Condiţia postmodernă
Jean-François Lyotard – Condiţia postmodernă |
Aceste povestiri care mă povestesc pe mine şi această interferenţă a non-narativului în narativ. Şi invers.
De ceva vreme am încetat de a (mai) judeca ideologic sau revendicându-mă de la un spaţiu ideatic. Distincţiile sunt utile, dar se transformă în balast în momentul în care doreşti să depăşeşti nişte forme atrofiate – sau pur şi simplu să te informezi, să-l înţelegi pe celălalt, fără pretenţii dominatoare. În definitiv, a vrea să înţelegi momentul în care te desfăşori, exişti şi problematizezi este un minim act de onestitate. La fel am considerat şi lectura eseului lui Jean-François Lyotard – Condiţia post-modernă.
Dincolo de termenul “eseu”, se dezvoltă germenii unei filozofii, sau punct de vedere, care, contrar stereotipului, nu caută interogarea de dragul acesteia, nu caută să submineze establisment-ul de dragul reacţiunii, nu caută îndoiala şi suspensia ca expresie a unei mode. Demersul filozofului francez porneşte de la o observaţie cu caracter general: modalităţile de cunoaştere se modifică în societăţile industriale şi post-industriale datorită avântului tehnologic. Practic, suporturile clasice, se transferă în cadrul unor baze de date, având ca singură măsură bitul. Vorbim de compresie, de accesibilitate şi de flexibilitate, termenii unei noi realităţi – posibil virtuale. Intervine fireasca întrebarea: cine decide ce şi cât se poate traduce (filtra) în noile medii de stocare? Dar întrebarea crucială este alta: actul cunoaşterii este influenţat de schimbarea suportului tehnologic? Şi doar pentru că informaţia devind o marfă, înseamnă că îşi pierde sensul iniţial şi capătă unul nou? Şi ce este cunoaşterea? Tot ce se poate spune este că minunata lume nouă plasează informaţia în ipostaza de monedă, servind fie supravieţuirii legătorii sociale, fie factorilor de control. Practic, ţinta eseului este decifrarea ambelor ipostaze.
Autorul distinge între două modalităţi de cunoaştere: cea narativă şi cea ştiinţifică. Conceptul cheie aici este: legitimarea distribuţiei; ne interesează raporturile ei cu puterea, adică problema legitimării ştiinţei este problema legitimării autorului. Chestiunea este actuală, pentru că pornind de aici, de la aceste raportări, se defineşte socialul, se construieşte politicul, se judecă etic. Adică: cine decide ce trebuie să se ştie? Din triada destinator-destinar-referent, primul se află într-o poziţie de putere faţă de al doilea – referentul fiind subiectul despre care se discută – atunci când este investit cu putere legislativă. Profesorul decide ce anume trebuie să cunoască studentul, până când cel din urmă ajunge în punctul în care cunoaşte şi ceea ce nu cunoaşte profesorul său. Cum anume se ajunge de la capacitatea de a cunoaşte la capacitatea de a emite prescripţii?
Toate aceste chestiuni se pun în termenii unui joc de limbaj, ale cărui reguli se schimbă; orice enunţ se află în interiorul unui joc şi este perceput ca o mutare. Legătura socială observabilă se alcătuieşte din mutări în interiorul unui limbaj. Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost: dar unde mai este, atunci, cuvântul-semnificaţie, cuvântul autoritar? Unde mai este căutarea unui sens, în acest context al unei perpetue (re)construcţii ludice…?
