane de franci prin colonelul Huchner spre Novocherkassk în ajutorul albilor. În martie 1918, 7000 de francezi au fost înfrânţi în încercarea de a captura Odessa.

Acţiunea britanicilor, ca mai târziu a americanilor amesteca ratiunile idealiste cu geopolitica. Richard Pipes consideră expediţia britanică drept cea mai focalizată întrucât avea în fundal o gândire strategică imperială şi în prim plan dorinţa lui Winston Churchill de a extirpa comunismul. Chiar dacă 25 de ani mai târziu va pactiza cu Stalin !

Cea mai blamată acţiune, mai ales în lumina opiniilor recente, a fost cea a SUA. Judecată cu compasul promisiunilor afişate, administraţia wilsonistă a fost considerată greutatea care ar fi înclinat definitiv balanţa luptelor. Iniţial, părerea lui George Kennan a amplificat icoana lui Wilson: preşedintele a intervenit în mod clar pentru a opri comunismul. Ideea cruciatului nesusţinut de colaboratori şi aliaţi aduce o notă hollywoodiană. Însă acţiunile preşedinţiei americane a devenit rezumatul motivaţiilor aliaţilor : o masă contradictorie de impulsuri pro şi contra intervenţiei. Pe de-o parte mulţi oficiali americani simpatizau cu Revoluţia Rusă şi vedeau în ea reluarea propriei istorii (o ţară care se eliberează de tiranie). Tărăgănarea de a interveni a fost prelungită de rapoartele contradictorii ale ambasadorului american în Rusia : David R Francis. Pentru a examina situaţia este creată comisia Root, condusă de un ilustru senator republican, câşigător al Premiului Nobel în 1912. Trimisă în Rusia comisia conţinea şi personaje srângiste, simpatizante ale bolşevicilor, aşa cum a fost Charles E Russell, apropiat al lui James Duncan, vice-preşedintele Federaţiei Americane a Muncii. Russell a trimise o serie de rapoare şi opinii de pe poziţiile unui simpatizant, amplificând confuziile legate de intenţiile şi metodele regimului sovietic.

În cele din urmă se pare că presiunea diasporei cehe a contribuit la de-griparea hotărării. Wilson anunţă pe 6 iulie 1918 trimiterea unui contingent. Acesta va ajunge la Vladivostok şi Murmansk pe 17 august 1918. Din păcate cei 13000 soldaţi americani nu au reuşit să încline balanţa, fiind prinşi în lupte marginale în Siberia. Condiţiile deosebite şi lipsa unui plan coerent pe teren şi-au cerut totuşi preţul : în viaţa a 4200 militari americani.

La finele lui 1919 cele mai multe contingente aliate deja părăseau Rusia. Singura excepţie, aşa cum s-a mai spus au fost japonezii. Francezii, ale căror trupe s-au revoltat ca urmare a propagandei roşii, şi-au făcut simţită prezenţa prin intermediul instructorilor afiliaţi armatei poloneze.

Deznodământul

Dacă iniţiativa Albilor a sfârşit în eşec, planul B, dacă putem spune astfel a avut un oarecare succes. Şi anume victoria Poloniei din faţa Varşoviei a ajutat crearea unui coridor “sanitar” de state în faţa URSS-ului. Prin pacea de la Riga din 1921, graniţa sovieto-polonă a fost trasată pentru aproape douăzeci de ani. Slabă consolare în faţa viforului unui secol pentru care nu mai existau frontiere ci doar fronturi !

Este păcat că guvernele occidentale nu au mai avut nici măcar hotărârea arătată în 1917-1920 în perioada interbelică, atunci când ascensiunea regimurilor totalitare ar fi putut fi oprită în faşă.

Însă cel mai îngrijorător a fost faptul că statornicirea la putere a bolşevismului a dat semnalul Războiului Rece. Un război direct şi latent, cultural şi militar purtat în interiorul fiecărei societăţi între sirena marxismului, pe de-o parte şi altceva (acel altceva însemnând naţionalism, creştinism, islamism, capitalism şamd). Un război structural din care nuanţele intermediare au fost eliminate şi poziţiile au devenit ireductibile. Trebuie să mai spunem că de multe ori clasa politică nu a făcut nimic pentru a îmbunătăţi viaţa claselor muncitoare iar protestele legitime ale acestra din urmă au fost întâmpinate cu baionetele. Muncitorii înşişi, chiar dacă nu nutreau convingeri ultra-stângiste s-au aruncat în barca comunismului devenind mult mai radicali pentru că nu aveau altă cale de reuşită.

Când contemplăm toate acestea în memorie nu putem decât să visăm la cum a fi arătat secolul XX fără de comunism.

Scrisă de Silviu Petre

Aleksandr Soljeniţân – O zi din viaţa lui Ivan Denisovici|

„Un om poate fi nimicit, dar nu înfrânt.“
(E. Hemingway – „Bătrânul şi marea“)

Memoria lumii e mai puţin recunoscătoare decât cea a unui câine. S-a spus despre Soljeniţîn că nu mai este actual, în contextul capitalismului global de astăzi. Pentru noi, cei care ne ducem viaţa într-o „societate a abundenţei“, obişnuiţi cu drepturi şi libertăţi de tot felul, universul concentraţionar trăit şi descris de autorul rus pare de neconceput, o eroare a istoriei, îndepărtată, imposibil de repetat. Cu toate acestea, doar câteva decenii ne despart de Ivan Denisovici Şuhov, deţinutul Sce–opt sute cincizeci şi patru dintr-un lagăr stalinist din Siberia. Actuală sau nu, povestea lui laolaltă cu monumentalul „Arhipelag Gulag“ au învins un întreg sistem, destrămând imaginea idilică pe care URSS-ul şi-o construise de-a lungul a 50 de ani de propagandă în Occident.

Ivan Denisovici este un simbol al secolului XX, despre care violonistul american Yehudi Menuhin, elev al lui George Enescu, afirma că „a trezit cele mai mari speranţe concepute vreodată de omenire şi a distrus toate iluziile şi idealurile“. Deposedat de drepturile sale civile, de trecut şi viitor, de familie, de timpul şi munca sa, umilit, înfometat, bătut şi exploatat, personajul lui Soljeniţîn este nimicit, redus la statutul social de „nimic“. I se îngăduie să se târâie prin viaţă cu câteva sute de grame de pâine pe zi şi ceva terci, pentru a munci ca un roib „sub soarele lupului“ – în gerul siberian. Deşi nu are nimic bun de aşteptat – supravieţuirea timp de 10, 15 sau 25 de ani fiind incertă în condiţiile din lagăr –, deţinutul nu se frânge, nu este înfrânt. Rezistenţa lui are un preţ însă, după cum aminteşte autorul în prefaţa cărţii, vorbind despre experienţa sa concentraţionară: „Cel care nu se tâmpeşte în lagăr, care nu-şi abrutizează sensibilitatea, piere. Şi eu am fost tâmp, stupid, mintea îmi mergea greu. Tocmai asta m-a salvat. Dacă eu, intelectual fiind, m-aş fi clătinat în sinea mea, dacă aş fi dat frâu nervilor, dacă aş fi exagerat tot ce mi se întâmpla, cu siguranţă aş fi sucombat…“.

Există un principiu al prudenţei şi economiei printre vechii deţinuţi. Comportamentul şi replicile sunt atent cântărite, deoarece primejdia poate veni de oriunde, iar efortul e dozat, altfel nu pot supravieţui pe termen lung. Masa este „clipa scurtă pentru care trăieşte deţinutul, când îşi uită toate necazurile. Nu-i necăjit nici că pedeapsa e lungă, nici că duminica vor lucra iarăşi“. Încet, devin mai puţin oameni, abrutizându-se, călcându-se în picioare pentru o porţie de terci, mâncându-şi pachetele pe furiş, întrecându-se pentru a ajunge primii la masă, suspicioşi faţă de oricine, acceptând umilinţe din partea şefilor şi gardienilor, căutând mereu să capete ceva în plus.

Spre deosebire de spaţiul concentraţionar românesc (loc al „fericirii“, al întâlnirii cu Hristos prin suferinţă şi sacrificii), solidaritatea este rară în lagărul descris de Soljeniţîn. Ea se manifestă la nivelul brigăzii, care are interese comune, primindu-şi raţia în funcţie de cât munceşte. Cu toate acestea, miracolele există. După o zi de muncă, un deţinut nou, fost căpitan, îşi mâncase terciul cald, care-l moleşise. Acum ocupa fără drept un loc la masă, iar ceilalţi îl înghioteau. „Minutele acestea, notează autorul, aveau o deosebită importanţă pentru el, erau minute care-l transformau dintr-un ofiţer de marină puternic şi zgomotos într-un deţinut greoi în mişcări şi prudent. Numai această încetineală era în stare să-l facă să supravieţuiască celor 25 de ani de închisoare“. Când un camarad îi oferă încă un terci, pentru a-i lungi clipa de bucurie, „Buinovski tresări ca trezit din somn şi privi în jur. Sprâncenele i se ridicară, iar ochii priviră terciul ca pe-o minune…“ Iată că Bunul Samaritean există şi în lagăr.

