cu: Anthony Hopkins, Alec Baldwin. Regia: Lee Tamahori |

Florentin Cristian: Omul a deprins, încă de acum câteva mii de ani, toate cele trebuincioase pentru a trăi ca un stăpân – unul bun – în mijlocul naturii. Pentru câteva milenii, el a trăit doar din priceperea sa: agricultură, creşterea animalelor, olărit, ţesătorie, pescuit şi vânătoare. Apoi, treptat, în doar câteva generaţii, revoluţia ştiinţifică şi tehnologia l-au decalificat, priceperea trecând de partea diferitelor structuri moderne, iar el a rămas cu iluzia puterii pe care ţi-o dau banii sau previzibilitatea. Cea mai mare realizare a protagonistului bogat şi inteligent al acestui film este că s-a apropiat de priceperea unor copii din populaţiile primitive, când a ucis un urs cu o suliţă de lemn!

Miriam Cihodariu:The Edge a fost un film pe care mi-a plăcut să-l urmăresc. Dar este unul destul de ușurel. De la conjunctura celor care trebuie să supraviețuiască în sălbăticie și până la tema salvării dușmanului tău, totul mi s-a părut clișeu. Nu în ultimul rând, deși, după cum am spus, îmi făcea plăcere sa-l urmăresc, următorul pas în turnura pe care o luau lucrurile a fost mereu previzibil.

Cu toate acestea, poate tocmai în asta constă și valoarea filmului. Dincolo de elementele tematice de basm (superioritatea morală ireală și puțin obositoare a personajului principal, binele care învinge etc), tocmai previzibilitatea și cliseul sunt, până la urmă, componente obligatorii ale basmului. Tocmai repetitivitatea și previzibilul dau farmec desfășurării sale. Cine a spus un basm unui copil știe la ce mă refer. Și, de fapt, o poveste bine spusă, fie ea și previzibilă, e preferabilă filmelor post-postmoderne cu o mie de planuri și câteva frânturi de idei care, de fapt, nu-ți spun nimic. Nici măcar o poveste.

Un bonus pentru care merită urmărit e și jocul actoricesc. În cel putin două roluri, dacă nu trei. Vă invit să decideți și singuri.

Lucian Dumitrescu: Curajul, prietenia, loialitatea sunt câteva dintre virtuțile lumii antice. Creştinismul le-a adăugat speranţa, credinţa şi smerenia. Sunt calităţi personale obnubilate ori distruse de tehnologia, calculul şi disciplina impersonală a civilizaţiei industriale. Ori înlocuite de una singură, civismul. Acolo unde acesta există. Exponentul cărei etici va supravieţui într-un mediu ostil? Tomistul sau genealogistul? Voinţa domesticită de virtute ori instinctul? D’Aquino ori Nietzche? Hopkins sau Baldwin?

Radu Iliescu: Ceea ce un om poate să facă, alt om poate să facă. Stă cuibărită în sentinţa asta, la adăpost de toate accidentele sortitei noastre inegalităţi, esenţa însăşi a Omului. Inegalităţile noastre epidermice ni se impun şi ne tulbură: mintea unui matematician nu lucrează ca cea a unui înotător, în vreme ce plămânii înotătorului nu sunt cei ai unui tractorist. Suntem blonzi sau bruneţi, cu ochi albaştri sau negri, scunzi sau înalţi, graşi sau slabi. O diversitate deconcertantă pare să fie singura constantă dintotdeauna şi de peste tot în lume.

Şi totuşi, dincolo de excrescenţe, pori şi denivelări, ciucit sau dimpotrivă zvâcnind în elan, e Omul. E chipul lui Dumnezeu despre care vorbesc creştinii, este khalifa sau locotenentul lui Allah al musulmanilor, brahman cel asemenea lui Brahma al hinduşilor. La nivelul acesta al Fiinţei, orice e cu putinţă: păcătosul se sfinţeşte, prostituata ia cu asalt împărăţia cerurilor, lacrima căinţei schimbă cursul balanţei iar cei mai mici fraţi ai lui Hristos sunt negreşit Fiii lui Dumnezeu. Şi asta pentru că ceea ce un om poate să fie, alt om poate să fie. Cu condiţia să vorbim despre cel mai înalt numitor comun.

***Acest text conţine spoilere!***

Silviu Man: The Edge este un film despre supravieţuirea în sălbăticie, tot atât cât e Titanicul despre topirea gheţarilor. Adică poate fi interpretat şi aşa, dar nu ajută la mare lucru. Nu cred întrutotul nici măcar ce se spune, cu voce gravă, în trailer, că ar fi vorba despre lupta dintre legea sălbăticiei şi natura omului. Cred că The Edge este unul dintre cele mai extraordinare filme despre iniţiere. Şi nu, nu mă refer (numai) la iniţierea în tehnicile de răpunere a ursului supărat pe om.

Există în film o scenă esenţială, care handicapează toate interpretările “realiste”. Are caracter de glumiţă culturală şi poate lesne fi trecută cu vederea, din neatenţie. O vâslă are desenată pe o parte o panteră neagră. Ghici, ghicitoarea mea, ce e pe partea cealaltă? Răspunsul e straniu – un iepure care fumează pipă. Şarada continuă – dar de ce fumează pipă? Pentru că e mai deştept decât pantera. Toate destinele omenirii se joacă pe această margine subţire de tot, dintre panteră şi iepurele liniştit, dintre a face răul şi a te feri de rău.

Şi cine poate fi mai panteră, la începutul filmului, decât Charles Morse, păcătosul, miliardarul, stăpân peste un imperiu financiar, omul pe care nu trebuie să risipeşti mila pentru că “nu trebuie să-ţi fie milă de oamenii care au avion personal”, Charles Morse, pantera înconjurată de alte pantere – parteneri dubioşi, acoliţi cinici şi o soţie adulterină? Şi cine e mai chemat să treacă dincolo, decât Charles Morse, preabogatul care citeşte despre sălbăticie (nu cumva pentru că ştie că tot ce-i pământesc are un capăt – mai ales bogăţia şi deliciile ei)? Charles Morse, care vede că oamenii îl înşală, dar nu se revoltă (nu cumva pentru că ştie că toate cele omeneşti sunt fum?). Charles Morse, care, în loc să se grăbească să se salveze din avionul prăbuşit în lac, taie centura de siguranţă şi-l eliberează pe aproapele lui, altfel condamnat la înec. Charles Morse, care ştie că în pădure se moare de ruşine. Charles Morse, bogatul care n-a trăit în iluzia bogăţiei sale, este cel ce este pe cale să devină iepure deştept.

Dar nu e de ajuns numai deşteptăciunea pentru a trece dincolo. Cine priveşte atent vede că Charles Morse nu lăcrimează niciodată – nici când vede că soţia îl înşeală cu un dobitoc palavragiu, nici când camaradul lui e sfâşiat de urs, nici când dobitocul palavragiu îl fixează cu puşca, nici măcar când, cu un singur gest simbolic, îşi anunţă consoarta că totul s-a încheiat. Doar într-un singur moment îi dau lacrimile – atunci când înţelege că orice om, prin faptă bună sau rea, e un prilej uriaş de salvare pentru celălalt; atunci când,la final, le spune reporterilor, adevărul fără de care toţi am rămâne pantere singuratice într-o junglă fără ieşire: “prietenii mei au murit salvându-mi viaţa“.

The Edge este despre cum se trece de partea cealaltă a vâslei.

Există oameni cărora nu li se poate nega expertiza în apocalipse. Nu în Apocalipsa lui Ioan Teologul, text deloc neglijabil când vine vorba despre sfârşitul lumii, şi care poate fi pus în oglindă cu toate profeţiile similare ale celorlalte religii despre disoluţia civilizaţiei, spre mirabilă edificare. O expertiză în, moartea civilizaţiilor, horribile dictu, inclusiv a noastră. Nu este un secret pentru nimeni, şi sper că nici pentru tine, faptul că tu, cititor al acestei rânduri, într-o zi vei muri. Faptul că refuzi cu obstinaţie să te gândeşti la această perspectivă, sau că o proiectezi într-un viitor intangibil, nu schimbă realitatea. Ei bine, cele mai multe dintre ideile şi lucrurile care te înconjoară şi pe care le consideri implicite vor avea aceeaşi soartă. Problema nu este dacă, ci când, şi eventual de ce.

Jared Diamond, profesor de geografie şi fiziologie la University of California, Los Angeles (UCLA), este unul dintre cei care au reflectat la tema morţii civilizaţiilor. Este succesorul unei ilustre genealogii de gânditori, începând poate cu Ibn Khaldun, contemporan cu extincţia Califatului de la Córdoba şi autor în Prolegomenele sale al unei foarte interesante teorii a ciclurilor istorice. Poate că aceleaşi resorturi ca şi pe ilustrul său predecesor îl împing astăzi pe Jared Diamond să analizeze iminentul colaps al societăţii occidentale care, surpriza surprizelor, nu se poate nici ea măsura piept la piept cu veşnicia. Discursul ‘Why Societies Collapse?’ de la TED porneşte de la o constatare suculent infuzată cu bun simţ: lumile pot muri sau supravieţui, şi suficiente dintre cele care au murit deja ne-au lăsat informaţiile necesare pentru ca un observator atent, comparând elemente ale aceloraşi clase, să poată trage nişte concluzii interesante.

Se pare că elementul cheie care decide dacă o societate trece testul timpului sau nu este relaţia ei cu mediul înconjurător. Nu, nu despre poluare este vorba, suntem probabil singura societate de până acum care a inventat poluarea, ci despre epuizarea resurselor fără de care viaţa unei aşezări omeneşti devine imposibilă. Există societăţi care gestionează prost mediul şi se sting (Maya, Inca, Anasazi), şi societăţi care îşi reglează bine prezenţa şi înfruntă cu succes timpul (China, Japonia, Java). Daca aşa stau lucrurile, inevitabil te gândeşti la epuizarea solurilor suprachimizate după al doilea război mondial, în numele Revoluţiei Verzi pornite în SUA, la solurile devenite inerte prin sterilizarea cu biocide şi la imensele suprafeţe irigate care sunt deja deşerturile emisferei nordice. Ansamblul condiţiilor care determină sfârşitul unui model de societate se mai continuă cu: impactul schimbărilor climatice, relaţiile cu societăţile prietene, relaţiile cu societăţile ostile, iar în cele din urmă ansamblul factorilor politici, sociali şi economici.

Bine, dar oricât de mult ne-ar putea pasiona o astfel de dezbatere, ea nu depăşeşte atmosfera rarefiată a unui discurs futurologic, suntem tentaţi să spunem, ca ecou al gândului că da, într-o zi vom muri fiecare dintre noi, doar că asta se va întâmpla târziu, după o eternitate, nu? Fiecare are modul propriu de a împroşca ineluctabilul cu “niciodată”. Jared Diamond crede, dimpotrivă, că deznodământul este mai aproape decât ne imaginăm, şi asta pentru că apocalipsa vine exact atunci când o anumită societate este la apogeul ei (vezi cazurile Maya şi URSS). Altfel spus, după o ascensiune lungă şi obositoare nu urmează nici măcar un derdeluş delicios, ci o prăpastie eficientă şi anostă. Cât de aproape suntem noi de ea? Pentru o lume care de-abia recent a descoperit sensul cuvântului sustenabil, şi care este incapabilă să ia decizii curajoase în direcţia sustenabilităţii, s-ar putea să fim mai aproape decât ne imaginăm.

Ca într-un film despre catastrofe, este drept să ne întrebăm împreună cu Jared Diamond: de ce o societate care se îndreaptă spre colaps nu vede acest lucru? Se pare că răspunsul ţine de conflictul de interesele pe termen scurt ale elitei şi interesele pe termen lung ale societăţii. De exemplu, este foarte posibil ca elita să dorească bani (interes de tip ficţional), chiar dacă preţul acestora este poluarea iremediabilă a mediului (dezastru tangibil şi cu consecinţe imposibil de negat). Orice legătură între acest exemplu şi lumea în care trăim a fost îndelung meditată. Pe de altă parte, este foarte greu pentru o societate să ia decizii corecte când lucrurile care constituie forţa ei pe termen scurt îi fac indubitabil rău pe termen lung.

Puse cap la cap, ideile lui Jared Diamond aduc lumină. Da, suntem muritori, şi nu doar noi, ci şi construcţia societară post-renascentistă, iluministă, laică, industrializată şi masificată pe care o numim modernitate. Ar fi şi inept să emită pretenţii de veşnicie un mecanism social care trăieşte din reciclat mode şi tendinţe. Am trăit sfârşitul lumii comuniste, survenit într-un moment de triumf maxim. Capitalismul îşi clamează şi el victorie după victorie, anticipându-şi căderea în genunchi. Mecanismul democratic s-a reglat pe termen din ce în ce mai scurt. Lumii noastre i-ar trebui regi care să domnească jumătate de veac, şi să fie conştienţi că lasă o moştenire în aceeaşi dinastie. Ne-am procopsit cu preşedinţi făcuţi, iar nu născuţi, care gândesc într-un fel înainte de alegeri, altfel după ce-au câştigat, şi care nu izbutesc să fie consecvenţi nici de la primul la al doilea mandat. În decalajul acesta dintre interesele noastre pe termen lung şi dorinţele pe termen din ce în ce mai scurt va fi stând şi amintirea neputinţei noastre…

Personal cred că cel vinovat pentru apocalipsa noastră va fi Superman. E o idee destul de uşor de argumentat. În orice lume care încă n-a fost devorată de hubrys, se ştie că între cauză şi efect există o legătură indestructibilă. Dacă te arunci în cap din vârful copacului, sigur vei ajunge jos cu o comoţie cerebrală de toată frumuseţea. Dacă nu-ţi place perspectiva, e simplu, nu te arunci în cap, ci cobori binişor, aşa cum te-ai urcat. Lumea noastră izbuteşte să facă performanţa unică a unei abordări originale: deci ne-am aruncat în cap din vârful copacului. Avem o problema. Cine poate veni cu o soluţie? Şi formăm ad-hoc o conferinţă ai cărei participanţi încep invariabil cu: părerea mea este că…, după părerea mea ar trebui…, vreau să lansez o teorie conform căreia… Şi uite aşa s-a născut Superman, adică personificarea fracturii dintre cauză şi efect. Suspendaţi precum coiotul care fugăreşte în desene animate un struţ intangibil şi himeric, ne-am bătut pentru privilegiul de-a vedea prăpastia sub picioarele noastre. Nu, nu vom cădea.

Scrisă de Radu Iliescu

80 – 60 – 40. La sută. Nu, nu este trendul bearishal unei burse în prăbuşire. Este succesiunea promovabilităţii la ceea ce s-a chemat cândva cu mândrie examenul de maturitate. 2009 – promovabilitate naţională 81,47%. 2010 – 69,30%. 2011 – evaluare provizorie – 43%. Dacă examenul ar fi o bursă, am putea vorbi despre “crahul educaţional” al României. Dacă ar fi coordonatele zborului unui avion, am mai avea doi ani până la impactul cu solul. În ambele cazuri, ar trebui chemate de urgenţă maşinile salvării: se prevăd victime. Însă e doar o piesă de teatru, cu multe măşti, o tragedie autentică într-o lume care se vrea frivolă şi care cultivă obsesiv happy-end-ul. Să vedem actorii:

Elevii

Sau educabilii, cum sunt numiţi în proaspăta limbă de lemn vehiculată prin inspectorate. Beneficiarii, consumatorii actului de educaţie, în acelaşi idiom idiot. Proaspeţii absolvenţi de grădiniţă care intră analfabeţi timizi în şcoala generală şi care pleacă analfabeţi tupeişti după bac. Deja contabili. (Dom’ profesor, am nevoie de un 8 şi un 9, îmi zicea unul în urmă cu câţiva ani. M-a lăsat aproape fără răsuflare. O clipă mi-am imaginat că vrei să te examinez, i-am răspuns). O anumită manie a calculelor lipsite de pudoare a infectat şcoala românească în ultimii ani, elevii nu mai caută cunoştinţe, trag doar pentru note, mediile mari îi fac fericiţi, pentru că asta le garantează mai târziu intrarea la facultate pe locuri bugetate.

Notele se transformă în bani la cursul zilei. O notă proastă atrage mânia şi înjurăturile elevului. Profesorul l-a depunctat, deci i-a luat din bani. O notă bună îl face cool. I-a dat. Ideea ministerului de a introduce finanţarea per elev în legea învăţământului nu mai uimeşte pe nimeni. Şcolile se închid din lipsă de fonduri, notele de azi sunt banii de mâine. Paradoxal, o branşă sărăcită produce parale din vârful pixului, iar catalogul e registru cămătăresc.

Într-un oraş de 40.000 de locuitori nu mai găseşti 30 de elevi cu care să faci o singură clasă cu profil “greu”: matematică-informatică, bilingv, filologie-istorie. Se poartă combinaţiile moi: ştiinţe sociale şi ştiinţele naturii. Sportul e la mare căutare, pentru că e uşor. Se duc acolo şi cei care-şi scot scutire la educaţie fizică. Elevii la profil intensiv engleză nu-şi cumpără nici o gramatică a limbii engleze. Nimeni nu citeşte nimic, dacă ai Enigma Otiliei la română vezi filmul. Nu neapărat până la capăt, important e să prinzi ideea. Cartea? În doze homeopatice, ca să nu se facă abuz.

Programa e supraîncărcată ? În ultimii 20 de ani fiecare ministru al Educaţiei Naţionale a făcut 3 lucruri importante. Primul a fost eliminarea de capitole întregi din programă. Axiomă: oricât de mult s-ar decongestiona materia şcolară apoplectică, noţiunile rămase reprezintă pătratul dispoziţiei de studiu a elevului măsurată în kilojuli. Corolar: Parcurgerea unui manual absolut, format din 10 foi albe, ar cere un sacrificiu de calorii de natură să pună în pericol sănătatea. Al doilea lucru la care s-au înhămat ministeriabilii a fost simplificarea examenului de bacalaureat. Vă mai amintiţi bacul la şapte obiecte, subiect de doine, bancuri şi balade, astăzi dispărut din natură? Comparativ, probele din 2011 au fost în bună parte parodice. De exemplu, oralul la limba română este evaluarea sumativă a lecţiilor de dezvoltare a vorbirii din grădiniţă. Dacă eşti puţin peltic, ne pare rău, eşti utilizator avansat. Dacă nu, n-ai scăpare, eşti experimentat. Dacă taci pur şi simplu, tot avansat eşti. La limba străină poţi să nu ştii nimic, eşti debutant (A1, A2). Dacă ştii ceva iei B1, B2. A treia înfăptuire grandioasă a miniştrilor Educaţiei Naţionale a fost schimbarea titulaturii ministerului.

Elevii. Trebuie să-i vezi la ore ca să urli arghezian: “Este!”. Trebuie să ai experienţa unei clase cu rază scurtă de acţiune, în care procesul didactic se desfăşoară trei metri în jurul profesorului, mai departe tunete şi fulgere. Trebuie să-i auzi spunându-ţi senin că nu pot citi mai mult 20 de pagini într-o zi, pentru că-i apucă migrene teribile. Trebuie să-i întrebi ce program intelectual au pentru vacanţă de vară, şi să afli că tot ceea ce-şi propun este să vieţuiască. Nici un plan, nici un scop cu bătaie lungă. Elevul român are tot atâta dorinţă de a se proiecta în viitor cât şi rostopasca. Filosofia lui aici, acum, ne place, place, place. Argumentul freudian al plăcerii şi părerea lui, care trebuie respectată, pentru că din şcoala întâi i s-a repetat că trebuie să aibă o părere, oricare, oricum, şi de atunci are oricând o părere despre ceva, fie şi de împrumut, pe care o duce închisă în buzunar, ca pe o umbrelă, gata s-o scoată la nevoie. Ierarhia valorii şi ruşinea de a fi mediocru au fost înlocuite în şcoala românească cu părerea şi plăcerea personală.

Profesorii

Nişte cetăţeni care au un part-time în învăţământ. Adică ceva sezonier, ca slujbele de chelner pe litoral. Bătălie mare să prinzi aşa ceva, ca apoi să te gândeşti intens ce faci când se termină sezonul. În loc de bacşişuri primeşti flori sau şpagă. Neapărat trebuie să mai ai o slujbă, femeie de servici pe scara blocului, sau să speli maşinile vecinilor, altfel nu plăteşti toate facturile. În România ultimelor 20 de ani nu te mai faci profesor. Ori devii pur şi simplu, dus de val, pentru că pasiunea te-a purtat spre o facultate de matematică, de fizică sau de litere, şi pur şi simplu nu te-ai gândit că există viaţă şi după studiile universitare. Ori ţi-ai căutat de lucru şi până una alta ai găsit un locuşor unde să prinzi experienţă. Ori eşti unul dintre bizonii care mai au câţiva ani până la pensie, deci nu ştii să faci altceva. Însă aceştia, ultimii profesori care pasc liber prin cea mai rămas din şcolile patriei, vânaţi fără milă de ultimii elevi îndrăgostiţi de carte, sunt pe cale de dispariţie.

Mai rămânem noi, adaptaţii. Cei care avem două slujbe dinainte ca preşedintele Băsescu să ne fi explicat cum să facem ca să nu trăim în garaj. Cei cu dublă calificare: profesor-vânzător, profesor-instalator, profesor-mecanic, profesor măcelar, sau chiar trei: profesor-încărcător-descărcător. Ciubucarii. Plătitori de impozite sau mărunţi evazionişti. Meditatori la domiciliu, adică şcoală la şcoală şi şcoală acasă. Învârtitori de afaceri, valutişti, traficanţi de ţigări, crescători de porci. Noi, supravieţuitorii acestei şcoli famelice, am dărâmat ceea ce întârzia să se năruie de la sine. Noi, care mergem la şcoală să ne odihnim, şi ne întoarcem acasă sau la firmă ca să muncim, pentru că dacă am trăi din salariu am fi demult în stradă, cu copiii în grija statului. Noi, cei care nu ne spânzurăm dacă într-o lună intrăm în incapacitate de plată. Nici a doua lună. Nici a treia. Noi, jumătăţi de profesor în faţa a jumătăţi de elevi şchiopi, noi aruncăm cu ţărână în fiecare zi pe sicriul învăţământului românesc.

Notele mari, cât mai multe note mari. Clase întregi de premianţi, din clasa I până într-a douăsprezecea. Absenţe motivate pe ochi frumoşi, cerinţe minime pentru nota nouă, noi am cosmetizat acest învăţământ vânzându-l pentru supravieţuirea noastră. Într-o zi, la un congres internaţional, un profesor român a fost întrebat de un confrate apusean cât câştigă. O sută cincizeci de euro. Pe zi ? Nu, pe lună. Da, de douăzeci de ani, an de an, lună de lună, zi de zi, ne-am crescut copiii, ne-am plătit facturile şi băncile. Cu două sute de euro pe lună noi ştim să plătim şapte-opt sute. Miracolul înmulţirii banilor, noi l-am făcut în fiecare lună. Zile şi nopţi, nopţi şi zile, am spălat maşinile vecinilor, am crescut porci, am schimbat valută. Suntem nişte supravieţuitori, sau, cum zic toate vedetele de carton ale momentului : avem atitudine, suntem nişte luptători.

Un singur lucru nu ne-a ieşit : să fim profesori. Minţiţi şi furaţi de guvernanţi, am minţit şi am furat la rândul nostru, dând note care nu au nimic în comun cu valoarea elevilor. Obligaţi să ne adaptăm realităţii unei Românii unde oamenii contează mai puţin decât macroeconomia, decât inflaţia, decât echilibrul bugetar şi de cât toţi zeii postmodernităţii, am refuzat contactul cu realitatea catedrei şi a elevilor de dincolo de ea. Sunt unul dintre neprofesorii acestei ţări. Fac parte din generaţia descurcăreţilor, din al treilea an de carieră didactică am avut întotdeauna două slujbe. Am o familie. Izbutesc să fiu cu facturile la zi, n-am fost nevoit să-mi refinanţez împrumuturile din bănci. Am avut, din multe puncte de vedere, în tot acest timp, şi mult noroc. Un singur lucru nu-mi dă pace: cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi putut trăi dintr-o singură sursă: salariul din învăţământ? Nu am aspiraţiile de trai decent promovate prin media, altă vorbă care nu înseamnă nimic. Decenţa mea este răgazul de-a citi o carte, nu risipa unui concediu pe o insulă exotică. Niciodată n-am putut să-mi răspund la această întrebare, de aceea mă rog: dă-mi, Doamne, un vis în care să fiu doar atât, profesor. Şi să fie lung, Atotputernice, o noapte şi-o zi! Indiferent de sfaturile nulităţilor care conduc vremelnic ce-a mai rămas din ţara mea, a fi profesor nu este un part-time, ci o vocaţie care trebuie confirmată prin dedicare.

Părinţii

Mami şi tati. Sau societatea civilă, atunci când sunt mai multe mami şi mai mulţi tati care vociferează şi semnează petiţii să-l dea pe ministru jos. Hăituiţi de impozite absurde, patroni româneşti, taxa auto, shopping tembel, drogaţi cu televizor, măcinaţi de dorinţa de a pleca afară, ameninţaţi cu şomajul să fie servili. Bani. Lene intelectuală cronicizată, dispreţ pentru ceea ce nu se poate converti în avantaje imediate şi palpabile. Adică bani. Mândri de ce-au acumulat din şcoala vieţii. Bidimensionali din discreţie şi perpetuă teamă într-o societate a obiectelor gonflate. Mai puţini importanţi decât maşinile care-i înconjoară (niciun patron n-ar îndrăzni vreodată să ameninţe o maşină cu şomajul). Obligaţi să fie productivi şi rentabili, adică scopul scuză mijloacele. Gata să rezolve. Dom’ profesor, cum se poate să aibă copilul meu nota trei, când eu şi maică-sa am avut numai de nouă şi de zece?

Relaţia profesor-părinte, strânsa legătură dintre şcoală şi comunitate: Alo, dom’ profesor, am auzit că mergeţi la bac la liceul bunescu. Aţi auzit bine. Ştiţi, am şi eu un nepoţel, cutarică. Să vă trăiască, doamna! Da, dar ştiţi, el nu prea ştie. Nu prea ştie sau nu ştie deloc? Pai, deloc. Aha, şi ce notă aţi vrea să ia? Păi, aşa, un nouă. Oare cum îl chema? Cutărescu? Cutăreanu? Ce noroc că n-am memoria numelor. Doamna mătuşă nu m-a mai salutat după bacalaureatul respectiv. Nici inspectoratul nu m-a mai numit vreodată într-o comisie de examinare. Să fi fost şi nepotul inspectoratului? Notele mari sunt ca o plombă: apar numai în locurile de unde a căzut un dinte. Ca discursul identitar, care marchează dispariţia identităţii. Ca poezia patriotardă în gura celui care şi-a pierdut patriotismul. Puntem note mari pentru că ne speriem cât de catastrofale sunt lucrurile. Nu vrem să auzim de reapariţia analfabetismului. Nu vrem să admitem că de pe băncile şcolii pleacă oameni gregari, robi ai plăcerii şi ai bunului plac, pentru care valoarea şi mediocritatea ţin de păreri personale relative.

Ceva previziuni

Acesta a fost şi va rămâne cel mai slab bac din istoria învăţământului românesc. Treptat, în anii următori procentul de promovabilitate va creşte spre 90%, semn că 2011 a fost doar o criză temporară, care a fost depăşită. Materiile şcolare se vor decongestiona în sfârşit, moment în care reforma învăţământului va fi biruitoare. Elevii vor fi cu toţii premianţi. Ministerul nu va mai aduce camerele video la examen, pentru că această practică va fi declarată neconstituţională, şi oricum fondurile trebuie dirijate către procesul de învăţământ (de exemplu: achiziţionarea de table 3D, de filme inspirate din teoremele matematice şi de cretă fosforescentă). Funeriu va fi trimis ambasador în Japonia. Acolo niponii îl vor întâmpina ca acasă: M…e Funeriu. La uşile facultăţilor va fi coadă la înscrieri ca la lapte şi butelii pe vremea împuşcatului.

Profesorii vor avea în continuare câte două-trei slujbe, îmbinând armonios la oră materia şcolară cu şcoala vieţii. Părinţii vor fi foarte mulţumiţi că lucrurile merg bine. Elevii îi vor respecta pe profesorii şucari şi pe profesoarele bengoase. Dinozaurii vor ieşi la pensie, însă nu pentru mult timp. Primul-ministru Boc reloaded îi va felicita pe profesorii care, luându-şi a doua slujă, sunt şi ei în sfârşit productivi, contribuind voiniceşte la PIB. România va ieşi din criză, va fuma o ţigară, apoi va băga din nou capul la fund. Eu voi termina a doua facultate şi voi pleca din învăţământ. S-ar putea în cele din urmă chiar să am visul ce-l tânjesc, dar numai până sună ceasul deşteptător.

Scrisă de Radu Iliescu

Motto: „Cel care crede că o creştere infinită este compatibilă cu o planetă finită, acela ori e nebun, ori e economist.” (Serge Latouche)

Motto: „Planeta este suficient de mare pentru nevoile tuturor, dar mult prea mică pentru lăcomia unora.” (Mahatma Gandhi)

Cum aţi reacţiona dacă pe certificatul frigiderului pe care tocmai l-aţi cumpărat ar fi înscrisă o garanţie de 25 de ani? Sau dacă într-o zi aţi fi invitat la aniversarea a 100 de ani de funcţionare neîntreruptă a unui bec? Sau dacă aţi fi tractat la nevoie de un şofer săritor cu ajutorul a doi ciorapi de damă înodaţi între barele de protecţie? Romane ştiinţifico-fantastice? Luaţi loc, respiraţi adânc şi faceţi un efort să vă adaptaţi. Unul nu tocmai neglijabil, trebuie să admit. Pentru că toate aceste exemple fac parte din realitate, deşi mentalitatea dominantă le-a împins demult undeva spre periferia ei. Frigiderele şi maşinile de spălat garantate 25 de ani au fost produse la scară largă în Republica Democrată Germană. Becul centenar continuă să funcţioneze şi acum în serviciul de pompieri din Livermore, California, unde trebuie să fi atins 110 ani. Iar primii ciorapi din nylon erau capabil să înlocuiască lanţurile dacă nevoia o cerea.

Ei bine, în ciuda a tot ceea ce suntem obişnuiţi să ne imaginăm despre progresul tehnic, becurile de azi nu sunt concepute să sfideze secolele, ci programate pentru doar 1000 de ore, adică cu 500 mai puţin decât a fost conceput prototipul lui Edison. Frigiderele, televizoarele şi maşinile de spălat arareori servesc mai mult de 5-6 ani (în fapt, multe nu supravieţuiesc “generosului” termen de garanţie de 3 ani, fiind ulterior imposibil de reparat din cauza unei componente imposibil de găsit pentru că nimănui nu i-a trecut prin cap ideea de a o produce separat). Iar ciorapii de damă, oh, ciorapii de damă rezistă chiar mai puţin decât baloanele cu care se joacă prichindeii. Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus, simplu: planned obsolence. Adică uzura morală planificată.

În anii marii crize de supraproducţie din 1929, un american trăznit pe nume Bernard London, propunea o iniţiativă legislativă care să limiteze viaţa bunurilor, în vederea înlocuirii lor periodice cu altele noi. Ideea, adecvată momentului, pornea de la constatarea empirică a faptului că maşinile permitea crearea de mai multe produse decât puteau oamenii să cumpere. Desigur, alternativa ar fi fost un proiect de lege care să presupună incorporarea unui procent important de manufactură în toate produsele industriale, sau, încă şi mai radical, eliminarea tuturor maşinilor din ciclul de producţie. Însă într-o societate în care omul este doar un factor de producţie, banul şi automatizările devin adevăraţii termeni ai deciziei.

Ideile lui Bernard London n-au devenit niciodată o lege. Nici un parlament din lume nu le-a dezbătut, nici o adunare nu le-a votat. De fapt, n-a existat nicicând o dezbatere publică, în care producători şi consumatori să-şi confrunte opiniile. Ele au fost pur şi simplu absorbite de marketingul consumerismului, devenind dogme ale noii „ştiinţe”. Cum aţi prefera, să vă cumpăraţi haine care să vă satisfacă nevoile vestimentare pentru următorii 20 de ani sau doar pentru un sezon? Sunteţi realmente dornici să vă schimbaţi maşina la fiecare 6 ani, sau aţi vrea s-o lăsaţi moştenire, perfect funcţională? Chiar credeţi că cele 6 calculatoare pe care le-aţi aruncat la gunoi în ultimii 10 ani şi-au meritat banii? Recitiţi cu atenţie aceste întrebări, încercând să nu faceţi apel la argumentele falacioase ale „modei” sau al „progresului” (care, fie vorba între noi, nu explică nimic).

Nu vă obosiţi să răspundeţi. Cei de la care cumpăraţi nu sunt interesaţi de reflecţiile voastre. Tot ceea ce vor este să vă inducă ce anume trebuie să doriţi, întâmplător, exact ideile care dau cel mai bine în balanţele lor contabile… Şi acum haideţi să recapitulăm întreaga schemă. Cineva produce, să zicem, imprimante cu jet de cerneală. Dumneavoastră cumpăraţi una, pentru că nu-i rău să-ţi poţi reproduce documentele pe o hârtie. Într-o zi se defectează. Fiind de modă veche, mergeţi s-o reparaţi. Vi se explică amabil că ideea „nu este rentabilă”, pentru că depanarea ar costa cam 120-140 de euro (specialiştii având pretenţii precuniare exorbitante), însă mai bine cumpăraţi una nouă cu doar 39 de euro, o bagatelă. În treacăt, vă puteţi întreba cu ce mai trăiesc reparatorii de imprimante dacă piaţa le sabotează aşa atroce meseria. Intraţi pe net şi constataţi că toate aparatele de acest gen au o “viaţă” setată inginereşte, din fabrică, pentru un anumit număr de pagini.

Aşadar, există o problemă: cineva a decis cât anume trebuie să funcţioneze un produs cumpărat de dumneavoastră. Desigur, aţi putea pur şi simplu să vă daţi bătut, să scoateţi 39 de euro din buzunar, să cumpăraţi o imprimantă “mai performantă” (e un fel de a spune, până la urmă nu face decât ce făcea şi cealaltă, calitatea documentelor depinde de cel care le redactează), s-o aruncaţi la gunoi pe cea veche, iar universul îşi va relua mersul grăbit spre noi şi noi culmi de progres. Numai că nu vă stă în fire. Imprimanta arată ca-n prima zi, iar cele mai multe dintre componente sunt în stare perfectă, în ciuda hârtiei pe care au înnegrit-o până azi. Nu vă place să hotărască altcineva când anume să aruncaţi un lucru, şi când să cheltuiţi banii. Sau pur şi simplu un abţibild superpreţios se află pe imprimanta veche, şi nu puteţi renunţa la el. Vestea bună este că există soluţii. Ce-ar fi să începeţi prin a viziona acest documentar?

Scrisă de Radu Iliescu

De la servitude moderne este o carte & un film documentar de 52 de minute care sfidează fără rezerve sistemul. Cartea & filmul sunt distribuite gratuit şi îşi clamează totala disponibilitate, atât financiară cât şi din punct de vedere al proprietăţii intelectuale. Colaj de imagini provenite din filme de ficţiune şi documentare, pe fundalul cărora se proiectează inteligent ideile, lucrarea promovează un concept de frondă: sistemul totalitar al pieţei, în jurul căruia gravitează o argumentaţie pe cât de insuportabilă (pentru spiritul comun), pe atât de solidă.

Opresiunea moale a modernităţii se bazează pe ascunderea adevăratei dimensiuni a condiţiei de sclav a omului contemporan. Condiţionat încă din copilărie să asocieze achiziţionarea de mărfuri cu libertatea şi fericirea, acesta se încarcă cu un asemenea volum de obiecte încât sfârşeşte prin a nu le mai poseda, fiind dimpotrivă confiscat de mărfuri. Când maşinăria socială îi lasă răgaz, se hrăneşte frenetic cu alimente modificate genetic, coloranţi şi conservanţi, pesticide, hormoni şi alte invenţii ale veacului.

Nobleţea şi puritatea omului modern se risipesc inutil şi tâmpeşte în elanuri ecologiste. Neroade injecţii ideologice preparate şi administrate de către marii păpuşari ai multinaţionalelor poluante care nu ezită să pozeze în salvatorii planetei, încercând să-i convingă pe sclavii moderni că mici schimbări în obiceiurile lor ar putea salva mediul înconjurător. Toţi se feresc însă să propună o schimbare radicală în modul de producţie, pentru ca nu cumva banul, zeul suprem al clipei, cel căruia i se închină toţi, să fie deranjat.

Munca a înlocuit lucrul (uitat a rămas proverbul: Dumnezeu lucrează, diavolul munceşte), sistemul de producţie colonizând toate sectoarele vieţii, inclusiv cele reputate a fi “libere” (distracţiile, turismul, sărbătorile). Medicina nici nu-şi mai propune să vindece, căci pentru asta ar trebui să pună sub semnul întrebării modernitatea însăşi, cu tot cortegiul ei de catastrofe, aşa că preferă să se reducă strict la mutilări: chirurgie, antibiotice (anti-viaţă), chimioterapie (agresiuni non-organice cu pretenţii de influenţare a organicului).