…şi unde găsim cunoaşterea tradiţională (sau cunoaştarea narativă) în acest ambient nou trasat? Dacă societatea se transformă într-un sistem ale cărui performanţe se judecă după logica input-output, răspunsul e unul dureros: teoria tradiţională devine doar un alt element în parcursul de optimizare a societăţii. Şi în timp ce responsabilitatea se transferă involuntar automatelor, puterea va ajunge şi ea în mâinile celor ce vor avea acces la know-how-ul funcţionării acestora. Distribuţia informaţiei înseamnă putere. Şi Marile Povestiri? Regăsirea ingenuităţii primare? Întrebaţi-l pe Andy Warhol…
În timp, cunoaşterea tradiţională îşi pierde din puterea legitimatoare, prin urmare îşi pierde şi capacitatea de a prescrie, capacitatea juridică, capacitatea de a controla, în definitiv. De cealaltă parte, alta este situaţia în cazul cunoaşterii ştiinţifice, în interiorul căreia competenţa este sursă a legitimării, dar stabilită convenţional, pentru că enunţurile sunt fixate într-un cadru despre care nu se poate spune că este întru totul adevărat; regulile jocului ştiinţific se supun şi ele unei permanente dezbateri ştiinţifice – nimic nu poate exista în afara consensului experţilor. Se creează noi paradigme, pentru că acest consens este supus permanentei interogaţii (cum ar aprecia Guénon, asistăm la o dispersie în detaliu). Şi de aici până la ideea de progres oare câţi mai paşi mai sunt?
Dar de aici până a la auto-delegitimarea cunoaşterii ştiinţifice nu mai este decât un mic pas. De ce? Simplu: necesitatea unei perpetue explicitări creează tensiune, sau a survenit ”…evaziunea internă a principiului de legitimare a cunoaşterii.” Practic, graniţele tradiţionale aflate între ştiinţe se anulează: universităţile nu mai produce savanţi, produc personal didactic care are sarcina de a perpetua doar acele noţiuni foarte certe.
În acelaşi timp, şi cealaltă modalitate de legitimare ştiinţifică, prin autoritatea destinatorului, pierde teren, deoarece un enunţ cu valoare cognitivă nu are şi valoare prescriptivă. Ceea ce descrie o realitate nu are şi temeiul de a modifica. Pe scurt, cel care accesează cognitiv un anumit set de cunoştiinţe nu este îndrituit să determine practica socială, etică sau politică.
Dar marea dramă este aceea a subiectului social, aflat la intersecţia a mai multe jocuri de limbaj şi care se întreabă: unde este referenţialul? În noul spaţiu, unitotalitatea sau sinteza sub un anume metadiscurs este imposibilă: “Câte case sau străzi sunt necesare unui oraş pentru a deveni oraş?” Are loc o explozie de limbaje care se adaugă peste cele vechi, prin suprapuneri succesive. Filozofia, cea care avea cândva pretenţia de a reuni, de a sintetiza, de a descrie generalul, devine doar o istorie a ideilor, o descriere a logicii.
Revenind la pragmatica ştiinţei, se constată o complicare care survine din două motive: îmbogăţirea argumentaţiilor şi complicarea administrării probelor. În jocul de limbaj al ştiinţei, după cum am arătat mai sus, în cadrul comunităţii se stabilesc convenţii în virtutea cărora se permit anumite mutări. Dar cum stabilim regulile regulilor? Care este metalimbajul convenţiilor? Răspunsul: logica. Astfel, cănd afirmăm că un enunţ este adevărat, sistemul axiomatic (totalitatea elementelor cu care dezvoltăm un limbaj sau o zonăa ştiinţifică) din care provine este accepatat de parteneri şi este satisfăcător din punct de vedere formal. Fiind, în final, o problemă de limbaj – şi pare-se numai de limbaj – teoretic se pot inventa peste noapte sisteme axiomatice, care se autolegitimează ca furnizoare de enunţuri denotative, printr-un consens intern al subieţilor sociali ataşaţi. Bun, dar dacă aceste enunţuri denotative au pretenţii prescriptive?
Şi aici intrăm în chestiunea administrării probelor, probabil cea mai dureroasă din acest periplu. Referentul este realitatea. Adică…noi despre ce vorbim, când vorbim? Proba solicită, la rându-i, o probă. Constatarea probei e limitată de putinţele simţurilor noastre, de acceptul senzorial. Prin urmare, vom apela la tehnică, al cărei unic scop este acela al optimizării performanţelor: eficienţa este singura care contează. Necesitatea de a evidenţia prin probe se măreşte în momentul în care pragmatica cunoaşterii ştiinţifice detronează cunoaşterea tradiţională (obscurantismul!) sau revelate. Ecuaţia devine: optimizarea solicită bani, iar cine optimizează mai eficient, are mai multă…dreptate. Nici o bogăţie fără tehnică, nici o tehnică fără bogăţie. Ştiinţa devine o forţă de producţie, adică o etapă în circulaţia capitatului. Practic, există o performativitate, o eficienţă a tehnicii care este importantă doar în raport cu plusvaloarea pe care o generează. Ştiinţa contează pentru profit, nu pentru cunoaştere. Trebuie amintit că producţia intelectuală are ritmul ei propriu, inserţiile masive de capital concentrate pe o perioadă de timp scurtă nefiind benefice. Singură miză în tot acest nou joc este puterea. Administrarea probei, adică suportul enunţului prescriptiv, depinde procesul input/output. Ironia e crudă: performativitatea măreşte şi capacitatea de a avea dreptate – criteriul adevărului depinde de eficienţa acumulării, gestionării şi furnizării de probe. Devine drept cine e mai performant, şi în societăţile post-industriale asistăm la o detronare a juridicului în favoarea „controlului contextului”. Unde mai este libertatea?
Nu mai este. Legitimarea prin putere şi crearea de realitate sunt două elemente între care se dezvoltă un sistem perfect sferic. Adevărul este controlabil. Puterea depinde, practic, de producerea, introducerea în memorie, accesibilitatea şi operaţionalitatea informaţiilor. Dreptatea? O definiţie reprogramabilă. Omul? Un fragment infinitezimal. Transcendenţa? Un limbaj care poate fi util.
Această interferenţă a non-narativului în narativ…
Autor: Jean-François Lyotard
Traducător: Ciprian Mihali
Rating: 5/5
Editura: Idea Design & Print
100 pagini
Anul apariţiei: 2003
ISBN: 973-85788-8-4
Scrisă de Ştefan Muşat
No related posts.
Răs-răs-penultimul pasaj are ceva tare dubios în el, dar nu pot să-mi pun degetul pe ce anume …
Cred că amestecul de convenţie socială – axiomatică şi realitate (“all that is the case” aşa) e sub formă de tocăniţă. Într-adevăr, logica e, până la un punct şi doar într-un anume sens, “justificată social”, e “convenţie”. Dar “acceptarea” sitemului e la cartiere depărtare de validitatea lui formală, şi la încă câteva cartiere depărtare de [... aici nu ştiu ce să aleg din ce-ai spus tu, aş merge pe "denotaţie", dar nu sunt sigur că ne referim la acelaşi balamuc] realitatea pe care pretinde că o reprezintă.
Bineînţeles că, teoretic, se pot inventa peste noapte sisteme axiomatice – ele vor fi un limbaj “sancţionat social” şi – să presupunem – acceptat. Dar asta nu spune nimic despre curăţenia inferenţelor permise care îl compun. Şi cu atât mai puţin puterea de legitimare a unor cunoştinţe derivate din sistemul respectiv.
La fel, desigur că e o problemă de limbaj – de-aia-i zice “formal” – dar înfricoşătoarea perspectivă a unor “aşa da” şi “aşa nu” desprinse din probleme de limbaj e, scuză-mă, Jean-Francois, bolândă. Dada, se poate deriva “it ought to” din “it is” – de îndată ce torni o ţâr de etică – dar derivarea e individuală, nu mai e “formală” (adică analitică), ci “informală” (adică sintetică). Altfel: nu mai se referă la “if…then”-uri din interiorul sistemului de axiome, ci la “if … then, and …, therefore-uri”, care depăşesc sistemul pentru că ce-i după “and” în puncte-puncte e etică, nu logică.
