Coţcari pe masa de operaţie – IMPOSTURA

Autor: Marius Ghilezan
Rating:

<a href="http://www.bookblog.ro/stiinte-umaniste-religie/wp-

Între cărţile de joc domneşte un paradox aparent frivol, o ciudăţenie rizibilă pe care o luăm ca atare: jokerul este cel mai puternic din tot pachetul. Să ne îndeletnicim pentru câteva rânduri cu acest paradox de-a dreptul intrigant. Iată cum el, care nu este nimic, poate fi orice; atunci când doreşte, impenitentul măscărici îşi arogă suveranităţi nepermise unui pricăjit doiar sau îmbracă grijuliu haina unei dame. Această compatibilitate nefirească a bufonului cu puterea este explicată simplu: baladorul se poate sui pe tronul regal, într-o cascadă de hohote, fiindcă lumea acceptă convenţia travestiului. Oricine altcineva ar face acelaşi lucru ar fi decapitat.

În ImpostURA, adnotată încă din grafia titlului cu potenţe exclamative, Marius Ghilezan opreşte pentru câteva momente jocul. Nu este, desigur, nimic rău în consimţământul jovial al participanţilor, bunăoară clovneria în sine nu poate fi atacată cu preceptele înalte ale moralei. Problema apare în traducerea acestui acord în societate, în „instituţionalizarea” lui. Libertatea impostorului provine din aceea că el nu este un membru obişnuit al societăţii, aşa cum jokerul nu este o carte obişnuită a pachetului. Aici, autorul întreabă: „Să fie oare lipsa de inhibiţie a bufonului înscăunat de facto rege atât de meritoasă încât să suscite suveranitate de jure?”

În ciuda unor fecunde rezonanţe (a se observa, de pildă, că problema poate fi atacată de psihologie, sociologie, filosofie, poate şi altele) autorul evită traseul ştiinţific. Intenţionat sau nu, el nu atinge organizarea riguroasă a umanistului pus pe matematica argumentelor, pare evident că nu vrea să schimbe lumea, ci s-o (re)vadă. Convins sau nu, prea puţin contează dacă cititorul va închide cartea şi va porni la vânătoare de imposturi şi impostori. De altfel, vor fi dezamăgiţi cei care caută reţete şi planuri de bătaie. Miza cărţii nu este o revoluţie, ci o luciditate, chiar dacă una sterilă. Altfel spus, demersul cărţii nu este unul deliberativ (ce este sau nu de făcut) ci unul juridic (este sau nu vinovat).

Evident că aplicarea măştilor sociale nu are eminamente conotaţii negative. O facem cu toţii, zilnic, cu o candoare repetitivă: suntem în funcţie de împrejurări, ne construim sinele relativ la cel pe care îl avem în faţă. Ce îl zgândăre pe Marius Ghilezan este cu totul altceva, un ceva pe care îl vom numi „dibăcia imposturii”, acea îndemânare de a continua drumul început cu deghizarea. Luaţi la trântă sunt nu participanţii la carnaval, ci aceia care, după ce se termină zaiafetul, păstrează masca şi vieţuiesc în consecinţă. Inevitabil, în acest punct, autorul debutează prin a cădea în cele două mari capcane: postcomunismul întâi şi apoi nemuritoarea formă fără fond. Din capul locului, pare să-şi spună, să stabilim că ultima jumătate a veacului precedent a fost o mocirlă, să turnăm şi noi un strat de beton cu ocară peste celălalte mii turnate de la Revoluţie încoace. Apoi, să observăm că actuala elită politică şi economică e o faţadă înmiresmată în spatele căreia se acund drăcovenii de necuprins în capacităţile de hulire ale limbii.

Încet-încet, Marius Ghilezan reuşeşte să se desprindă de inerţia certăreaţă, să scape de ticul jurnalistic al lui Inadmisibil, dom’le! („Cum a fost posibil ca astfel de fizionomii hidoase să compună panoplia de lideri timp de jumătate de veac peste un popor atat de inteligent, dar abulic?” ). Mişcarea continuă nefocalizat, însă popasuri devin locuri mai puţin frecventate în trecut. Găsim aici discutaţi mari impostori ai istoriei, forme monumentalizate ale disimulării, sau noua generaţie de Românie „hollywoodizată”, trăită frivol după preceptele covoarelor roşii: faimă, bani, imagine, maşini, bani, faimă, bani. Găsim psihologia tabieturilor postmoderne şi cea (chiar dacă sumar schiţată) a politicianului învârtoşat de aromele puterii. Apoi, reculegem din realitate, transformaţi în categorii sociale, tipurile generale de impostură: veleitarul ambiţios, mereu grijuliu cu bine pitita-i nepricepere, arivistul „în stare să o ia de nevastă şi pe Venus din Milo, dacă ea îi desăvârşeşte cariera”, mitomanul patologic şi nestatornicul Nea-Gică-priceput la toate.

Pentru unii, felul lui Marius Ghilezan va trece drept suspect. Nu reuşeşti să ţii pasul cu nicio linie (propusă, atinsă şi apoi uitată), şi uneori te pierzi în avalanşa referenţială (într-un capitol de câteva pagini, îi aruncă spre contenţiune, în aceeaşi oală, pe James Joyce, Petre Ispirescu, Beckham, Jung şi Iuda…). Alţii vor gusta din plin acestea. Unii vor zâmbi la nefericitul fault în careu gramatical al lui „cacialma”, alţii vor aprecia sănătosul sumar lipsit de boala datului de soluţii. Şi unii şi alţii, însă, vor închide cartea şi vor descoperi că autorul n-a încercat nimic, n-a căutat nici obiectiva sforţare ştiinţifică nici subiectiva părere personală, mereu de nestrămutat. Iritat şi rapid, nu se desprinde totuşi de mijlocul tipurilor de scris. O îndrăzneală, acest incalificabil, dar nici umbră de impostură prin preajmă.

Scrisă de Octav Popa

No related posts.