Cele trei corpuri

Invitat la conştiinţe.ro : Prof. Dr. Gheorghe Ceauşu |

Orice obiect fizic care opune o rezistență poate fi considerat corp. Dar pe noi ne interesează corpul omenesc, pentru care se mai folosește și cuvântul trup.

Rădăcina dimensiunii enigmatice a omului este co-existența indestructibilă a materiei cu spiritul. Și dacă procedăm la o disociere de jos în sus a ființării omului, el se prezintă ca materie, suflet și spirit. Alcătuirea fiecărui individ uman este o proporție a acestora care îi delimitează identitatea. Tot așa, pornirile spre bine și rău, ordonate în parte de mediul social, sunt inegal distribuite la fiecare.

Între corp și spirit nu e o pace stabilă, așa cum nu e întotdeauna, gândind analogic, între inimă și cugetare. Dar dincolo de acestea și de multe altele, omul este o creatură și poartă chipul și asemănarea cu Creatorul său. A trebuit însă ca Dumnezeu să ia chip de om, să se înomenească, și astfel să sufere asemenea lui pentru a-l mântui de păcatul originar. Acest eveniment miraculos, Dumnezeu întrupat și mergând printre oameni în ipostaza Sa de Iisus, l-a făcut pe Kierkegaard să se mire și să recurgă la forma logică de „paradox” (pentru el întruparea însemna cuprinderea infinitului în finit, a universalului în contingent, a transcendentului în imanent, și a nelimitatului în limitat, adică Dumnezeu umblând printre oameni. Or, Logosul întrupat e un miracol și, totodată, autenticul eveniment pe pământ. Iisus înomenit este Omul absolut în sublimitatea și frumusețea Lui).

Așadar, corpul omenesc se află, ființează în unitate simultană cu sufletul, iar partea lui pământească este, în perspectiva creștinismului, legată de păcat. Corpul va pieri, iar sufletul va reveni la starea de dinainte de a intra în trup, adică va învia. Ar putea fi aceasta o reîntrupare a omului asemenea întrupării lui Iisus ca temelie a îndumnezeirii.

Sfântul Pavel distinge două categorii de oameni: „Cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după duh, cele ale duhului.” Și în altă parte zice: „Nu știți oare că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos?”. (Corinteni 6, 15) Sau: „Sunt și trupuri cerești și trupuri pământești; dar una este slava celor cerești și alta a celor pământești.” (Corinteni 15, 40)

Corpul, realitate naturală care mereu cere ceva, care e cauza durerilor și izvor al plăcerilor superficiale și efemere, totdeauna în dezacord cu sufletul, este astăzi prețuit mai mult ca oricând. Conjuncția între consumism, proliferarea divertismentului derizoriu, bășcălie și frivolitate, are funcția diversionistă de a anestezia luciditatea și a discredita noblețea sentimentelor. Înaltele trăiri și idei sunt reduse la secreții și explicate prin biochimie. De aici și ștergerea graniței dintre moral și imoral la trâmbițatul om post-modern.
Prin dilatare semantică și pe baza analogiei, s-a transferat noțiunea de corp în doctrina socio-politică a corporatismului, și chiar societatea în ansamblu a fost înțeleasă după modelul componentelor stratificate ale corpului omenesc (vezi castele în India).

Este interesant de aflat cine vorbește când are ca referent eu-l, cine întreabă cine sunt, și ce este eu-l, ca și cine gândește că gândește. Vorba lui Eminescu: „cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?” Simplificând lucrurile, se pare că studiul corpului s-a cristalizat în patru paradigme:

a) corpul ca închisoare a sufletului – idee platonică preluată după tradiția orfică. Aici, a trăi într-un corp e o pedeapsă. Se observă lipsa de unitate între corp și suflet, acea celebră pneuma.

b) corpul ca instrument – în concepția lui Aristotel, de unde s-a conchis asupra unității individului.

