Crupierul – WAR AND CHANGE IN INTERNATIONAL RELATIONS

Autor: Robert Gilpin
Rating:
Editura: Cambridge University Press
Anul apariţiei: 2008
288 pagini
ISBN: 978-973-50-2366-9

Dintre toate instituţiile sau practicile omeneşti, depinde cum privim, războiul este cel care desparte şi uneşte regnul uman în cea mai mare măsură. Prin intermediul războiului realizăm că existăm ca specie şi că în acelaşi timp nu putem trăi împreună. Chiar dacă schimburile comerciale sau cultura pot fi instrumente de socializare şi progres mult mai benigne lupta violentă este cea care dă seama de tarele socializării noastre. De faptul că oricât de bine intenţionaţi am fi în raporturile cu ceilalţi acel ceva numit interes ne situează in raporturi de incompatibilitate.

Că tot vorbeam de schimburile comerciale şi cultură apariţia tehnologiei şi a capitalismului a avut un efect dual asupra războiului. Pentru liberali, comerţul şi schimburile dintre popoare vor promova mai buna cunoaştere şi mai buna înţelegere. Pentru marxiştii de diferite culori, capitalismul reprezintă vectorul conflictului militar prin faptul că stimulează lăcomia omenească şi supra-producţia care cere noi şi noi pieţe de desfacere.

Fără a se situa pe poziţii marxiste [dar oarecum influenţat de moştenirea acestuia, poate mai mult decât o recunoaşte] profesorul Robert Gilpin îşi propune să arate cum nevoile economice şi războaiele se împletesc pentru a crea schimbarea la nivelul istoriei.

Profesor la Woodrow Wilson School of International Relations de la Universitatea Princenton, profesorul Gilpin a fost consilier al Congresului american şi vice-preşedinte al APSA [Asociaţia de Ştiinţă Politică Americană]. Demersul său intelectual vizează îmbinarea dintre preocupările strategice şi cele economice prin intermediul tezei actorului raţional. Mai specific, el încearcă să amalgameze preocuparea pentru studiului sistemului internaţional în perspectiva istorică a lui Raymond Aron cu teoria firmelor aplicată la comportamentul statelor realizată de Kenneth Waltz [vezi Waltz, Teoria politicii internaţionale, Polirom, Bucureşti, 2006]. Alături de Stephen Krasner şi de regretata Susan Strange (†1998) Robert Gilpin este printre puţinii adepţi ai şcolii realiste care au interese şi în zona economicului. Mult mai puţin cunoscut publicului românesc în comparaţie cu John Mearsheimer şi Stephen Walt, publicaţi în tandem la Antet, Gilpin este totuşi mai complex şi oferă răspunsuri unor probleme mai cerebrale.

Discursul lucrării se axează pe două elemente: 1) toate statele sau formaţiunile politice s-au comportat de-a lungul timpului ca actori raţionali [raţionalitatea, arată Gilpin, preluând teorii din antropologie şi psihologie] nu se referă atât la rezultat cât la intenţie. Indiferent de consecinţele politice care au rezultat, factorul politic a judecat în termeni de maximizare a beneficiilor şi minimizare a costurilor. 2) există o anumită geometrie a hegemoniilor – structura de putere la nivel internaţional depinde de un anumit raport al costurilor beneficiilor în privinţa extinderii sau menţinerii unui imperiu.

Preluând definiţia lui Robert Mundell şi Alexander Swoboda (1969) Gilpin consideră sistemul internaţional o agregare de unităţi unite de interacţiuni regulate conform unui anumit principiu de control. Trei observaţii sunt aduse: 1) entităţile sunt diverse: state, feude, blocuri regionale, regate-stat, etc; 2) interacţiunile sunt periodice şi 3) există anumite instrumente care impun respectul normelor. Deşi admite că relaţiile dintre state nu epuizează conţinutul relaţilor internaţionale, pentru Gilpin statul reprezintă unitatea care trebuie luată în calcul ca obiect de studiu.

