Criza din Egipt: între inflaţie demografică şi dobânzile unei amânări

Anonimitatea este încă mai imprevizibilă decât celebritatea. Dacă de a doua bănuim când se evaporă, despre prima nu putem cunoaşte ce ascunde. Timp de peste 20 de ani mass-media ne-a zugrăvit Egiptul doar ca expresie culturală şi destinaţie turistică. Astăzi istoria contemporană se răzbună. Vocea le este oferită şi milioanelor de nefericiţi ai ţării piramidelor.

Actuala criză ne întoarce undeva în anii ‘50 când cascada decolonizării, suspiciunea Războiului Rece şi exerciţiile neo-coloniale intoxicau relaţiile dintre Occident şi lumea arabă. Intervenţia anglo-franceză din 1955 împotriva lui Nasser pentru canalul Suez avea raţiuni simetrice faţă de cele de azi: dacă atunci persista teama că Egiptul va polariza naţionalismul arab şi va duce la pierderea Algeriei, astăzi Tunisia este cea care pare a fi dat tonul revoltelor cin Cairo şi reverberaţiilor din Orientul Mijlociu. Teama nu este inutilă! Un Egipt fundamentalist care să flancheze Israelul alături de o Arabie Saudită ultra-conservatoare, de o Turcie tot mai neo-otomană şi pro-iraniană sau de un Pakistan ambivalent faţă de terorism nu este un scenariu deloc plăcut.

Evenimentele pe care le vedem astăzi sunt consecinţele instrumentalizării alternative a secularismului şi islamismului radical de către Occident. Au existat perioada când naţionalismul arab sau indentitarismul musulman au fost utile unei anumite diplomaţii (subminarea Imperiului Otoman; a Uniunii Sovietice cu autorul mujahedinilor afgani) şi perioade termidoriene când statele apusene au încercat să încarcereze extremismul islamic cu ajutorul unor dictaturi seculare. Ȋnsă negoţul cu scenarii istorice rareori corespunde până la capăt planurilor celui care le-a iniţiat. Analizele din ultimile zile au pus accent pe schimbarea orientării Egiptului odată cu posibila venire la putere a Fraţilor Musulmani. Două sunt cred direcţiile cu care analiza ar trebui completată. Una este balanţa de putere regională în care este implicată diplomaţia egipteană şi a doua este factorul demografic care pare a fi luat în calcul doar marginal.

A. La răscrucea a trei continente

Ȋnainte ca Islamul şi decolonizarea să lege Egiptul de Orientul Mijlociu şi, într-un sens mai larg, global, de capriciile marilor puteri (SUA, URSS, Franţa, Anglia, mai nou China), Valea Nilului a făcut parte din Africa de Nord şi Estică timp de milenii. Chiar dacă religia, eşuarea unor state ca Somalia sau terorismul au completat agenda publică modernă, baza geopoliticii egiptene a fost susţinerea unei diplomaţii care să asigure fluxul neabătut al Nilului. Cel mai lung fluviu din lume, Nilul trece prin 10 state africane şi ocupă circa o treime din cei peste un milion de kilometri pătraţ cât are fosta ţară a faraonilor. Fără cei 18 milioane metri cubi de apă din potenţialul de peste 5 mld. metri cubi de apă ai Nilului, societatea egipteană nu poate funcţiona. Prin tratatele semnate cu Marea Britanie în 1929 şi mai ales în 1959, Egiptului i s-a promis de către englezi că nu vor efectua lucrări hidrologice care să împieteze necesarul de apă al Egiptului. După decolonizare, grija decidenţilor de la Cairo a manifestat un pragmatism faţă de statele riverane Nilului şi mai ales faţă de Sudan pentru a preveni orice luptă pentru resurse.

Tratatul semnat pe 14 mai 2010 de Kenya, Uganda, Tanzania, Etiopia şi Rwanda anulează actul semnat în 1959 prin posibilitatea de a construi instalaţii hidrologice fără consultarea prealabilă a Egiptului. Revoltele stradale şi tranziţia prelungită către un nou regim ar putea face Egiptul vulnerabil în faţă celorlalţi riverani ai Nilului. Cât despre relaţia cu Sudanul, mai sus menţionat, aceasta au fost delicată şi ambivalentă mai ales în ultimii ani. Dacă stăpânirea britanică le crea o identitate comună suplimentară osmozei de populaţie tradiţională, legătura Khartoumului cu reţelele teroriste din Somalia, Fâşia Gaza sau cu propriile grupări musulmane radicale au temperat prietenia dintre cele două ţări. Mai ales după ce în 1995 o grupare teroristă susţinută de Sudan a încercat asasinarea preşedintelui Moubarak în timpul unei vizite la Addis Abeba, refugiaţii sudanezi nu mai beneficiază de viză. Iar Egiptul şi mai ales capitala sa insalubră este una dintre cele mai populate tabere de refugiaţi din lume. (Numărul lor oscilează între 500.000 şi 3 milioane). Mulţi proveniţi din sudul Sudanului sau zona Nilului albastru, unii creştini, refugiaţii sudanezi sunt trataţi inospitalier şi nu beneficiază de drepturi elementare. Cum şcolile egiptene nu îi primesc singura şansă la educaţie le este oferită de bisericile creştine sau ONG-uri afiliate ONU.

