Crash Course – Cursul despre dezastre

Chris Martenson – Crash Course|

Cel care intră prima oară într-o sală de arte marțiale, dacă are un maestru bun, va fi mai întâi învățat cum să cadă. Cel care învață să patineze pe gheață, dacă are un îndrumător atent, va fi mai întâi învățat cum să cadă. Cel care vrea să învețe să meargă pe motocicletă, dacă are un instructor responsabil, va fi mai întâi învățat cum să cadă. În aceste discipline, ca și în multe altele, există un risc pe care îl previi învățând să cazi fără să te rănești. Ce e de făcut, însă, dacă simplul fapt de a trăi pe planeta Pământ în anii 2000 presupune riscul unei prăbușiri globale – economice, energetice și ecologice? Firește, să învățăm să cădem. Despre asta vorbește documentarul „Crash Course” al lui Chris Martenson.

! Textul de față nu este un rezumat al filmului, ci doar o pledoarie a sa. Recomand cu insistență vizionarea integrală.

Crash Course nu are nimic dintr-un documentar tipic. Martenson nu se încurcă cu cadre impresionante, montaje exacte sau muzici de fond. Documentarul lui înseamnă nici mai mult, nimic mai puțin decât vreo 3 ore și 20 de minute de prezentări și grafice în Powerpoint, dublate de vocea lui, înregistrată la microfonul calculatorului. Și informație, enorm de multă informație, sistematizată și explicată cu răbdare și acuratețe.

Nu-mi plac scenariile apocaliptice, dar presupun că este evident pentru orice om – cu condiția să nu fie politician sau economist – că suntem în mijlocul unor procese cel puțin interesante. Câteva dintre cele mai evidente: creșterea galopantă a numărului de locuitori ai planetei, perspectiva epuizării resurselor globale de petrol, cărbune și gaze naturale, bule financiare, fabricarea smintită a banilor fictivi-fără acoperire în aur, utilizarea unui volum din ce în ce mai mare de apă, dispariția unor specii de plante și animale, distrugerea unor suprafețe imense de pădure.

Există însă o inerție mentală care face ca reacția noastră imediată atunci când auzim de asemenea vești să fie de tipul “lasă, că nu e dracul așa de negru”/ “mai e până atunci, nu mai prindem noi vremurile alea” / “sunt doar crize temporare, lumea e ok, viața merge înainte”, “până atunci se vor găsi soluții[cine mai exact le va găsi?]“. Argumente, măcar minimale? Nu, doar confort mental. “Nu ni se poate întâmpla nouă” – obișnuim cu toții să spunem, exact ca un puștan prost înainte de a apăsa până la podea pedala de accelerație a bolidului din dotare. De ce ? Pentru că suntem obișnuiți să estimăm viitorul, folosindu-ne de datele pe care ni le oferă trecutul și prezentul. Iar trecutul recent și prezentul sunt roz, până la urmă, nu? – tehnologia ne oferă un confort inimaginabil, avem libertate de mișcare, acces la orice informație. Nu mai suntem în evul mediu, desculți prin glod, nu dăm la sapă, nu dormim în fân, mâinile nu ni se crapă – și chiar dacă ni se crapă puțintel, avem la dispoziție sute de sortimente de creme fine și hidratante. “Pentru că merităm”. “Life’s good”. Ne e bine acum, ne va fi bine și mâine.

Aici intervine însă Martenson: toate fenomenele enumerate mai sus – de la numărul de locuitori ai mapamondului până la consumul de resurse au o creștere exponențială. Adică? De exemplu, dacă avem o populație de 1 milion de locuitori cu o rată de creștere de 1%/an, populația va ajunge la 1 miliard în aproape 700 de ani. Dar populația va ajunge la 2 miliarde, nu în 1400 de ani, cum ar crede chiulangii de la matematică, ci în numai 100 de ani. Iar cota de 3 miliarde va fi atinsă în doar 41 de ani. 4 miliarde în 29 de ani, 5 miliarde în 22 de ani, 6 miliarde în 18 ani etc. Am prins ideea? Din ce în ce mai mulți oameni, din ce în ce mai repede. (Ca fapt real, la ora actuală, populația lumii crește cu 70 de milioane de oameni/an).

Până aici, poate, nimic nou. Ce e însă foarte interesant la creșterile exponențiale e că ele nu se arată în toată splendoarea lor decât în ultima parte – așa zisa “crosă de hochei”. E cam ca DN1 – de la București până înspre Comarnic, mergi de te plictisești, drumul e drept și anost – nimic nu anunță urcușul, curbele și serpentinele care te așteaptă până să ajungi să-ți bei tihnit ceaiul la Poiana Brașov.

Ca să explice dinamica creșterilor exponențiale, Martenson dă un exemplu care-ți taie răsuflarea. Să zicem că avem o picătură de apă care își dublează volumul la fiecare minut, deci crește exponențial. Punem această picătură la ora 12.00 în mijlocul unui stadion de baseball – cu capacitatea de 37.000 de locuri (ceva mai mare ca stadionul Ghencea). Noi suntem pe rândul cel mai înalt, legați cu cătușe de scaune. Cât timp avem la dispoziție ca să ne eliberăm, până când apa va ajunge să ne înece? Când s-a pus întrebarea asta, am pus pauză filmului și m-am gândit un pic. Am estimat că vreo zi-jumate, hai două, vor fi de ajuns apei să facă acvariu din stadion. Apoi am dat play și am rămas cu gura căscată – răspunsul corect era … 49 de minute. Deci la ora 12.49, doar dacă nu eram Houdini, eram deja morți. Dar asta nu a fost tot. Întrebarea ce urmează este: la ce oră, stadionul încă va fi în proporție de 93% gol? Acordați-vă un timp de gândire, uitați-vă la această poză cu stadionul, imaginați-vă situația și dați un răspuns. Apoi citiți mai departe.

Răspunsul cade ca o ghilotină – la ora 12.44. Cu alte cuvinte, în trei sferturi de oră, absolut nimic interesant nu are loc. Probabil, dacă te uiți atent, vezi că pe gazon e o mică baltă de apă. Care, în nu mai mult de 5 minute, umple ochi tot stadionul. Aceasta înseamnă creșterea exponențială – imposibil de perceput până în ultimele momente. Pur și simplu, nu putem gândi viitorul pe baza evoluției evenimentelor din trecut. Iar dacă admitem – și n-avem încotro – că toate fenomenele globale enumerate mai sus au un traseu exponențial și sunt – cum altfel – interdependente, vom începe să bănuim proporțiile catastrofei. Vom pricepe cum se face că SUA fabrică 1 trilion (= o mie de miliarde!) de dolari la fiecare 4 luni, cum fiecare familie americană are astăzi o datorie medie de 732.000 de dolari, cum, în 2008, lumea a ajuns să consume 1 baril de petrol pentru a extrage 3 barili, în condițiile în care în 1930, cu aceeași cantitate se extrăgeau 100 de barili și multe alte fapte* pe care nu le mai putem ignora decât dacă locuim pe altă planetă. Și vom începe să conștientizăm că trebuie să învățăm să cădem. Și asta repede.

*Martenson folosește ca sursă principală de informare publicațiile oficiale ale guvernelor.

Scrisă de Silviu Man

Related posts:

1. Despre CRASH, prin Patericul Românesc