Stai aşa c-am recitit şi nici eu n-am înţeles. În momentul în care cunoaşterea noastră (derivată sau nu dintr-un sistem inventat de mine şi de Ştefi) se referă la Tanti Lume (o prescrie, o legiferează, o prezice), în momentul ăla pe lângă Nenea Sistem, avem nevoie de alt văr de cunoaştere, Mătuşa Experienţă (cunoaştere sintetică). Şi-atunci, oricât de artificial ar fi Nenea Sistem – vezi bine, doar l-am făcut io cu Ştefi la GarănPub – pericolul unor prescripţii strâmbe pornite din strâmbătatea (strâmbăteţea?) Nenea-ului Sistem e egal cu nimic.
@argumentics
Domnule, cred că poţi mai mult. Asta fără nici vreun considerent personal în termeni de valoare!
@Muşat
Domnule, am concreta impresie (:P) că ai fugit, în lectură sau [doar] în recenzia asta de rezolvarea cu care vine Liotard (sic!). Omul nu a primit decât îndrumarea de a se gândi şi scrie ce se petrece cu lumea de astă-zi, însă concluziile sale au ajuns să-i construiască o poziţie de comparabilitate cu [ştiu, e mult, prea mult şi nu chiar] Nietzsche. Dealtfel, irelevant discuţiei de aici, dar doar în termeni parţiali. Dincolo de asta, discuţiile nu sunt despre o societate oarecare, şi nici atât de categorice sau sumbre cum le prezinţi aici, de vreme ce dânsul abordează o chestiune mai puţin concretă (să-mi fie iertată, rogu-te chestiunea asta. nu-mi stă-n fire răutatea!) decât realitatea trăită şi anume “Condiţia postmodernă”. Desigur, când ajungi să alături “condiţie” de o/un alt-ceva (în cazul de faţă postmodernitate) nu e fapt uşor să laşi lucrurile de sine [ne!]înţelese! Cu alte cuvinte, mi se pare o simplificare mai mult decât permis posibil simplistă şi senin orientată valoric (asta, în contra precauţiilor de lectură pe care ni le-ai propus la începutul datului cu părerea) ceea ce faci cu scriitura asta.
Peste asta, “adevărul este controlabil” n-aş lua-o sau da-o ca atare de vreme ce discuţia porneşte de la absenţa monopolului asupra adevărului (ce-o mai fi şi ăsta… chiar?) şi prezenţa a numeroase (“infinitezimale” sic!) adevăruri, care fac posibilă viaţa interacţională dintre indivizii vii ai acestei lumi. Ar fi o discuţie prea lungă, însă nu imposibilă! … Poate vei reveni cu idei nu cu grile şi păreri.
Succes şi respect!
@ Administratorii siteului
Vă recomand adăugarea unei opţiuni de alertă prin email asupra răspunsului la comentarii. Poate aşa s-ar anima un pic discuţiile de pe aici.
@ Ion a lu’ Marcel: Mulţumim pentru sugestie. În cazul în care căsuţa “abonare prin e-mail” din stânga nu e satisfăcătoare, încercăm şi cum spui tu. Cele bune!
Ion a lu’ Marcel,
Se prea poate să-mi scăpat sensul lecturii sau a instrumentului de lucru pe care îl propune Lyotard. Mai recunosc că este printre primele-mi lecturi din această zonă şi tentativa mea să fie poate prea stângace pentru anumite standarde. De altfel, aş vrea să aflu care este acea simplificare pe care am operat-o şi ce anume am lăsat în suspensie, neclar sau am orientat senin către o judecată valorică. Mai departe nu pot reacţiona, căci am impresia că intrăm în terenul acela alunecos, “în care totul e discutabil”, “nu poţi fi sigur de mai nimic”, dar ce aia sau ce e cutare, de fapt? Interogaţii şi chestionări care pe mine dezgustă, la fel cum şi maliţiozitatea “datului cu părerea” consider că ar trebui succedată de (anumite) explicaţii care să justifice poziţia sfidătoare. Filozoful a scos foarte clar în evidenţă cum se construiesc anumite realităţi şi cum ele sunt asociate ideii de capital, capitalizate, monetizate, folosite ca prescripţii. Să-mi fie iertată îndrăzneala de a considera acesta mecanisme sau fenomene ca fiind sumbre.
Cât despre ultimele propoziţii, ele implică şi o notă ironică. Deocamdată atât.