Mii dintre aceştia au fost persecutaţi şi chiar împuşcaţi de trupele de securitate egiptene fie la graniţa cu Sudanul fie când încercau să fugă înspre Israel ori Fâşia Gaza. Dacă actuala criză politică de la Cairo pare inspirată de cea din Tunisia, ar trebui să lărgim tabloul pentru a constata influenţa reciprocă pe care Sudanul şi Egiptul au exercitat-o în ultimii ani. Ȋn 2005 o iniţiativă a ministrului de externe egiptean susţinea unitatea vecinului sudic. Războiul civil aproape etern şi referendumul din ianuarie 2011 care a decis separarea Sudanului sudic pe 9 iulie a avut consecinţe şi asupra angoasei maselor populare din ţara nordică. Ȋn sens invers, în aceste zile Khartoumul trece printr-o experienţă similară din cauza revoltelor studenţilor sudanezi care cer drepturi civile şi condiţii de trai decente. Forţele de stradă au fost trimise să menţină ordinea iar un student militant a fost ucis, relatează agenţia Reuters. Corpul lui Mohammed Abdulrahman, de la Universitatea Ahalza din Omdurman este ţinut sub pază de autorităţi care, fără să o dorească l-au transformat într-un martir asemenea lui Rudi Dushke (studentul german mort în 1968 la revoltele din RFG).

Cum, dacă şi în ce măsură mişcările de populaţie vor afecta criza din cele două state sau dacă reţelele teroriste vor profita pentru a aduna noi recruţi vom vedea în viitorul apropiat şi mediu.

B. Foarte mulţi tineri furioşi

Demografia este baza de calcul a legitimităţii politice. Dinamica sa de neoprit provoacă o renegociere continuă a contractului social dintre stat şi cetăţeni. Rafinând idei ale sociologiei franceze, controversata lucrare a demografului german Gunnar Heinsohn (Sonne und Weltpolitik-Fiii şi puterea mondială) desenează un viitor îngrijorător. Teoria Tăvălugului tinerilor propusă de Heinsohn (Youth bulge theory) arată că acolo unde există cel puţin 30% din populaţie sub 30 de ani şi sistemul nu îi poate integra şansele unor convulsii sociale sunt extrem de mari. Fără a reduce totul la demografie, vedem că multe dintre conflictele crâncene ale lumii actuale sunt legate de zonele cu fertilitate galopantă. Inflaţia de nou-născuţi care nu pot fi transformaţi în cetăţeni oferă un bazin de recrutare pentru miliţii, organizaţii paramilitare, madrase şi proteste. Ȋn Europa pacea a fost menţinută în ultimele decenii şi datorită unui spor demografic slab. Ȋn America Latină valul de democratizare al anilor ‘80-’90 se datorează şi încetinirii natalităţii. Ȋn schimb, în zonele care alcătuiesc Balcanii Eurasieni (Z.Brzezinski) sau Africa de Est sporul demografic aduce noi şi noi cohorte de „tineri furioşi”.

Astfel în Egipt, la o populaţie de 80-82 milioane locuitori 33% din populaţie are între 0-14 ani , peste 60% între 14-64 şi doar 4,3% peste 65, în condiţiile în care şomajul este de circa treizeci de procente. Ȋn Sudanul vecin 40,7% din populaţie are între 0-14 ani, 56,8% între 14-63 şi doar 2,5% este vârstnică- media de vârstă 18 ani. Ȋn Somalia 45% din populaţie are între 0-14 ani, 52,6% între 14-65 şi doar 2,5% peste 65- media de vârstă 17,6 ani!

Greu de aşteptat ca reformele economice şi educaţia să schimbe ciclul violenţei. Industria natalităţii şi cea de armament vor avea asigurat un viitor intim pentru mult timp de acum încolo.

Ȋn mod ironic Statele Unite au stipendiat timp de 30 de ani regimul Moubarak pentru a produce şi menţine şomeri! Neoliberalismul, acuzat că marketizează totul creează pentru unii surplus de profit iar pentru alţii deficit de muncă- adică îi exilează din spaţiul utilităţii sociale. Iar regii şi şomerii au ceva în comun: ambii încalcă contractul social. Primii declarând război, ceilalţi refuzând ordinele. Numai o clasă mijlocie solidă poate fi depozitarul legitimităţii politice şi stabilităţii publice. Cum aceasta lipseşte dobânzile amânării reformelor se văd acum.

Acestea fiind spuse putem intui că mecanica revoltelor declanşate în ianuarie la Cairo se va desfăşura mult dincolo de toamna acestui an când Hosni Mubarak îşi anunţase iniţial plecarea.

Scrisă de Silviu Petre