Comoara ascunsă

În a douăsprezecea secţiune a Metafizicii, Aristotel scrie fraza celebră: “Intelectul ia cunoştinţă de el însuşi prin sesizarea inteligibilului; şi el devine conştient de sine însuşi prin actul înţelegerii şi cunoaşterii; astfel intelectul şi inteligibilul sunt identici.” Când cunoaşterea trece din potentia în actu, subiectul se contopeşte cu obiectul, şi împreună fac una cu cunoaşterea însăşi. Sau, aşa cum plastic spune rabbinul Moise Maimonide: albul, lucrul albit şi ceea ce albeşte sunt unul şi acelaşi lucru.

Shankarasharya, probabil cel mai strălucit reprezentant al şcolii hinduse Vedanta, scrie în legătură cu adagiul “Tu eşti Acela”, atât de des întâlnit în Upanişade: “Înţelesul cuvântului acela este de stăpân absolut; semnificaţia cuvântului tu este orice altă fiinţă: un animal, un om sau orice altceva. Funcţia cuvântului eşti trebuie considerată ca fiind predicarea identităţii dintre înţelesul cuvântului acela şi înţelesul cuvântului tu.” (Compendiul filozofiilor indiene, XII, 3-4) Tu (deci Sinele, Atman) eşti Acela (deci Supremul, Brahman). Sutrele lui Patanjali, verset cu verset, trasează iniţiatului din şcoala Yoga paşii spre conştientizarea acestei stări de fapt: scânteia divină din om are toate “trăsăturile” Divinităţii înseşi (desigur, scriem între ghilimele cuvântul “trăsături”, pentru că dintr-o perspectivă cu mult mai apropiată de realitate, singura certitudine pe care Dumnezeu ne-o conferă este absenţa atributelor sale). Nimic nu este cu adevărat de făcut, lucrurile fiind ceea ce sunt dintru începuturi, şi chiar dinaintea începuturilor. În om există o oglindă perfectă în care Dumnezeu se reflectă fără greş. Ea trebuie doar descoperită şi contemplată, dar ignoranţa celui care încă n-a făcut-o nu poate cu nimic schimba ceea iese din raza puterii sale.

Primul verset al Sefer Yeţirah (Cartea Facerii), textul cel mai prestigios al iudaismului după Torah, spune: “Prin treizeci şi două căi misterioase ale înţelepciunii, Yah, Eternul ţevaot, Dumnezeul lui Israel, Dumnezeu cel viu, Dumnezeu atotputernic, înalt şi sublim, locuind Eternitatea şi al cărui nume este sfânt, a trasat şi creat lumea, sub trei forme: cel care numără, ceea ce este numărat şi însăşi acţiunea de a număra.” Conform lui Yehuda ben Şemuel Ha-Levi (sec.XI-XII), autorul lucrării Sefer ha-Kuzari, ultimii trei termeni desemnează gândul, cuvântul şi scrierea, care, din cel mai înalt punct de vedere, sunt identice (gândul înalt nu se poate exprima decât într-o limbă nobilă, iar aceasta nu poate fi fixată pe pergament altfel decât printr-un alfabet simbolic, capabil la rândul lui să suscite gândul înalt). În Comentariul la Sefer Yeţirah, Avraam ben Dior vorbeşte direct despre subiect, obiect şi actul cunoaşterii. Atunci când Moise Maimonide, în Ghidul rătăciţilor, spune că Dumnezeu este Intelectul, Inteligentul şi Inteligibilul, trei lucruri care sunt unul, numind această relaţie “baza religiei noastre”, aluzia la manuscrisul lui Avraam este mai mult decât transparentă. Printre cele zece lucruri care se întind “dincolo de limită”, primul este “adâncimea începutului”. Detaliile creaţiei nu pot fi înfăţişate minţii muritorului. Numai că lumea s-a făcut prin treizeci şi două de căi misterioase ale înţelepciunii: primele zece numere şi cele douăzeci şi două de litere ale alfabetului ebraic. Cel ce înţelege misterul fiecăruia dintre aceste sefiroturi, şi misterul combinării lor, pricepe creaţia. Iar cel ce pricepe creaţia, îl înţelege pe Creator.

Un hadith qudsî, unul din cele în care Dumnezeu vorbeşte la persoana I prin gura Profetului Muhammad, zice: “Eram o comoară ascunsă, şi nimeni nu mă ştia. Or, am dorit să fiu cunoscut. Am dat viaţă creaturilor şi le-am făcut cunoscute prin Mine. Atunci, ele M-au cunoscut.” Ibn ‘Arabî scrie în tratatul ‘Uqlat al-Mustawfiz: “Intelectul prim se cunoaşte pe sine şi-şi cunoaşte Existenţiatorul. Trimisul lui Dumnezeu a spus: “Cel care-şi cunoaşte sufletul îl cunoaşte pe Dumnezeul său”, după o exprimare sintetică. El a mai zis: “Acela dintre voi care-şi cunoaşte cel mai bine sufletul îl cunoaşte cel mai bine pe Domnul său”, după o exprimare distinctivă. Sub acest aspect [al cunoaşterii], El este Intelectul; sub acela al Scriiturii, El este Calamul; sub cel al Ordinii active, el este Spiritul.” Dumnezeu este cel care cunoaşte, Dumnezeu este cel care a caligrafiat cele ce pot fi cunoscute în cartea vieţii, Dumnezeu este cel care menţine concordanţa între cunoscător şi cele ce pot fi cunoscute. Ibn ‘Ata’ Allah, în Cuvintele de înţelepciune, spune: “Providenţa Sa în ceea ce te priveşte este fără comună măsurã cu tine. Unde erai când providenţa Sa se întorsese spre tine şi solicitudinea Sa ţi se adresase? Într-adevăr, în preeternitatea Sa, nu erau nici acţiuni sincere, nici stări mistice, nu era decât pură bunăvoinţă şi dar magnific din partea Sa!” (169). Dumnezeu nu se supune niciuneia dintre condiţiile care constrâng şi modelează lumea noastră. De aceea, asumarea demersului cunoaşterii nu poate proveni nicidecum de la noi, cei cu început şi sfârşit. El este cel care Se cunoaşte prin noi, şi cunoscându-Se, ajungem şi noi să-L cunoaştem.

Aristotel, în De anima: “Sufletul este tot ceea ce el cunoaşte.” Vechii greci ştiau că actul iscodirii e o contopire a celor trei termeni pe care îi implică. Hinduşii ne spun că nimic nu este de aflat (ca demers volitiv, ca acţiune dinamică), trebuie doar să îndepărtăm de la noi ignoranţa, pentru a vedea natura lucrurilor. Evreii nu ignorau relaţiile subtile dintre gândire, limbă şi scriere, atrăgând astfel atenţia asupra condiţionării dintre cunoaştere şi instrumentele ei. Musulmanii pun cunoaşterea la temelia creaţiei divine, şi fac din amintirea activă a divinului (dhikr) exerciţiul predilect şi înalt al cunoaşterii sacre. La toate acestea, modernitatea a adăugat corolarul ei amar: Omul fiind ceea ce ştie; cel ce schimonoseşte natura cunoaşterii aflate la îndemână, strâmbă Omul.

Scris de Radu Iliescu

No related posts.