Învăţăm la biologie că omul se află în vârful piramidei trofice. Un adevăr de sorginte sacră, născut în Paradis, unde omul era cununa Creaţiei, şi actual încă mult timp după alungarea din grădina Edenului. Ultimele 3-4 sute de ani au schimbat însă această stare. Lipsit de duşmani naturali, omul a izbutit să-şi creeze doi duşmani artificiali redutabili: maşina şi banul. Maşina îi ia locul de muncă, îi revelează spectrul înfiorătoral şomajului. Banul îi ia timpul, minţile şi sufletul.

Legănat de sloganuri care-l plasează pe poziţia de predator nepedepsit căruia toate speciile i se supun tremurând, omul modern este în fapt furaj pentru ficţiuni. Şi asta pentru că maşina şi banul nu au decât existenţe ficţionale, care au căpătat proporţiile unor flageluri numai pentru că cei mai mulţi le alimentează cu supunerea şi credulitatea lor cu adevărat nemăsurate. Modernitatea însăşi este o imensă ficţiune, iar ceea ce modernii numesc realism nu este decât acceptarea ei pasivă şi necondiţionată. Demersul realizatorilor Jean-François Brient şi Victor Léon Fuentes este tocmai un exerciţiu de decondiţionare. Unul care le va părea multora profund nerealist.

Scrisă de Radu Iliescu

Avem plăcerea să anunțăm un nou domeniu din “portofoliul” conștiințe.ro – Permacultură, sau Agricultură sustenabilă. Nu e cazul să recurgem la înflorituri pentru a-l descrie – pur și simplu, este vorba de un domeniu pe cât de ignorat, pe atât de important pentru viețile noastre. O bună introducere în problemele Permaculturii este articolul de mai jos, alături de care putem adăuga și celelalte texte publicate pe www.agricultura-sustenabila.blogspot.com (S.M.)

***

Motto: “Aceasta metodă contrazice complet tehnicile agricole moderne. Aruncă cunoaşterea ştiinţifică modernă şi instrumentele fermajului tradiţional pe fereastră. Cu acest tip de agricultură, care nu utilizează maşini, nici îngrăşăminte, şi nici chimicale, este posibil să atingi o recoltă egală sau chiar mai bună decât cea a unei ferme japoneze medii. Proba se coace drept sub ochii voştri.” (Masanobu Fukuoka)

În 1978, un japonez numit Masanobu Fukuoka publica o carte cu nume parcă inspirat dintr-un haikku: Revoluţia paiului de orez. În termenii cei mai exacţi, metodele agricole propuse de el sunt ceea ce se cheamă o revoluţie. Însă nu o răsturnare convulsivă, dătătoare de speranţă dar deopotrivă de suferinţă, aşa cum cei mai mulţi dintre noi concepem revoluţiile, ci o renovazione, adică o întoarcere la origini. La urma urmei, sensul astronomic al revoluţiei este tocmai acela de închidere a unui ciclu, în punctul cel mai apropiat de cel din care acesta a pornit.

Vom încerca în rândurile ce urmează să facem abstracţie de mesajul spiritual al autorului. Nu fără pierderi semnificative, pentru că în opinia lui Fukuoka agricultura nu poate fi despărţită de… totul. Şi pe bună dreptate. Dacă fermierul cultivă legume în extrasezon o face pentru că sistemul financiar îl obligă, pentru că orăşeanul e dispus să dea bani, pentru că lumea e superficială, pentru că tradiţiile au degenerat ş.a.m.d. Nimic nu există fără a fi în legătură, în comuniune subtilă cu tot ce există, chiar şi lucrurile care aparent sunt cel mai departe unul de celălalt.

Însă fiindcă acest articol este dedicat problemelor agriculturii ecologice, ne vom mărgini să expunem cele ale agriculturii, lăsând neştirbită curioşilor şi pasionaţilor, care vor să acceadă la înţelegerea deplină a problemelor, plăcerea lecturii integrale. Am consultat noi înşine o versiune în limba engleză a lucrării lui Masanobu Fukuoka distribuită pe www.scribd.com. O recomandăm călduros.

Mai menţionăm că fermierul japonez cultivă cereale păioase (orez, secară), citrice (mandarine, lămâi) şi vegetale. Singurele animale care se găsesc pe proprietatea lui sunt găinile şi raţele. Fiind buddhist, nu sacrifică şi nu consumă carnea altor făpturi. Înregistrăm aceste detalii fără a le discuta nicicum, ci ca repere necesare în înţelegerea unei metode care poate fi adaptată pe anumite meleaguri, dar care nu trebuie preluată orbeşte sau fără anumite rezerve legate de particulările climatice, geografice şi culturale ale ţării noastre.

Mai întâi principiile :
1. Fără cultivare.
2. Fără fertilizator chimic sau compost preparat.
3. Fără luptă împotriva buruienilor prin arătură sau ierbicide.
4. Fără dependenţă de chimicale.

Aşa le-a redactat Masanobu Fukuoka. Aşa le lăsăm şi noi. Însă le discutăm puţin : Fără cultivare înseamnă că interacţiunile omului cu ogorul trebuie să fie minime. Dăunătorii plantelor au proprii lor vânători. Aceştia din urmă trebuie lăsaţi să se manifeste. Când omul intervine brutal şi pulverizează insecticide, îndepărtează în mod prostesc şi duşmanii fireşti ai insectelor. Ogorul devine dependent, dacă omul nu revine iar şi iar cu otrăvurile lui decantate în fabrici plantele sunt năpădite şi mor. Anul următor dăunătorii sunt şi mai puternici, e nevoie de noi formule ca să fie stârpiţi. Aceasta nu e agricultură ştiinţifică, ci o prostie a fermierului care are nevoie de noi şi noi intervenţii pentru a fi cârpită, niciodată corectată deplin. Fukuoka spune că dacă natura e lăsată să reacţioneze fără intervenţia umană, ea tinde să se autoregleze.

Buruienile sunt lupta continuă a agricultorului. Împotriva lor se fac lucrări costisitoare (arătura, discuitul), împotriva lor se deversează otrăvuri care murdăresc apele freatice şi până la urmă distrug inclusiv ecosistemul mărilor. Risipă, distrugere, pierdere de energie. Fukuoka spune că primul pas dacă vrem să scăpăm de buruieni este să renunţăm la arat. Năucitor, nu? Desigur, sistemul este mult mai complex, si voi încerca să-l expun succint în cele ce urmează. În anii în care a experimentat, japonezul a constatat că seminţele de păioase nu au nevoie să fie îngropate ca să încolţească. Ba chiar, dacă sunt îngropate prea adânc, putrezesc şi nu mai încolţesc, oricine ştie asta. Semănatul prin aruncare la suprafaţă este suficient de bun.

Însă detaliile hotărăsc în privinţa succesului. În fiecare an se cultivă două cicluri de păioase. Un orez de primăvară-vară şi o secară de toamnă. Fiecare dintre plante se însămânţează cu două-trei săptămâni înainte ca cealaltă să se coacă. Astfel, seminţele sunt ocrotite de plantele în picioare, fapt care le asigură protecţie împotriva şoarecilor şi a vrăbiilor. Recoltarea plantelor coapte se face la momentul oportun cu coasa, iar treieratul se face manual. Nu s-ar putea face recoltarea şi cu maşinile agricole? Răspuns: NU. Acestea sunt prea grele, iar unde ai trecut cu tractorul trebuie musai sa ari, ca să afânezi din nou pământul. Munca omul, eventual calul, nu distruge ca maşinile.

După ce recoltează, Fukuoka împrăştie paiele pe ogor. În mod dezordonat, pentru a oferi astfel protecţie semniţelor care încă nu au încolţit. Nici acestea din urmă nu se aruncă aşa pe brazdă, ci trecute printr-o “baie de argilă”, adică printr-o vană cu un noroi foarte subţire, care le acoperă cu o pojghiţă de lut. Seminţele astfel “tratate” nu mai tentează prea mult şoarecii de câmp, însă îşi păstrează intacte capacităţile de a germina.

Pe scurt, cam acesta e sistemul: semănat când cultura anterioară e în picioare, recoltat manual, acoperit cultura subsecventă cu un strat dezordonat de paie. Buruienile răzbesc cu greu în acest sistem. Pământul nu sărăceşte, ci se îmbogăţeşte anual. Nu e nevoie de compost, ci de foarte puţin găinaţ de raţă (acestea se plimbă pe ogor şi culeg buruienile proaspete, atunci când noile cereale încă nu şi-au făcut apariţia de sub stratul protector de paie).

Mai adăugăm că în privinţa copacilor, Masanobu Fukuoka merge pe aceleaşi principii: câtă vreme omul nu intervine, arborii îşi păstrează capacitatea intactă de a lupta cu dăunătorii lor. Aici cineva va spune că unii copaci nu vor putea rezista. Şi eu voi evoca un experiment ştiinţific făcut de japonezul nostru pe vremea când era cercetător într-un institut (însă l-au mai făcut şi alţii, cu aceleaşi rezultate, semn că adevărul este indubital cel spus de el): se iau două loturi de orez şi se infestează cu o ciupercă. Primul lot se tratează chimic, cel de-al doilea este lăsat să se descurce. Plantele primului lot supravieţuiesc aproape toate. Cel de-al doilea are pierderi semnificative. Totuşi, când ciclul vegetativ se încheie, cel de-al doilea lot dă o producţie de cereale mai mare. De ce ?

Pentru că plantele tratate chimic se debilizează, în vreme ce plantele lăsate în voia naturii mor într-un procent important, însă cele care supravieţuiesc sunt mai viguroase, valorifică spaţiul lăsat de cele moarte, şi sfârşesc prin a produce mai mult. În asta constă agricultura ecologică, “do-nothing agriculture”, cum o numeşte Fukuoka, renunţarea la dorinţa de a exploata natura, înlocuirea acestei atitudini cu respectul faţă de mediul înconjurător şi cu dorinţa de a înţelege ceea ce ne înconjoară.

Scrisă de Radu Iliescu

W. Montgomery Watt – Muhammad at Medina|

Continuăm prezentarea biografiei muhammadiene elaborate de W. Montgomery Watt cu cel de-al doilea volum, Muhammad at Medina. Mult mai amplă cantitativ decât Muhammad at Mecca, pe măsura acumulării de evenimente şi de semnificaţii pe care a traversat-o viaţa personajului în această perioadă, această parte a lucrării ne-a oferit spaţii generoase de documentare în privinţa controverselor legate de tipul uman încarnat de Profet. Vom continua pe linia textului anterior, abstrăgând cu grijă punctele care coagulează neînţelegerile ţesute de ignoranţa detractorilor săi.

Este de lămurit relaţia sinuoasă pe care Profetul a avut-o cu evreii. Se ştie că în opinia acestuia, Revelaţia care îi fusese dezvăluită era identică cu cea a evreilor şi a creştinilor. Fiind foarte probabil că nu se considera altceva decât un continuator, se pare că a sperat mult timp că îi va câştiga pe evreii din Medina de partea sa prin contact personal. Dincolo însă de anumite excepţii, Muhammad a întâlnit la evrei un refuz net, transformat încetul cu încetul în ostilitate acră faţă de Profetul Gentililor. Atunci când toate argumentele de tip teologic au fost epuizate, Muhammad s-a pomenit în faţa unui grup foarte compact, care nu făcea economie de mijloace când se punea problema să-i sprijine pe duşmanii săi de la Mecca. Reacţiile pe care le-a avut faţă de evrei pot părea disproporţionate pentru un european din zilele noastre, trăitor în vremuri de pace, însă în condiţiile acelea se ştia foarte bine că nu este nevoie de două ocazii pentru ca un duşman să-i curme cuiva firul zilelor. Din cele trei clanuri din Medina, primul a fost alungat, al doilea alungat fără provizii, cel de-al treilea şi-a văzut bărbaţii ucişi iar femeile şi copiii vânduţi ca sclavi.

Mai mulţi savanţi europeni s-au arătat oripilaţi de acestea, vorbind chiar în tonuri propagandistice de “antisemitismul” lui Muhammad. Observând în treacăt că acţiunile n-au trezit înfiorare sau spaimă în epocă, este mai degrabă de crezut că pedeapsa nu exceda tratamentul obişnuit pentru aliaţii care se făceau vinovaţi de crima de a complota cu duşmanul în timpul unui război. Dincolo de aceste evenimente care datorează mult conjuncturii, cauza eşecului lui Muhammad în relaţia cu evreii rămâne faptul că aceştia îi contestau misiunea profetică. Cert este că în numele elecţiunii divine, evreii cu care a intrat în contact i s-au opus şi au fost complet zdrobiţi. Mulţi dintre ei au rămas acolo unde fuseseră, inclusiv la Medina, dar în ceea ce priveşte politica arabă au încetat să mai conteze.

W. Montgomery Watt notează: “Este interesant să speculăm ce s-ar fi întâmplat dacă evreii s-ar fi aliat cu Muhammad în loc să devină adversarii acestuia. În anumite perioade, ar fi putut obţine de la el condiţii foarte avantajoase, inclusiv autonomia religioasă, şi pe această bază s-ar fi construit un imperiu arab din care ar fi putut face parte şi evreii, Islamul devenind atunci o sectă iudaică. Cât de diferită ar putut fi acum faţa lumii!” Certitudinea lui Muhammad în ceea ce priveşte mesajele divine primite de el intrase însă în conflict cu credinţa dragă evreilor că ei sunt poporul ales, singurul popor prin intermediul căruia Dumnezeu se revelase oamenilor.

I s-a mai reproşat Profetului postura de lider militar activ, campaniile şi cuceririle. De aici până la a se afirma simplist că şi-a impus ideile cu sabia n-a fost decât un mic salt retoric. Realitatea depăşeşte însă cu mult prin complexitate. Un document a cărui autenticitate lumea academică europeană n-a contestat-o, numit Constituţia de la Medina, ne spune mai multe despre Muhammad şi relaţiile care existau între el şi lumea din care făcea parte. Dincolo de influenţa religioasă în curs de afirmare, se pare că nu era decât primul dintre mai mulţi aliaţi egali. Primordialitatea sa nu decurgea din vreo superioritate militară, ci din calitatea lui de profet şi faptul că mai mulţi dintre aliaţi au decis să i se supună. Din multe puncte de vedere, Muhammad s-a impus prin persuasiune, şi nu prin coerciţie. Atât timp cât a trăit, influenţa sa asupra contemporanilor a fost un ciment care a menţinut edificiul. Totuşi, construcţia a fost mai solidă decât părea, şi mai puţin dependentă de prezenţa fizică a Profetului decât s-ar fi crezut – evenimentele ulterioare transformând-o într-o administraţie imperială.

S-a mai spus că niciodată Profetul n-a făcut un pas decisiv în vederea eliberării tuturor sclavilor. În această privinţă Qur’anul, ca şi Noul Testament, au o poziţie comună în vederea uşurării situaţiei, niciodată tranşând în vederea eliberării. Criticii lui Muhammad pornesc de la o falsă apreciere a situaţiei în care se găsea acesta. Instaurarea noii religii a modificat foarte multe lucruri care nu sufereau amânare, situaţia sclavilor nefiind unul dintre acestea. În ansamblu sclavii erau departe de a fi maltrataţi, fiind consideraţi ca membri ai triburilor din care făceau parte. Un om născut sclav nu voia să evadeze, pentru că n-ar fi avut unde să meargă. Odată eliberat, nu-şi părăsea fostul stăpân, de a cărui protecţie continua să depindă. Nici oamenii liberi nu se bucurau de asemenea privilegii. Chiar sclav fiind, era liber să se convertească la Islam sau nu, fiind numeroase cazurile de sclavi deveniţi musulmani înaintea stăpânilor. Principalul inconvenient era acela că nu-şi puteau părăsi grupul din care făceau parte, ceea ce nu era o dramă într-o societate din care lipseau ofertele turistice, iar condiţia de sclav în Arabia secolului VII era mult mai puţin apăsătoare decât cea a omului liber din societăţile cu vederi mai individualiste.

De departe însă, argumentul folosit cu cea mai multă greutate de detractorii lui Muhammad este relaţia sa cu femeile. Creştinismul medieval s-a arătat oripilat de poligamia islamică, opunându-i în teorie ascetismul monahal. Or, realitatea este că poligamia islamică nu este totuna cu desfrânarea şi preacurvia abhorate în religia lui Hristos. Peisajul matrimonial arab dinaintea Profetului oferă o deconcertantă multiplicitate: existau femei care se căsătoreau cu mai mulţi bărbaţi (poliandria), căsătorii temporare (monandria), poligamia matriliniară, în cadrul căreia femeia nu părăsea niciodată casa părintească. Patriarhatul meccan era mai degrabă o excepţie în Peninsula Arabică. Poligamia impusă de Muhammad a constituit un remediu la abuzurile datorate individualismului: permitea femeilor prea numeroase să se căsătorească onorabil, punea capăt opresării femeilor singure puse sub tutelă şi diminua tentaţia căsătoriilor temporare autorizate de o societate arabă matriarhală. Poligamia era aproape inevitabilă în condiţiile în care Qur’anul interzicea categoric cutuma îngropării de vii a fetiţelor de care triburile arabe preislamice voiau să se debaraseze. Însă argumentul decisiv în favoarea poligamiei l-a reprezentat utilitatea ei ca mecanism de reglare socială a disproporţiei dintre numărul femeilor şi cel al bărbaţilor. Creştinismul a avut un alt instrument pentru aceeaşi problemă: monahismul. Nu le comparăm. Spunem doar dă fiecare dintre aceste posibilităţi au răspuns unor probleme reale, în matrici culturale diferite.

Dar bine, vor spune apărătorii Creştinismului, cum am putea compara poligamia cu monahismul? Dincolo de utilitatea socială care nu poate fi negată, vom spune că monahismul nu conferă o garanţie în apropierea de sacru, existând Apostoli şi numeroşi sfinţi căsătoriţi, în vreme ce poligamia nu reprezintă în sine o piedică în raport cu sacrul, numeroase personaje din toate religiile având două sau mai multe soţii. Ilustrativ în această privinţă este Profetul David, figură de o sacralitate incontestabilă. A doua carte a lui Samuel îi enumeră şase fii, fiecare de la o altă femeie. Avea ceea ce musulmanii ar fi numit un harem. Nicăieri în Biblie nu îi este reproşat faptul de a fi poligam, conduita sa nu este considerată desfrânată. Dimpotrivă, întotdeauna este citat ca un model de sfinţenie. Episodul Bethsabea constituie un păcat, însă strict prin conotaţiile sale: Bethsabea era femeie măritată, iar cuprins de pasiune David comite un adulter. Nu faptul de a-l fi trimis pe soţul ei la război este un păcat, ci faptul de a fi specificat să fie pus în linia întâi ca să moară. Ca întotdeauna, detaliile răstoarnă sensul general. Istoria religiilor în ansamblu cunoaşte figuri de o sacralitate neîndoielnică care au păstrat celibatul, figuri monogame, figuri poligame şi figuri care abdică de la îndatoririle conjugale. A-l contesta pe Profetul Avraam pentru că a avut două soţii e o extravaganţă. A pune la îndoială realizarea spirituală a lui Buddha Sakya-Muni pentru că a părăsit îndatoririle regale, şi implicit un menaj, ţine de mentalitatea de gospodină. Realitatea este că din punct de vedere al sacrului toate acestea sunt, până la un punct, perfect indiferente.

Mai rămâne de văzut cât de serioasă este acuzaţia celor care spun că Profetul ar fi fost pedofil. Consacrat de Richard von Krafft-Ebing în Psychopatia sexualis, termenul îi desemnează pe acei tulburaţi sexual al căror interes se manifestă doar pentru copiii (băieţi sau fete) aflaţi la vârsta pubertăţii. Printre soţiile lui Muhammad, Aişa avea, în momentul contractării promisiunii de mariaj, opt sau nouă ani. Reamintim că nimeni din anturajul său, începând cu tatăl Aişei, Abu Bakr, cel mai bun prieten al Profetului şi primul dintre cei patru califi ai Vârstei de Aur a Islamului, nu găseşte ceva anormal în acest lucru. Şi aceasta într-o epocă şi o lume a pudorii şi a discreţiei, în care comportamentele deviante sunt greu de ascuns şi nu scapă oprobriului public. Dacă epoca noastră a impus vârsta minimă de 18 ani pentru majoratul civil, asta nu înseamnă că această regulă ar fi de când lumea, nici că cei care n-au cunoscut-o ar fi fost in corpore nişte sălbatici desfrânaţi. Realitatea este că mariajele în care promisiunea miresei este făcută la un moment în care cea vizată încă se joacă cu păpuşile sunt norma, nu excepţia, timp de sute şi mii de ani. Căsătoria, este adevărat, se consumă atunci când tânăra este capabilă să poarte prunci, însă nimeni nu aşteaptă împlinirea vârstei de 18 ani. În această privinţă, lumea creştină şi cea musulmană n-au făcut mult timp diferenţe. Găsim în panoplia regilor creştini zeci de figuri care se căsătoresc cu regine de 12-14 ani. Nimănui nu i-a trecut prin cap până acum să spună că Ludovic cel Pios, căsătorit a doua oară la vârsta de 41 de ani cu Judith de Bavière în vârstă de doar 12 ani, ar fi fost pedofil… Dacă mai adăugăm faptul că cele mai multe dintre soţiile Profetului erau trecute de 30 de ani, cu citarea exemplului notabil al Khadidjei, prima dintre ele, care avea cu 20 de ani mai mult decât Profetul în momentul căsătoriei, nu ne mai întrebăm cât cântăreşte calomnia evocată.

Reţinem un fragment care creionează, pornind de la surse diverse, portretul fizic al omului: “Muhammad era de talie medie sau puţin peste medie. Cu umeri şi piept larg, era în ansamblu de construcţie solidă. Braţele sale erau lungi, mâinile şi picioarele fără delicateţe. Avea fruntea înaltă şi bombată, nasul acvilin şi ochi mari, negri firişoare brune, părul lung şi des, lejer ondulat. Barba îi era şi ea deasă, iar o linie subţire de peri îi ieşea de sub strai la baza gâtului. Avea obrajii supţi, gura mare, surâsul agreabil, tenul palid. Mergea întotdeauna ca şi cum ar fi coborât un deal în fugă şi era greu să te ţii după el. Atunci când mergea, dacă-şi schimba direcţia, o făcea brusc, întorcându-se dintr-o dată. Muhammad era melancolic şi putea rămâne mult timp absorbit în gânduri. Nu se odihnea niciodată, fiind întotdeauna ocupat în diverse moduri. Gura lui nu se deschidea pentru cuvinte inutile, iar ceea ce spunea era întotdeauna precis şi suficient de explicit pentru a se face înţeles cu claritate, dar total lipsit de precauţii oratorice. Cuvântul lui a fost întotdeauna rapid. Ştia să-şi stăpânească sentimentele. Atunci când era mulţumit, îşi cobora privirea. Ştia să-şi împartă timpul minuţios între numeroasele sale ocupaţii. În raporturile cu ai săi dădea dovadă de mult tact. Putea fi dur, dar în ansamblu era mai degrabă blând decât aspru. Râsul său era cel mai adesea doar un surâs.”

Multe povestioare ilustrează blândeţea şi sensibilitatea lui Muhammad. Se pare că avea o răbdare deosebită cu copiii, de care a ştiut întotdeauna să se facă iubit. Poată că aceasta era la el expresia regretului unui om căruia toţi băieţii i-au murit la puţină vreme după naştere. Bunătatea lui se întindea şi asupra animalelor, ceea ce era remarcabil pentru epoca în care trăia şi pentru partea aceea de lume. Muhammd câştiga respectul şi încrederea oamenilor pornind de la motivele de ordin religios care se aflau la baza acţiunilor sale şi prin calităţi precum curajul, hotărârea, imparţialitatea, o fermitate care se apropia de duritate, toate temperate de generozitatea ieşită din comun de care a dat dovadă. Pe lângă aceste calităţi, farmecul manierelor sale i-au asigurat afecţiunea şi devotamentul celor care l-au înconjurat.

Dintre toţi oamenii lumii, nimeni n-a avut mai mulţi detractori ca Muhammad. Timp de secole, Islamul a fost marele inamic al Creştinătăţii. Cu mult înainte ca atenţia creştinilor să se concentreze asupra expulzării sarazinilor din Ţara Sfântă, o propagandă lipsită de obiectivitate lucra în favoarea războiului. Una dintre piesele ei favorite era “mărturia” unui călător care descrisese rugăciunea islamică drept o adorare a statuii drapate în aur a Profetului, devenit Mahund, Prinţul Întunericului. Vine secolul IX când ideile privind Islamul şi musulmanii, curente printre cruciaţi, se dovedesc a fi asemenea fabule încât au un efect deplorabil: cruciaţii, avertizaţi să se aştepte la tot ce poate fi mai rău din partea inamicilor, atunci când văd printre aceştia etica războiului încarnată în cavalerismul islamic, devin cât se poate de neîncrezători faţă de autorităţile religioase creştine.

Sfârşim prin a spune că multe forţe l-au ajutat pe Muhammad în ascensiunea sa incredibilă: agitaţia socială din Mecca şi Medina, mişcarea difuză în favoarea monoteismului, reacţia Siriei şi a Egiptului împotriva elenismului, declinul imperiilor persan şi bizantin, o tendinţă pronunţată, în cazul arabilor, să profite de oportunităţile de jaf pe care le prezentau comunităţile sedentare. “Cu toate acestea, toate aceste forţe şi încă altele care li s-ar putea adăuga n-ar putea explica în sine formarea unui imperiu precum califatul omeyyad, nici evoluţia care a făcut din Islam o religie mondială. Nimic inevitabil nici automat nu a caracterizat expansiunea arabilor, nici formarea comunităţii islamice. Dacă n-ar fi fost amestecul remarcabil de calităţi găsite în Muhammad, este improbabil ca această expansiune să fi avut loc, iar aceste forţe formidabile odată declanşate ar fi putut foarte bine să se cheltuiască în raiduri militare asupra Syriei şi Iraqului, fără să conducă la consecinţe durabile.”

Trei daruri importante, pe care Muhammad le primise, au fost necesare în opera totală a Profetului. Mai întâi de toate, fusese dotat cu o facultate specială de a prevedea viitorul. Prin intermediul său, lumea arabă a fost dotată cu o bază ideatică graţie căreia dificultăţile de ordin social au putut fi rezolvate. Mai apoi, a fost un om de stat înţelept. Structura impusă de el lumii islamice a fost destinată susţinerii unui întreg edificiu de dispoziţii politice concrete şi de instituţii realiste. În cele din urmă, Muhammad a fost un administrator plin de tact şi de abilitate. A avut un discernământ remarcabil în alegerea oamenilor delegaţi pentru chestiunile administrative de detaliu. Ultimul cuvânt al acestei recenzii nu poate să-i aparţină decât lui W. Montgomery Watt: “Cu cât reflectăm mai mult la istoria lui Muhammad şi cea a începuturilor Islamului, cu atâta suntem mai stupefiaţi în faţa grandorii unei asemenea opere. Circumstanţele l-au favorizat în mod evident pe Profet oferindu-i şanse de reuşită cum puţini oameni au avut, dar omul era pe deplin la înălţimea circumstanţelor. Dacă n-ar fi fost darurile sale de profet, de om de stat şi de administrator, şi dacă dincolo de darurile sale nu s-ar fi încrezut în Dumnezeu şi n-ar fi avut convingerea fermă că Dumnezeul îl trimisese, un important capitol din istoria umană n-ar fi fost niciodată scris. Am speranţa că acest studiu al vieţii lui Muhammad va putea contribui la suscitarea interesului la care are dreptul unul dintre cei mai mari « fii ai lui Adam ».” Ce-ar putea fi spus mai mult?

Autor: W. Montgomery Watt
Titlu: Muhammad at Medina
Rating:
Editura: Oxford University Press
Anul apariţiei: 1958
432 pagini
cartonată
ISBN: 978-0195773071

Scrisă de Radu Iliescu

W. Montgomery Watt – Muhammad at Mecca|

A scrie o biografie a Profetului adresată deopotrivă “istoricilor, musulmanilor şi creştinilor”, aşa cum promite dintru început W. Montgomery Watt, nu a fost desigur o întreprindere facilă. Cu atât mai mult cu cât autorul preferă asupra chestiunilor teologice dezbătute între Creştinism şi Islam o poziţie de neutralitate: “Rămânând fidel datelor învăţământului istoric consacrat în Occident, mi-am impus să nu declar nimic care să însemne vreo luare de poziţie în legătură cu doctrinele fundamentale ale Islamului. Nu este deloc nevoie de o prăpastie care să separe ştiinţa Occidentului de credinţa Islamului.” Deschizător de drumuri sursă de inspiraţie în direcţia unei apropieri fără prejudecăţi facile în această direcţie a fost Thomas Carlyle, cel care pledează în privinţa sincerităţii muhammadiene în studiul Heroes and Heroworship.

A nu se confunda totuşi această neutralitate autoimpusă cu absenţa (imposibilă!) a oricărei poziţii. Autorul este istoric în cel mai deplin sens al cuvântului, european, creştin, însă ceea ce-i lipseşte, şi vorbim despre o calitate, nu de un defect, este dispreţul şi suficienţa imperialistului european. Am găsit în scrierile lui W. Montgomery Watt un respect pentru Orient şi o abordare serioasă deloc comune: “Tratând deci fundalul carierei lui Muhammad şi vieţuirea sa la Mecca, am avansat în ideea că tradiţiile trebuie să fie în general acceptate, primite cu precauţii, tratate cu rezerve de fiecare dată când se poate bănui o potrivire tentenţioasă, dar nu trebuie respinse cu hotărâre decât atunci când există o contradicţie internă.” Hotărât lucru, nu aceasta este atitudinea noianului de istorici pentru care tot ceea ce nu este de sorginte europeană e automat scelerat, maladiv, pervers.

Primul automatism care cade la o analiză mai atentă este “Islamul – religia deşertului”. Nu va fi singurul, şi probabil că singura sarcină rezonabilă pe care ne-o putem asuma la nivelul unei modeste recenzii este tocmai de a trece în revistă locurile comune pe care le spulberă biografia elaborată de W. Montgomery Watt. Qur’ânul nu apare deci în atmosfera deşerturilor cutreierate de arabii nomazi, ci în bogatul oraş Mecca, centru religios şi financiar, în care agricultura nu era cu putinţă, dar a cărui pătură bogată era formată din cămătari foarte experimentaţi în mânuirea creditului, abili în speculaţii şi gata să onoreze orice oportunitate de plasament lucrativ din Aden până-n Gaza şi Damasc. Printr-un efort de apropiere analogică, s-ar putea spune că revelaţia coranică se pogoară asupra unui Wall Street arab, şi nu asupra deşertului.

O altă teorie dezvoltată frenetic de orientalismul universitar şi intens utilizată în ultimii ani pentru a justifica diferitele întreprinderi războinice americane, sau ca fundament al rasismului european, este aceea conform căreia Muhammad ar fi putut trece drept Trimis al lui Dumnezeu doar într-un neam sălbatic, lipsit de repere morale şi intelectuale. Pentru istoricul care nu caută să reconforteze pseudo-superioritatea euro-americană lucrurile se vădesc cu totul diferit. Astfel, arabii au avut încă dinaintea misiunii muhammadiene un ideal moral, cel pe care R. A. Nicholson îl sintetiza în cuvintele următoare: “Bravură în luptă, răbdare în duşmănie, tenacitate în răzbunare, protejarea celor slabi, neîncredere faţă de cei puternici.”

Generozitatea şi ospitalitatea erau la mare onoare în deşert şi continuă să fie virtuţile dominante ale arabilor. Generozitatea era admirată chiar şi atunci când friza risipa cea mai lipsită de previziune, ca în anecdota în care o femeie sărmană taie cămila care reprezenta singurul ei mijloc de subzistenţă pentru a oferi o masă copioasă străinului găzduit. S-ar putea vedea în aceasta virtutea “nepreocupării de ziua de mâine”? Sau poate răspunsul este mult mai prozaic în condiţiile deşertului, în care n-are rost să încerci să te protejezi de tot ce ţi se pot întâmpla. Într-o lume în care multor lucruri nu le poţi face faţă utilizând circumspecţia, în care condiţiile sunt implicit nesigure, imprevizibile şi variabile, un anume grad de nepăsare reprezintă înţelepciunea, şi fără îndoială că din această cauză arabii apreciau atitudinea.

Nici înainte de Islam, nici după răspândirea acestei religii, arabii nu par să fi gândit ideea abstractă de Lege altfel decât întruchipată în trăsăturile unui om. A practica ospitalitatea, a păstra cu străşnicie un depozit încredinţat – erau semnele condiţiei onorabile. Lipsa de generozitate şi de curaj erau marca dezonoarei. Gardianul onoarei era opinia publică. Toate aceste trăsături au fost cunoscute cu mult înainte de apariţia lui Muhammad ibn ‘Abdallâh, ibn ‘Abd al-Muththalib, ibn Hâshim, ibn ‘Abd Manâf, ibn Quçayy, ibn Kilâb şi continuă şi astăzi să fie vehiculate sub numele de “muruwah”, sinonim cu virilitatea, precum şi excelenţa morală. Aşadar, teza conform căreia Profetul s-ar fi născut într-un neam oligofren, care l-ar fi acceptat din lipsă de discernământ, se dovedeşte ignară.

O altă teză intens gustată în Occident este aceea care încearcă să facă din Profetul Muhammad o fraudă pus şi simplu, un escroc religios cu tupeu şi succes. În această privinţă W. Montgomery Watt se pronunţă fără ocoliş: “Voinţa sa de a suporta să fie persecutat pentru credinţă, caracterul elevat al oamenilor care credeau în el şi pentru care el era şef, în sfârşit grandoarea operei sale în ultimele ei realizări, totul mărturiseşte în favoarea cinstei sale. A presupune că Muhammad era un impostor suscită mai multe probleme decât rezolvă. Cu toate acestea, niciuna dintre marile figuri ale istoriei n-a fost apreciată la fel de prost în Occident ca Muhammad. Scriitorii occidentali s-au arătat dispuşi mai ales să creadă tot ce poate fi mai rău despre Muhammad, şi de fiecare dată când cea mai debilă dintre interpretările critice ale unui fapt a părut plauzibilă, au tins s-o ia de bună.” Realitatea este că Profetul a murit sărac, cheltuind tot ce moştenise şi se acumulase în anii de negustorie. Pentru un escroc de succes, detaliile acestea sunt derutante.

Pe aceeaşi linie, şi oarecum în legătură cu teza escrocheriei, s-a mai avansat şi ideea conform căreia revelaţia coranică ar consta în nişte halucinaţii. Trecând în revistă subtilităţi ale comunicării divine, aşa cum au fost ele înregistrate şi clasificate de teologi creştini şi savanţi islamici, concluzia care se impune este aceea că “A afirma că viziunile lui Muhammad sunt halucinaţii, aşa cum au avansat unii, este totuna cu a formula o judecată teologică fără a fi de deplin informat de ceea e s-a produs, şi a afişa în consecinţă o tristă ignoranţă a ştiinţei şi a bunului simţ al unor autori ca Poulain şi a disciplinei teologiei mistice pe care ei o reprezintă.” Desigur, continuând acest tip de “raţionament”, adversarii Islamului au mai susţinut şi faptul că Muhammad ar fi fost epileptic. “De fapt, simptomele descrise nu sunt identice cu cele ale epilepsiei, această infirmitate conducând la o năruire fizică şi mentală, în vreme ce Muhammad n-a încetat niciodată să fie în deplină posesie a facultăţilor sale. Argumentul este absolut contrariu oricărei forme de bun simţ, fără niciun alt fundament în afara celui conferit de ignoranţă şi de prejudiciu. Manifestări fizice concomitente n-au consacrat, nici n-au discreditat vreodată vreo experienţă religioasă în sine.”

Parţial adevărată este găsită teza conform căreia naşterea Islamului ar fi legată de trecerea de la o economie nomadă la o economie a afacerilor. Incapabilă să se adapteze schimbărilor economice, comunitatea ar fi sfâşiată între cerinţele noii epoci şi moştenirea sa socială, morală, intelectuală şi religioasă. Anumiţi indivizi mai rapaci s-ar vedea puşi în poziţia de a avea mai multă încredere în ei înşişi, fără vreo compensaţie din direcţia sentimentului lor de natură creată, ar avea acces la un individualism în afacerile sociale, fără să fi găsit un nou ideal moral sau o nouă viziune religioasă care să dea semnificaţie individului. Aşadar, o catastrofă spirituală, pe care Qur’anul o analizează şi căreia îi conferă un ghid pentru acţiune. Fără îndoială, se poate spune că Islamul apare la întretăierea dintre două moduri de viaţă, cel nomad şi cel sedentar, însă orice diagnostic de tip religios nu face decât să ajungă la cauzele religioase ale tulburării, dincolo de curenţii economici, sociali şi morali. Iar aici istoricul secular poate afirma că dintr-o pură întâmplare Muhammad a ajuns la ideile care erau soluţia problemelor fundamentale ale timpului său, ideea nu se susţine decât în faţa naivului care crede în “pure întâmplări”. Realitatea este că nici tatonarea empirică, nici gândirea penetrantă şi încăpăţânată nu se pot întrupa într-o kerigmă de nivelul celei coranice.

O discuţie mult mai amplă este cea legată de “originalitatea” coranică. Observăm în treacă că imperativul originalităţii a fost consacrat drept criteriu valoric de istoria literaturii, adică de un domeniu care nu are nimic în comun cu cel al religiilor. Mai mult decât atât, conceptul unităţii fundamentale a religiilor, care probează ortodoxia unei tradiţii particulare prin raportare la o gramatică metafizică izvorâtă din Tradiţia Primordială, ne duce cu gândul tocmai la absenţa fericită a originalităţii religiilor dincolo de aspectul lor formal, deci contingent şi non-esenţial. Pentru cei care n-au trecut dincolo de coajă, pare improbabilă şi descurajantă ideea conform căreia toate religiile sunt deopotrivă vehicule către mântuire, nu mai mult ca imaginea unui Paradis găzduind deopotrivă: creştini, evrei, hinduşi, buddhişti, musulmani…

W. Montgomery Watt se pronunţă în favoarea “irupţiei creatoare” a revelaţiei muhammadiene, şi consideră că a discuta despre “sursele” ei este totuna cu a discuta despre “sursele” lui Hamlet. Pe de altă parte, dacă admitem că Dumnezeu este unul şi acelaşi pentru toate religiile (şi nu vedem ce mutilare sau schimonosire intelectuală ne-ar putea împinge să gândim altfel), atunci este normal ca reiterarea Revelaţiei să cuprindă aceleaşi idei pe care le găsim şi-n Iudaism şi Creştinism, nicidecum altele. Identitatea ţine în bună măsură de faptul că aceste idei sunt predicate unor oameni deja familiari cu ele, fie doar şi într-o manieră destul de vagă sau obscură, datorită prezenţei evreilor şi creştinilor în Hidjaz. Oricum, ideea analogiilor dintre apocrifele non-ortodoxe ale Noului Testament şi lucrările rabbinice nu este respinsă nici de musulmani, care admit că Muhammad trebuie să fi avut cunoaşterea faptelor nude din acestea, dar a căror semnificaţie trebuie să-l fi depăşit cu prisosinţă ca individ.

O teză extremistă afirmă că, în linii mari şi cu câteva excepţii, monoteismul era necunoscut arabilor. Este consecinţa logică a afirmaţiei conform căreia monoteismul ar fi o invenţie iudaică, la care creştinii n-ar fi avut acces decât în măsura şi dat fiind faptul că sunt moştenitorii evreilor pe linie christică. Această afirmaţie este foarte dificil de susţinut, nesprijinindu-se pe nici o certitudine. Primele pasaje coranice presupun, dimpotrivă, existenţa la cei cărora le erau adresate o familiaritate neîndoielnică cu concepţia unei Fiinţe Supreme. Un alt istoric, C.C. Torey, în The Jewish Fondations of Islam, admite că toţi termenii coranici erau familiari la Mecca. Iar acolo unde există cuvinte, există şi ideile, deci un anume monoteism difuz exista la arabi. Lucrul acesta n-ar trebui să ne surprindă, şi dacă admitem că monoteismul este starea normală a oricărei religii care nu şi-a pierdut ortodoxia, atunci politeismul aparţine fie heterodoxiilor decrepite la adăpost de care nu este nici o religie, fie ţine de o anume prejudecată “ştiinţifică” euroamericană imposibil de explicat raţional.

Un alt reproş care i se face Profetului Muhammad, şi care n-a încetat să fie aruncat împotriva întregii lumi islamice, este cel al mariajului dintre religie şi politică. Occidentalii tind chiar să considere că musulmanii confundă două domenii pentru totdeauna despărţite, când poate că musulmanii văd mai clar decât aceştia fundamentul religios al chestiunilor politice. Muhammad era interesat de condiţiile sociale, politice şi religioase din Mecca, însă n-a încetat să considere aspectul religios ca fiind fundamental. Poate că nu şi-a dorit pentru sine decât rolul omului care-i avertizează pe ceilalţi, rol pur religios, însă a trebuit să înţeleagă foarte repede că divorţul dintre vocaţia profetică şi funcţia de lider politic nu poate dura prea mult. Comparaţia pe această linie dintre Muhammad şi Iisus Hristos ar trebui extinsă la toate avatarurile divinităţii din marile religii, moment în care cel aflat într-o graţioasă minoritate n-ar mai fi negustorul arab, ci nazarineanul.

Nu lipsite de interes sunt alegaţiile cărora Profetul Muhammad a trebuit să le facă faţă în timpul vieţii, înainte de imigrarea la Medina. Contemporanii sceptici l-au numit pe rând: madjnun (nebun, sau mai precis, posedat de un djinn), kahin (ghicitor), sahir (vrăjitor-magician), sha’ir (poet, ceea ce revine tot la posesia infernală). Toate acestea puneau la îndoială nu atât faptul că experienţele lui Muhammad ar fi fost de origine supranaturală, ci avansau ideea că o creatură demonică sau o putere supranaturală inferioară, cu totul altele decât Puterea care conducere universul, s-ar fi aflat la originea lor. Scopul acestor acuzaţii era acela de a face să se creadă că nu trebuie luate în serios avertismentele coranice, care n-ar fi conţinut nimic veritabil.

Nu în ultimul rând, Qur’anul a fost pus pe seama strict a inteligenţei lui Muhammad, ajutat eventual de vreun versificator abil. O a treia linie de atac consta în a spune că Muhammad nu era genul de personaj căruia să-i poată fi încredinţată o revelaţie sacră, din cauza lipsei sale de importanţă la Mecca. Istoricul W. Montgomery Watt se pronunţă: “Încă o dată, remarci de acest fel nu trebuie considerate drept expuneri imparţiale ale faptelor.” Au exista şi opozanţi care aşteptau de la Revelaţie să fie însoţită de semne miraculoase, conform acestora Divinitatea neputându-se manifesta decât învăluită în bulversările ordinii naturale. Critica scopurilor lui Muhammad a insinuat că acesta ar fi vrut să dobândească avere şi vază în urma răspândirii mesajului coranic. Rămâne foarte improbabil că puterea l-ar fi fascinat vreodată pe cel care se izola în peşteră pentru a-L adora pe Dumnezeu, şi e o certitudine faptul că averea considerabilă a Profetului s-a risipit aproape în întregime în anii în care acesta a dirijat destinul comunităţii musulmane.

I s-a reproşat deci lui Muhammad acţiunea politică. Nu se poate subscrie unei asemenea opinii decât dacă admitem împreună cu Macchiavelli că în politică totul este permis, cu condiţia să servească scopurilor de dominaţie ale suveranului. Realitatea este că aventura muhammadiană ţine de un vis improbabil petrecut aievea, iar dacă n-am fi convinşi de istoricitatea sa, ar fi greu de crezut că un ins dispreţuit s-ar putea întoarce în oraşul său sub chipul cuceritorului triumfător. Este imposibil să nu fii impresionat de credinţa pe care Profetul a avut-o pentru cauza sa, de viziunea şi de înţelepciunea celui care a conceput o lume arabă unificată în momentele în care comunitatea lui putea fi sufocată de inamicii ei. Muhammad a făcut politică, fireşte, dar câţi se pot lăuda cu o astfel de conduită în politică?

Autor: W. Montgomery Watt
Titlu: Muhammad at Mecca
Rating:
Editura: Oxford University Press
Anul apariţiei: 1957
208 pagini
cartonată
ISBN: 978-0195772784

Scrisă de Radu Iliescu

Anselm de Canterbury – Despre libertatea alegerii

Italian născut în cetatea Aosta, pe vremea aceea în regatul germanic al Burgundiei, călugăr benedictin devenit mai apoi abate al mănăstirii franceze din Bec, Normandia, de al cărui nume s-a legat odată cu arhiescopia şi particula englezească de Canterbury, Sfântul Anselm ilustrează o altfel de uniune europeană. Una a cărei lingua franca era limba liturgică şi nu babelul multicultural de astăzi. Una ţesută în jurul acvilei cu două capete (Papa şi Împăratul) şi nu moneda unică europeană. Lumea care ne-a lăsat rafinamentul gândirii scolastice, ilustrat şi de dialogul pe care îl vom recenza în cele ce urmează. Cum ar putea ridicolele ideologii ale postmodernităţii cu care suntem contemporani să se compare cu înălţimile ce-au fost?

Volumul De libertate arbitrii face parte dintr-o trilogie, alături de De veritate şi De Casu diaboli. Două dintre aceste texte pornesc de la un verset biblic, în spatele căruia se află un adevăr metafizic greu, şi pe care-l dezvoltă până la ultimele consecinţe. Astfel, Despre adevăr dezvoltă Ioan 14, 6: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa“, iar Despre căderea diavolului un alt pasaj ioaneic: “Oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului.” (Ioan 8, 34). Dialogul Despre libertatea alegerii se concentrează asupra aporiilor privitoare la raportul dintre graţie şi liberul arbitru. Teza în jurul căreia evoluează textul este aceea că sursa acestor aporii este o înţelegere inadecvată a libertăţii.

Dar să vedem întâi despre ce aporii este vorba. Dacă libertatea alegerii înseamnă putinţa de a păcătui sau nu, de ce ar mai fi nevoie de pogorârea milei divine când omul are puterea de a alege virtutea, ridicându-se astfel la locul hărăzit de Creator? Iar dacă graţia este totul, putând înnobila şi păcătosul şi nepăcătosul, de ce mai este imputat păcatul celui care, după toate aparenţele, a fost lipsit de acest dar? Paradoxul a traversat veacurile creştine iar exagerările în ambele direcţii, absolutizând fie graţia, fie liberul arbitru, au dus la Reformă şi la erezii de tot felul. Cei care l-au dezlegat în subtile moduri au rămas, pur şi simplu, creştini.

Sfântul Anselm de Canterbury este unul dintre aceştia din urmă: “Nu consider că libertatea alegerii înseamnă facultatea de a păcătui şi de a nu păcătui.” Şi aici se produce disjuncţia dintre libertate şi liberul arbitru, care nu va fi fost o surpriză pentru contemporani, pentru că lucrarea se numeşte De libertate arbitrii şi nu De libero arbitrio, amintind şi punând în operă faimoasa distincţie a Fericitului Augustin dintre libertas major (pentru care Anselm va prefera cuvântul liber) şi libertas minor (pentru care va folosi întotdeauna sponte – “de bunăvoie”).

De ce “a putea să păcătuieşti sau să nu păcătuieşti” este o definiţie improprie a libertăţii? Întâi pentru că îl plasează pe cel care o exercită pe un loc neutru, echidistant de cele două opţiuni. Conferă creaturii o distanţă inacceptabilă şi inexistentă faţă de Creator. Apoi, argument deloc neglijabil, dacă aceasta ar fi definiţia libertăţii, atunci şi îngerii, şi Dumnezeu însuşi ar putea alege între a păcătui şi a nu păcătui. Ştim bine că nu este deloc cazul. De aceea, definiţia libertăţii, ne spune Doctorul Bisericii, nu trebuie să includă putinţa de a păcătui: “facultatea de a păcătui, care, adăugată fiind voinţei, îi diminuează libertatea, iar dacă este înlăturată, i-o măreşte, nu este nici libertate, nici parte a libertăţii”. Mai mult, există o incompatibilitate manifestă între păcat şi libertate.

Ne întrebăm atunci ce este libertatea, şi care ar putea fi raportul ei cu liberul arbitru? Aflăm pe rând că “acea libertate a alegerii este facultatea de a păstra rectitudinea voinţei pentru rectitudinea însăşi” iar mai apoi “liberul arbitru nu este altceva decât alegerea capabilă de a păstra rectitudinea voinţei pentru rectitudinea însăşi.” Aşadar, raportul dintre ele este acela de la potenţialitate la act, de la instrumentum la usus, libertatea alegerii fiind facultate în vreme ce liberul arbitru este punerea ei în practică. Ambele sunt legate însă de un concept nu tocmai evident: rectitudinea voinţei.

Sfântul Anselm nu explică nicăieri ce este rectitudinea voinţei, lăsându-l pe cititor să se concentreze şi să intuiască. Undeva, în capitolul III, pune semnul egal între acest concept şi necesitate: “Cât timp au vrut ceea ce trebuia, au avut rectitudinea voinţei.” Iar mai încolo, identificarea se face cu justitiam: “este clar că dreptatea este rectitudinea voinţei păstrată pentru rectitudinea însăşi.” Este limpede că ceea ce transformă echivocul voinţei într-o facultate univocă nu poate avea decât sorginte sacră. Doctorul Bisericii ne spune că a fi liber este totuna cu a păstra sfinţenia voinţei de dragul sfinţeniei însăşi. Libertatea neputinţei de a păcătui, libertate hieratică şi profund ritualică.