c) corpul mașină – adică materie în mișcare asemenea ceasului, cum face Descartes, și după el La Metrie. Lucian Blaga făcea constatarea că dacă atunci era în atenția gânditorilor omul-mașină, după crearea ciberneticii s-a inversat raportul prin sintagma mașina-om, care simulează creierul.

d) corpul viu – aceasta înseamnă că omul simte că are un corp. Simte, adică permanența corpului.
Deosebirea pe care o indicăm mai sus între materie și spirit, care este evidentă, l-a făcut pe Husserl să privească corpul ca obiect și totodată ca viu care participă la sfera conștiinței. Iar M. Merleau-Ponty l-a asemuit cu o operă de artă, excluzându-l din sfera obiectelor, deși înrădăcinat în natură, e transformat prin cultură. Astfel ajungea la concluzia reducționistă „deci eu sunt corpul meu”.

În trecere, să amintim că separarea platoniciană dintre corp și suflet a fost temeiul teoretic pentru afirmația lui Plotin, cum că îi era rușine că trăiește într-un corp.

Observăm că există la limită două direcții în viziunea despre corpul omenesc: una care vede în el o sciziune și cealaltă, o unitate organică. Eu cred că nu este ocazională și întâmplătoare la individ co-existența celor două laturi, materială și spirituală.

Corpul fizic sau material (care este sediul instinctelor), inima sau afectivitatea (ca totalitate a sentimentelor și emoțiilor) și intelectul (sediu al ideilor), toate acestea trei, prin modul cum sunt rânduite, configurează identitatea fiecărui individ cu unicitatea și irepetabilitatea lui.

Omul aparține la trei lumi: natura, cultura și civilizația, și lumea cerească. El este o realitate sui generis, prezentând întotdeauna cinci fațete: bio-psiho-socio-culturală și religioasă. Am spus și religioasă amintindu-mi de o vorbă a lui Mircea Eliade, că dacă Dumnezeu n-ar fi, totul ar fi cenușă. Căci, universul considerat în sine ar fi pentru noi, oamenii, glacial, surd și mut la durerile și aspirațiile noastre. Aceasta, prin reducere la absurd, adică presupunând inexistența lui Dumnezeu, ar fi condiția eminamente tragică și fără speranță a existenței noastre. Dar așa, Dumnezeu este un sprijin și o speranță temeinică. Și aș mai menționa o replică ce încheie filmul „Căința” a lui Abuladze: „ce drum e acela care nu duce la o biserică?” De aceea, ne preocupă în aceste câteva rânduri unitatea inextricabilă între Biserică, ca trup a lui Iisus, trupul lui Homo religiosus însetat de duh, și trupul României.

Biserica este simultan instituție organizată ierarhic în virtutea unui cod. Întemeiată de Sfinții Părinți și longevivă, este și edificiul arhitectonic compartimentat potrivit viziunii religioase. Este în același timp trup a lui Hristos și comunitatea celor chemați întru El. E loc sacru de cult unde se slujește și se invocă prin Liturghie și ritualuri, pronia cerească. Hristos cel înviat este și Capul Bisericii, de aceea Ea este izvor al mesajului hristic și manifestare a Legii celei noi. Clement Alexandrinul o caracteriza astfel: „Biserica pe pământ este chip al Bisericii Cerești”. Prin urmare, loc de mărturisire a credinței.

Fiind casa lui Dumnezeu, Biserica are și dimensiune eshatologică, adică anunță Împărăția lui Dumnezeu ca expresie a Noului Legământ. Fiind comunitatea celor ce cred, în „Mărturisirea de credință” (Crezul) stă scris: „cred în una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”. Ea are un aspect vizibil și unul invizibil. Iar noțiunea de trup transpare în Euharistie când credinciosul se împărtășește din divinitatea hristică gustând Pâinea și Vinul. Pâinea în doctrina creștină a devenit și un simbol a cărui semnificație transpare și în înțelepciunea: omul nu trăiește numai cu pâine, ci și cu Duh. Biserica este privită de către Sf. Pavel ca „un singur Trup și un singur Duh, așa cum ați și fost chemați la o singură Nădejde a chemării voaste”. (Efeseni 4, 4) Iar legând trupul Bisericii de trupul ca un vas ce conține duhul, Sf. Pavel zice: „că nimeni vreodată nu și-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl hrănește și-l încălzește, precum și Hristos Biserica”. (Efeseni 5, 29)

