Cea mai bună dintre toate lumile posibile. Sau nu? Utopia
Autor: Thomas Morus
Rating:
Exerciţiu de imaginaţie: pe o insulă edenică, o comunitate de oameni trăieşte în armonie şi bună rânduială, fără grija zilei de mâine, îşi împarte bogăţiile în mod egal şi onest, îşi alege cârmuitorii din rândul celor mai înţelepţi şi vrednici, pentru care binele poporului este mai presus de orice.
Să dezvoltăm acest exerciţiu de imaginaţie. Există nu mai puţin de cincizeci şi patru de cetăţi pe această insulă, ale căror datini, obiceiuri şi legi sunt aproape identice. Celula de bază a insulei o reprezintă familia, fiecare cetate având aproximativ şase mii de familii, iar numărul membrilor acestora este limitat. Un anumit număr de familii din fiecare cetate alege magistraţii care vor guverna, deasupra tuturor fiind principele ales pe viaţă.
Ocupaţia principală a locuitorilor este agricultura, îndeletnicire la care se mai adaugă încă una, în funcţie de priceperea şi plăcerea fiecăruia. Meşteşugurile sunt moştenite din generaţie în generaţie, iar conducătorii veghează ca munca să fie preocuparea lor primordială, fără a neglija „luminarea minţii şi limpezirea sufletului, în care cred ei că stă fericirea vieţii”. Din prisosul muncii lor, o parte considerabilă a produselor este exportată către alte popoare aflate în dificultate şi cărora le este necesară, pretinzând la schimb bunurile naturale de negăsit în pământul insulei. Deşi au fost înzestraţi cu bogăţii dintre cele mai preţuite, locuitorii acestei insule trăiesc într-un dispreţ greu de imaginat faţă de strălucirea podoabelor şi a veştmintelor fastuoase. Nimic dintre aceste lucruri nu este important, atât timp cât „poporul este prietenos, voios, harnic, hărăzit cu aplecare spre învăţătură şi, pe cât de blând, pe atât de plăcut”.
O grijă aparte o reprezintă suferinzii şi se face totul pentru a le readuce sănătatea sau a le diminua suferinţa. Dacă boala nu are leac, iar suferindul nu va mai fi capabil de a-şi îndeplini îndatoririle, i se recomandă să-şi ia viaţa, fiindu-i încredinţată, în schimb, fericirea veşnică pe lumea cealaltă. Căsătoria este o instituţie sacră, nefiind îngăduite divorţul sau poligamia, păcătoşii fiind pedepsiţi extrem de sever.
Legile sunt simple şi uşor de înţeles şi au fost făcute astfel pentru ca „fiecare om să-şi cunoască datoria”. Nedreptăţile sunt sancţionate, în funcţie de gravitatea lor, prin condamnarea la sclavie sau la moarte. Sclavia este considerată un supliciu mai teribil decât moartea, deoarece, „la vederea condiţiei mizere la care sunt condamnaţi făptaşii, ceilalţi se pot înspăimânta mai tare decât dacă i-ar vedea murind”. În antiteză, faptele onorabile şi demne de a fi evocate sunt cinstite în mod public.
În ceea ce priveşte relaţiile dintre state, tratatele sunt lipsite de credibilitate şi nu se pune mare preţ pe ele. „Bunătatea şi blândeţea” apropie oamenii mai presus de orice înţelegeri, formulate nu de puţine ori intenţionat ambiguu pentru a exista o portiţă de salvare şi pentru a fi încălcate. Acelaşi dispreţ manifestat faţă de tratate apare şi în cazul războiului, considerat „un lucru foarte sălbatic”. Chiar dacă nu fac un titlu de glorie din victoria repurtată într-un război purtat doar de necesitate şi doar în legitimă apărare, locuitorii insulei efectuează exerciţii militare şi învaţă arta războiului.
Religia este un aspect fundamental al vieţii în comunitate. În pofida unui număr relativ redus de locuitori, dar în virtutea libertăţii de gândire, locuitorii de aici au credinţe religioase dintre cele mai diferite, de la adorarea Lunii sau a Soarelui, până la venerarea unui erou din trecut. Numitorul comun este convingerea că „există o singură fiinţă supremă care a creat şi stăpâneşte lumea, fiinţă pe care o numesc Mithra”. Învăţătura lui Hristos este preţuită mai ales pentru că „Iisus şi ucenicii Săi au trăit după o regulă asemănătoare principiului lor de viaţă, acela de a pune lucrurile în comun”. Mai presus de toate există „credinţa în îndumnezeirea răspândită asupra tuturor oamenilor şi lucrurilor”.
Democraţia perfectă şi ideală descrisă sumar mai sus este regimul politic al insulei numite Utopia, imaginate de Sir Thomas More (latinizat Morus) în lucrarea omonimă scrisă în 1515-1516. Această ficţiune aparţinând strălucitului învăţat englez, excepţional avocat şi apropiat al regelui Henric al VIII-lea, Thomas More, reprezintă un dialog între acesta şi Rafael Hythlodeus, un personaj fermecător care îi face propria mărturisire de credinţă şi îi descrie o societate întâlnită într-una dintre călătoriile sale. Întreaga imago rerum a Utopiei este creată în jurul concepţiei de renunţare la proprietatea individuală, pentru că, „atâta vreme cât ea va continua să existe, cei mai numeroşi şi cei mai valoroşi oameni vor purta povara grea şi de neînlăturat a sărăciei şi a grijilor”. Aceasta a fost raţiunea pentru care Karl Kautsky, teoretician de frunte al marxismului, l-a considerat pe More drept o figură marcantă a socialismului incipient, iar Utopia drept o critică tăioasă a societăţii timpului său (vezi în acest sens lucrarea lui Kautsky, Thomas More and his Utopia, publicată în 1888).
Chiar dacă este perceput în mediile socialiste ca un precursor, More a fost un catolic zelos, iar Utopia sa este înţeleasă mai degrabă ca un pamflet politic la adresa contemporanilor săi, şi nu ca o apologie a unei ordini socialiste care atinge culmea perfecţiunii. Cartea este înţepătoare până la persiflare, dar este cu atât mai subtilă şi trebuie citită printre rânduri.
Distanţarea lui Thomas More faţă de politicile schismatice şi personaliste ale regelui Henric al VIII-lea (care l-a şi întemniţat şi executat pe More), auto-încoronat drept unic şi suprem şef al Bisericii Angliei, au atras, în 1935 – la comemorarea a patru sute de ani de la moarte, – canonizarea sa de către Biserica Catolică. În urmă cu câţiva ani, Papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat pe Thomas More drept protectorul politicienilor şi al oamenilor de stat.
Scrisă de Dragoş Moldoveanu
Related posts:
