Autorité spirituelle et pouvoir temporel
Autor: René Guénon
Rating: 
Editura: Guy Tredaniel
Anul apariţiei: 1929
126 pagini
cartonată
ISBN: 2-85707-142-6
Spunem prea des, cu un aer de înţelepţi fatalist, multpreaîncercaţi în iţele complicate ale lumii, că politica e o curvă. Şi după ce aducem problema în făgaşul familiar (cine ar îndrăzni să spună că nu se pricepe la curve, riscând naiv acoperirea propriei persoane de oprobriul celor care „cunosc viaţa”), înlocuind o paradigmă cu alta, departele ne devine aproape. Politica e dezmăţ, e minciună, e interes, e falsă strălucire, e amărăciune ascunsă, e nebunia făcută ocupaţie onorabilă, cea mai veche dintre toate. Politica e răul nostru cel de toate zilele, e excepţia care ne ajută să tolerăm povara regulilor, e interdicţia ridicată la rang de normă. Orice om cuminte, atins de pospaiul acestei pseudo-înţelepciuni, nu poate decât să deteste gospodăreşte politica, utilizând-o în scopuri pragmatico-igienice, făcându-şi eventual un titlul de glorie din a sta deoparte de farmecele ei.
Readucându-ne la surse spiritualităţii, volumul lui René Guénon – Autorité spirituelle et pouvoir temporel ignoră locurile noastre comune, spunându-ne ceea ce ţine de domeniul evidenţei, chiar dacă nu e uşor de observat pentru cei prinşi în automatisme pseudo-intelectuale: nu numai că politica nu este în mod obligatoriu un spaţiu al înşelătoriei şi al lipsei principiilor, cum nicio activitate omenească legitimă n-ar putea fi condamnată să fie, ba chiar sursa puterii temporale este, şi trebuie să fie, autoritatea spirituală. Iar dacă lucrurile s-au depărtat de principii, dacă meschinăria este preferată măreţiei, este pentru că oamenii au decis şi continuă să decidă, fie şi prin pasivitatea ignorantă, să fie astfel.
Ca toată opera lui Guénon, sunt expuse principii, şi nu o nesfârşită cazuistică, consacrate raporturilor existente între religie şi politică, care nu sunt decât o versiune a raporturilor dintre spiritual şi temporal. Poate părea neobişnuit pentru cel care-şi imaginează că în politică, mai ales în politică, faptele şi evenimentele sunt cele care dirijează deciziile. În realitate, principiile, şi în lipsa lor, anumite succedanee diabolice, marchează tăvălugul aparent incoerent al Istoriei, iar cel care vrea să se lămurească trebuie întotdeauna să situeze chestiunile pe adevăratul lor teren, distingând în mod precis între esenţial şi accidental, între necesar şi contingent.
Autoritate şi ierarhie
În toate tradiţiile există mărturii în privinţa opoziţiei dintre puterea temporală şi autoritatea spirituală. Totuşi, această opoziţie nu datează „de când îi lumea”, ci pot fi situate într-o fază destul de îndepărtată de pura spiritualitate primordială. De altfel, la origine, cele două puteri erau cuprinse într-un principiu comun, şi incarnate în aceeaşi persoană. Atunci când unitatea primordială s-a rupt, a apărut, ultim bastion în calea degenerării, instituţia castelor. Nu doar India, exemplul cel mai cunoscut, ci toate societăţile tradiţionale, fără excepţii, au cunoscut acest regim al împărţirii oamenilor în categorii, în funcţie de disponibilităţile lor spirituale. Unitatea organică a societăţii nu poate fi regizată de imperativul egalităţii, promovat de moderni, pentru că acesta nu corespunde niciunei realităţi, ci este tributară unei clasificări armonioase.
Or, în timp, şi această formă de armonei a fost înlocuită cu o distincţie transformată în rivalitate. Funcţiile inferioare au pretins supremaţia, ajungându-se în urmă la confuzia cea mai completă, la negarea şi la răsturnarea oricărei ierarhii. Acestă doctrină a degenerării corespunde doctrinei celor patru vârste cosmice, subversiunea ordinii normale producându-se în Vârsta Sumbră, în care ne aflăm acum. Puterea temporală devine mai importantă decât spiritualul, însă rădăcinile se găsesc în atemporalitate, acolo unde Parashu-Râma (avatar divin) îi nimiceşte pe Kshatriya (casta cavalerilor) revoltaţi, pe atunci pe când strămoşii hinduşilor locuiau încă într-o regiune septentrională. Celţii, de exemplu, figurau opoziţia dintre cele două puteri sub semnul luptei dintre mistreţ (preot) şi urs (cavaler), după nişte repere de origine hyperboreană.
Or, având în vedere că fiecare epocă poate fi înţeleasă dacă este situată în locul pe care-l ocupă în cadrul întregului faţă de care este unul dintre elemente, caracteristicile particulare ale epocii moderne nu se explică decât dacă înţelegem aceasta ca fiind una dintre fazele finale ale Kali-Yuga. Rămâne să ne întrebăm în virtutea cărei consideraţii am putea considera că istoria nu este nici un loc al absurdului în mişcare, nici o înşiruire plată de evenimente şi actori cărora specialistul le conferă perspectivă în funcţie de inspiraţia personală. René Guénon vorbeşte despre o similitudine simbolistică, în virtutea cărea lucrurile sunt „precum în cer, aşa şi pe pământ”, realitatea vizibilă fiind dublată de o realitate principială, la fel cum cunoaşterea autentică trimite spre sacru: „istoria, cu condiţia de a fi înfăţişată aşa cum trebuie, îşi are, ca toate celelalte, locul său în cunoaşterea integrală, dar nu are valoare, sub acest raport, decât atât cât permite să se găsească, în contingenţele înseşi care sunt obiectul său imediat, un punct de sprijin pentru a se ridica deasupra contingenţelor.” Punctul de sprijin care sfâşia textura aparenţelor nu poate fi decât de sorginte tradiţională, aşa cum textele sacre şi exegeza autorizată ni-l transmit.
Sacerdoţiu şi regalitate
Opoziţia dintre spiritual şi politic ţine de legile ciclice. În India, antagonismul se găseşte sub forma conflictului dintre Brahmani şi Kshatriya. În Europa medievală, este conflictul dintre Sacerdoţiu şi Împeriu. În China – luptele dintre taoişti şi confucianişti, ale căror doctrine ţin de cele două datorii. În Tibet – ostilitarea regilor faţă de lamaism, care trimfă şi reabsoarbe complet puterea temporală în organizarea teocratică. Întotdeauna, războinicii, deţinătorii puterii temporale, după ce fuseseră la început supuşi autorităţii spirituale, se declară independenţi faţă de orice putere superioară, sau chiar caută să subordoneze această autoritate, transformând-o într-un instrument în serviciul propriei lor dominaţii.
Puterea regală cuprinde tot ceea ce, în ordinea socială, constituie guvernarea propriu-zisă, şi asta chiar şi atunci când această guvernare nu are forma monarhică. Această funcţie este cea care aparţine întregii caste a Kshatriya, şi regele nu este decât primul dintre membrii ei. Funcţia despre care este vorba este dublă întrucâtva: administrativă şi judiciară pe de o parte, militară pe de alta, căci ea trebuie să asigure ordinea atât în interior, ca funcţie regulatoare şi echilibrantă, precum şi în exterior, ca funcţie protectoare a organizării regale. Aceste două elemente constitutive ale puterii regale sunt, în diverse tradiţii, simbolizate prin balanţă şi spadă. Puterea regală este sinonimă puterii temporale.
Cât priveşte sacerdoţiul, funcţia sa esenţială este conservarea şi transmiterea doctrinei tradiţionale, în care orice organizare socială legitimă îşi găseşte principiile sale fundamentale. Această funcţie, de altfel, este în mod evident independentă de toate formele speciale pe care le poate îmbrăca doctrina pentru a se adapta, în expresie, în funcţie de condiţiile particulare ale unui anume popor sau unei anume epoci, şi care nu afectează nicicum fondul însuşi al doctrinei, care rămâne peste tot şi întotdeauna identic şi imuabil, atunci când este vorba despre tradiţii autentic ortodoxe. Aşadar, funcţia de sacerdoţiu nu este sinonimă cu aceea de cleric sau de preot, deşi aceştia o pot exercita. Adevărata funcţie a sacerdoţiului este una de cunoaştere şi de transmitere, de aceea Brahmanii sunt prezentaţi în textele sacre hinduse ca fiind gura lui Purusha, în vreme ce Kshatriya corespund braţelor, pentru că sarcinile lor ţin esenţialmente de acţiune. Împlinirea ritualurilor ţine de toate castele hinduse, nefiind apanajul unei caste în special.
Distincţia dintre spiritual şi politic ţine de cea dintre principii şi aplicaţii, dintre ordinea „metafizică” şi cea „fizică”, dintre cunoaşterea celor ce sunt dincolo de natură şi cunoaşterea naturii. Or, cele două n-au fost dintotdeauna despărţite. René Guénon îl citează pe Plutarh, cel care în Isis şi Osiris (9) ne spune despre vechea orânduire a Egiptului: „Regii erau aleşi dintre preoţi sau dintre războinici, pentru că aceste două clase, una datorită curajului său, cealaltă în virtutea înţelepţiunii sale, se bucura de o stimă şi de o consideraţie deosebite. Când regele era din casta războinicilor, intra automat în casta preoţilor. Era atunci iniţiat în această filosofie în care atâtea lucruri, sub formule şi mituri care ascundeau cu o aparenţă obscură adevărul şi manifestarea transparentă, erau ascunse.” Guénon situează ruptura lumii occidentale cu propriile sale doctrine tradiţionale spre epoca Renaşterii, poate chiar mijlocul secolului al XV-lea, moment care a antrenat reorganizarea confreriilor de constructuri ai catedralelor pe o nouă bază, de acum incompletă.
Cunoaştere şi acţiune
Raportul dintre autoritatea spirituală şi puterea temporală poate fi redus la raportul care există între cunoaştere şi acţiune. Aici René Guénon este nu lasă umbra unui dubiu: „Cunoaşterea prin excelenţă, singura care merită cu adevărat acest nume în plenitudinea sensului său, este cunoaşterea principiilor, independent de orice aplicaţie contingentă, şi aceasta aparţine exclusiv acelora care posedă autoritatea spirituală, pentru că nu există în ea nimic care să ţină de dimensiunea temporală, fie şi înţeles în accepţiunea sa cea mai largă.” Deţinătorii puterii temporale trebuie să posede şi ei o cunoaştere, dar este vorba mai ales de cunoaştere prin participare. Oamenii făcuţi pentru acţiune nu au aptitudini în egală măsură pentru cunoaşterea pură şi absolută, de aceea Brahmanii nu-şi dezvăluie doctrina în faţa membrilor castei Kshatriya.
Unde ne aflăm noi astăzi din acest punct de vedere? Nu numai că spiritualul şi temporalul sunt la distanţă unul de celălalt, în măsura în care ar fi legitim şi chiar necesar să se producă acest lucru, dar s-a ajus la pretenţia unei separaţii radicale. Or, se pare că cele două niveluri n-au fost niciodată mai amestecate decât sunt azi, şi mai ales preocupările temporale n-au afectat niciodată într-atât ceea ce ar trebui să fie absolut independent. S-a ajuns până acolo încât în lumea pe dos care este civilizaţia Occidentului modern, o deviaţie şi o anomalie, să afirmă superioritatea acţiunii asupra cunoaşterii. De aici, spune René Guénon, nu putem să ne aflăm decât într-o formă mai mult sau mai puţin malignă de haos: „Orice acţiune care nu provine din cunoaştere este lipsită de principiu şi nu e decât o vană agitaţie. De asemenea, orice putere temporală care-şi ignoră subordonarea vizavi de autoritatea spirituală este vană şi iluzorie. Separată de principiul său, nu va putea să se exercite decât în mod dezordonat şi se va întrepta fatal spre pierdere.”
Atunci când cunoaşterii îi este negată orice valoare, e semnul că înşişi Kshatriya sunt deposedaţi de putere de către castele inferioare, iar importanţa acordată consideraţiilor de ordin economic în epoca noastră mărturiseşte că ne aflăm sub dominaţia castei negustorilor (Vaishya), al cărei echivalent este reprezentat în lumea occidentală de burghezie. Kshatriya, chiar revoltaţi, au mai degrabă tendinţa să afirme o doctrină trunchiată, falsificată de ignoranţă sau de negarea a tot ceea ce depăşeşte nivelul „fizic”, dar în care subzistă încă anumite cunoştinţe reale, fie ele şi inferioare. Refuzând să recunoască o autoritate superioară, atitudinea castei războinicilor poate fi desemnată prin „luciferianism”. În vreme ce contestările ulterioare (şi unii au văzut în comunismul sovietic o expresie a accesului la putere a Shudra, casta servitorilor, cea de-a patra din sistemul hindus, sistem la care continuăm să ne raportăm datorită clarităţii în expunere pe care o oferă), o expresie a „satanismului”, adică a răsturnării raporturilor normale şi a ordinii ierarhice în general.
Rezumând, supremaţia Brahmanilor menţine ortodoxia doctrinală, revolta Kshatriya aduce heterodoxia, în timp de dominaţia castelor inferioare este noaptea intelectuală, este starea Occidentului de acum, care îşi răspândeşte propriile tenebre asupra întregii lumi. Eroarea Occidentului modern constă în credinţa că cunoaşterea este supusă acţiunii, fapt care mărturiseşte o decadenţă intelectuală foarte avansată. Însă nu întotdeauna lucrurile au fost aşa în această parte a lumii. Pericopa evanghelică a orbului şi a paraliticului amintea în vremurile creştine despre raporturile dintre viaţa activă şi viaţa contemplativă: acţiunea lăsată de capul ei este oarbă, în vreme ce imutabilitatea esenţială a cunoaşterii este comparabilă celei a paraliticului. Există o neîndoioasă superioritate a paraliticului în această relaţie, care simbolizează superioritatea contemplaţiei asupra acţiunii.
Revolta politicului
La aproape toate popoarele, mai ales în cursul modernităţii, deţinătorii puterii temporale au încercat să devină independenţi faţă de orice autoritate superioară, pretinzând separarea spiritualului de temporal. Or, puterea temporală se ruinează ignorându-şi subordonarea faţă de autoritatea spirituală, pentru că, precum tot ceea ce aparţine lumii schimbării, nu-şi poate fi suficientă sieşi, schimbarea fiind de neconceput şi contradictorie fără un principiu stabil, imuabil. Mai trebuie observat că, în doctrina hindusă a avatarurilor divine, primele în ordine cronologică aparţin castei Brahmanilor, Buddha Shakya-Muni şi Iisus Hristos se nasc în casta Kshatriya, în vreme ce Muhammad este un Vaishya.
În cazul particular al Franţei, René Guénon situează momentul revoltei politicului la episodul distrugerii ordinului Templierilor, impus papalităţii de către regele Filip cel Frumos, a cărui balanţa financiară permanent deficitară avea mare nevoie de averea acumulată de călugării-cavaleri. Astăzi se cunosc şi acuzaţiile absolut fantastice aduse acestora, şi faptul că deficitul monetar al casei regale a devorat în trei ani averea considerabilă confiscată în urma unui proces injust… Mai vorbesc unii despre blestemul sculptat în piatră de Jacques de Molay, Marele Maestru al Ordinului, închis timp de şapte ani într-un turn înainte de a fi ars pe rug, şi despre penibila moarte a regelui căzând de pe cal în timpul unei plimbări banale. Teribile sunt detaliile a ceea ce poate fi numit începutul revoltei politicului, la baza căreia Dante Alighieri vede ca mobil al acţiunilor „cupiditatea”, ceea ce este un viciu de Vaishya.
Episoadele următoare nu fac decât să consolideze revolta politicului. „Principiul naţionalităţilor” este folosit mai ales împotriva Papalităţii şi a Austriei, care reprezenta ultimul rest al moştenirii Sfântului Imperiu. Mai apoi, acolo unde regalitatea se poate menţine devenind „constituţională”, ea nu mai este decât umbra propriei instituţii, aşa cum o exprimă formula cunoscută conform căreia „regele domneşte, dar nu guvernează”, ceea ce nu e decât o caricatură a vechii regalităţi. În evul mediu era, pentru întreg Occidentul european, o unitate reală, fundamentată pe bazele ordinii tradiţionale, care era cea a Creştinismului. Atunci când au apărut unităţile secundare, pur politice, adică temporale şi nu spirituale, care sunt naţiunile, marea unitate a Occidentului a fost iremediabil distrusă, şi existenţa efectivă a Creştinismului a luat sfârşit.
Reforma a fost simptomul cel mai aparent al rupturii unităţii spirituale a Creştinismului. Printr-o coincidenţă care nu are nimic întâmplător, Renaşterea s-a produs aproape în acelaşi timp cu Reforma, în momentul în care cunoştinţele tradiţionale ale evului mediu erau aproape în întregime pierdute.
Politicul ca victimă
Kshatriya i-au uzurpat pe Brahmani, politicul luând locul spiritualului. Vaishya i-au uzurpat pe Kshatriya, altfel spus economicul a înlăturat politicul. René Guénon spune: „[...] dacă elementele sociale cele mai inferioare acced la putere într-un mod sau altul, domnia lor va fi pe cât se pare cea mai scurtă dintre toate, şi va marca ultima fază a unui ciclu istoric, pentru că nu se poate coborâ mai jos. Chiar dacă un asemenea eveniment nu ar avea implicaţii mai generale, se poate presupune că va fi, cel puţin pentru Occident, sfârşitul perioadei moderne.” Învăţămintele tuturor doctrinelor tradiţionale sunt unanime atunci când afirmă supremaţia spiritualului asupra temporalului. Şi, oricât de şocant ar fi, trebuie afirmat că asupra spiritualului nu se află nimic, şi nimic nu-l poate controla. Necunoaşterea acestui fapt atrage: dezechilibru social, confuzia funcţiilor, dominaţia elementelor celor mai inferioare, şi de asemenea degenerescenţa intelectuală, uitarea principiilor transcendente, iar în cele din urmă negarea oricărei adevărate cunoaşteri.
Unde suntem noi în tabloul acesta? Fagocitarea politicului de către economic am trăit-o cu mult timp în urmă, iar ecourile acestui festin macabru se fac auzite şi astăzi. Democraţia presupune prin ea însăşi accesul la putere al celor mai josnice elemente, care suplinesc absenţa unei dimensiuni intelectuale autentice printr-o frenetică preocupare pentru „imagine” (adică pentru aparenţe mincinoase). Vectorii aceştia distrugători sunt departe de a-şi fi epuizat energia, şi credem că cel mai cuminte este să le urmărim rece zvârcolirile, de undeva de la margine. Pentru că, aşa cum spune René Guénon, fiecare anomalie îşi are locul ei în echilibrul universal…
Scrisă de Radu Iliescu
No related posts.
[i]“Renaşterea s-a produs aproape în acelaşi timp cu Reforma, în momentul în care cunoştinţele tradiţionale ale evului mediu erau aproape în întregime pierdute”
[/i]
Păi, ai sub tine o recenzie în care scrie că:
[i]“El [omul Renaşterii] a redescoperit valorile antichităţii fără a părăsi însă principiile medievale”[/i]
… v-ascult.
Reiau, în altă ordine de idei, nedumerirea mea perpetuă vizavi de recenziile tale. N-am înţeles nici până azi ce înţelegi tu când foloseşti cele două concepte-mamă: “principiu” şi “spiritual”.
Pentru primul, întrebarea e simplă: “Care {naiba de) principii?”.
Pentru al doilea e mai complicat, căci îmi serveşti aşa numita “autoritate spirituală”. Autoritate spirituală adică ce? Am nevoie de un domeniu, de un subiect şi de un purtător ca să pricep ce vrei prin “autoritate”. Apoi “spirituală” … termenul ăsta e o mare ciorbă. Autoritatea spirituală e şi cea religioasă, şi cea morală, şi cea epistemică şi cea deontică şi încă vreo trei-patru (nu înţeleg de ce n-ar fi Shcwarţănegăr o autoritate spirituală pentru cei din California).
În fine, nu zic să te înhami acum la aşa explicaţii, ţi-am arătat doar că “încape vorbă”. Aşadar, când ai niscaiva timp, dă-mi un domeniu (mai strâmt decât larga “politică”), dă-mi un subiect (mai strâmt decât largul “oameni”) şi dă-mi un purtător (spune-i generic “X” şi zi-mi ce-i cu el). Noi, ăştia din [i]“lumea pe dos care este civilizaţia Occidentului”[/i] ne definim (cu chiu cu vai, şi numai din când în când) conceptele.
PS: nu ştiu dacă titlul recenziei e pus la pleaşcă sau nu, dar ai fi surprins să vezi câte puncte de legătură există între ce zic nenii tăi şi ce zice Kant în citata lucrare. Stay tuned, o să explic într-o recenzie viiitoare (care va veni hăhăăăăăă …).
site-u’ ăsta-i bolând rău. uite şi tu cum vede tag-urile …
Hai sa-ti raspund la jumatate din comentariu. Cel in care fac afirmatia: “Renaşterea s-a produs aproape în acelaşi timp cu Reforma, în momentul în care cunoştinţele tradiţionale ale evului mediu erau aproape în întregime pierdute.”
Te nedumereste. Si asta pentru ca altcineva spune: “El [omul Renaşterii] a redescoperit valorile antichităţii fără a părăsi însă principiile medievale.”
Fireste, a nu poate fi concomitent si non-a, precum bine zice logicianul. Si ca sa nu stam prea mult pe dilema, propun sa bagam brisca in ea si sa spunem: teza enuntata de mine este adevarata, in timp ce cealalta afirmatie este o gogomanie buna de spus, cel mult, printr-un curs cu zorzoane de la o facultate cu vechi antrenament in spalatul creierelor.
Realitatea este ca asa-zisa Renasterea a fost despartirea de Evul Mediu crestin, nu in numele reluarii legaturilor cu Antichitatea, asa ceva a fost si este cu neputinta, nu poti pune o epoca istorica intre parateze decat cel mult prin metafore, nu in realitate. Teza principala a Reformei abereaza in acelasi sens, a punerii Traditiei patristice intre paranteze in numele reluarii legaturii cu Hristos, lucru la fel de imposibil.
Cum sa zic, Antichitatea traia prin Evul Mediu, care o curatase de zgura si preluase tot ce merita luat din ea, poate putin cam abuziv pe alocuri, aruncand ceea lucruri care nu trebuiau aruncate. Clasicii greci existau in manastiri in traduceri, unii pe filiera islamica, altii pastrati pur si simplu. Arta templelor se topise in arta catedralelor, la fel cum Imperiul Roman de Apus exista sub forma Imperiului francilor, apoi al germanilor, sculptura si pictura erau dedicate sacrului, cu latina te puteai plimba prin toata Europa universitatilor, lucrurile functionau.
Ce-a adus Renasterea? O sumedenie de teze gresite, ale unor indivizi incapabili sa asimileze teologia, inflorirea unor erezii care nici in Grecia antica nu fusesera altceva decat niste prostii imposibil de digerat, ateism de duzina, teorii proaste despre democratie, un sistem care degenerase jalnic in Grecia si ceva mai putin la Roma, altfel spus, drumul spre schisme de tot soiul, spre revolutia prosteasca de la 1789, s.a.m.d.
Daca Renasterea a reluat legatura cu Antichitatea, n-a facut decat la nivel parodic, la fel cum protestantismul de toate soiurile, neamurile si mamele nu este decat o parodie a unui crestinism in care tocmai Iisus Hristos este perfect absent, in ciuda verbiajului care se chinuie sa-i tina locul.
Ce ti-am spus aici nu e o demonstratie. Ma tem ca e chiar prea multa retorica, mai mult decat s-ar fi cuvenit. Poate fi insa un punct de plecare pentru cel care se straduieste sa inteleaga.
Dar, ca să continuăm ce zice logicianul, a poate fi concomitent fals cu non-a.
Cele două propoziţii sunt în contradicţie doar dacă “lumea” Evului Mediu sau “lumea” Renaşterii pot fi catalogate scurt şi fără întoarcere, aşa cum ai făcut şi tu, aşa cum a făcut şi Irina. Aici nu sunt de acord cu niciunul din voi. Orice bucată istorică, de la cele minuscule la cele imense, trebuie împărţită şi “bucătărită” pe ingrediente. Nu poţi să spui că ciorba e numai de vacă sau numai de legume din moment ce în oală torni şi-şi. Poţi însă, de dragul cărţii de bucate, să zici că e “mai degrabă de … decât de …”.
Sunt ciorbe în care găsim mai multă Antichitate decât Ev mediu în Renaştere, (cum ar fi pictura şi sculptura – nu înţeleg de ce le-ai adus ca argument de partea cealaltă). Estetica şi morala sunt iară exemple de proeminenţă antică – autonomia valorilor e, practic, Platon în persoană. Acum, e drept că pictura şi sculptura sunt, în definitiv, forme de parodii. Dar să le dăm la o parte înseamnă să rupem jumătate din ce însemna atunci cultura (până să prindă tiparul muşchi).
Apoi, sunt ciorbe în care găsim mai mult Ev Mediu decât Antichitate în Renaştere (literatură: trio-ul de atacanţi Shakespeare-Rabelais-Cervantes, mai mult în terenul advers-modern decât făcând faza defensivă, apoi politică: monarhia constituţională şi delegarea puterii). În Renaştere, evul mediu nu era nicidecum “pa-pa!”. Cum să zici că evul mediu era pierdut când individualismul şi timpul liniar sunt soiuri de gândire de factură creştină, absolut imposibile înaintea “momentului zero”. L-or fi pierdut pe Iisus în subtilităţi religioase, dar o anumită parte a gândirii renaşcentiste a fost iremediabil “medievalizată”.
Iată aşadar două paragrafe care, dacă au o umbră de adevăr în ele, te contrazic şi pe tine şi pe Irina. Când vedem că x,y şi z nu se exclud reciproc ci se îmbină în diverse situaţii, nu punem egalul tăiat între ele, supărându-ne pe cei care afirmă vreun invers nedorit. Îi zicem contrarietate, nu contradicţie, şi e posibilă doar dacă vezi trei soluţii în loc de două.
PS: acum că am adâncit problema, ne intersectăm şi cu o altă recenzie promisă, aşa că îţi las aici titlurile celor două anunţate, poate te vor interesa: “Galaxia Guttenberg” – Marshall McLuhan şi “Saving Persuasion” – Bryan Garsten. O să apară aici probabil undeva în jurul Paştelui Cailor, dar promit că o să apară.
@ okta,
fara sa fiu prea suparat de ce spui tu, precum si fara sa fiu prea incantat, am sa reafirm ca Renasterea a insemnat (nu de azi pe maine, fireste) o schimbare paradigmatica majora in raport cu Evul Mediu.
Ti-am spus ca una din cauza a fost subita tampenie a “oamenilor de cultura”. Nu zic ca prostia a aparut in Renastere fireste, are si Evul Mediu o lunga galerie de prostovani, insa in cursul acestei etape istorice speciale prostia a inceput sa fie mai bagata in seama decat intelegerea autentica.
Hai sa-ti dau un exemplu mic. Unul mic-mic. Blaise Pascal, care numai de incultura teologica nu poate fi banuit, n-a priceput un fapt esential, si anume ca spatiul este o trasatura a unui corp, si nicidecum ceva care sa aiba rost in sine. Altfel spus, nu exista spatiu decat in functie de distanta, iar distanta se raporteaza la ceva, la un deal, la o cetate, sau la pasii pe care-i am eu de facut pe prispa pana la ciutura cu apa. Spatiul in sine, fara corp, fara nimic, nu exista. Ca sa vorbesti cu noima despre spatiu trebuie sa-l mobilezi, altfel esti poet, sau cretin.
Blaise Pascal n-a priceput asta, si de aici a inceput sa vorbeasca despre vid, adica despre spatiu-ca-non-distanta, adica despre o aberatie. Ma urmaresti? E ceva mic, repet. Or, prostia asta a avut consecinte, pentru ca brusc, la nivel ideatic, s-au rupt legaturile dintre anumite elemente ale universului, printr-o “discontinuitate” care apare ca si consecinta a ideii de spatiu neconditionat. In momentul in care universul isi pierde consistenta organica, adica elementele isi revendica o independenta care in fapt e un nonsens, se creeaza toate premisele conceptiei despre hazard, adica a combinatoricii fara semnificatie intre elemente.
Teoria hazardului s-a nascut dupa eroarea pascaliana privind vidul, care l-a precedat si conditionat. La randul lui, a condus la o concluzia ca Dumnezeu s-a retras din creatie, devreme ce creatia se poate descurca si singura, fara asistenta Proniei Divine. Un episcop spunea, ironic, ca hazardul nu poate exista, pentru ca l-ar obosi pe Dumnezeu…
In Evul Mediu, ideea ca Dumnezeu a lasat creatia de capul ei ar fi fost considerata drept ceea ce este: o mare magarie. In realitate, lucrurile sunt legate intre ele, toate se tin impreuna, iar consecintele fie si celor mai neinsemnate actiuni, celor mai mici ganduri, pot fi fantastice. Si totul a pornit de la faptul ca un idiot notoriu n-a priceput ca spatiul nu poate fi gol, pentru simplul fapt ca spatiul are sens doar ca masurare a ceva, si golul nu poate fi masurat.
Asta numesc eu o schimbare paradigmatica majora, care porneste de la o ignoranta si ajunge unde a intarcat mutu iapa, pe principiul bulgarelui care porneste avalansa. Si din acest punct de vedere, intre Evul Mediu si Renastere se poate trasa o riguroasa bariera, chiar daca anumite elemente de decor au trecut din prima perioada in a doua.
Pricepi?
@ persoana-care-posteaza-recenziile,
am inteles, e vara, e cald, stam la berici jinduind la racoara muntilor de brazi, dar totusi incearca sa te mai uiti prin e-mail-uri, unde te-am rugat deja sa schimbi poza de la cartea asta, si titlul, in acord cu cele cuvenite.
Te rog eu mult.
@ okta,
inca un sfert de raspuns la comentariul tau. Nu te supara ca l-am bucatzelit asa, nu-i nici din zgarcenie, ci mai degraba din exces de precizie…
Zici ca nu pricepi ce inteleg eu prin principiu, si apoi ma intrebi, fara sa sesizezi contradictia: “care principii?” Pricep. Adica pricep ca nu intelegi. Dar recunosc ca n-am fost nici eu destul de explicit…
Principiul ar trebui sa fie scris cu majuscule. Sau macar cu o majuscula: Principiul. Este axa lumii despre care vorbeste Mircea Eliade, ceea ce da verticalitate lucrurilor, ierarhizeaza si concomitent asigura tensiunea necesara Creatiei. Este Centrul spre care converg toate spitele rotii lumii, pentru ca spre Dumnezeu se intorc toate. Este vidul din ulcior, despre care vorbeste Lao Zi, singurul de care avem nevoie, sau vidul din casa, singurul in care locuim, sau punctul in care se intalnesc spitele rotii, vid si el…
Principiul este ceea e se afla ab initio, adica inainte ca toate sa fi inceput. La inceput a fost Cuvantul, spune Evanghelistul, deci Principiul este Verbul, cel prin care toate s-au facut. El… este, si atat, deci El este Cel care este, cum ne-a transmis cel care a fost pe Sinai. Si nimic altceva in afara lui nu exista, pentru ca la illaha il’allah, nu exista dumnezeu decat Dumnezeu, cum spun musulmanii.
N-am pretentia sa te fi facut sa intelegi ce este Principiu. Iar daca ai priceput, e gratie unei scantei superioare frazelor mele. Poate e mult mai usor sa explic ce inseamna indepartarea de Principiu, despre care vorbeste René Guénon. Un anume voal, care separa Esenta de Materia Prima tine de natura lucrurilor… Insa cand acesta se opacizeaza, densitatea ignorantei devenind insuportabila, putem vorbi, desigur, despre “uitarea de Dumnezeu”. Lucrurile sunt acolo, cum au fost dintru inceput, numai ca oamenii “nu mai vad”.
Intrebarea ta, care principii, se indeparteaza de la ce zic eu, pe linia voalarii Principiului. Butada “Nu beau niciodata in timpul serviciului” poate fi enuntata de orice pacalici cu titlul de “principiu”, ea n-are nimic in comun cu Principiul. La fel cum initierea in arta culinara n-are nimic de-a face cu Initierea. E inflatie, e parodie, e tot ce vrei, dar n-are nimic de-a face cu sensul profund si real al cuvintelor.
un principiu este unu-prin-cip şi mai mulţi prin wafere… stigmă şi flegmă!
vacare deo retro disco!
@Radu: hai să încercăm să-l ignorăm pe nenea ăsta care probabil chiuleşte de la nişte cursuri destul de importante.
1. Cu minimele mele citiri în această porţiune (dacă nu mă înşel Sacrul şi Profanul – ME şi Criza lumii moderne – RG sunt singurele care ar acoperi aşa zone)(mă rog, şi poate Imagini şi Simboluri, tot a lui E … în sfârşit, e clar că sunt în deplasare), aşadar cu minusculele mele cunoştinţe, pot să pricep ce zici. Totuşi, mă uit la limbaj şi nu pot să observ debusolanta densitate metaforică: “axa lumii”, “spiţele roţii”, “Centrul”, “punctul” … astea sunt metafore matematico-mecanice. O avea şi Blaga pâinea lui de mâncat aici, dar chiar numai prin intermediul lor revelator îl putem descrie (de definit nici nu mai vorbesc)? Nu e o întrebare retorică, e poate cea mai importantă de avut în vedere.
Pe mine mă irită refernţii vagi şi îmi par retorici (nu în sensul de înflorituri, ci în sensul “construiţi special pentru a convinge”). “Sensul profund şi real” al cuvintelor e o formulare uşor deconcertantă.
Şi-atunci, reacţia mea firească este: “Principiul, în forma lui cărturărească – căci mă îndoiesc că are şi vreo dimensiune empirică – aşadar Principiul nu este decât o încăpăţănată teleologie între atâtea altele: aceea care refuză ideea că pot exista fenomene în acelaşi timp cogniscibile şi fără sens, dacă nu cumva e Teleologia-Mamă în alte straie”.
Repet, ca să fim înţeleşi, nu e zona mea, dar poate o aşa perspectivă abulică te ajută să înţelegi ce nu se înţelege la mine în Pociovaliştea îndepărată de axis mundi.
PS: nu începusem să moderăm comentariile?
@okta,
trage aer in piept si incearca sa-ti imaginezi… nu te grabi sa citesti, trage aer in piept… in piept nu in punga, auzi?
… deci fa asa cum iti zic, altfel nu iese, te ineci, devii albastru si ma pui sa chem salvarea 
…
Deci trage aer in piept si incearca sa-ti imaginez, pret de-o apnee mica, faptul ca eu nu insir la metafore, ca detest retorica, scriu servindu-ma de un simbolism inevitabil despre lucruri care nu pot fi tratate altfel, dar care sunt concrete, in ciuda faptului ca se sustrag simturilor. Ok, acum poti da drumul la aer, e ok, stiu, e ametitor, dar axis mundi e o realitate, centrul lumii e si el o realitate, principiul e si el o realitate… si inca n-am lamurit cum sta treaba cu autoritatea spirituala
P.S. cine-i tipul asta, dhruva?
@Radu
Zău că n-am mintea simpluţă (deşi, m-au binedispus asumpţiile tale). Totuşi, vroiam să vezi că discursului tău îi este imposibil să folosească denotaţia. Abia aştept să pun iar recenzii aici, voi avea spaţiu să explic mai pe larg.
Pe scurt, ce vreau să zic este că ideile-ţi se învârt în prorpiul lor sistem, cu propriul lor joc între sensuri (între “concepte mentale”, dacă e să fim exacţi), ori asta e inevitail funny. O retorică (din nou, nu ca înfloritură, ci ca discurs care vrea “adherence” şi “acceptance” de vreun tip sau altlul), deci o retorică în acelaşi timp pretins-generală şi imposibil de generalizat. E minunat!
De exemplu, oricărui băiat cu minime incursiuni în dex i s-ar zbârli părul pe spate în faţa ideii “ceva e concret, în ciuda faptului că se sustrage simţurilor”. Practic, ai pus definiţia lui “abstract” lângă definiendumul opus … şi eşti convins că e ok, pentru că reacţia pe care o cere o aşa antiteză este: “sigur ştie el ce zice. nu s-ar fi condamnat punând laolaltă gogomănii.”
Repet, eu nu zic că ce zici tu e zicală goală – ar fi gogomănie din partea mea. Ci eram atent un pic la cum o zici.
PS: de la 1 septembrie deschidem o rubrică de “Retorică şi Teoria Argumentării” aici pe site. Ar fi frumos să ascult acolo şi certurile inverse: venind din partea ta spre ce zic. Fără falsă bunăvoinţă, chiar cred c-ar fi util.
@ okta,
io n-am zis ca ai avea mintea simplutzoidala, numai ca miza nu e aici IQ-ul tau, ci aderenta la niste axiome. Sa nu-ti imaginezi ca mi-am propus sa te aduc undeva, comertul nostru e simplu, tu intrebi si eu raspund. S-ar putea sa vorbim de-a surda, insa n-are rost sa fie mai mult.
Trimiterea la DEX pe care o faci n-are sens. De cand si pana cand DEX-ul e o autoritate altcumva decat strict consultativa. Daca tu pui semnul egal intre “concret” si “ceea ce poate fi constatat prin simturi”, asta e optica ta, si in mod evident te inseli. Pentru ca simturile, dupa cum bine se stie, pot fi pacalite cu usurinta. Ideea de “rece vs. cald” poate fi puternic perturbata bagand mana in vase umplute cu lichide aflate la diferente mari de temperatura… e o problema de termodinamica simpluta, undeva prin clasa a X-a, sau era, ma rog, ca acum nimeni nu mai stie ce e cu invatamantul… Ar mai fi si visurile, unde simturile iti spun tot soiul de bazaconii, de care nici pomeneala sa te indoiesti, si cand te trezesti lac de sudoare vezi c-ai luat tzeapa…
Asadar, concret nu este ceea ce cade sub imperiul simturilor, ci ceea ce exista in mod neindoielnic, fie pentru ca ne-a lasat Traditia sa consideram ca atare, fie pentru ca experientele noastre personale de formulare a dubiilor se dovedesc parcursuri absurde. Contrariul concretului nu este abstractul (care si el e cat se poate de concret, numai ca la alt nivel), ci fictiunea, sau utopia, carora oricata incredere le-am acorda, nu le facem reale.
oricărui băiat cu minime incursiuni în dex i s-ar zbârli părul pe spate în faţa ideii “ceva e concret, în ciuda faptului că se sustrage simţurilor” … şi eşti convins că e ok, pentru că reacţia pe care o cere o aşa antiteză este: “sigur ştie el ce zice. nu s-ar fi condamnat punând laolaltă gogomănii.”
Am avut oarecum acest sentiment cand m-am lovit primele dati de ideile “lui Guenon” (pe’atunci credeam ca sunt ale lui…);
iar sentimentul a fost amplificat de faptul ca nu era vorba de o carte, cu introducere, povesti, explicatii, concluzii…, ci de rezumate ale cartilor lui, idei brute “livrate” pe banda rulanta.
A inceput cu insistentele repetate ale unui prieten, in genul: “citeste mah recenzia din Guenon, e tare omu’, real wisdom!…”, desi ignorant si carcotas la vremea respectiva am zis hai sa vad care e treaba; citesc, citesc… si am impresia, total noua pentru mine, ca omu’ asta (Guenon, nu prietenul meu) vorbeste “adevaruri”. Pur si simplu acceptam “fara lupta” desi, repet, eram mare carcotas pe vremea aceea, fiecare “axioma guenoniana”. Nu stiu daca, chiar nu aveam (contra-)argumente pentru cearta, dar efectiv nu imi venea sa “retaliez”; si, ca si tine acum, nu aveam nici o tangenta si nici un habar de termenii “grei” des folositi de Radu precum Principiu, Adevar, Traditie, spiritualitate… Spre deosebire de tine insa, am asimilat ideile fara ezitare, desi unele nu le intelegeam pe deplin. Probabil o fi fost de vina si starea de semi-analfabet (7-8 carti citite intr-o “viata de om”) cu care ma laudam la betii la vremea respectiva. nu stiu…
Situatia era cat de cat logica: Guenon spunea foarte multe lucruri de “de bun simt” (adevaratul bun simt) adica asa cum sunt lucrurile in realitate, referitor la diferite domenii nu doar ce tine de religie, lucruri pe care nu le mai auzisem pana atunci insa le simteam ca si cum ar fi familiare; dar spunea si unele pe care nu le intelegeam datorita limbajului folosit, argumentatiei, contextului nefamiliar, sau chiar logicii. Vedeam asadar 2 alternative: un om emite N idei (N, numar natural >100), 80% le accept fara ezitare, 10% nu imi sunt clare, 10% nu le pricep; ii dau sau nu credit?! Eu i-am dat. Intre timp, majoritatea din primele 10% s-au clarificat si multe din celelalte 10% au fost asimilate.
Desigur e deja banala tehnica de manipulare cu 90% adevar si 10% minciuna, insa pentru mine nu era de loc cazul. Aveam de ales doar intre un Guenon cunoscator si unul habarnist.
Ca sa concluzionam, in cazul de fata daca te intereseaza cu adevarat, nu doar de dragul retoricii, care-i faza cu “principiile lu’ Radu”, pune mana si citeste cartile lui Rene Guenon aparute in romana (neaparat in ordinea buna, altfel trebuie sa revii; Radu are postat undeva un ghid de lectura foarte potrivit) si, daca e cazul, te vei dumiri.
Orice discutie de “retorică şi teoria argumentării” in subiectul cu pricina (spiritualitate/traditie) e cat se poate de nepotrivita. Principiile, adevarurile metafizice nu se argumenteaza, se asimileaza. Dar asta, fara suparare, nu ai cum sa pricepi/accepti deocamdata
@ okta,
ultimul sfert de raspuns, cel privind autoritatea spirituala. Si aici, inflatie si parodie cat cuprinde: se duce omul la o expozitie de picturica, zice c-a avut o experienta “spirituala”. Mere romanul la Opera, iar traire “spirituala”. Se duce la ghicitoare, sa-i dea in bobi, iar “spirit” si iar “spirit”.
Literatura, cu rare si tangentiale exceptii, n-are nimic in comun cu spiritualitatea. Asisderea muzica, artele plastice, plaja de la 2 Mai sau pepenele in doua cu vodka. De fapt, modernitatea si-a fasonat o definitie a spiritualului prin antiteza cu materialul. Astfel, pierzandu-se reperele autentice ale termenului, ne place sa ne imaginam ca tot ceea ce se sustrage imperiului grosier al simturilor (dar nu simturilor cu totul, nu iesim din ele!), tot ceea ce nu se masoara imediat in bani (dar poate fi evaluat, la o adica, de ce nu?), tot ce tine de o anume “gratuitate” – ar fi spiritual.
Or, e destul de simplu sa constatam ca lucrurile non-materiale nu sunt automat spiritualizate (cazul fictiunii), dupa cum exista lucruri materiale intens spiritualizate (localizarile geografice ale Centrului: Ierusalim, Mekka) sau locuri incarcate de un puternic simbolism sacru: fluviul Gange, Tibetul.
Cea mai potrivita definitie a spiritualitatii ramane ancorarea in Principiu. Textele sacre, cu autori non-umani, sunt spirituale, fara indoiala. Spatiile destinate oficierii ritualurilor sacre, rugaciunilor si meditatiilor, desigur. Printre actiuni, spiritual este pelerinajul, dar si orice actiune care se raporteaza la ordinea legitima a lumii. Meseriile din vechime, practicate corespunzator, sunt adevarate drumuri initiatice la randul lor. Artele sacre, asisderea.
Non-spirituale sunt minciuna si ignoranta. Nu intru in detalii. Ambele au in comun inaderenta la real, de unde putem deduce ca spiritualitatea este totuna cu realismul, fiind singura cale de cunoastere care merita osteneala. Din pacate, si termenul de realism a fost confiscat in folosul diferitelor forme de marlanizare a omului, de ca si cum grohaitul baritonal ar avea mai mare drept de a face parte din ordinea lumii decat aripa ingerului.
Pornind de la aceasta succinta definitie, ce va fi fiind autoritatea spirituala? Guénon spune: “Autoritatea spirituala, interioara prin esenta ei, nu se afirma decat prin ea insasi, independent de orice sprijin sensibil, si se exercita intrucatva invisibil; daca inca se mai poate vorbi aici de putere sau de forta, acest lucru se intampla doar prin analogie, si, cel putin in cazul unei autoritati spirituale in stare pura, daca putem spune asa, trebuie sa se inteleaga prin aceasta o putere strict intelectuala, al carui nume este cel de “intelepciune”, si de forta care apartine strict adevarului.”
Autoritatea spirituala este deci cunoasterea autentica, stiinta lucrurilor esentiale si adanci, nimicirea egoului pagubos prin aderarea la Adevar. Una din expresiile ei imposibil de inteles pentru moderni este dogma infailibilitatii Papei, care e unul din multele moduri de a vorbi despre autoritatea spirituala, adica despre imposibilitatea, pentru cel care o primeste, de a se insela in privinta lucrurilor grave ale Universului. Intr-o fraza cu sens similar, Frithjof Schuon spunea despre Hristos: “Iisus era Dumnezeu, dar Dumnezeu nu era Iisus”. Altfel spus, Iisus era implacabil ca Pronia insasi, dar imensitatea dumnezeirii nu ar putea fi redusa la Iisus.
Ce ziceai despre Arnold?
Dar de fapt cum ar fi o definitie “completa” si corecta a spiritualitatii?
Adicas, ma gandesc Radu ca daca ma apuc sa citesc cartea asta a lui Guenon trebuie sa-mi fac mai intai niste mici repere ca sa nu ma pierd prin ea.
Sa-mi raspund singura?!?!?!
Scuze, manuela, trebuie doar sa-mi precizezi daca vrei sa-ti dau o definitie completa a spiritualitatii in metri, sau in litri. Dupa care ma execut
Fa-o macar incompleta daca aia completa e in litri si metri. Fa-o in cuvinte, de preferat in limba romana, si din autorii care ti se par cei mai relevanti. (si din perspectiva oricarei/oricaror discipline preferi). Numai fa-o:)
Si nu stiu, daca Eminescu a-nvatat sa moara in metru antic, (Nu credeam sa-nvat a muri vreodata), poate-ti iese si-n metri, moartea si spiritualitatea poatre aui ceva in comun…Nu stiu…Tu esti autoritatea pe blogul asta si trebuie sa ne lamuresti:)
@ manuela,
am o veste proasta si-o veste buna. Vestea proasta este ca eu, personal, nu sunt capabil sa dau o definitie completa a spiritualitatii. Vestea buna este ca definitia exista, am citit-o personal in Filocalia. Desigur, Filocalia e o colectie de carti, e o mica biblioteca, cu 12 volume (impartire pur editoriala, in fapt e vorba de peste 100 de titluri grupate sub aceeasi umbrela).
Asadar, lasand ignoranta mea deoparte, cel putin iti pot spune unde se afla definitia spiritualitatii, si chiar daca este mare carul cu fan, crede-ma, acul are diamant, si merita cautat. Poate e in volumul 1, poate e in 2, poate e in 10, asta n-as putea sa-ti spun. Dar e acolo, aici vorbim de o certitudine. Inarmeaza-te cu opinci de fier si cu toiag de otel, imposibil sa nu dai de ea
Aflam de acolo si care este diferenta dintre SPIRIT si SUFLET? (Daca aceasta diferenta exista bineinteles)
@ manuela,
iti pot spune ca Filocalia contine cu mult mai mult decat putem noi cauta si dori, in meschinaria pretentiilor noastre. Cuvantul cel mai nimerit pentru ce reprezinta aceasta colectie de scrieri este… stiu, e mare, e de basm… COMOARA.
P.S. Si da, exista o diferenta intre suflet si spirit.
Bine, am sa incerc sa le citesc (macar partial) desi mi-e teama oarecum. Am inteles ca e foarte grea cartea asta, de fapt arata calea desavarsirii sufletului.
P.S Depasesc mnasura daca te intreb care e diferenta intre suflet si spirit (cateva elemente, nu un eseu)?
Partial sau total, probabil e doar o chestiune de timp. Intotdeauna, inainte de a face ceva pana la capat, incepem prin a face partial
Daca Filocalia e o lectura grea sau usoara, iarasi, tine de lector, de varsta lui, de cat e de copt, de pasiune, de motivatie… Totusi, eu zic ca e preferabil sa fie o lectura grea, pentru ca cine cauta sa stie cu adevarat ce este spiritualitatea nu poate decat sa trudeasca pentru raspunsul adevarat.
Desigur, lucrurile ar putea sa fie si simple, nu neaparat grele, numai ca tot ce e simplu n-are pret si plictiseste repede. Putem afla o definitie a spiritualitatii si in diferite reviste, sunt e-nspe “guru” dornici sa ne informeze, printre diverse barfe, sfaturi despre somnul de frumusete si cum sa fii o femeie de mare succes in cariera si in dragoste. Numai ca definitiile venite pe filiera asta se uita repede, ca tot ce e simplu.
P.S. Pentru diferenta dintre suflet si spirit, am nevoie de timp sa ma adun intr-un textulet mic dar voinic.
Te contrazic totusi cu privire la simplu. Uneori probleme care se arata extrem de complexe, au solutii ce pot fi formulate extrem de simplu. Insa gasirea solutiei (sau exprimarii) celei mai simple, implica de multe ori o foarte mare profunzime, o foarte detaliata cunoastere a lucrurilor. In acest sens nu tot ce e simplu plictiseste si e fara valoare, ci din contra, in cazul in care acea simplitate e asociata de fapt cu profunzimea, deriva din profunzime.
(De multe ori imbarligati si complicati sunt de fapt cei care nu au o cunoastere aprofundata a lucrurilor – concluzia mea)
P.S. Eu astept cu real interes acest textulet. Imi propusesem acum ceva timp sa intreprind personal un studiu serios in acest sens.
Si daca reusesti sa-l faci fara sa gandesti, maestru te numesti:)
Ar fi interesanta si o bibliografie (poate vei folosi chiar si Filocaliile?!).