Iar acum, vorbind despre România înțelească ca geografie fizică, ca geografie spirituală, corelate cu trecutul ei, putem s-o gândim ca un trup, ca un întreg . România! Care Românie?

a) Cea în devenire de până în 1918?

b) Cea realizată, autentică, dintre 1919-1939, în care domnea normalitatea și era țară esențialmente europeană?

c) Cea cu trupul sfârtecat dintre 1939-1945?

d) Cea denaturată prin decapitare dintre 1946-1989 (lipsită de Dumnezeu, de monarhie, de elită, cu trecutul falsificat și ruptă de modelul occidental) ?

e) Cea sfărâmată de impostură de după 1989 până azi?

Am spus impostură, la care adăugăm oligarhie, pentru că sunt puțini și deoarece și impostorul este un infractor, nu numai că e corupt, dar și pentru că fură identitatea autentică și i se substituie. Acum avem în față numai aparența de Românie, o mască a celei profunde, căreia doar i-a împrumutat numele și pe care ar trebui să i-l restituie. Cuvintele și imaginile au substituit realitatea și ne-am pomenit captivi în sintaxa lor și în vacarmul de așa-zise evenimente conjugate, dar tot haotic cu cel al informațiilor fără semnificație. Speranța noastră se reazimă pe atitudinea salutară a unui grup de oameni inimoși, așa cum este Dan Puric, de a cultiva și de a amplifica până la cristalizarea unui curent de opinie, acel filon autentic de românitate tradițională și acele sclipiri din ea, care mai dăiunuie încă. Cred că aceasta este singura cale.

Legate solidar, cele trei concepte ne îndeamnă la următoare considerație: nu poți evada din ce ți s-a dat, iar neamul și țara, cât și religia sunt rădăcini și elemente de ereditate culturală. Acestea ne mai determină în mod nemijlocit creșterea sentimentului de apartenență la sistemul de valori care ne-a definit ca tradiție.

Suntem tentați să disprețuim corpul întrucât ne ține legați de materie prin somă și totodată suntem tentați să disprețuim spiritul, cum se procedează în genere astăzi în favoarea plăcerilor corpului. Cred că nu ar trebui să desconsiderăm propriul corp, nici să-i fim slugă, nici să-l biciuim, nici să-l ghiftuim, ci să-l acceptăm ca pe o permanență ce ni s-a dat și să asigurăm primatul valorilor spirituale, fiindcă ele sunt garantul umanității și singularității noastre în cosmos. La urma urmei, soluția cea mai simplă o regăsim întorcându-ne la grecii vechi: să trăim între exces și lipsă. Această reunire exemplară, însă, între materie și spirit nu are alt echivalent decât în opera de artă, unde nu se pot despărți expresia de conținut. Prea-mărind acest contrast izbitor, Eminescu exprimă următorul gând: „Cum în lume-s numai margini/ E în om nemărginire,/ Cât geniu, câtă putere/ Într-o mână de pământ”. Această mână de pământ însă, poartă nimbul și adierea duhului hristic, de aceea refacerea celor trei unități într-una singură ca întreg (Țara, Biserica și omul), se configurază ca o aspirație a cărei împlinire este condiționată de eliminarea capcanelor hedonismului dominant și ale exhibiționismului, smulgerea omului din captivitatea idolatrizării obiectelor și a slugărniciei. Țara, Biserica și omul acestui tărâm milenar au fost realități consubstanțiale și a venit vremea refacerii unităților.

Related posts:

1. Cele trei idei ale Apocalipsei după Mel
2. Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate