Cavalerul tristei figuri juridice – CRITICA VIOLENȚEI

Autor: Walter Benjamin
Rating:

În ultima jumătate a secolului trecut am aflat, din nefericire, modul în care utopia se “întrupează” social-politic, devenind cu mult mai insuportabilă decât starea iniţială de fapt ce se dorea a fi ameliorată şi adusă la perfecţiune. Pe propria piele am aflat ce înseamnă fericirea cu forţa sub impulsul maladiei marxiste. Bineînţeles, totul este scuzat de apologeţii utopişti în numele “scopurilor nobile”, prin sofisme ce tind a demonstra că nu esenţa şi fundamentul acestei ideologii sunt iremediabil viciate, ci realizarea lor practică.

Regimente de Don Quijote marxişti au împânzit catedrele universitare, propovăduind eterna luptă cu duşmani existenţi doar din perspectiva lor, reuşind să imanentizeze – în cele din urmă – aceste mori de vânt şi făcându-şi apoi o datorie din a încerca să le nimicească. Totuşi, dacă Don Quijote era un visător benign, clonele sale marxist-robotizate au adăugat naivităţii un condiment neprevăzut: viclenia procedurală. Astfel, metodele de şarjat morile de vânt au atins o diversitate neînchipuită, variând de la manipulare şi interpretare trunchiată până la hilara deconstrucţie postmodernă.

Era de la sine înţeles că marxismul academic va pătrunde instantaneu în domenii-cheie precum filosofia, politica şi economia. Însă demersul său a fost mult mai amplu, acaparând între timp şi arta, ştiinţele reale, pedagogia. Cu greu s-ar fi putut gândi cineva că vreo ramură universitară este la adăpost de (re)interpretare în concordanţă cu noile norme şi tabu-uri ale stângii. Totuşi, dreptul – prin însuşi caracterul său inexpresiv şi nul din punct de vedere ideologic – părea că va fi trecut cu vederea, urmând doar să fie folosit ca un accesoriu util în impunerea paradigmei dintru Marx coborâtoare. Nimic mai greşit …

Un astfel de cavaler al tristei figuri, luptător cu morile de vânt juridico-filosofice, poate fi recunoscut fără multă trudă în persoana lui Walter Benjamin. O scurtă lucrare a sa ia cu asediu însuşi fundamentul şi legitimitatea dreptului. Intitulată Critica violenţei, scrierea debutează printr-o întrebare aparent întemeiată, dar care – ulterior – va primi un răspuns destul de curios: “în general, violenţa însăşi ca principiu poate fi morală pentru scopuri juste”?

Pornind de la aceastră interogaţie-premisă, Benjamin începe un excurs ce încearcă a demonstra că dreptul – prin monopolul său asupra violenţei sociale – este de fapt, ilegitim. Un prim pas în acest sens e realizat atunci când ni se explică – sofistic – cum dreptul este fondat pe violenţă, menţinut prin violenţă. Astfel, extrem de viclean, autorul îndreaptă discuţia pe panta echivalării dreptului cu violenţa, urmând ca cele două să aiba aceeaşi soartă, la judecata finală. Deşi nu era contemporanul lui Jacques Derrida, Benjamin nu face altceva decât să deconstruiască cele două mari curente filosofice “clasice” ale dreptului (teoria dreptului natural şi teoria dreptului pozitiv) arătând că “dreptul natural tinde să justifice mijloacele prin justeţea scopurilor, iar cel pozitiv să garanteze justeţea scopurilor prin legitimitatea mijloacelor”. În acest mod, arătând faptul că violenţa e acceptată – deşi în moduri diferite – în cele două sisteme, Benjamin reuşeşte să le deligitimeze laolaltă cu actul violent.

Legătura dintre drept şi violenţă este nuanţată apoi, arătându-se că se poate vorbi de două feluri de violenţă utilizată de puterea suverană: violenţa întemeietoare de drept şi violenţa conservatoare de drept. Astfel, în viziunea sa, dreptul se naşte şi e impus printr-un act violent originar, fiind menţinut – ca sistem – prin aceeaşi forţă violentă constrângătoare.

Problemele mari ale lui Benjamin încep atunci când încearcă să folosească argumentul religios în susţinerea tezelor sale. O superficialitate cronică, dublată de o sărăcăcioasă şi trunchiată înţelegere a metafizicii tradiţionale, nu reuşeşte decât să îl facă pe socialistul nostru autor să pară un soi de puritan patetic ce doreşte cu ardoare o lapidare, fără a realiza că nici ţinta şi nici pietrele sale nu există în realitate.

Pe linia istoriei religiilor, Benjamin remarcă “violenţa mitică, în forma ei arhetipală, este simpla manifestare a zeilor. Nu mijloc al scopurilor lor, abia manifestare a voinţei lor, întâi de toate manifestare a existenţei lor”. Pentru Benjamin, zeii devin astfel niste entităţi informe care nu găsesc altă modalitate de manifestare decât violenţa, iar această violenţă nu e un act volitiv ori un instrument, ci un gest reflex de auto-definire în raport cu lumea. Trecând peste ridicolul şugubăţ (involuntar) al acestei afirmaţii, îi putem cu uşurinţă replica autorului de pe poziţiile teologiei antice, arătând că – în nenumărate cazuri – însăşi naşterea Cosmosului, deci a Ordinii, presupune un act de “violenţă” sacră originară. Acesta nu are loc pentru a-şi demonstra existenţa (întrebarea suplimentară ar fi: cui să o demonstreze?), ci pentru a supune forţele dezlănţuite ale Haosului. Astfel, “violenţa” mitică originară este una ordonată şi ordonatoare, contrapusă unei “violenţe” oarbe, haotice.

Din acest punct de vedere, al violenţei întemeietoare de Ordine/drept, se poate invoca mitul babilonian al creației – Enuma Elish – care dezvăluie lupta iniţială a zeilor cu Tiamat si Apsu, reprezentanţi ai Haosului primordial. Zeii nu doar că îi înving pe aceştia, dar momentul victoriei finale – a lui Marduk asupra lui Tiamat – reprezintă, de fapt, adevărata geneză a lumii. Din trupul frânt al Haosului (aici, Tiamat), zeul suveran plămădeşte lumea, creează Ordinea.

Exact astfel, transpunând situaţia în drept, violenţa nu doar că devine un mijloc legitim (contrar dorinţei naiv-malvolente a autorului de a o exila în Gulag-ul principiilor nepermise), ci şi unul recomandat, cu scopul de a reitera pattern-ul sacru de întemeiere a Ordinii. Precum gestul mitic iniţial – dar continuat perpetuu – de violenţă asupra Haosului, tot astfel şi suveranul este îndrituit să acţioneze violent pentru ordonarea dezordinii premergătoare, este îndrituit să impună Legea şi dreptul acolo unde ele lipseau cu desăvârşire.

Tot astfel, din punctul de vedere al violenţei conservatoare de Ordine/drept, putem readuce în prim-plan lupta zeilor eleni cu Giganţii, în special cu Typhon, episod amplu relatat de Hesiod în Theogonia sa. Când Typhon, forţă dezlănţuită a Haosului, a ameninţat însuşi sălaşul olympian – încununarea supremă a Ordinii – violenţa-răspuns a lui Zeus a luat forma unui fulger, simbol al purităţii şi preciziei instrumentale, ce a anihilat instantaneu violenţa oarbă şi dezlănţuită a gigantului, după care l-a încătuşat. Pe aceeaşi linie exegetică, putem cita episodul vedic al luptei zeului Indra cu demonul Vritra, pe care îl înfrânge utilizând tot un fulger.

Din punct de vedere juridic, se poate astfel legitima violenţa conservatoare de drept a suveranului, precum si monopolul său asupra ofensivei concrete. Folosindu-se de “fulgerul” juridic, puterea publică nu doar că are dreptul să apere ordinea deja instaurată, cât mai ales este obligată să o facă în faţa forţelor anarhice uzurpatoare.

Lăsând în urmă eronata viziune asupra mitologiei antice, putem constata că următoarele idei ale lui Benjamin sunt şi mai deşucheate. El notează “Aşa cum, în toate domeniile, Dumnezeu se opune mitului, tot astfel violenţa divină se opune celei mitice. Mai precis, violenţa divină îi este contrară în toate privinţele. Dacă violenţa mitică e întemeietoare de drept, cea divină e nimicitoare de drept”. E uşor de constatat lipsa de perspectivă a autorului în ceea ce priveşte tripla funcţie sacrală în toate marile tradiţii: întemeietoare, conservatoare şi nimicitoare. Operând o nepotrivită fragmentare, Benjamin separă ultima formă de manifestare a divinităţii şi o pune în opoziţie cu primele două. Astfel, se atentează nu doar la echilibrul dreptului, ci şi la armonia metafizică, elemente zdrobite de caldarâmul roşiatic al argumentaţiei anti-juridice.

Totodată, dihotomia ireductibilă mitic-divin, artificial creată de autor, nu are decât un fundament ambiguu exprimat, încălcând regulile elementare ale logicii. Între cele două categorii nu poate exista o contrarietate de pe poziţii de egalitate, ci doar o incluziune, având în vedere că miticul este doar una dintre formele de iterare a divinului. Tributara unei anumite părţi a gândirii mesianice din iudaism, dar şi din şcolile gnostice, opoziţia (de fapt inexistentă) Dumnezeu vs. Zei capătă valenţe juridice la Benjamin: dacă Zeii au creat şi conservat dreptul, iar Dumnezeu îl nimiceşte, calea de “mântuire” a umanităţii este mesianismul distrugătorului-de-legi. Imanentizarea, în manieră oarecum gnostică, a Eschatonului deschide indubitabil uşa marxismului-salvator a cărui subtilă propagandă şi vârâre-pe-gât Benjamin o realizează pe tot parcursul lucrării.

Apoi, pe linia lui Sorel, autorul consideră că violenţa mitică al cărei rezultat e dreptul de sorginte mitică perpetuează şi e fondat pe un soi de darwinism social, o lege arbitrară a celor puternici căreia – curios – nici ei nu îi mai pot scăpa după ce au instituit-o. De fapt, tradiţional analizând, motivul pentru care cei puternici sunt cu adevărat puternici şi îndrituiţi să utilizeze violenţa, ergo să constituie dreptul, este o formă de “mandat divin”. Ei nu legiferează din propria imaginaţie individuală, ci raportându-se la supraindividual, pe care îl transpun în planul mundan. Din acest punct de vedere se pot cita odul lui Manu din India, Şaria islamică, codul lui sumero-akkadian al lui Ur-Nammu, toate în concordanţă cu teologia proprie si reflectând legitimitatea “violenţei” utilizate în întemeierea şi conservarea dreptului.

În final, conchizând prin aceeaşi aberantă dihotomie mitic-divin, Benjamin afirmă: “orice violenţă mitică, violenţă întemeietoare de drept, care mai poate fi numită discreţionară, este inacceptabilă. Tot aşa cum inacceptabilă este şi cea conservatoare de drept, violenţa administrativă care o slujeşte. Violenţa divină, care este însemnul şi pecetea, niciodată mijlocul executării sacre, poate fi numită suverană”. Un sfârşit previzibil după tirul argumentativ în care, gradual, s-a aruncat autorul. Jos cu legea, sus cu anarhia! Comentând la rândul său – critic – ideile deranjante ale lui Benjamin, Vlad Mureşan aplică un diagnostic extrem de precis acestei demenţe camuflată în hainele umanitare ale socialismului: “Criminali, huligani, violatori, hoţi, escroci, sperjuri şi alte categorii „violentate” aşteaptă de mult marea decriminare din utopia anarhiei pentru a construi o lume a poliarhiei fără-de-lege, deci o junglă pe care omul a pierdut-o de mult”.

Debutând printr-o întrebare cât se poate de legitimă, părând animat de cele mai nobile şi înalte intenţii anti-violente, Benjamin reuşeşte să deturneze chestiunea în cauză, trivializând necontenit atât sfera juridică, precum şi cea sacral-tradiţională. O continuă apologie întru gloria marxismului, Critica violenţei nu este o critică autentică, ci un simulacru de argumentaţie logică, tinzând spre subminarea constantă a valorilor ordonatoare. Negând dreptul fiindcă ar fi violent şi respingând violenţa a priori, Benjamin mimează discursul filosofic pentru a stârni germenii revoltei haotice, un nou Typhon luând cu asalt un Olymp deja depopulat. Doar o întrebare demnă de a fi pusă se naşte în urma lecturii: se mai găseşte în epoca noastră postmodernă, prea postmodernă Zeu îndeajuns de vrednic în a mânui fulgerul?

Ca simplă încheiere, considerând că şi un gânditor precum Benjamin, acest cavaler al foarte tristei figuri juridice, merită un răspuns la frământarile-i referitoare la legitimitatea violenţei din punct de vedere moral, îi vom răspunde prin vechiul adagiu juridic latin: “vim vi repellere licet” (este justă respingerea violenţei prin violenţă). Iar de amorul artei, îl vom lăsa pe bătrânul Shakespeare să îi dea un indiciu suplimentar marxistului nostru rebel-întru-non-violenţă: “be fire with fire”.

Scrisă de Horia Ciurtin

No related posts.