Hărţuiţi de la deşteptare până la stingere, parcă nici gândul nu poate evada dincolo de sârma ghimpată: „Când afară e cald, cei din coloană discută. Astăzi, însă, se ascund după cei din faţă şi se lasă furaţi de gânduri. Gândul deţinutului! Niciodată nu-i liber şi se întoarce mereu la unul şi acelaşi lucru. Oare îi vor dibui raţia din saltea? Îl vor primi diseară la infirmerie?..“ Amintirile devin şi ele prizoniere. Şuhov se dezobişnuise a se mai gândi la familia lui sau la casa părintească. Foamea, munca, grijile îi ocupau întreaga existenţă. În lagăr nu exista viaţă personală. Deţinutul prins singur primea carceră. Privarea de spaţiu personal este o caracteristică a întregului bloc comunist. La noi, Florin Constantin Pavlovici, trecut prin Gherla, Jilava şi prin lagăre de muncă din Delta Dunării, aminteşte în cartea sa „Tortura pe înţelesul tuturor“ de unele forme extreme de dezindividualizare: „Agresiunea mulţimii asupra individului, fizică dar mai ales psihologică, ucide ideea de viaţă particulară. De la igiena personală până la rugăciune, totul devenise public. Nu numai vorbele se rosteau în auzul tuturor, dar şi gândurile semănau între ele. Oamenii îşi povesteau visele şi constatau cu surprindere că aveau aceleaşi vise“.

Foame şi libertate

Dacă astăzi ne-am civilizat, nevoile noastre fiind tot mai complexe, trăind după norme de drept, într-o abundenţă de bunuri, călătorind şi distrându-ne, viaţa deţinuţilor din lagăr se scurge după câteva coordonate esenţiale, aproape biologice: foame, autoconservare, dreptul celui mai puternic, muncă. Lumea lor este redusă la aceleaşi traume. Oare ce putem şti noi, răsfăţaţii societăţii de consum, despre foame? Ion Baurceanu, care a stat 13 ani în lagărele şi închisorile româneşti, aminteşte într-un articol din „Memoria – Revista gândirii arestate“ nr. 63 că „foamea era un supliciu permanent, zi de zi, ceas de ceas, dar şi an de an! Se manifesta fie prin crampe stomacale, fie prin hiper-secreţie a glandelor salivare. Înghiţeam saliva până ne dureau fălcile. Pentru cine nu ştie, ilustrul magistrat Istrate Mircescu a murit de foame în 1951. Ultimele lui cuvinte au fost: mor şi mi-e foame, aş da toată via mea pe un castron de arpacaş…“

În lagărul lui Soljeniţîn, deţinuţii nu sunt niciodată sătui. Răsplata lor, pentru care îşi chinuie sufletul, este un terci cald. Făcând rost de o raţie de pâine, Şuhov ascunde o parte în saltea (pentru a nu i-o dibui nimeni) şi o bucată la piept, sub haină, din care molfăie câte puţin dimineaţă şi la prânz. Cei mai puternici ştiu să capete ceva în plus. Ceilalţi „ling străchinile“ ori se învaţă cu foamea.

În lagăr nu există nici dreptate, nici egalitate. Deţinuţii care primesc pachete de acasă îşi „cumpără“ privilegiul de a sta la căldură. Dreptatea e o chestiune de inteligenţă, experienţă sau mită. Destinul lor este în mâna şefului de brigadă, un deţinut bătrân. Munca lor e „opera minţii lui“. El mituieşte superiorii cu slănină pentru sarcini mai uşoare, le obţine un procentaj mai bun deşi nu au făcut nimic pentru producţie, e cel care „te protejează, îţi dă de mâncare şi pe care nu trebuie să-l înşeli niciodată, altfel nu poţi trăi“.

Munca este chinul şi salvarea deţinutului. Aspră, în condiţii îngrozitoare, nu lasă loc „gândurilor şi amintirilor deşarte“, face ziua să treacă mai repede şi le oferă tovărăşia de care omul are nevoie atunci când suferă. Munca poate face diferenţa între viaţă şi moarte. O brigadă trebuie să sape gropi de fundaţie, o zi întreagă, la minus 30 de grade, pe un câmp gol. Scăparea lor este munca neîncetată, altfel îngheaţă. Dar mai întâi trebuie să-şi întindă sârma ghimpată, pentru a nu fugi.

Spre deosebire de abundenţa zilelor noastre, lagărul este o lume minimală. Nimic nu este în plus aici, doar ceea ce le asigură supravieţuirea. Sărăcia ajunge până la nivelul obiectelor. Chiar şi lingurile cu care mănâncă le cioplesc din lemn ori şi le toarnă din metal. Şuhov a confecţionat un cuţitaş cât degetul cel mic („dar taie, banditul, şi slănină groasă de 5 cm!“) , căruia îi spune „zece zile de carceră“, fiindcă atâta primea dacă i-l descopereau. O bucată de carton gudronat, găsită pe jos, ţine loc de geam şi îi fereşte de frig. Ei nu treceau nepăsători pe lângă obiecte.

Libertatea e de scurtă durată şi ia forme ciudate în lagăr. Priviţi-l pe Cezar, un deţinut, fumând o ţigară. „Trăgea rar, parcă cuprins de beatitudine“. Grijile se risipeau în cercuri, deasupra lagărului. Dar iată că se apropie Feiukov şi-i cere un fum. Lui Cezar „nu-i părea rău de tutun, ci de gândul rupt în două. Fuma ca să trezească în el un gând frumos şi puternic, şi în felul acesta să evadeze din cercul strâmt în care se învârtea“.

Şuhov, citind o scrisoare de la soţia lui, află că în sat a apărut o nouă ocupaţie, din care se câştigă frumos: vopsitor de covoare. Poate că o să se ocupe şi el cu asta, după ce scapă de aici, îi spune femeia. Dar iată că deţinutul, care nu mai are nimic, are în schimb principii. Există o demnitate a muncii dincolo de bani, pare a ne spune Şuhoh: „Covoarele despre care îi scrise nevastă-sa nu-i dădeau pace. În adâncul sufletului său, Ivan Denisovici n-ar fi vrut să se apuce de pictat covoare. Pentru asta trebuie să fii obraznic şi fără ruşine…“

Cumva, se poate trăi şi în lagăr. Sociologul C. Wright Mills afirma că „secolul XX a demonstrat că limitele naturii umane sunt înspăimântător de mari“. Zecile de milioane de deţinuţi salvaţi de la uitare de Soljeniţîn ne arată că, deşi nimiciţi, oamenii nu se frâng. Ba uneori, cu cât sunt mai nenorociţi, cu atât sunt mai demni: „Despre bătrân se vorbeşte că stă prin lagăre şi închisori fără să mai ştie numărul anilor. Cum termina zece ani, îi mai dădeau zece. Şuhov îl cercetă de aproape. Dintre toate spinările gârbovite din lagăr, spinarea lui era cea mai gârbovită. Pe capul lui gol nu mai era nimic de ras. Tot părul îi căzuse de viaţă bună. Privirea nu-i fugea după tot ce se întâmpla în sala de mese, ci aluneca deasupra lui Şuhov, fără să vadă nimic. Îşi pusese pâinea pe o cârpuşoară curată, nu ca ceilalţi pe masa murdară. Mânca ciorba goală tacticos, cu o lingură strâmbă de lemn, şi nu-şi băga capul în strachină cum făceau ceilalţi, ci ducea lingura sus, la gură. Nu mai avea niciun dinte. Gingiile osificate molfăiau în locul dinţilor. Obrazul îi era palid, secătuit de orice vlagă, şi asta nu era doar slăbiciunea unui invalid nenorocit, ci mult mai mult. Părea cioplit în piatră. În piatră neagră. Cu toate acestea, rămăsese el însuşi, nu îngenunchease!“

Scrisă de Florentin Cristian

Autor: Aleksandr Soljeniţân
Titlu: O zi din viaţa lui Ivan Denisovici
Rating:
Traducător: Nina Grigorescu
Editura: Humanitas
Anul apariţiei : 2008
168 pagini
ISBN: 978-973-50-2219-8

Charles Zorgbibe- Woodrow Wilson, un cruciat la Casa Albă|

A vorbi despre Woodrow Wilson înseamnă a te întoarce de fiecare dată la timpul sacru al întemeierii politicii externe americane. Al 28-lea preşedinte american (1912-1921) rămâne un personaj controversat. Există cam două feluri de personaje controversate. În prima categorie sunt personajele controversate (!) adică acei oameni cu o reputaţie postumă atât de pestriţă încât cu greu se poate trage o linie clară când facem bilanţul activităţii lor.