Cât de puternic este ataşamentul voinţei omeneşti de rectitudine? Atât de mare încât Dumnezeu însuşi “poate, într-adevăr, ca întreaga substanţă pe care a făcut-o din nimic s-o reducă la nimic, dar nu este în stare să separe rectitudinea de voinţa care o posedă.” Fraza care deschide cel de-al optulea capitol este o assertio inaudita, iar în faţa acestei afirmaţii nemaiauzite discipolul se vede în neputinţa de a concilia afirmaţia cu atotputernicia divină. Subtilitatea demonstraţiei ne arată încă o dată ce a pierdut lumea atunci când a început să-şi croiască drum prin hăţişurile modernităţii, abandonând gândirea sacralizată.

Pentru a îndepărta rectitudinea de voinţa care o posedă, Dumnezeu ar trebui să vrea acest lucru. Or, rectitudinea voinţei se manifestă atunci când aceasta vrea cele ale lui Dumnezeu. Înfăptuind dezideratul, Dumnezeu ar trebui să îndepărteze tocmai cele ale sale, adică să refuze ceea ce tocmai El Însuşi vrea. Cum Dumnezeu este deasupra oricărei contradicţii, ideea că ar dori să îndepărteze rectitudinea voinţei revine la imposibilitatea pură. Dumnezeu nu poate îndepărta de la o voinţa rectitudinea, şi asta nu pentru că ar fi pusă sub semnul întrebării atotputernicia Sa, ci pentru că aceasta ţine de domeniul absurdului, singura ipostază ce este la obârşia echilibrului.

Tema centrală a lucrării Despre libertatea alegerii este aşadar superioritatea libertăţii fără păcat. O libertate aflată în neputinţa sacră de a păcătui, neputinţă pozitivă care nu limitează, la fel cum Dumnezeu şi îngerii nu sunt limitaţi de refuzul lor de a înfăptui răul. Straniu este că această libertate poate convieţui cu robia: după cădere, omul este deopotrivă rob al păcatului şi liber, întrucât voinţa lui se poate îndrepta spre bine. Aici vedem că libertatea şi liberul arbitru coexistă la niveluri diferite: “[primul om] a păcătuit prin alegerea sa, iar nu prin aceea care o determină să fie liberă.” Altfel spus, Adam a păcătuit exercitând liberul arbitru, fără ca libertatea sa, oglinda rectitudinii voinţei, să fi fost prin aceasta ştirbită.

Fericitul Augustin a tranşat aporia privitoare la raportul dintre liberul arbitru şi graţie. Le-a susţinut deopotrivă pe amândouă, adăugând că maniera concilierii lor este incomprehensibilă. Paradoxul rămâne, nu este nevoie să fie rezolvat în maniera în care “dezlegase” cândva Alexandru cel Mare nodul gordian. Sfântul Anselm vine cu o soluţie: nu există cu adevărat o contradicţie logică între liber arbitru şi graţie, există doar o înţelegere inadecvată a libertăţii. Rolul libertăţii nu este acela de a alege între ceva (Dumnezeu) şi nimic (păcatul), ci tocmai acela de a se ataşa naturii sacre a omului. La această libertate nu se ajunge prin efort, ea face pur şi simplu parte din natura umană, graţia o poate dezveli şi elibera din natura păcatului, dar chiar şi fără concursul graţiei ea este în om, şi nimic nu i-o poate smulge. Paradoxul care avea să scindeze odată cu Renaşterea şi Reforma creştinismul apusean nu este până la urmă decât o eroare de paralaxă.

Autor: Anselm de Canterbury
Titlu: Despre libertatea alegerii
Rating:
Traducător: Laura Maftei
Editura: Polirom
Anul apariţiei ediţiei originale: 1080-1085
Anul apariţiei ediţiei româneşti: 2006
154 pagini
ISBN: 973-46-0236-5

Scrisă de Radu Iliescu

Motto: “Sunt întotdeauna uimit ce grozav succes am avut când s-a pus problema să nimerim ţinta greşită.” (Joel Salatin, fermier autonom)

Vizionând acest documentar, m-am bucurat enorm că fac parte dintr-o naţiune obscură şi înapoiată. Una care nu invadează pe nimeni, nu bate cu pumnul în masă la ONU, nu luptă vitejeşte împotriva “terorismului” în Afghanistan şi Iraq. Da, dar concomitent, fac parte dintr-un popor în care aproape oricine are încă neamuri la ţară, şi unde nu apar pe Discovery cei care preferă sapa pesticidelor, pentru simplul motiv că sunt prea mulţi. Trăiesc într-o ţară unde nu trebuie să deschizi o revistă dedicată cailor ca să vezi cum arată caii puşi la arat, o ţară al cărei premier niciodată nu şi-a văzut pusă la îndoială o singură competenţă: aceea de cosaş. Un român din trei îşi poate produce o bună parte din hrană în aproape aceiaşi termeni şi aceleaşi metode azi ca în urmă cu 500 de ani – unii spun că e un blestem, eu zic: Doamne-ţi mulţam!

Şi asta mai cu seamă acum, după vizionarea unui documentar dedicat celei mai inteligente metode de a-ţi fura căciula pusă la punct şi intensiv perfecţionată care a văzut vreodată lumina soarelui: sistemul alimentar american. Din multe puncte de vedere, Statele Unite pot fi asociate cu o monstruoasă ipocrizie: se pretind a fi cel mai mare exportator de democraţie, dar sunt în fapt campionii imbatabili ai invaziilor şi ai ocupaţiilor militare, atunci când nu organizează lovituri de stat şi asasinate pentru a-i înlătura pe liderii aleşi prin vot direct. Pretind să decidă în privinţa accesului unor naţiuni suverane la energia atomică paşnică, fără să se jeneze de stocurile cele mai mari din lume de arme de distrugere în masă, plus tristul titlu de a fi fost singura ţară care a folosit vreodată arme atomice.

Sistemul alimentar american este şi el construit după reţeta casei: imagini idilice cu fermeri care-şi lucrează câmpurile, cu vaci care rumegă filosofic pe pajişte, cu cocoşi cocoţaţi pe garduri. Asta se vede pe etichetele celor vreo 47.000 de produse din supermarketuri. Realitatea ascunde însă: plante modificate genetic, rase de animale cu sporuri de greutate monstruoase, ierbivore care nu mănâncă niciodată iarbă, carne tratată cu hidroxid de amoniac, roşii coapte la gaz etilenic, epidemii de diabet în masă. Coşmarul american e un malaxor în care sunt tocaţi laolaltă oameni şi animale, iar peste amestecul rezultat se pune o etichetă idilică despre ceva care exista prin secolul XIX.

Vizionând Food Inc., am avut senzaţia că suprema eficienţă este atinsă în sistemul alimentar prin multiplicarea ad nauseam a modelului lagărului de concentrare. Gainile sunt crescute în galerii fără lumină, supraaglomerate, cu hrana riguros dozată ca să nu se risipească, fără niciun fel de igienă. Vacile sunt închise în ţarcuri unde stau în balegă până la genunchi, şi pe care nu le părăsesc decât pentru a ajunge la abator. Nu numai animalele sunt abuzate dincolo de orice aşteptare. Mega-abatoarele şi mega-fabricile îi tratează pe muncitori ca pe nişte maşini umane, punându-i să facă ore şi ore în şir o singură operaţiune. “Reţeta succesului” de la McDonald a fost proiectată şi amplificată la scara întregii industrii alimentare: muncitori ilegali din statele Americii de Sud, fără sindicate, care trudesc pe salarii şi în condiţii de mizerie. Oameni care, legal vorbind, nu există, deci nu se pot plânge. Fermieri care pierd orice control asupra afacerii lor, pentru că se îndatorează continuu pentru a putea lucra în serviciul unor structuri monopoliste.

Nici consumatorii, cei care plătesc toată mascarada asta, nu sunt mai fericiţi. Periodic, bacterii inofensive dezvoltă mutanţi ucigaşi, care sunt detectaţi numai după ce fac câteva zeci de victime. Cantităţi colosale de carne sunt retrase şi, probabil, distruse. Spun “probabil” pentru că cele 4 (patru) mega-firme care controlează piaţa cărnii din SUA se află deasupra tuturor legilor, tuturor formelor de control, tuturor structurilor politice. Nimeni şi nimic nu-i poate împiedica să reintroducă marfa în circuit. Coagularea capitalului a atins cote inimaginabile : în anii ’70 existau mii de abatoare de-a lungul teritoriului nordamerican. Astăzi, 13 abatoare produc majoritatea cărnii de vită. Într-un singur hamburger intră practic carnea a mii de animale. Ajunge ca unul singur să poarte temutul mutant E. coli 0157:h7 şi clientul cumpără de 1 $ moartea. Înfricoşător? Să ne păstrăm optimismul şi să încercăm să vedem partea bună a lucrurilor: de când E. coli 0157:h7 s-a împrăştiat pe tot continentul, poate fi găsit şi în varză, broccoli şi morcov. Caz în care moartea costă sensibil mai mult per kilogram. În SUA carnea industrială este mai ieftină decât legumele.

Food Inc. nu este doar o privire indiscretă în bucătăria celei mai democratice şi mai prospere naţiuni de pe pământ. În cel puţin două etape, spectatorul are şanse să priceapă mult mai mult decât s-ar putea aştepta. I se oferă şansele să înţeleagă cum merge Sistemul. Prima dată atunci când i se spune în faţă: Ne-am obişnuit să credem că mai multă tehnologie în prelucrarea alimentelor înseamnă mâncare mai sigură. Dar nu este deloc aşa, pentru că fabricile sunt din ce în ce mai mari, iar posibilitatea unei epidemii nedorite este cu mult mai pregnantă ca în urmă cu câteva decenii. Şi aici se grefează replica lui Michael Pollan: “Atunci când sistemul are probleme, nu se autoanalizează, ca să vadă ce n-a mers, ci vine cu soluţii high-tech care-i permit să supravieţuiască.”. Moment în care brusc se poate extrapola: doar sistemul alimentar american sau Sistemul, fără adjective?

După care vine intervine Joel Salatin, un fel de ţăran supergospodar de-al nostru, care are vaci, porci, găini, dar care spune simplu că nu vrea să think big, pentru că asta ar înseamna automat să-şi privească altfel munca, produsele şi clienţii, că nu e de acord cu ce se întâmplă, că sunt eliminaţi fermierii autonomi în favoarea consiliilor de administraţie ai corporaţiilor, formate din indivizi care iau decizii fără să fie nevoiţi să trăiască cu consecinţele acestor decizii. Şi mai spune acelaşi personaj că “O cultură care vede porcul ca pe o structură moartă protoplasmică ce trebuie să fie manipulată în cadrul unui proiect creativ, va vedea indivizii şi comunităţile lor, precum şi alte culturi în comunitatea naţiunilor, cu acelaşi tip de dispreţ, lipsă de respect şi mentalitate dominatoare.” Moment în care nu-ţi mai dai seama dacă un fermier ţi-a vorbit sau un doctor în antropologie, dar nu contează, probabil că nu-i mare diferenţă, şi totul începe să capete sens, şi Iraqul, şi Afghanistanul, şi hamburgerii cu care-ţi tragi moartea la loz în plic. Totul.

Am vizionat un documentar minuţios, riguros ca o demonstraţie matematică. Am fost plimbat prin cretinismele juridice americane care permit unei corporaţii să acapareze întreg procesul de producţie al unei plante modificate genetic în numele drepturilor de autor. Am înţeles că hrana produsă şi preparată industrial nu este deloc departe de pastilele cu care sunt hrăniţi astronauţii în filmele SF, singurul lucru care încă neeliminat din pasta solidă cu aspect de scândură care iese de pe poarta fabricilor fiind, deocamdată, carnea însăşi. M-am convins, a câta oară?, că băncile pot înrobi un om de bună credinţă şi muncitor, că justiţia şi politicul nu sunt nimic în faţa multinaţionalelor care te pot da în judecată chiar şi atunci când le este clar că nu pot câştiga, dar o fac totuşi pentru a transmite un semnal. Dar am mai înţeles ceva: că frenezia Sistemului i-a ridicat eficienţa paroxistică la cote preapocaliptice, că turaţia l-a supraîncălzit “la roşu”, că un mic detaliu este suficient pentru ca tot acest echilibru dinamic să implodeze. Cum ar putea fi altfel câtă vreme la fiecare kilogram de carne americanii mai “mănâncă” şi un litru de combustibil fosil?

Scrisă de Radu Iliescu