Crizele dinaintea crizei – NENOROCIREA SECOLULUI

Autor: Alain Besançon
Rating:

Imensa dezbatere de la sfârşitul secolului trecut cu privire la cele două dezastre umanitare – comunismul şi nazismul – a fost extinsă istoriceşte pe zeci de ani şi mii de pagini. S-ar părea că, în dezlegarea iţelor şi priceperea mecanismelor, în munca meticuloasă a luminării subsolurilor (la propriu şi la figurat) există o indignare involuntară şi fecundă care ne va feri de reiterări. Să izbutim cu toţii a defăima un trecut groaznic, iar viitorul se va arăta sănătos, prudent vaccinat, dar mai ales previzibil.

Alain Besançon este o figură interesantă din comunitatea ştiinţifică franceză. Sub influenţa lui Raymond Aron, imediat după al Doilea Război Mondial tânărul istoric aderă la partidul comunist. Câţiva ani mai târziu, luând act de raportul lui Hruşciov (1956) s-a declarat ruşinat şi „très en colère” faţă de oroarea şi suferinţa pe care o provocaseră democraţiile socialiste sub bagheta „Tătucului”. În final, a rămas una din figurile importante ale sovietologiei franceze, mai ales prin lucrarea „Originile intelectuale ale leninismului”.

Toate aceste date promiteau pentru „Nenorocirea secolului…” o lectură uniformă şi fără mari cadouri, o comparaţie bătrânească între două ideologii despre care a ajuns să se poată afirma aproape orice. Iată un exemplu oferit de autor, teribil prin simpitatea adevărului său: „De-o parte şi de alta, istoria e stăpână. Nazismul va restabili lumea în frumuseţea ei, comunismul, în bunătatea ei”. Câte fenomene actuale (vezi globalizarea, capitalismul, „lupta împotriva terorismului” etc) adoptă aceeaşi schemă utopică? De câte ori s-a spus despre marxism că tot ce-a făcut a fost să asimileze o ideologie creştină a mântuirii? Lista poate continua. Era oricum evident că autorul se va feri de speculaţii ameninţătoare (de genul „Grijă mare! Continuăm să funcţionăm aproape la fel!”) şi că va păşi atent între fapte brute, fără încărcătura futurologiei.

Încet-încet, însă, cartea a luat o întorsătură bizară. Nu atât datorită conţinutului, cât datorită funcţiei pe care începea s-o îndeplinească acesta. Am citit această carte la sfârşitul lui februarie 2009, când tot mapamondul (mă rog, mai puţin China) se îndrepta în linişte către stânga. Măcar din punct de vedere economic şi social, această afirmaţie este cât se poate de adevărată. Sectorul privat în general, omul obişnuit în particular, par să îşi dorească din ce în ce mai mult intervenţia statului într-un climat de care stă atârnat un semn cu „Atenţie, cad bolovani!”. Brusc, ne amintim că nazismul însemna „naţional socialism” iar comunismul era interfaţa mai virusată şi cu mai multe erori a „socialismului utopic” al lui Saint-Simon. Câteva societăţi civile mai slabe de înger din Europa şi din afara ei îşi amintesc cu disperare de succesul lui Marcuse şi al său neomarxism.

Chiar refuzând asemenea pesimisme ştiinţifice – sau tocmai de aceea –, Besançon reuşeşte (neintenţionat, deci) să alcătuiască un mic tratat antiseptic de hermeneutică. Capitolele cărţii au rezonanţa unui prospect care prezintă simptomele bolii („Distrugere fizică”, „Distrugere morală”, „Distrugerea Politicului”) în vederea aplicării unei doctorii viitoare. Eseul răspunde scurt, direct (moldoveneşte, aş spune) la întrebarea „Care e negativul comunist?” şi la sora ei geamănă „Care e negativul nazist?”. Comparaţia celor două răspunsuri rămâne, cu toate acestea, perfect gratuită. A număra morţii „Şoah”-ului şi a-i compara cu morţii „Gulag”-ului, a postula (oricât de judicios) că URSS a distrus mai multe minţi decât NSDAP este, zic, o operaţie superfluă.

Alain Besançon nu a ascultat afirmaţia nietzscheană din 1955 a profesorului său – Raymond Aron – care anunţa o eventuală moarte a ideologiilor. Şi bine a făcut. „Nenorocirea secolului…” bate pasul pe loc, poate acelaşi pas al miilor de pagini asemănătoare, însă o face hotărât, brutal, „fără fiţe” cum ar spune unii. S-ar putea să supăr acum, însă: nu asta vrem din partea istoricilor?

Aceasta nu înseamnă că lucrarea nu are conţinut polemic. Câteva idei „amorsate”, pentru cititorii scrupuloşi care simt nevoia de harţă: „Iertarea acordată prea uşor [comunismului n.m] poate porni dintr-un sublim moral creştin … care ne îngăduie să ne lăudăm cu un suflet mare” sau „Hilter se credea artist şi marcat ca atare de estetica romantică a geniului […] de unde nerăbdarea şi precipitarea […] de unde iraţionalitatea mersului războiului”

Scrisă de Octav Popa

No related posts.