Controversaţii de rang doi probează neputinţa de a trăi fără de mituri (ne place ceva sau cineva atât de mult încât dăm la o parte orice ne-ar putea schimba părerea iniţială)

Dacă dai o căutare pe internet despre relaţiile românilor cu Woodrow Wilson nu vei găsi atât episoade explicative ale Marii Unirii şi Primului Război Mondial cât trimiteri la bursa Universităţii Woodrow Wilson, la detaliile obţinerii acesteia sau la exilul românesc.

Pentru o nişă a exilului sau intelectualităţii româneşti dizidente şi postdecembriste, numele lui Wilson comprimă visul unei societăţi ameliorate prin racordarea la Occident. Wilsonismul ca medicament împotriva comunismului precum şi ca reflecţie contrafactuală asupra unui alt fel de secol XX – o lume a suveranităţilor cooperante sub auspiciile Ligii Naţiunilor şi epurată de comunism, ar fi fost o lume în care românismul ar fi avut un parcurs mai fericit.

Cunoscut ca istoric şi jurist, francezul Charles Zorgbibe pare omul cu fundalul potritivit pentru a radiografia moştenirea lui Woodrow Wilson. Interesul lui Zorgbibe are sens prin încercarea de a umări modul cum moştenirea wilsoniană s-a ajustat fiecărei epoci istorice, mai ales după Războiul Rece. Ştim din manuale şi de la profesorii de istorie că Woodrow Wilson, un Obama al acelor timpuri dorea un fel de utopie internaţională pacifistă. La ce altceva ne-am putea aştepta de la un universitar american rupt de realităţile concrete ?!

Zorgbibe începe printr-o depănare cronologică a evenimentelor pentru a prezenta modul cum a luat naştere gândirea wilsonistă. Născut în 1856 în sudul Statelor Unite, Wilson a fost contemporan cu Războiul de Secesiune şi s-a maturizat în Epoca Pregresivistă (1880-1920): perioadă marcată de puritanism, mişcări de emancipare socială, lupta pentru drepturile femeilor şi pentru interzicerea alcoolului. Este totodată o epocă în care imperalismul american în Asia şi sudul latin oglindeşte expansiunea imperiilor britanic, francez, belgian ori german. Aflat la răscrucea dintre conservatorimsul tip Edmund Burke şi liberalism, viitorul om de stat american se apropria de fabianştii britanici prin dorinţa de a schimba societatea treptat. Cartea sa, The New Freedom este expozeu pentru îmbunătăţirea situaţiei muncitorilor şi îmblânirea marelui capital. Afisând ceea ce azi am numi un fel de a treia cale: o social-democraţie tip Anthony Giddens ori Tony Blair în carte putem găsi o serie de puncte care vor fi extrapolate în conduita politică a autorului.

În planul politicii externe, Woodrow Wilson, deşi nu avea o agendă clară, se afla în ton cu epoca sa şi susţinea diferitele anexiuni ori intervenţii americane în Filipine ori Puerto Rico. Diferenţa dintre el şi alte voci publice precum William James, gânditorul pragmatist sau Theodore Roosevelt era astfel una de grad şi nu de natură. Fundalul din care se va exfolia însă gândirea sa avea la bază fascinaţia pentru Imperiul Britanic şi o puternică doză de rasism contra negrilor.

Ajuns preşedinte în 1912, Wilson va continua politica intervenţionistă în diferite republici latino-americane precum Mexic (pentru a-l vâna pe Pancho Villa), Haiti, Republica Dominicană şamd. Constance Anthony, într-un articol re-evaluator îl consderă cel mai intervenţionist preşedinte american.

Intervenţia în războiul european început în 1914 a avut loc începând cu aprilie 1917. Dacă atacarea vasului Vigilentia era Franz Ferdinand-ul american, originile profunde stau în ceea ce am puea numi internaţionalizarea Americii. America nu mai era demult o lume în sine. Participarea la marele joc geostrategic, influenţa diferitelor lobby-uri etnice (irlandez, german, ceh, românesc şamd) avea un impact asupra votului de care decidenţii trebuiau a ţine seama.

Şi de aici iată-ne ajuns la chestiune acelor 14 Puncte şi Liga Naţiunilor. Sugerată de lordul Grey în 1914 şi ulterior de Walter Phillmore, înalt funcţionar la Externe al Angliei, ideea a fost preluată de colonelul House, aghiotanul lui Wilson şi eminenţa cenuşie administraţiei sale. Planul celor 14 Puncte este organizat de o echipă de 150 de experţi jurişti sub oblăduirea lui House şi este citit de Wilson în ianuarie 1918. Graba a fost determinată şi de teama cauzată de mesajul leninist. Pentru cel care citeşte cu atenţie cele 14 Puncte va vedea că acestea respectă în bună măsură status-quo-ul antebelic şi nici nu cere demontarea imperiilor coloniale. Pentru mulţi asiatici, conservatorismul euro-centrist al preşedintelui american i-a dezamăgit îndreptându-i în cele din urmă spre Uniunea Sovietică.

Sigmund Freud, într-o carte scrisă cu William C.Bullitt, găseşte idealismul wilsonian înrădăcinat în admiraţia preşedintelui faţă de propriul tată, un pastor hotărât şi pasionat. Pe un alt plan, iniţiativa lui Wilson nu este decât rezultatul unui supraeu exaltat, hrănit de lectura zilnică a Bibliei- sau mai pe româneşte, Wilson suferea de complexul mesianic!

Nepricepându-mă la psihologie, găsesc planul internaţional de pace al lui Wilson plămădit în pasiunea lui pentru drept şi instituţiile americane. Planul de pace era deplasarea (mai sau mai puţin conştientizată) a viziunilor de politică internă : o lume în care Liga Naţiunilor să joace rolul senatului sau curţii constituţionale şi să armonizeze interesele marilor imperii (omoloagele trusturilor şi monopolurilor) şi micilor naţiuni (proletariatul societăţii mondiale) ! Ceea ce propunea planul de pace era transformarea Austro-Ungariei (în cele din urmă ideea cade) şi Imperiului Otoman în federaţii mulţinaţionale de popoare care să se maturizeze treptat de la autonomie spre o independenţă.

Însă ceea ce determinat eşecul planurilor sale nu a fost aşa-zisul idealism de care am tot auzit. Ci tocmai lipsa de tact şi teutonofobia crescândă a preşedintelui american. Ireconciliatorismul său faţă de înfrânta Germanie a creat tensiuni şi a pus bazele inechitabilului sistem versaillez.

Un alt mit care trebuie distrus este acela al lipsei de susţinere din partea Congresului. Adevărul că blocajul instituţional s-a datorat ostilităţii Preşedintelui şi Congresului. Republicanii, conduşi de rivalul său Henry Cabot Lodge doreau nu o ligă, pe care o vedeau un instrument vag si ineficient, cât o alianţă clasică cu Marea Britanie şi Franţa. De aceea au şi trimis o delegaţie în Europa. Wilson a fost acela care i-a sfătuit pe democraţi să boicoteze votul republicanilor în Congres legat de susţinerea aderării SUA la Liga Naţiunilor.

Kissinger, el înşuşi universitar şi diplomat, vede politica americană situată în continuumul dintre darwinismul naţionalist al lui Teddy Roosevelt şi idealismul lui Wilson ce ar trebui temperat de o doză de realpolitik clasic. Mai aproape de obiectivitate ar fi să spunem că Wilson a fost mult mai realist decât comentatori săi postumi. Unele dintre soluţiile propuse de cele 14 puncte nu sunt deloc în contradicţie cu ceea ce propun alţi autori ai şcolii realiste, asemeni lui Kissinger, mai sus numit. Spre exemplu teama preşedintelui american ca şi a secretarului de stat din anii ‘60-’70 că un număr prea mare de state mici, liliputane, care sunt o pradă uşoară predispun sistemul internaţional la instabilitate. Interesant că ambii oameni de stat sunt amintiţi că au dorit pacea, însă aranjamentele lor diplomatice au contribuit la prelungirea unor războaie – în cazul lui Kissinger este vorba de susţinerea khmerilor roşii. În cel al lui Wilson este vorba de lipsa lui de compromis în afacerile europene precum şi de faptul că nu a trimis mai mulţi soldaţi pentru a-i ajuta pe generalii albi în lupta contra comuniştilor (1917-1920/’22).7

Pentru cei grăbiţi, cartea profesorului Zorgbibe nu le va spune cu mult mai mult decât ştiau deja.[Un alt eseu vanilat şi dulceag] Pentru cei cărora le place să citească printre rânduri este o lucrare densă care îi permite cititorului să meargă mai departe şi mai adânc chiar decât autorul.

Autor: Charles Zorgbibe
Rating:
Fundaţia Europeană Titulescu
Anul apariţiei: 2003
404 pagini

Scrisă de Silviu Petre

Alexandru Busuioceanu – Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole|

Despre making-of-ul popoarelor

Napoleon spunea odată că în timp ce gloria este trecătoare, anonimitatea este în schimb eternă. În această reflecţie, meritul adevărat este ascuns sub praful anonimităţii nu de uitare, cât de mareea trivialităţii. “Confiscaţi, cum suntem, toţi de treburi personale şi nevoi personale, ni se întâmplă să trecem pe lângă opere excepţionale, fără să le vedem”. Aşa îi răspundea într-o scrisoare Mircea Eliade lui Alexandru Busuioceanu privind un studiu trimis de ultimul marelui istoric al religiilor.

Născut într-o generaţie strălucită care a îmbinat misiunea spiritului cu devotamentul patriotic şi care i-a dat pe Cioran, Nae Ionescu, Constantin Noica, Lucian Blaga sau Gheorghe Brătianu, Alexandru Busuioceanu este unul dintre fiii risipiţi ai ţării. Născut la Slatina în ianuarie 1894 şi rămas la Madrid în 1961, viaţa i-a permis să-şi valorifice pluralul talent în evantaiul artelor umaniste : poezie, istorie, diplomaţie, critică de artă. După absolvirea liceului la Ploieşti va participa ca voluntar la Primul război mondial şi în 1920 îşi va termina studiile la Facultăţile de Litere şi Filozofie. Studiile de istoria artei de la Roma şi Viena vor fi încununate de un doctorat magna cum laudae cu titlul : „Un ciclu de fresce din sec. al XVI-lea: Sant’ Urbano alla Caffarella”. După stabilirea în Spania, la Madrid, în 1945 predă română la Universitate şi face lobby pentru acceptarea limbii în şapte universităţi spaniole. Cele trei volume de poezii în limba lui Cervantes : „Poemas patéticos”; „Inominada luz”; „Proporción de vivir” îi vor aduce recunoaşterea mediului academic madrilen.

Studiul despre Zamolxis trimite către o preocupare azi încă fierbinte dar restrânsă la forumuri pe internet şi cenacluri pentru experţi : şi anume originea poporului român.

Versiunea actuală a întemeierii duale (daci + romani) este un compromis între latinismul paşoptiştilor şi sirena tracomanismului. În timp ce primul dorea să arate ultra-apăsat descendenţa romanică a românilor, cel de-al doilea vorbea despre primatul elementului tracic. Primul dorea să legitimeze aspiraţiile politice şi culturale occidentale ale românilor, celălalt exalta, mai mult sau mai puţin, un fel de utopie naţionalistă autarhică (“Nu avem nevoie de nimeni. Putem progresa doar prin noi înşine”).

Manualele de istorie ne învaţă că moştenirea Imperiului Roman a fost salba de naţiuni moderne. Dar nu ni se spune şi procesul propriu-zis al metamorfozei, acel making of. Cu alte cuvinte cum s-au influenţat reciproc popoarele în creuzetul roman.

Alexandru Busuioceanu îşi propune o istorie intelectuală. Cu o luciditate nuanţată el urmăreşte felul în care a fost redată istoria spaţiului geto-dacic prin lentila autorilor spanioli antici şi medievali.

Trei sunt etapele care impun imaginea spaţiului nord-dunărean în atenţia autorilor spanioli :

a) scrierile lui Seneca şi altor autori din secolul I d.Hr. Fragilul limes roman de la Rin şi Dunăre este mereu contestat de triburile germanice, scitice, celtice şi geto-dace, sedimentând o anxietate profundă în imaginarul colectiv al romanilor. În scrieri precum De brevitate vitae, Tragedii şi Naturales questionaes teama de invazia barbarilor se împleteşte cu teama apocalipsa unei reversări colosale a Danubiului care va înghiţi în cele din urmă întreaga lume :

“Cum crezi că vor fi Ronul, Rinul şi Danuviul.. atunci când vor ieşi toate din albia lor ? ..Când Danuviul nu mai atinge nu numai poalele ori brâul munţilor, ci le bate culmile, târând cu sine povârnişuri potopite, costişele smulse şi promontoriile vastelor ţinuturi, care, săpate din adâncuri, se vor desprinde de continent?” [p.52]

Un alt punct important, cu repercursiuni nebănuite în această istorie intelectuală este un poem al poetului latin Lucan:

“[O,zei] Învrăjbiţi-ne cu toate popoarele, numai abateţi de la noi războiul civil. Să ne ameninţe dintr-o parte dacul, din altă getul ; să năvălească unul în calea iberilor, să-şi întoarcă celălalt steagurile către tolbele cu săgeţi ale răsăritului partic” (Hinc Dacus premat, inde Getes, occurat Hiberis/ Alte, ad Eoas hic vertat signa pharetras). [p.41]

b) Al doilea mare episod ale serialului constă evident în cucerirea romană a Daciei. Împăraţii de origine spaniolă (de la Nerva Traian la Marcus Aurelius şi Commodus) scriu cea mai frumoasă linie de succesiune (minus Commodus) din istoria Imperiului şi impun o interacţiune între cele două provincii. O serie de legiuni şi unităţi auxiliare, alături de funcţionari şi colonişti originari din Peninsula Iberică sunt atestaţi în provincia nord-dunăreană.

c) Prăbuşirea treptată a Imperiului şi negura medievală care se instalează, induce şi o schimbare paradigmatică ce se vede şi în scrierea istoriei. Pentru autorii spanioli, legaţi mai mult de patria iberică decât de ideea imperială veştejindă, preocuparea va fi să unească o viziune creştină asupra istoriei cu elogierea regilor vizigoţi ! Preluând o confuzie iniţială a poetului Claudius, autori precum Paul Orosius şi după el Isidor din Sevilla vor confunda pe geţi cu goţi şi vor articula o întreagă mitologie în jurul acestei confuzii. Paulinus de Nola va avea şi el o contribuţie la această sinonimie, fiind citat mai târziu de Isidor : “Iar dacii au fost din neamul goţilor (Daci autem Gothorum soboles fuerunt)” [p.105]. Istoria însăşi a acestei confuzii este la rândul ei mai amplă decât permite spaţiul acestor rânduri. Trebuie completat prin a spune că autori de sorginte daco-romană sau gotică, apropiaţi spaţiului nord-danubian vor perpetua sinonimia dintre geţi şi goţi (ex : istoricul Iordanes şi episcopul Niceta din Ramesiana). Isidor din Sevilla însă, cu autoritatea teologică atât de importantă în timpurile medivale, va deveni referenţialul care va fi creditat filiaţia geto-goţilor. “Vremea lui Isidor nu este o epocă a curiozităţii geografice, ci a refugiului în orizonturi terestre mărginite, pe care omul nu le putea extinde decât prin legende şi superstiţii. Lumea largă era cutreierată numai de cetele de călăreţi barbari, care treceau vijelios printre ruine..Dacia..rămânea învăluită pentru el în neguri getice şi scitice, undeva în septentrionul îngheţat” [p.110] Cum istoriografia păgână pe care o consultă nu este suficientă, Isidor va tricota o poveste bazată pe speculaţii etimologice şi intuiţii biblice. Versul lui Lucan, mai sus menţionat : getul să năvălească unul în calea iberilor, este interpretat ca dovada că geţii şi goţii sunt acelaşi popor şi misiunea lor este să ajungă pe ibericele ţinuturi. Cu ajutorul lecturii din Flavius Josephus, autorul celebrelor Antichităţi iudaice, Isidor echivalează pe goţi şi cu neamul Magog din Biblie. Astfel geţii/goţii devin vehiculul unui potop profeţit de Scriptură pentru a pedepsi păgânismul roman şi a-l incinera pe altarul religiei christice. Traian, iberul, cuceriorul Daciei nu mai are ce căuta în poveste. Cuceritor al geţilor [goţilor] şi prigonitor al creştinilor este un personaj nefrecventabil în dubla cheie de lectură a Spaniei gotico-catolice. Sf Augustin, acuzându-l de prigonirea creştinilor îl va trece într-un index din care nu va mai fi scos decât de Dante în secolul XIV. [p.194]

În urzeala extrem de complicată a apud-urilor istoriografice, odată cu transformarea getilor în goţi, poveştile despre Zamolxe, Burebista şi Deceneu sunt prelucrate şi ele. Zamolxis, personaj controversat, aflat la limita dintre zeu şi supraom, este considerat elevul lui Pitagora, de către autori antici precum Herodot, Platon şi Strabo. Astfel Zamolxen, Boruista şi Deceneo ajung, alteraţi, parte a mitologiei fondatoare a Spaniei vizigote. Astfel ne putem explica cum în Cetatea Soarelui, Campanella alătură în Templul Ştiinţei pe Zamolxis lui Iisus şi Mahomed printre mari creatori de religii. [pp.131-148 şi 154]

Un amănunt deosebit de interesant ţine de heraldica regilor catolici, heraldică încă în vigoare. Un mit legitimator, cum a fost acela al originii răsăritene a goţilor poposiţi în Spania conţine multiple amănunte şi pătrunde până în capilarele unei comunităţi. Descrieri ale obiceiurilor, vestimentaţiei, armelor sau ocupaţiei geto-dacilor sunt prezente la autorii romani şi vor intra şi în atenţia celor spanioli medievali. Arcul dacic/getic, celebru în lumea acelor timpuri devine parte a simbolisticii gotice şi va fi în cele din urmă încrustrat pe emblema monarhică a Spaniei [p.202].§1 Vezi aici.

Asemeni culesului viilor toamna, parcurgerea cărţii lui Alexandru Busuioceanu oferă o plăcută recompensă la capătul efortului. Meritul său este acela de a arunca lumina fermentă a obiectivităţii peste o zonă istoriografică lacunară, dar traversată de părtiniri, fixisme, delir sau lupte de orgolii. Ştiind toate acestea, dacă vor fi fost adevărate nu putem să nu avem acea mândrie fraternă a sentimentului european. Suntem parte a unei lumi pe care am influenţat-o pentru că şi ea ne-a influenţat. Pentru mine cel puţin, nu poate să nu-mi trezească o mai veche meditaţie asupra viitorului : cum vom fi amintiţi peste secole oare ? Zgomotul de fond al lumii noastre ne va deveni cenuşa sub care vom fi uitaţi ? Cu ce compas harta frugală a viitorului va fi trasând fruntariile lumii noastre ? Poate că un film va deveni o sursă istorică ; un zvon o sentinţă ; numele unui produs comercial vreun zeu. Hmm…

Autor: Alexandru Busuioceanu
Rating:
Editura: Dacica
Anul apariţiei: 2009
236 pagini

Scrisă de Silviu Petre

Hermann Rauschning – Hitler mi-a spus: Confidenţele Führerului despre planul său de cucerire a lumii

Dialogurile halucinante din cadrul întrevederilor sporadice ale lui Hermann Rauschning, preşedintele naţional-socialist al Senatului din Danzig în perioada 20 iunie 1933 – 23 noiembrie 1934, cu cancelarul german, Adolf Hitler, transcrise în paginile cărţii de faţă, sunt, pe cât de utile din punct de vedere propagandistic, pe atât de lipsite de autenticitate. O demonstrează istoricul elveţian Wolfgang Haenel, care, în urma unor cercetări care au durat ani, a demolat din temelii mitul celor „peste o sută de întâlniri” dintre cei doi, în realitate fiind vorba de nu mai mult de cinci asemenea întrevederi, întotdeauna desfăşurate într-un cadru oficial şi în prezenţa altor martori. Potrivit lui Haenel, cartea lui Rauschning constituie rezultatul unui „efort” colectiv depus alături de un jurnalist de origine ungară, pe numele său Emery Reeves, şi a unui ziarist britanic, Henry Wickham – Steele.

Publicate în Statele Unite în 1940 sub titlul The Voice of Destruction, memoriile lui Rauschning „destăinuie” concepţiile şi planurile de cotropire a lumii pe care le delira Hitler însuşi „aflat liber, în mijlocul discipolilor săi fideli, expuse în medii ermetic închise”. Membru al NSDAP (Partidul Nazist) abia din 1932, Rauschning îşi exagerează din raţiuni evidente importanţa, statutul şi relaţiile sale ca înalt demnitar al partidului. Demisionar din ambele calităţi oficiale (administrativă şi politică) la finalul anului 1934, aflat pe poziţii ireconciliabile cu gauleiterul Danzigului, Albert Forster, Rauschning părăseşte Germania şi se stabileşte, la începutul deceniului următor, în Statele Unite, colindând, între timp, Elveţia, Franţa şi Marea Britanie.

Cuvintele atribuite lui Hitler sunt, potrivit lui Haenel, compilaţii ale discursurilor sale, fragmente trunchiate din Mein Kampf, dar şi citate din scrierile lui Friedrich Nietzsche sau Ernst Junger. Rauschning îl caracterizează pe Hitler drept în permanent conflict cu „propriul său temperament revoluţionar, care îl îndemna să acţioneze cu toată pasiunea, în timp ce înţelepciunea politică îl sfătuia să aleagă drumul mai sigur al combinaţiilor politice”. Visând la un imperiu mondial, care să includă şi continentul american, Hitler „recunoştea”, în faţa lui Rauschning, unul dintre cei mai devotaţi apropiaţi ai săi (sic!), că era „obligat să înfăptuiască acte care depăşesc legalitatea”, lumea neputând fi guvernată decât prin „exploatarea fricii”. „Oamenii simt nevoia să le fie teamă; groaza e cea care îi face să se simtă uşuraţi. Masele au nevoie să tremure!”, ar fi proclamat Führerul, în „amintirile riguros autentice” ale lui Hermann Rauschning. „Suntem nişte barbari, şi vrem să fim aşa. E un titlu de onoare. Suntem cei care vor întineri lumea. Lumea actuală se apropie de sfârşit. Singura noastră sarcină e s-o devastăm”.

Lui Rauschning i-au fost necesare doar câteva întâlniri cu Adolf Hitler pentru a-i „înţelege” animozităţile, resentimentele personale, dorinţa de răzbunare „pentru toţi anii de lipsuri, pentru speranţele înşelate şi pentru viaţa de sărăcie şi umilinţă”.

Răspunzând unor cerinţe ale propagandei mediilor Aliate, prin expunerea veleităţilor de nou ziditor al omenirii, în formule macabre şi, pe alocuri, neverosimile, cartea lui Hermann Rauschning nu poate fi mai „valoroasă” decât oricare alte falsuri ale istoriei universale. În septembrie 1985, săptămânalul Der Spiegel a publicat un articol despre deformarea istorică, de la prima pagină până la ultima pe care o reprezenta cartea lui Rauschning, evocând, în termeni elogioşi, rolul catalizator al istoricului Wolfgang Haenel în a înlătura mistificarea creată odată cu apariţia aşa-ziselor Conversaţii cu Hitler. Falsul revelat i-a determinat până şi pe prestigioşii istorici Ian Kershaw şi Hans Mommsen să fie circumspecţi în a trata cartea lui Rauschning altfel decât ca un material stereotipic de propagandă.

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

Autor: Hermann Rauschning
Rating:
Editura: Lucman
Anul apariţiei: 2010
344 pagini
ISBN: (13) 978-973-723-122-2

Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România. Eşecul democraţiei româneşti|

Istoria ca datorie

Etosului naţional românesc îi place să afirme o susţinută înclinaţie spre istorie. Cu alte cuvinte, ceea ce ne spunem noi nouă înşine este cât de mult ne place istoria ca întăritor al discplinei noastre zilnice de a urma tradiţia. Spre deosebire de Occidentul materialist care nu face decât să trăiască momentul, dimensiunea românească a existenţei nu este ea însăşi decât sub specie aeternitatis. Într-o lume de consumerism, tradiţia este haloul pe care destinul istoric îl generează când trece prin substanţa Neamului ! Şi cu toate acestea raportarea noastră faţă de istoriografie este superficială. În locul unei elastice căutări a adevărului, pasiunea noastră pentru istorie nu este de multe ori decât repetiţia unei propagande de manual. În locul informaţie veridice ne tresaltă zvonul, în locul elaborării unei teorii impulsurile părtinirii de moment, în locul letopiseţului foaia volantă.

Poate că perioada pe care o trăim, chiar dacă nu este neapărat cel mai bun timp istoric, poate fi cel mai fertil moment pentru istoriografie. Nechinuiţi de vreo ameninţare geoolitică imediată, cu experienţa rulării mai multor regimuri şi ideologii în secolul XX, putem să stăm în sfârşit cu tâmpla în palmă pentru a judeca echilibrat.

Alex Mihai Stonescu mi se pare elocvent pentru ceea ce înseamnă istoriografia românească postdecembristă : cu nemulţumirile ei demitizatoare, cu căutările în dosare, părtiniri, tensiuni doctrinare, fixuri şi conştiinţă moralizatoare. Dacă în primele generaţii ale statului român modern istoriografia era îmbibată de spiritul naţionalist, în evul comunist de producerea unui discurs legitimator pentru partid, epoca ulterioară (adică a noastră) poate fi văzută ca o supă în care contradicţiile se luptă pentru a produce sinteza.

Doi oameni mi-au format modul în care văd istoria românilor în ultimi 5-6 ani. Unul este Daniel Barbu, celălalt Alex Mihai Stoenescu. O comparaţie între ei relevă un tablou pasionant de complementarităţi şi contradicţii. Precum traseul sinusiodal al unor diagrame suprapuse, scriiturile celor doi au ceva dintr-o pictogramă Ying şi Yang.

Pentru amândoi tema principală de gândire este modernizarea românească în calitatea e inflexiune a modernităţii în ansamblul său. De ce suntem aici, ce am devenit din ceea ce eram, de ce România şi românismul sepoziţionează într-un fel sau altul faţă de Europa şi Orient ?

Barbu, germanizant se plasează în tradiţia lui Kant, Max Weber, Jürgen Habermas care subliniază importanţa normelor. Concluzia sa este un sumbră. Contrar celor zise de Aristotel românul nu este un animal politic. Pentru el politica nu este numele modului de a fi împreună.2 În Bizanţ contra Bizanţ, concluzia sa, deşi nu ar părea este extrem de pesimistă, mai ales dacă ne gândim că este reluată şi în alte opere, precum Republica absentă sau Politica pentru barbari. Şi anume românii snt esenţialmente anomici : ei nu respectă nicio regulă. Par condamnaţi să trăiască precum popoarele nomade, chiar dacă trebuie să facă faţă modernităţii. O anumită critică a istoriei noastre învinuia Bizanţul de a ne face incompatibili şi refractari Occidentului. Modul în care zugrăveşte Daniel Barbu românismul pare să spună că nu Bizanţul ne-a stricat, ci că nici măcar el, o societate katanomică (bazată pe legi) nu ne-a putut guverna.

Filonul principal al criticii sale este însă spiritul caragialian al românului: băşcălia, lipsa de seriozitate, corupţia şi lenea devin limbajul prin care ne definim lumea ca popor. Logica iertării nu este decât un instrument de reciclare morală- nimeni nu este cu adevărat vinovat în mod irecuperabil. Dacă ne uită la timpurile fanariote ca reper vedem cum Domnul/Voievodul este un arbitru care îi sancţionează pe curteni şi apoi îi reintegrează circuitului. Personajele care populează istoria noastră par să fie oameni ca Cesar Librecht, Malaxa, Marmorosch-Blank, Nicu Ceauşescu, Radu Mazăre sau Vanghelie.

Dacă Daniel Barbu compară exaltă etica austeră protestantă şi o alătură realitătilor româneşti, Alex Mihai Stonescu se defineşte undeva între Arnold Toynbee şi John le Carré. Tabloul său este deopotrivă mai pesimist şi mai optimist decât cel al Republicii absente. Premiza sa este un sumbră : românii or fi un popor latin, dar au avut o istorie demnă de ţările latino-americane. În mai puţin de 150 de statalitate România a schimbat cel puţin trei regimuri : cezarismul republican al lui Cuza, Monarhia, dictatura militară antonesciană ca intermezzo, regimul comunist şi democraţia parlamentară. Personajele definitorii pentru istoria sa sunt Alexandru Ioan Cuza, Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu, Cristian Racovski sau generalul Victor Stănculescu. Răul istoriei noastre ne este imputabil într-adevăr şi nouă înşine dar el se datorează în primul rând Marilor Puteri care şi-au disputat dominionul asupra noastră precum şi a modernizării forţate.

[Afirmaţie exagerată dacă este să comparăm istoria modernă a României cu cea a Franţei, Germaniei sau Italiei- ţări care autrecut prin convulsii cel puţin egale cu ale noastre].

Acolo unde Barbu vede înapoierea noastră legată de insufienta preluare a valorilor unui Occident pe care îl idealizează, la Stoenescu răul provine dintr-o trădare a specificului nostru- specific care nu este însă definit şi descris de istoric.

De aici încolo complementaritatea divergenţelor dintre ei devine interesantă.

Ambii autori par să să subscrie ideii că adevărata putere se află în spatele tronului. Unghiurile de vedere sunt însă diferite.

Pentru Barbu puterea este în spatele tronului ca un fect al corupţiei noastre şi mimării corectitudinii. Puterea se află în spatele tronului pentru că tronul este gol iar republica este absentă. Oamenii nu îşi ocupă locurile lor precise, aşa cum ar dori Weber. Populaţia nu se compune din cetăţeni, instituţiile nu guvernează, legea este abitrară, separaţia dintre puteri nu este clară.4 În locul unei res-publica România modernă pare să fie locul în care puterea este asumată patrimonial de o clică motivată de propriul interes.

Stonescu în schimb are o viziune mult mai apropiată de Carl Schmidt şi de lumea ducatelor italiene descrisă de Machiavelli. Politica este o ştiinţă a necesităţii în care nu atât rutina (cel puţin nu în spaţiul românesc) ci calculele strategice domnesc. Într-o mult mai mare măsură Istoria loviturilor de stat se situează între Pareto şi Gustave le Bon. Universul său politic este dominat pe de-o parte de grupuri de interese, conspiraţii, frăţii, ordine mistice, masonice iar pe de alta de mase de manevră. Poporul român nu este indiferent şi egoist ci prostit doar, transformat într-o masă de manevră de către răuvoitori.

Istoria făuriri şi dezvoltării statului român este traseul unor secte mici de patrioţi fanatizaţi care au înţeles să aplice interesele derivate din caracterul naţional în mod pragmatic. Tudor Vladimirescu, paşoptiştii, familia Brătianu sau Mişcarea Legionară se înscriu în serial.

Dacă primul volum conturează intenţia lucrări cel de-al doilea este o sală a oglinzilor. Prima parte este istoria faptică de la guvernările Lascăr Catargiu (1871-1876) şi Marea guvernarea liberală (1876-1888) până la Restauraţia lui Carol II, cea de-a doua parte descrie traseul a ceea ce este identificat drept neliniştea Dreptei româneşti timp de cinci decenii. Fervent doctrinar al unei Drepte conservatoare (mereu scrise cu majuscule) Stoenescu găseşte răul societăţii româneşti în existenţa unui stat bugetivor, cleptocrat, impus din afară pentru care societatea nu era pregătită. Într-o asemenea situaţia dreapta românească, conservatoare nu putea rezolva problema agrară decât trădându-şi principiile, virând spre Stânga. Cum problema ţărănească nu a fost rezolvată um trebuie, situaţia lumii rurale, covârşitor majoritară ca pondere din populaţia a devenit un câmp de manevră pentru agitaţiile socialiste venite din Rusia, fie că vorbim de 1888, 1907, atentatul lui Max Goldstein (1921), Tatar Bunar (1924) sau chiar domnia lui Carol al II-lea.

Dreapta românească conservatoare, clasică trebuie scoasă de la indexul în care a fost ţintuită alături de alte curente radicale, precum fascismul şi nazismul. Mihai Eminescu, P.P.Carp, A.C. Popovici sau Octavian Goga percep naţiunea mai mult cultural-economic decât etnic. Anti-semitismul lor, arată Stoenescu provenea nu dintr-o obsesie omogenizant-etnică ci dintr-o chimie socială: poporul român nu putea primi străini decât în măsura în care aceştia erau asimilabili şi nu contraveneau intereselor identităţii naţionale. Înclinaţia spre un asemenea proiect politic îl face să-şi dorească un despotism luminat care să salveze societatea românească. Fără a o spune clar şi răspicat Ion Antonescu, generalul Franco sau chiar Benito Mussolini apar într-o lumină relativ favorabilă, ca personaje pe alocuri dezirabile.

Opus de mare volum şi densitate, Istoria loviturilor de stat în România îmbină o cunoaştere temeinică a arhivelor cu stilul romanelor poliţiste. Complexă dar inegală (uneori autorul este foarte minuţios şi multi-faţetat alteori superficial şi abrupt) cartea este la mijlocul dintre informaţia istorică, dar fără un prea mare suport al literaturii sociologice/politologice şi afirmaţiile speculative. Lăsând la parte neajunsurile cărţii şi lipsa balanţei în cazul unor argumente, lăsând la o parte daca cititorul crede în veridicitatea tuturor celor spuse, filmul modernităţii poate fi înţeles într-o cheie optimistă. Dacă prezentul este de atâtea ori laş, mediocru şi vulgar, nu trebuie să uităm că suntem, ca popor, rezultatul unor lupte homerice. Istoria ne-a provocat cu înverşunare şi noi i-am răspuns cu pasiune. Şi de aici ar trebui să vină un sentiment de mândrie.

Autor: Alex Mihai Stoenescu
Rating:
Editura: RAO
Anul apariţiei: 2002
450 pagini – volumul al II-lea

Scrisă de Silviu Petre

Autor: Vladimir Bukovski
Rating:
Traducere şi prefaţă: Dan C. Mihăilescu
Editura: Vremea
Anul apariţiei: 2006
168 pagini
ISBN: 978-973-645-210-9

În Uniunea Europeană… o nouă URSS?, Vladimir Bukovski supune unui neiertător examen critic proiectul şi instituţiile comunitare, relevând totodată o serie de analogii frapante între Uniunea de azi şi defuncta URSS. Adversar ireductibil al utopiilor „nemuritoare” de pretutindeni, Bukovski trage un serios semnal de alarmă asupra „transformării unei Pieţe comune de state libere şi suverane în schiţa unei noi URSS, mai soft şi în perfectă adecvare cu ideile dominante ale epocii noastre”.

Pornind de la premisa potrivit căreia ex-comuniştii au îmbrăcat haina social-democraţiei şi au reluat asaltul asupra continentului european, legendarul disident sovietic este convins că Occidentul, „contrar opiniei comune, nu a câştigat Războiul Rece”. Starea de fapt este cu atât mai îngrijorătoare cu cât Vestul preia acum câte ceva din arsenalul fostului său inamic. Colapsul Imperiului sovietic s-a datorat incapacităţii secretarilor de partid de a gestiona criza profundă economică a sistemului, şi nicidecum acţiunilor Occidentului.

Bukovski susţine cu tărie că, „dacă se deosebesc net la suprafaţă (UE şi URSS), în schimb seamănă în profunzime”. Pentru a-şi argumenta propria convingere, autorul extrapolează şi relevă câteva similitudini izbitoare. Atât UE, cât şi URSS sunt uniuni de state, care, deşi ghidate după principiul aşa-zisei libere asociaţii, nu acceptă regimuri sau ordini statale cu direcţii de acţiune diferite. Moscova a invadat Ungaria şi Cehoslovacia în clipa în care cele două ţări nu au mai acţionat la comenzile acesteia. Bruxelles-ul a ameninţat Austria cu un veritabil boicot când partidul naţionalist al lui Joerg Haider a fost proclamat învingător în alegeri democratice.

Dacă URSS era condusă de un Birou Politic format din cincisprezece persoane, organul executiv al Uniunii Europene este Comisia Europeană, compusă din douăzeci şi şapte de persoane. Abaterile de la linia călăuzitoare a blocului comunitar, de la dogmele „corectitudinii politice”, sunt înfierate cu asprime (vezi cazul Rocco Buttiglione). În ambele Uniuni, „unele ţări sunt mai egale ca altele”, Rusia în URSS, Franţa şi Germania în UE – acestea considerându-se adevărate centre de putere şi singurele capabile de a-şi impune voinţa asupra „supuselor”.

O altă asemănare autentică este legată de geografie, ambele fiind extrem de flexibile în acest sens. Nu a existat o limită teritorială clară nici în cazul Rusiei sovietice, nu există nici în cazul noii Europe. Chestiunea spinoasă a corupţiei nu este trecută nici ea uitată, UE fiind pe punctul de a atinge un grad de corupţie similar celui din Uniunea Sovietică.

Expunând aceste asemănări, Vladimir Bukovski se întreabă „dacă nu cumva Uniunea Europeană este un fel de clonă a URSS, impusă statelor europene prea puţin entuziaste de către aceleaşi forţe politice care au transformat odinioară Rusia ţarilor într-un imperiu al ideologiei comuniste”.

Capitolul intitulat „Fundaţiile « casei comune europene »” face un scurt istoric al stângii secolului al XX-lea – mişcare marcată de scindarea între socialişti (social-democraţi) şi comunişti – şi continuă cu expunerea teoriei convergenţei. Această teorie semnifică „întâlnirea” într-un punct comun a social-democraţilor occidentali şi a reformiştilor sovietici, teorie la modă în anii 70. Dacă retorica anti-URSS a lui Ronald Reagan a reinflamat spiritele, „gorbimania” i-a atenuat până şi pe cei mai înverşunaţi adversari ai colosului bolşevic. „Noua gândire politică” promovată de Mihail Gorbaciov a repus pe tapet mesajul socialist pacifist, viziunea sa asupra viitorului însemnând clădirea unei „case comune europene” . O utopie totalitară „în care popoarele Estului şi ale Vestului să trăiască în armonie”.

Strategia Biroului Politic era clar conturată: „îndepărtarea Statelor Unite de Europa”. Acest deziderat presupunea în primul rând coabitarea cu partidele „frăţeşti” de tipul celor socialiste, ba chiar creştin-democrate (vezi „compromisul politic” din Italia anului 1973). Liderii de stânga din Europa de Vest erau conştienţi că numai prin acceptarea regulilor noului joc puteau spera la participarea la guvernare. Astfel că, la jumătatea anilor 70, formaţiunile politice de extremă-stângă încep pendularea între Moscova şi „eurocomunismul” atât de încântător. „Reformatorul” Gorbaciov era departe de o reconsiderare totală a mişcării comuniste internaţionale, susţinând: „în tot cazul, în alcătuirea alianţelor, trebuie să ţinem seama de păstrarea identităţii Partidului Comunist” şi „adevărata alternativă la mizele burgheziei nu este decât comunismul”.

Mult-aplaudatele politici de perestroika şi glasnosti au vizat nu atât repunerea în discuţie a comunismului de tip sovietic, cât modificarea raportului de forţe în Occident, cu partidele de stânga pe post de „vioară întâi”. Pentru social-democraţi şi comunişti, casa comună europeană gorbaciovistă însemna o retrezire a conştiinţei politico-sociale şi implicit „suprema şansă istorică”. Triumful „eurocomunismului” prin apropierea istorică dintre Uniunea Sovietică şi stânga occidentală, o unire de pe baze noi a Europei, „nu este decât primul pas către adevăratul obiectiv, pentru atingerea căruia va fi nevoie de multă răbdare – 25, 50 de ani sau poate chiar un secol, şi anume Europa unită în integralitatea ei”, i se destăinuia François Mitterand lui Mihail Gorbaciov în 1988.

Bukovski demitizează „liberalizarea” Europei de Est în contextul geopolitic post-1989 şi afirmă cu convingere că a fost în fapt „o vastă operaţiune de dezinformare orchestrată la Moscova”, iar ţările din Est au slujit drept „cai troieni”. Dacă forţa de „propulsie” a României post-ceauşiste a constituit-o „gorbaciovismul” iliescian, reunificarea Germaniei sub Helmut Kohl s-a plasat în disonanţă cu planurile Moscovei.

Uniunea Europeană, răsărită din cenuşa URSS, este un proiect himeric, care se va prăbuşi asemenea unui castel din cărţi de joc, prezice apocaliptic Vladimir Bukovski. În contextul în care partidele politice au fost virusate de propaganda mincinoasă a „politrucilor” blocului comunitar european, cetăţenii rămân singura şansă pentru a scrie epitaful noii URSS. „Cu alte cuvinte, trebuie să ne continuăm lupta de recucerire a democraţiei”.

Scrisă de Dragoş Moldoveanu

Templul Borobodur din Indonezia, poate cel mai mare templu budist din lume. A fost terminat în anul 800 era noastră. Ca şi Veneţia, lenta, dar sigura sa dezagregare sub influenţa poluării şi dorinţei de cunoaştere a oamenilor, induce o adâncă temă de reflecţie.

Autor: Aurel C. Popovici
Rating:
Editura: Domino
Anul apariţiei: 2006
271 pagini
ISBN: 978-973-8496-64

Când eram în facultate încercam o durere acută când vedeam bibliografiile pline de autori străini. Suferinţa mea era sporită de colegii şi prietenii care îmi mărtuiseau că nu aveau încredere în autorii români şi că numai cei străini meritau să fie studiaţi. Deşi protestam în adâncul meu le dădeam adesea dreptate. Se părea că evul comunist nu ne lăsase decât manierismul unor inter şi antebelic poate răsuflate şi importul masiv de ştiinţă de exterior. Mica mea experienţă livrescă este importantă deoarece ea dă seama de un inconfort pe care mulţi români îl resimt în variate feluri : şi anume acela că Panteonul este sărac ! Că pur şi simplu nu există substanţă, iar România nu este decât un caz menit să-l studiem din afară. Adevărul este că pe România (ca lume, ca limbaj, ca mod de viaţă şi stare de fapt) nici măcar nu o cunoaştem. Şi aceasta apare de multe ori din resemnarea şi neputinţa noastră; din cuplarea eşecului personal pe determinismul unei situaţii pe care nu o încercăm s-o schimbăm.

De ceva timp încerc bucuria de a descoperi România. Aurel C. Popovici este o astfel de ocazie. O posibilitatea de a cunoaşte o biografie ca o istorie intelectuală ce redă masa contradicţiilor pe care le încearcă însuşi românismul (şi odată cu el cei mai mulţi dintre noi).

Un Alexandr Yakovlev valah, continuator al lui Eminescu (poate fără să-şi propună şi să vrea) el este de un patriotism care nu se pliază ideii de stat naţional. Manualele ne-au învăţat că scopul istoriei româneşti a fost făurirea statului naţional unitar centralizat român. Momentul 1 decembrie 1918, Alba Iulia fiind împlinirea acestui vis milenar. Pe cale de consecinţă patriot nu poate fi decât acela care luptă pentru acest deziderat.

Lupta lui Aurel C.Popovici, ca jurist, şef al Partidului Naţional Român şi apropiat al lui Franz Ferdinand s-a concentrat pe acomodarea pe baze etice ale românilor şi altor naţionalităţi din cuprinsul Monarhiei Duale. Ideile sale, un ecou mai vechi al romantismului fuseseră frecventate şi de alţi revoluţionari români de la 1848 precum Ioan Titu Maiorescu sau Nicolae Bălcescu care propuseseră diferite proiecte federaliste pentru popoarele central-esti europene. Tot pe acest tronson ideatic, Franz Naumann în MittelEuropa (1915) găsea o federalizare a popoarelor central europene sub egida pangermanismului ca singură cale de a rezista Rusiei.

Născut la Lugoj în 1863 (şi mort în 1917), viaţa sa este contemporană cu perioada BelleEpoque-ului şi cu Ausleich-ul (coabitarea dintre Austria şi Ungaria). Pentru Popovici, ca şi pentru alţi critici ai dualismului, dar fideli împăratului, dualismul nu era decât un compromis instabil care oferea concesii nepermise populaţiei maghiare şi cehe în defavoarea altor resortisanţi ai Imperiului. În Statele Unite al Austriei Mari (1906), lucrarea sa de căpătâi, singura soluţie salvatoare devine federalizarea Monarhiei pe baze egalitare, având drept model Elveţia şi Statele Unite.

Prin aceasta el se revelă ca, probabil primul nostru cărturar şi formator de opinie proamerican. Nu în sensul strategic al alianţei cu America, ci ca model de societate şi amenajare politică. Dacă filiera conservatoare şi contrarevoluţionară îl apropie de Eminescu, credinţa într-o soluţie supranaţională şi profederalismul său îl despart clar de gazetarul de la Timpul. În cazul lui Popovici, o Austrie puternică ar fi jucat un rol echilibrator între granzii Europei şi ar fi amorţit tensiunile etnice care întreţineau un climat iredentist şi revanşard. Model de coabitare şi prosperitate, o Austrie Mare ar fi putut coopta în diferite alianţe statele de la Gurile Dunării. Ni se conturează în minte viziunea unei Europe Unite care se extinde nu prin forţa armelor ci prin caracterul seducător al instituţiilor sale.

Polemici cu naţionaliştii, mai degrabă o lucrare secundară a sa, adună o serie de articole şi scrisori deschise, multe îndreptate îndreptate împotriva adversarilor din presă şi care redau atmosfera epocii. Colecţia de eseuri este importantă întrucât dă măsura crezului său conservator, credinţei în măsuri reformatoare, treptate, gestionate de un stat minimal precum şi aversiunea faţă de socialism.

Eşecul planului său şi al lui Franz Ferdinand de a vedea o monarhie reformată, alături de planurile altor moderaţi ai vremii va conduce spre carnagiul Primului război mondial şi al unei epoci care o numim secolul XX. Ca filozof politic, lecţia sa de înţelepciune este un set de soluţii pragmatice clădite pe un fundament pesimist. Şi anume acela că nu putem fi împreună ca oameni, clase sociale şi naţiuni decât în anumite condiţii şi într-o anumită măsură. Dincolo de parametri rezonabilului începe extremismul.

Scrisă de Silviu Petre

Autor: Ian Kershaw
Rating:
Editura: Hodder Arnold
Anul apariţiei: 2000 (ediţia a patra)
293 pagini
ISBN: 0340760281

A radiografia, cu pretenţii de obiectivitate, regimul naţional-socialist al lui Hitler şi a nu utiliza drept reper istoriografic şi intelectual opera lui Ian Kershaw constituie un minus atât din punct de vedere al bibliografiei, cât şi al informaţiilor lăudabil etalate. Kershaw se disociază de numeroşi istorici/politologi pentru simplul fapt că nu recurge la sentimentalisme tendenţioase şi nu depune excesul de zel caracteristic interpretărilor de stânga.

Pe scurt. Încă din fază incipientă, apariţia sa pe scena politică a Germaniei producându-se imediat după Marele Război, nazismul a „beneficiat”, aşa cum era de aşteptat, de o incriminare compactă din partea teoreticienilor Internaţionalei a III-a. Virulenţa şi atitudinea combativă la adresa marxism-leninismului şi a adepţilor acestuia au echilibrat raportul de forţe extrema stângă – extrema dreaptă care polariza Germania. Replica bolşevicilor a fost pe măsură: nazismul reprezintă forma extremă a capitalismului decadent. Totodată, adoptând o atitudine vădit-defăimătoare la adresa tuturor statelor ne-comuniste, analiştii cominternişti nu s-au eschivat în a imagina apropierea între fascism şi capitalism, teorie desprinsă implacabil din scrierile leniniste. Interpretări rudimentare, gen Thalheimer şi Bauer, au la origini lucrarea lui Marx, 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, redactată la scurtă vreme după lovitura de stat al lui Napoleon al III-lea din 2 decembrie 1851. Thalheimer şi Bauer văd în bonapartismul înfăţişat de Marx un proto-fascism, ideologia lui Mussolini nefiind decât recrudescenţa acestuia.

Anii `60 constituie o perioadă prolifică revirimentului analizei fascismului din punct de vedere marxist sau neo-marxist. Noţiunea „dictaturii fasciste” este generalizată treptat pentru a defini o gamă largă de regimuri represive, autoritariste. Aşadar, regimurile lui Horthy, Salazar, Franco, Pilsudski, Pinochet, Papadopolous au fost catalogate superficial drept fasciste. A asimila nazismului regimuri militare sau catolice este o trivializare crasă a ororilor lui Hitler şi ale acoliţilor săi.

Odată cu venirea la putere a lui Adolf Hitler, la 30 ianuarie 1933, Occidentul descoperă similitudini deloc nereale între regimul său şi cel al lui Iosif Stalin, regim instalat în Uniunea Sovietică nouă ani mai devreme. Două faţete ale aceleiaşi monede, susţineau din toţi rărunchii vesticii. Relaţionarea nazism-comunism (în forma sa stalinistă) a răsărit cu un dinamism ameţitor, explicabil, în condiţiile date, după al Doilea Război Mondial. Hannah Arendt, Carl Friedrich, Karl Dietrich Bracher au apelat succesiv la termenul totalitarism pentru a simplifica şi, nu mai puţin, a tranşa o viziune devenită acum exponenţială. Ar fi eronat să credem, însă, că totalitarism a fost inventat de către filosofii anterior-menţionaţi. Aşa cum arată Kershaw, termenul a fost evocat de teoreticianul fascist, Giovani Gentile, cu trimitere explicită către etatismul regimului mussolinian. Paralela fascism-comunism a fost realizată iniţial de către prim-ministrul italian, Nitti, şi preluată imediat de anumiţi politicieni englezi la finele anilor `20.

Există un dezacord profund între interpretările oferite naţional-socialismului de către analiştii marxişti şi de către cei non-marxişti. Kershaw îi are în vedere aici pe Gregor, Organski, Mommsen, care văd în nazism un fenomen real modernizator. Definiţia lor este laconică şi puţin abstractă: „formă de dominaţie a societăţii aflate într-un proces de transformare socială spre societatea industrială şi ameninţată de comunism”. O deosebire fundamentală între nazism şi stalinism este sfera socio-economică. În acest context, unii insistă pe singularitatea Germaniei, ale cărei tradiţii autoritariste, pre-capitaliste au supravieţuit şi au impus în mod fatalist victoria forţelor de extremă-dreapta. Ian Kershaw susţine această teză, a climatului specific, pentru a inocula ideea unicităţii fenomenului nazist şi a-l disocia de alte manifestări de tip fascist.

Moştenire a statului prusac bismarckian, regimul naţional-socialist este inexorabil legat de personalitatea führerului său, Adolf Hitler. Kershaw admite fără drept de apel rolul catalizator pe care cancelarul german al anilor 1933-1945 l-a jucat în creionarea ideologiei statului său. Istorici precum Hillgruber, Bracher şi Hildebrand pun exagerat semnul de egalitate între nazism şi hitlerism, distorsionând ipso facto originile politico-ideologice şi cauzele economico-sociale ale nazismului. Paradoxal, unii politologi oferă o viziune diametral opusă: minimalizează substanţial figura lui Hitler, consacrând, deci, diminuarea importanţei conducătorului german.

Alte interpretări îmbină marxismul şi freudianismul pentru a explica fenomenul fascist (Wilhelm Reich) sau îl poziţionează la „extremitatea centrului”, radicalism al clasei mijlocii (Seymour Martin Lipset).

Kershaw se exprimă foarte tranşant atunci când afirmă: „Nu există nici o teorie a fascismului care să primească aprobarea generală”. Acceptă, nu fără reţineri, generalizarea „fascism” atribuită nazismului prin raportare la similitudinile profunde cu alte fascisme europene. Fenomenul naţional-socialismului este în relaţie directă cu proliferarea regimurilor autoritare de dreapta în epoca interbelică. Cu toate acestea, evoluţia caracteristică Germaniei singularizează acest fenomen în contextul extremei-drepte.

Scrisă de Dragoş Moldoveanu