Până în epoca modernă toate sistmele internţionale au avut un caracter regional. De abia cu ascensinea metropolelor europene capitalismul a creat un spaţiu planetar de interacţiune pentru toţi. Adoptând o afirmaţie de a lui Raymond Aron sistemele internaţionale au un caracter oligopolistic: conducerea este asigurată de un număr mic de unităţi care îşi doresc ca ordinea creată să le reflecte interesele. Trei tipuri de structuri sistemice sunt date: a) hegemonică; b) bipolară; c) balanţă de putere.

Gilpin enumeră cinci reguli care descriu stabilitatea/instabilitatea sistemică în funcţie de raţiunile mai sus enunţate:

1. Un sistem internaţional poate fi numit stabil dacă niciun stat nu consideră că schimbarea sistemului este profitabilă pentru el.
2. Un stat va încerca să schimbe sistemul internaţional dacă beneficiile aduse de eforturile sale depăşesc costurile.
3. Un stat va căuta să schimbe sistemul internaţional prin expansiune teritorială şi/sau economică până când costurile marginale ale unei viitoare modificări sunt cel puţin egale cu beneficiile aşteptate
4. Într-un sistem, pentru un hegemon dat, costurile menţinerii status-quo-ului cresc mai repede decât beneficiile obţinute de pe urma hegemoniei.
5. Dacă un dezechilibru care apare în sistem nu este soluţionat atunci un nou echilibru se va forma. Unul care să reflecte distribuţia reală de putere.

Gilpin vorbeşte despre curba “U” a costurilor şi beneficiilor. Cu alte cuvinte pe măsură ce un stat se îndreaptă spre o politică expansionistă costurile modificării status-quo-lui pe care încearcă să-l schimbe sunt mai mari decât benefiile aduse. Dacă challengerul din sistem reuşeşte să obţină noi teritorii, resurse, puncte strategice atunci munca sa este răsplătită. Totuşi, pe măsură ce expansiunea continuă costurile devin superioare beneficiilor. Un stat care nu se opreşte dintr-o politică de cucerire şi adăugare de noi facilităţi [fie ele teritorii sau zăcăminte] va ajunge la momentul supraîntinderii şi fie va colapsa fie va fi înfrânt de alte entităţi politice.

Dacă nu ar fi aşa atunci atunci beneficiile ar creşte cu fiecare episod expansionst şi am avea cazul ipotetic al imperiului universal.

Un corolar al supraîntinderii este neputinţa centrului de a gospodării activitatea întregului edificiu. În epoca modernă hegemonul prin intermediul comerţului transferă capacităţi centrilor periferici care sfârşesc prin a se autonomiza şi a-i contesta poziţia în sistem. În limbajul lui Arnold Toynbee barbarii învaţă de la dominatori cum să se apere şi să în învingă la propriul joc. Imperiile roman, persan, bizantin, mongol şi sovietic au repetat de-a lungul timpului acest parcurs.

Imperiile din vechime au durat atât timp cât surplusul economic a crescut mai repede decât banii daţi pe purtatul războiului. Cum sistemele agricole şi cele sclavagiste produceau puţin durata imperiilor era şi ea redusă, conchide Gilpin. Trei factori au intrerupt acest ciclu istoric în epoca modernă: 1) statul naţional; 2) ştiinţa şi tehnologia dezvoltate continuu; 3) comerţul liber şi capitalismul. Statul westphalian centrat pe naţiune s-a impus tocmai pentru că putea gestiona mai bine raportul dintre nevoia de a obţine bogăţie şi capacitatea atingerii acestui scop.

Trei tipuri de schimbări pot fi luate în calcul:

* schimbări prin interacţiune. Sunt acele schimbări relative frecvente, fireşti dintr-un sistem date de modificarea ierarhiilor în balanţa de putere
* schimbări sistemice. Sunt schimbările care privesc smodificarea numărului şi caracterului identitar al marilor puteir din sistem. Un exemplu în acst sens ar fi mare expansiune arabă de la sfârşitul Antichităţii sau cele două războaie mondiale care fracturează sistemul prin apariţia comunismului.
* schimbările sistemelor. Cele mai ample şi mai profunde. Se traduc prin shimbarea tipului de unităţi care compun sistemul internaţional. Sistemul westphalian duce pe scena statul modern în locul puzderiei de mici feude şi baronii medievale de pe cuprinsul Europei. Decolonializarea s-ar putea înscrie la acelaşi capitol.

Un element important în teoria lui Gilpin este legat de stabilitatea hegemonică. Asemeni lui Antonio Gramsci, deşi făra a-l numi, Gilpin consideră că fiecare sistem internaţional are nevoie de un hegemon care să aproximeze rolul statului în cazul unei societăţi. Adică să asigure un set de bunuri şi servicii publice sub autoritatea coercitivă cu care este înzestrat. În seclul XIX hegemonul a fost Imperiul Britanic. Boom-ul economic şi tehnologic al Londrei, păzit de Royal Navy a creat o perioadă de globalism marcat de dezvoltare şi libertatea circulaţiei bunurilor şi mâinii de lucru. Perioada interbelică a fost victima unor asemenea mari turbulenţe tocmai pentru că a fost una de interegn. Marea Britanie îşi trăia apusul, jocul cinic al puterii cuprinsese ca o febră vechiul continent iar SUA, cea mai mare putere mondială nu dorea să-şi poarte rangul. De abia după 1945 neviabiliatea unui sistem mondial eco-centric a obligat Statele Unite să poarte responabilitatea. Proeminenţa americană s-a bazat pe trei factori principali: 1) au câştigat ultimul război hegemonic; 2) oferă o serie de bunuri şi servicii publice [vezi ONU; NATO, FMI, Planul Marshall]; 3) există o serie de state care îi împărtăşeşte valorile.

Războiul din Vietnam care epuizează cantitatea de aur americană după război, demisia sistemului Bretton Woods şi înlocuirea etalonului-aur cu creditele flotante bazate pe cerer şi ofertă au diminuat serios din imperiul exercitat de Washigton după război. Concluzia, crede Gilpin nu poate fi decât una pesimistă: în locul unui ecumenism economic, statele vor reveni la acorduri politico-economico-militare regionale. Deci un răspuns dat optimiştilor globalizării care cred că societatea statelor se va dizolva într-o societate mult mai generoasă indivizilor. Realpolitik exit! Cooperarea- suprema lex est! Greşit, ne spune Gilpin.

Posedând un caracter eclectic, opera lui Robert Gilpin denotă efortul a de ieşi din graniţele clasice ale realismului fără a-l repudia defintiv. Ca şi Nye, Keohane, Andrew Linklater, Kenneth Waltz ori Hedley Bull, producţiile anilor ’80 în RI sunt marcate de dorinţa de a descrie o lume sub-optimală. O lume care cunoaşte multe războaie iar anihilarea nucleară reciprocă pare o posibilitate suspendată, dar demnă de luat în calcul. O lume care are însă şi alte puncte de interes: ecologie, drepturile civile, foamea globală, discrepanţa dinte Nord şi Sudul în curs de dezvoltare. Război şi schimbare este salutară din două motive: în primul rând pentru că îmbină dilemele strategice cu teza actorului raţional şi 2) îmbunătăţeşte tabloul creionat de Waltz în acelaşi domeniu.

Război şi schimbare nu este, după cum reiese de la primele pagini, o carte pentru lectura uşoară de noptieră. Chiar dacă se refuză ipostazei noastre de cititori grăbiţi [nu îmi place termenul elitist şi jignitor de “cititor obişnuit”] ne reaminteşte într-un limbaj ştiinţific modern aceleaşi lucruri pe care le ştim dintotdeauna şi pe care le ignorăm: că dorinţa nelimitată de expansiune creează premizele dezastrului pentru cel lacom şi promisiunea sceptrului pentru cel care se află în linia a doua. Cel puţin mie unul îmi creează părerea că istoria însăşi este o piaţă! O piaţă a intenţiilor în care noi, actorii [şi aici termenul shakespearian este mai potrivit ca oriunde] ne introducem şi apoi ne trezim că rezultatul nu este cel scontat. Soarta este pentru istorie ceea ce mână invizibilă reprezintă pentru teoria economiei clasice. Adică un crupier care împarte mereu şansele şi rearanjează continuu ierarhia dintre perdanţi şi câştigători.

Scrisă de Silviu Petre

No related posts.