Colaps: cum aleg societăţile să moară sau să izbândească

Există oameni cărora nu li se poate nega expertiza în apocalipse. Nu în Apocalipsa lui Ioan Teologul, text deloc neglijabil când vine vorba despre sfârşitul lumii, şi care poate fi pus în oglindă cu toate profeţiile similare ale celorlalte religii despre disoluţia civilizaţiei, spre mirabilă edificare. O expertiză în, moartea civilizaţiilor, horribile dictu, inclusiv a noastră. Nu este un secret pentru nimeni, şi sper că nici pentru tine, faptul că tu, cititor al acestei rânduri, într-o zi vei muri. Faptul că refuzi cu obstinaţie să te gândeşti la această perspectivă, sau că o proiectezi într-un viitor intangibil, nu schimbă realitatea. Ei bine, cele mai multe dintre ideile şi lucrurile care te înconjoară şi pe care le consideri implicite vor avea aceeaşi soartă. Problema nu este dacă, ci când, şi eventual de ce.

Jared Diamond, profesor de geografie şi fiziologie la University of California, Los Angeles (UCLA), este unul dintre cei care au reflectat la tema morţii civilizaţiilor. Este succesorul unei ilustre genealogii de gânditori, începând poate cu Ibn Khaldun, contemporan cu extincţia Califatului de la Córdoba şi autor în Prolegomenele sale al unei foarte interesante teorii a ciclurilor istorice. Poate că aceleaşi resorturi ca şi pe ilustrul său predecesor îl împing astăzi pe Jared Diamond să analizeze iminentul colaps al societăţii occidentale care, surpriza surprizelor, nu se poate nici ea măsura piept la piept cu veşnicia. Discursul ‘Why Societies Collapse?’ de la TED porneşte de la o constatare suculent infuzată cu bun simţ: lumile pot muri sau supravieţui, şi suficiente dintre cele care au murit deja ne-au lăsat informaţiile necesare pentru ca un observator atent, comparând elemente ale aceloraşi clase, să poată trage nişte concluzii interesante.

Se pare că elementul cheie care decide dacă o societate trece testul timpului sau nu este relaţia ei cu mediul înconjurător. Nu, nu despre poluare este vorba, suntem probabil singura societate de până acum care a inventat poluarea, ci despre epuizarea resurselor fără de care viaţa unei aşezări omeneşti devine imposibilă. Există societăţi care gestionează prost mediul şi se sting (Maya, Inca, Anasazi), şi societăţi care îşi reglează bine prezenţa şi înfruntă cu succes timpul (China, Japonia, Java). Daca aşa stau lucrurile, inevitabil te gândeşti la epuizarea solurilor suprachimizate după al doilea război mondial, în numele Revoluţiei Verzi pornite în SUA, la solurile devenite inerte prin sterilizarea cu biocide şi la imensele suprafeţe irigate care sunt deja deşerturile emisferei nordice. Ansamblul condiţiilor care determină sfârşitul unui model de societate se mai continuă cu: impactul schimbărilor climatice, relaţiile cu societăţile prietene, relaţiile cu societăţile ostile, iar în cele din urmă ansamblul factorilor politici, sociali şi economici.

Bine, dar oricât de mult ne-ar putea pasiona o astfel de dezbatere, ea nu depăşeşte atmosfera rarefiată a unui discurs futurologic, suntem tentaţi să spunem, ca ecou al gândului că da, într-o zi vom muri fiecare dintre noi, doar că asta se va întâmpla târziu, după o eternitate, nu? Fiecare are modul propriu de a împroşca ineluctabilul cu “niciodată”. Jared Diamond crede, dimpotrivă, că deznodământul este mai aproape decât ne imaginăm, şi asta pentru că apocalipsa vine exact atunci când o anumită societate este la apogeul ei (vezi cazurile Maya şi URSS). Altfel spus, după o ascensiune lungă şi obositoare nu urmează nici măcar un derdeluş delicios, ci o prăpastie eficientă şi anostă. Cât de aproape suntem noi de ea? Pentru o lume care de-abia recent a descoperit sensul cuvântului sustenabil, şi care este incapabilă să ia decizii curajoase în direcţia sustenabilităţii, s-ar putea să fim mai aproape decât ne imaginăm.

Ca într-un film despre catastrofe, este drept să ne întrebăm împreună cu Jared Diamond: de ce o societate care se îndreaptă spre colaps nu vede acest lucru? Se pare că răspunsul ţine de conflictul de interesele pe termen scurt ale elitei şi interesele pe termen lung ale societăţii. De exemplu, este foarte posibil ca elita să dorească bani (interes de tip ficţional), chiar dacă preţul acestora este poluarea iremediabilă a mediului (dezastru tangibil şi cu consecinţe imposibil de negat). Orice legătură între acest exemplu şi lumea în care trăim a fost îndelung meditată. Pe de altă parte, este foarte greu pentru o societate să ia decizii corecte când lucrurile care constituie forţa ei pe termen scurt îi fac indubitabil rău pe termen lung.

Puse cap la cap, ideile lui Jared Diamond aduc lumină. Da, suntem muritori, şi nu doar noi, ci şi construcţia societară post-renascentistă, iluministă, laică, industrializată şi masificată pe care o numim modernitate. Ar fi şi inept să emită pretenţii de veşnicie un mecanism social care trăieşte din reciclat mode şi tendinţe. Am trăit sfârşitul lumii comuniste, survenit într-un moment de triumf maxim. Capitalismul îşi clamează şi el victorie după victorie, anticipându-şi căderea în genunchi. Mecanismul democratic s-a reglat pe termen din ce în ce mai scurt. Lumii noastre i-ar trebui regi care să domnească jumătate de veac, şi să fie conştienţi că lasă o moştenire în aceeaşi dinastie. Ne-am procopsit cu preşedinţi făcuţi, iar nu născuţi, care gândesc într-un fel înainte de alegeri, altfel după ce-au câştigat, şi care nu izbutesc să fie consecvenţi nici de la primul la al doilea mandat. În decalajul acesta dintre interesele noastre pe termen lung şi dorinţele pe termen din ce în ce mai scurt va fi stând şi amintirea neputinţei noastre…

Personal cred că cel vinovat pentru apocalipsa noastră va fi Superman. E o idee destul de uşor de argumentat. În orice lume care încă n-a fost devorată de hubrys, se ştie că între cauză şi efect există o legătură indestructibilă. Dacă te arunci în cap din vârful copacului, sigur vei ajunge jos cu o comoţie cerebrală de toată frumuseţea. Dacă nu-ţi place perspectiva, e simplu, nu te arunci în cap, ci cobori binişor, aşa cum te-ai urcat. Lumea noastră izbuteşte să facă performanţa unică a unei abordări originale: deci ne-am aruncat în cap din vârful copacului. Avem o problema. Cine poate veni cu o soluţie? Şi formăm ad-hoc o conferinţă ai cărei participanţi încep invariabil cu: părerea mea este că…, după părerea mea ar trebui…, vreau să lansez o teorie conform căreia… Şi uite aşa s-a născut Superman, adică personificarea fracturii dintre cauză şi efect. Suspendaţi precum coiotul care fugăreşte în desene animate un struţ intangibil şi himeric, ne-am bătut pentru privilegiul de-a vedea prăpastia sub picioarele noastre. Nu, nu vom cădea.

Scrisă de Radu Iliescu

No related posts.